UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -RAPORTUL JURIDIC CIVIL (I)

Timp alocat: 2-3 ore

Cuprins:

TEMA IV – Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului juridic civil.
Conținutul raportului juridic civil (I).

1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.

2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între "act
juridic" şi "fapt juridic stricto sensu".

3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni

generale. 4. Conținutul raportului juridic civil (I).

5. Teme de reflecție și grile recapitulative.

Obiectivele unității de învățare:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- înțelegeți noțiune de raport juridic civil concret;

- identificați categoriile de izvoare ale raportului juridice civil concret; - recunoașteți
în realitatea care vă înconjoară exemple de raporturi juridice civile, observând cele
trei elemente componente ale acestora : părțile, obiectul, conținutul. - înțelegeți
trăsăturile esențiale ale unui drept subiectiv civil;

- însușiți principalele clasificări ale dreptului subiectiv civil.

 1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială,
reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport voliţional;
părţile au poziţia de egalitate juridică.
Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic
civil. Acestea sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la
care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET.

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele împrejurări – adică acte
sau fapte juridice civile – cărora legea le ataşează naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice civile. Acestea mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg.
După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoarele raportului juridic civil) se
clasifică în:
a. acţiuni umane – fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care norma
juridică leagă anumite efecte juridice;
b. evenimente sau fapte naturale – fapte juridice care se produc independent de voinţa
omului şi de care norma de drept civil leagă anumite efecte juidice: ex. nașterea unei
persoane, cutremurul etc.
Acțiunile umane se impart în :

a) Acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau
stinge un raport juridic – acestea se numesc acte juridice civile, în acest caz efectele
producându-se în temeiul voinței părților.

b) Acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc
totuşi, în puterea legii – ex lege.
• acţiuni licite (fapte licite), cunoscute în vechiul cod sub denumirea de
cvasicontracte, sunt cele săvârşite cu respectarea prevederilor legale; faptele
juridice licite reglementate de Codul civil ca izvoare ale raporturilor obligaţionale:
 sunt: - gestiunea de afaceri – reglementată de art. 1330 alin. (1) C. civ.,
- plata nedatorată – reglementată de art. 1341 alin. (1) C. civ.,
- îmbogăţirea fără justă cauză – reglementată de art. 1345 C. civ.;

• acţiuni ilicite (fapte ilicite) – sunt acelea săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale,
denumite şi delicte civile; acestea reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei
persoane care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte
persoane cauzându-i acesteia un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul
nepatrimonial

3. Subiectele raportului juridic civil.

3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular
al drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil. Sunt deci subiecte
sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele juridice (în această calitate
a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi subiective, fie
obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile Persoana
juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de
drepturi şi obligaţii civile.

Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este subiectul
activ al raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este subiectul pasiv. În
raporturile juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv, debitor.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.

A. Raportul obligațional.
Regula divizibilității.
În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi obligaţiile corelative se
divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile conjuncte)
reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ.În cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori),
fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale
din creanţă – art. 1422 alin. (2) C. civ.În cazul pluralităţii pasive (pluralităţii de debitori),
fiecare dintre debitori, atunci când aceştiasunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, nu
poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie – art.
1422 alin. (1) C. civ.

Excepții.
- solidaritatea:
 a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă debitorului
întreaga datorie, iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o oricăruia dintre
creditori (art. 1434 C. civ.);
b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori) – creditorul va putea cere oricăruia dintre
debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea obligaţiei de către unul dintre
codebitori eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.); - debitorul solidar
care a executat obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi poate să ceară
codebitorilor săi partea de datorie care îi revenea fiecăruia dintre ei [art. 1456 alin. (1)
C. civ.]

- indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei sau convenţiei părţilor, obligaţia nu poate
fi fragmentată (art. 1425 C. civ.). - indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul obligaţiei nu
poate fi divizat pentru că este indivizibil) sau convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl
consideră indivizibil, chiar dacă prin natura lui este divizibil);

B. Raportul real.

- Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din drept, a
fiecăruia, dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în cote părți egale un
teren, dar niciunul nu are exclusiv nici 1 m.p. din acesta.

b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă din drept
a fiecăruia, aceasta determinându-se la sistarea stării de devălmășie. Ex. proprietatea
comună devălmașă a soților.

- Subiectul pasiv este întotdeauna plural- toate celelalte subiecte de drept care sunt ținute
să nu aducă atingere dreptului real.

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

1.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil,
iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

Definiția clasică. Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în
limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o
conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

Critica definiției clasice.

