TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -ACTUL JURIDIC CIVIL– Condiţiile actului juridic

civil (I)

CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL (I)

1. Noțiune și clasificare

1.1. Noțiune. Prin condiţiile actului juridic civil se înţelege elementele din care acesta este
alcătuit actul juridic civil.

Condițiile actului juridic civil sunt cerințe ale acestuia impuse de către lege sau stabilite de părți.

1.2. Clasificare. Condițiile pot fi:

A. După rolul sau sancțiunea nerespectării:

a) de validitate – ex. : cauza actului;
b) de eficacitate (actul este valabil dar nu este eficace)– ex.: inopozabilitatea.

B. După sfera lor de generalitate.

a) generale, pentru toate actele– ex. consimțământul;
b) speciale, cerute doar pentru anumite acte – ex. cerințe de formă (ex. forma autentică);

C. După obiectul lor.

a) cerințe de fond, ex. consimțământul;
b) cerințe de formă, ex. forma scrisă.

D. După importanța lor.

a) condiții necesare sau esențiale, necesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie
eficace, ex. consimțământul;
b) condiții accidentale, nenecesare pentru ca actul să se încheie valabil sau să fie eficace ex.
modalitățile.

Această ultimă clasificare va da și structura prezentării ce urmează.

Condițiile esențiale generale ale actului juridic civil sunt:

➢ capacitatea de a contracta,
➢ consimțământul părților,
 ➢ obiectul determinat și licit;
și
➢ cauza licită și morală.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil
de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile. Capacitatea
de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a
actului juridic civil.
Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în
structura sa:
o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice (aptitudinea de
a fi titular și de a dobândi drepturi și obligații); ea este inerentă calității de ființă
umană și celei de subiect de drept, dar poate fi restrânsă (numai) prin lege
(incapacitățile speciale de folosință – e.g. unii cetățeni străini nu pot dobândi
terenuri în Romania, judecătorii, avocații etc nu pot dobândi anumite drepturi
litigioase).

Capacitatea de folosință a persoanei fizice:

- se dobândește prin naștere, iar când e vorba de drepturi, de la concepțiune;
- se pierde prin deces, fizic constat sau declarat judecătorește.

o precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia (aptitudinea de a încheia acte

juridice personal și singur);

-nu au capacitate de exercițiu interzișii judecătorești pentru alienație sau

debilitate mintală și minorii sub 14 ani, acționând prin reprezentare legală; pot
încheia personal și singuri doar acte de conservare și anumite acte de dispoziție
de mică valoare.

- minorii de 14-18 ani au doar un fragment din capacitate – capacitatea de

exercițiu restrânsă, acționând asistați de ocrotitor legal; pot încheia singuri
doar actele permise incapabilului și acte de administrare care nu îi păgubesc.

În această materie, regula sau principiul (art. 29, 1180,987, 1652 NCC) este capacitatea de a
încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia, care este de strictă interpretare.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun două precizări.

În primul rând, sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în
timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de
facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho
intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de
natură psihologică. În consecinţă, discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană
incapabilă, după cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă
discernământ.
În al doilea rând, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Persoanele juridice
fără scop lucrativ pot avea însă doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru
realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:

➢ în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o

incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni
nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de
folosinţă instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau a fost încheiat cu
nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;
➢ în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă respectiv nerespectarea
principiului specialităţii capacităţii de folosinţă (când legea prevede această limitare –
la persoanele fără scop lucrativ) atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic
respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea
relativă sau inopozabilitatea actului; această materie se va studia la materia Drept
civil. Persoanele.

3. Consimţământul

3.1. Noțiune și terminologie. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a

încheia un act juridic civil.
Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic
civil.
Terminologic, termenul de „consimţământ” este întrebuinţat în două sensuri:

1) manifestare unilaterală de voinţă făcută de oricare dintre părţile unui act bilateral (contract)
sau de autorul actului juridic unilateral; acest înţeles este avut în vedere, de pildă, de art. 1.179
alin. (1) pct. 2, art. 1.204 și 1.206 ori art. 1.240 C.civ., în materie de contracte, sau art. 1.324 C.civ.,
în materia actelor unilaterale;

2) acord de voinţe, în actele bi- sau multilaterale; acest înţeles rezultă, de ex., din definiția
contractului dată de art. 1.166 C.civ.
 3.2. Corelații. Consimţământul şi cauza (scopul, condiție de valabilitate generală a actului și
ea) alcătuiesc voinţa juridică.

