TEORIA DREPTURILOR SUBIECTIVE -RAPORTUL JURIDIC CIVIL (I)

Noțiuni generale privind raportul juridic civil. Subiectele raportului juridic civil. Conținutul
raportului juridic civil (I).

Cuprins:

1. Noţiunea, caracterele juridice şi structura raportului juridic civil.

2. Izvoarele raportului juridic civil concret. Noţiune. Clasificări. Importanţa distincţiei între "act juridic"
şi "fapt juridic stricto sensu".

3. Subiectele raportului juridic civil. Definiţii. Categorii. Capacitatea civilă. Noțiuni generale.

4. Conținutul raportului juridic civil (I).

5. Teme de reflecție și grile recapitulative.

1. CARACTERIZARE GENERALĂ A RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Prin raport juridic civil se înțelege relația socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de
norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere: este un raport social; este un raport volițional; egalitar, adică
părţile au poziţia de egalitate juridică.

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic civil. Acestea
sunt: părţile, conţinutul şi obiectul.

• Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de
titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.

• Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

• Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile
la care sunt îndrituite părţile sau de care sunt ţinute să le respecte.

2. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL CONCRET.

Prin izvoare ale raportului juridic civil concret vom înţelege acele împrejurări – adică acte sau fapte
juridice civile – cărora legea le ataşează naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice
civile. Acestea mai sunt denumite fapte juridice civile în sens larg. Prin fapt juridic în sens larg
înțelegem orice cauză, împrejurare, care generează o consecință juridică.

După caracterul voliţional, faptele juridice în sens larg (izvoarele raportului juridic civil) se clasifică
în:
a. acţiuni umane – fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice de care norma juridică leagă
anumite efecte juridice;
b. evenimente sau fapte naturale – fapte juridice care se produc independent de voinţa omului şi
de care norma de drept civil leagă anumite efecte juidice: ex. nașterea unei persoane, cutremurul etc.

Acțiunile umane se împart, la rândul lor, în :

➢ Acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge
un raport juridic, efecte care se produc numai dacă sunt voite – acestea se numesc acte juridice
civile, în acest caz efectele producându-se în temeiul voinței părților, iar nu direct în puterea
legii. Spre exemplu, A intenționează să dobândească un laptop, iar B să primească în schimbul
laptopului său suma de 1000 lei; cei doi pot conveni o vânzare în acest sens, iar simpla lor voință
concordantă manifestată în exterior va produce nașterea unor efecte juridice (raporturile juridice
specifice vânzării – A are dreptul de pretinde transferul proprietății, iar B are obligația de a
transfera proprietatea, B are dreptul de a pretinde plata prețului, iar A are obligația de a plăti
prețul etc.). Atenție, simplul fapt al exteriorizării aparente a unei voințe (altfel nereale) nu
constituie, de regulă, act juridic. Spre exemplu, tatăl îi promite copilului, pentru a-l liniști, că,
dacă se va opri din plâns, îi va cumpăra un autoturism Ferrari, în valoare de 200.000 Euro.

➢ Acţiuni săvârşite (cu sau) fără intenţia de a produce efecte juridice (fapte juridice umane
stricto sensu),în cazul cărora efectele se produc totuşi, în puterea legii – ex lege, existența
intenției de produce efecte juridice fiind irelevantă. Atenție, nu trebuie confundată intenția de a
acționa, cu intenția de a obține, prin acțiune, efectul juridic prevăzut de lege. Spre exemplu,
Studentul Rău care sparge geamul cu intenție urmărește doar rezultatul material, dar nu și
consecința juridică - să răspundă pentru asta (răspunderea este rezultatul juridic al nașterii ex
lege a unui raport juridic în care va fi subiect pasiv).