- nu contrage cele două laturi ale prerogativelor;
- nu toate drepturile subiective sunt sancționate juridic astfel, pentru că unele nu au drept
material la acțiune.
- dreptul material la acțiune este desprins de dreptul subiectiv civil – art. 2500 alin. 2 NCC;

Definiția reținută. dreptul subiectiv este o prerogativă juridică individuală determinată,

condiționată și exclusivă, a cărei realizare concretă și efectivă este garantată de normele
dreptului obiectiv.

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă şi fără depăşirea limitelor lui interne,
adică scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea conduce la abuz
(art. 14, art. 15 NCC) .

B. Delimitări.

DREPT – LIBERTATE

Libertatea este, în principiu, generală, necondiţionată, nedefinită (nedeterminată în obiectul şi

conţinutul său) şi necauzală (abstractă). Ex. libertatea de mișcare, libertatea contractuală etc.

Dreptul subiectiv este o prerogativă individuală, condiţionată, determinată şi recunoscută

numai în scopul satisfacerii unui interes personal, legitim şi socialmente util.

DREPT – PUTERE

Prin putere se înțelege acea prerogativă juridică constând în posibilitatea de a acționa în numele
și pe seama altuia, cum este cazul reprezentantului legal al minorului sau al mandatarului;

Diferența esențială este aceea că pe când dreptul subiectiv se exercită proprio nomine, puterea
civilă se exercită alieno nomine;

DREPT – FACULTATE

Prin facultate/facultăți (categorie controversată) se înțeleg tot prerogative juridice, dar care sunt
atribute interne ale dreptului subiectiv civil, ceea ce înseamnă că ele nu sunt autonome. Spunem
astfel că titularul proprietății are facultatea de a folosi, de a repara etc. sau nu bunul său. Sau că
propietarul are facultatea de a-și îngrădi proprietatea.
 C. Clasificarea drepturilor subiective civile
a) Drepturile subiective civile se clasifică în cu realizare imediată (denumite uneori și absolute) şi
cu realizare mediată (denumite uneori și relative) după cum titularul dreptului poate să şi-l
exercite fără sau cu concursul altei persoane (criteriul modului de realizare sau al conținutului).
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita. În categoria
drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile
reale.
Dreptul subiectiv civil cu realizare mediată relativ este acel drept în temeiul căruia titularul
poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită (motive pentru care pot fi denumite și
drepturi obligaționale sau personale, pentru a putea fi opuse celor reale), fără de care dreptul nu
se poate realiza. Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de
creanță (patrimoniale), dar și drepturile nepatrimoniale relative.
O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor absolute și relative, dar care a fost
creată după criteriul opozabilității (fals, sau confuz, pentru că toate drepturile subiective se
bucură de prerogativa opozabilității, fiind ”zone de exclusivitate”, deci însoțite de obligația de a
nu li se aduce atingere – prerogativa de inviolabilitate).

b) După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale

şi patrimoniale.
Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.
Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La rândul
lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei
persoane. Destul de aproximativ am putea spune că dreptul poartă asupra bunului.
Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia
subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă
ori să nu facă ceva, sub protecția juridică dată de dreptul obiectiv. Destul de aproximativ am
putea spune că dreptul poartă asupra persoanei; în realitate formularea este metaforică, de fapt
obiectul este patrimoniul persoanei, întrucât în epoca modernă sancțiunea nu este niciodată
fizică, punitivă.
Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt
drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există
importante deosebiri:
- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de
creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp
ce
- dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o
obligaţie de a nu face ceva determinat, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se
abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
 - drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate; - pentru că
poartă asupra unui bun, numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea
titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine,
sau pur și simplu tolerarea de către acesta din urmă a exercițiului dreptului real) şi de
prerogativa preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu
prioritate faţă de titularii altor drepturi – această prerogativă aparține
drepturilor reale accesorii de garanție - pe lângă un drept principal de creanță), nu şi dreptul
de creanţă, care rămâne, ca regulă, legat de persoana debitorului și nu de un anumit bun.