Voința juridică este guvernată de două principii:

➢ principiul libertăţii actelor juridice civile (numit şi principiul autonomiei de voinţă)
– art. 1169 NCC, care are reglementate și limite;

➢ principiul priorităţii voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne) – art. 1266 NCC,
contractele interpretându-se după voinţa concordantă a părţilor şi nu după cea formal
exprimată; acest principiu este departe de a fi absolut, fiind puternic erodat de nevoia
de a asigura o protecție cocontractantului care se încrede în manifestarea de voință
aparentă.

3.3. Cerințele de valabilitate ale consimțământului.

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

➢ să provină de la o persoană cu discernământ (art. 1205 NCC), în caz contrar actul fiind

lovit de nulitate relativă; Sarcina probei revine celui care afirmă lipsa
discernământului la momntul încheierii actului; în cazul în care după încheierea
actului persoana a fost pusă sub interdicţie, anularea se poate pronunţa dovedindu-
se existenţa (doar) a cauzei (afecţiunea medicală) punerii sub interdicţie şi a
notorietăţii acesteia, la data încheierii actului (art. 1205 alin. 2 NCC);

Nu are discernământ acela care se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în nepu
tinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.

➢ să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; intră tradițional în această

ipoteză următoarele cazuri:

a) când declaraţia de voinţă a fost făcută în glumă (iocandi causa), din prietenie, curtoazie
sau pură complezenţă;

b) când s-a făcut sub condiţie pur potestativă care „depinde exclusiv de voința debitorului (”
(art. 1.403 C.civ.), adică „mă oblig dacă vreau” ceea ce, practic, înseamnă acelaşi lucru: „mă oblig,
însă sunt liber să execut ori nu obligaţia asumată”;

c) când manifestarea de voinţă este prea vagă, imprecisă sau echivocă;

 d) când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mintală (reservatio mentalis),
cunoscută de cocontractant (cum se întâmplă în cazul actului fictiv, ca varietate de simulaţie
absolultă).

Lipsa unui consimțământ serios atrage nulitatea sau, mai degrabă, inexistența actului juridic
civil. Spre ex., potrivit art. 1.403 C.civ., obligația contractată sub o condiție pur potestativă „nu
produce niciun efect”.

➢ voința trebuie să fie exteriorizată;

Voinţa poate fi manifestată verbal sau scris , dar şi printr-un comportament care, potrivit
legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială
asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Cât priveşte, așadar, valoarea juridică a tăcerii, trebuie reţinut că, în principiu, simpla tăcere
nu valorează consimţământ. Este necesar, așadar, să existe şi fapte sau gesturi neîndoielnice care
să însoţească sau să materializeze tăcerea persoanei.

➢ să fie liber și conștient, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Viciile de consimţământ sunt:

➢ eroarea;
➢ dolul (viclenia),
➢ violenţa;
➢ leziunea.

Eroarea, dolul și leziunea protejează consimțământul conștient, iar violența și leziunea în cazul
se profită de starea de nevoie a victimei protejează consimțământul liber. 4. Teme de
reflecție și grile recapitulative

1. Care este corelația dintre consimțământul și cauza actului juridic civil ?

2. Ce înseamnă capacitatea de a încheia un act juridic?

3. Care este valoarea juridică a tăcerii la momentul încheierii actului juridic ?

GRILE

4. Constituie o cerinţă de valabilitate a consimţământului :

a) să provină de la o persoană cu deplină capacitate de exerciţiu ;
b) sa nu fie exprimat sub condiţie pur potestativă, suspensivă, din partea celui care se obligă ;
c) sa nu fie exteriorizat cu o rezervă mintală necunoscută celeilalte părţi.

5. Lipsa intenției de a se obliga a părții:

a) atrage nulitatea relativă a actului;

b) poate atrage inexistența actului;
c) nu afectează niciodată valabilitatea actului;