c) În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi

drepturi accesorii.
Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta
sa nedepinzând de vreun alt drept.
Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept
principal.
Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de cea
a dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu
depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie
vizează drepturile patrimoniale.
Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la
categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca
drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract
accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic
obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria
debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului
îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de creanţă accesorii includem: dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale, dreptul născut din
convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune,
dreptul de a pretinde arvuna.
Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale,
deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturi reale principale sunt spre exemplu:
- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică
(titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale)
şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele
fizice, cât şi persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale zise tradițional ”principale” corespunzătoare dreptului de proprietate
privată (dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale
asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome şi instituțiilor publice, ca drept
 real corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din concesiune; - dreptul
de folosință a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-
teritoriale, conferit, în condițiile legii, unor persoane juridice sau fizice; Drepturile reale
principale nu se găsesc într-o relație de accesorialitate cu dreptul de proprietate pe care îl
grevează, pur și simplu au același ”suport” (obiect) – bunul. Astfel, prin înstrăinarea dreptului de
proprietate nu se transmite (ca accesoriu) și dezmembrământul acestuia, pentru că el aparține,
prin definiție, altei persoane (care nu a consimțit la această transmisiune) decât înstrăinătorul.
Dreptul de servitute (care poartă asupra fondului aservit) este însă un drept accesoriu dreptului
de proprietate asupra fondului dominant, pentru că existența lui este de neconceput în absența
unui fond dominant, deci se va stinge/transmite prin pieirea /transmisiunea acestuia din urmă.
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu:
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenție, art. 2495- 2499 NCC .
Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de
creanță.

d) Drepturi subiective primare (orignare) și drepturi subiective derivate (secundare).

Drepturile subiective civile primare sunt acele drepturi subiective care procură, în caz de
realizare, un avantaj direct titularului, cu sau fără concursul altcuiva.
Drepturile subiective civile secundare sunt acele drepturi subiective care, dimpotrivă,
procură, în caz de realizare, doar un avantaj indirect, mediat de o activitate viitoare a
titularului sau, după caz, a celui obligat la o conduită necesară realizării lui.
Sunt socotite, în esență, drepturi secundare acele drepturi subiective civile în virtutea cărora
titularul lor, persoană fizică sau juridică, are puterea de a influența, în mod unilateral și
discreționar, o situație juridică preexistentă, modificând-o, stingând-o sau dând naștere, în locul
acesteia, unei alte situații juridice, noi. Or, avantajele așteptate sunt cele care rezultă din situația
juridică viitoare.

e) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim certe şi drepturi incerte.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este cert, întrucât conferă maximă certitudine titularului său;
nici existența şi nici exercitarea lui nu depind și nu pot depinde de vreo împrejurare viitoare (ex.
drepturile personalității, recunoașterea unui copil etc). Dreptul subiectiv simplu este tot cert –
anume dreptul neafectat, în concret, de modalități (deși este susceptibil de modalități) - un
asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat. Dreptul subiectiv civil
afectat de modalităţi – termen sau condiție- este acela care nu mai oferă deplină siguranţă
titularului, în sensul că existenţa lui sau exercitarea lui depinde de o împrejura re viitoare, certă
sau incertă.
 Dreptul afectat de termen are o existență certă, dar nu poate fi exercitat oricând (ci numai
înainte sau numai după o dată calendaristică). Dreptul subiectiv civil afectat de termen este
apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă
într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv,
ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului
subiectiv respectiv.
Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este este incert nesigur în ceea ce priveşte
eficacitatea (iar nu existența) sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a stingerii dreptului
subiectiv. Tot incert este și dreptul eventual. Categoria este controversată. Este privit:

- fie ca fiind acela căruia îi lipseşte un element constitutiv şi esenţial, fără de care existenţa sa
este de neconceput, deoarece este un drept imperfect, în curs de formare; ex.: dreptul
cumpărătorului asupra unei recolte viitoare, garanţia constituită asupra unui bun viitor sau
asupra unei datorii viitoare, dreptul la garanţie contra evicţiunii etc.

- fie este considerat un simplu element al capacității de folosință, adică este o simplă
aptitudine de a dobândi în viitor un veritabil drept subiectiv.

Într-un alt registru, mai puțin riguros, dar mai simplu, drepturile se clasifică după obiectul asupra
cărora poartă:

a) bunuri – drepturile reale – esențialmente patrimoniale;

b) situațiilor juridice care afectează interesul altei persoane – drepturile potestative (în
principiu patrimoniale).
c) activității (prestației) unei persoane – drepturile obligaționale – patrimoniale (creanțe)
sau nepatrimoniale;

a) și b) sunt drepturi cu realizare imediată, iar c) cu realizare mediată.

4.Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Ce sunt drepturile cu realizare mediată (relative)?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.

3.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:

a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;

b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari); c) doar
exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv determinat al
raportului juridic.

4. Este un drept de creanță:

a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un
contract de întreținere;

b) dreptul de opțiune succesorală;

c) dreptul de ipotecă mobiliară.