Faptele juridice stricto sensu se subdivid în:

➢ acţiuni licite (fapte licite), cunoscute în vechiul cod sub denumirea de

cvasicontracte, sunt cele săvârşite fără ca aceasta să însemne o nerespectarea
prevederilor legale care să conducă la un fapt ilicit;

Faptele juridice licite reglementate general de Codul civil, ca izvoare ale raporturilor
obligaţionale: sunt:

- gestiunea de afaceri – reglementată de art. 1330 alin. (1) C. civ.. Subiectul activ gerează
 interesele subiectul pasiv (fără a avea mandat, căci în acest caz efectul s-ar produce în temeiul
unui act juridic - mandatul, iar nu al unui fapt), printr-o activitate necesară/utilă. Spre exemplu, A
hrănește vitele vecinului său, care nu s-a întors la timp dintr-o călătorie, caz în care poate pretinde
plata contravalorii nutrețului de la acesta din urmă. Sau, Studentul Bun salvează de la incendiu
camera de cămin a vecinei Studente Studioase și poate pretinde contravaloarea extinctorului
personal folosit în acest proces.

- plata nedatorată – reglementată de art. 1341 alin. (1) C. civ.. Spre exemplu: crezând că
datorează lui B, A îi face o plată, însă în realitate el datora lui C. Din simplul fapt al plății (remiterii
banilor) A îi poate cere lui B restituirea. Spre exemplu Profesorul Pilit plătește Studentului Cărăuș
contravaloarea berii, plată făcută cu convingerea eronată că acesta din urmă este Studentul Plătitor
al sticlelor, caz în care Studentul Cărăuș poate fi obligat la restituirea plății.

- îmbogăţirea fără justă cauză – reglementată de art. 1345 C. civ.; Dacă nu există nicio justificare
legală pentru care patrimoniul lui A a crescut, iar al lui B s-a diminuat ca urmare a unei cauze
comune, se naște un raport juridic în temeiul căruia B îi poate cere lui A valorea însărăcirii sale
dar numai în limita îmbogățirii debitorului A (există deci o dublă limită – nu mai mult de
îmbogățire și nici de însărăcirea patrimoniilor). Studenta Uzurpatoare a unei case, aparținând
Studentei Neglijente, pune geamuri de termopan scumpe și fițoase, plătind 10.000 lei; se naște un
raport obligațional între cele două studente, conținând dreptul Studentei Uzurpatoare să ceară: (i)
10.000 lei, dacă plus valoarea adusă casei de termopanele noi este de mai mare de 10.000 lei
(”gen” 15.000 lei) sau ”gen” 5.000 lei (dacă plus valoarea este mai mică de 10.000 lei, 5.000 lei
”sau gen”).

➢ acţiuni ilicite (fapte ilicite) – sunt acelea săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale,
denumite şi delicte civile; acestea reprezintă acţiuni sau inacţiuni ale unei persoane
care încalcă drepturile subiective sau interesele legitime ale unei alte persoane
cauzându-i acesteia un prejudiciu patrimonial sau, după caz, unul nepatrimonial, care
se impune a fi reparat. Spre exemplu, Studentul Rău sparge geamul Facultății și va
trebui să îl plătească.

Atenție, în afară de ipotezele de mai sus, legea poate reglementa special și alte cazuri în care un anumit
fapt poate genera un raport juridic.

3. Subiectele raportului juridic civil.

3.1. Noțiune și categorii. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular al
drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.

Sunt subiecte sau părţi ale raportului juridic civil persoanele fizice sau persoanele juridice (în această
calitate a lor) între care se leagă acel raport şi care au unul faţă de celălalt fie drepturi subiective, fie
obligaţii civile corelative acestor drepturi.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile

Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară
de drepturi şi obligaţii civile. Spre exemplu: Statul Român, Municipiul București, o asociație, o
fundație, o societate comercială pe acțiuni etc.

Terminologie. Persoana care dobândeşte sau exercită drepturi subiective civile este subiectul activ al
raportului juridic, iar persoana căreia îi incumbă obligaţii civile este subiectul pasiv. În raporturile
juridice de obligaţie, subiectul activ se numeşte creditor, iar cel pasiv, debitor.

3.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic.

Subiectul activ/pasiv poate fi unic, sau poate fi plural, adică poate fi compus din mai multe persoane
fizice și sau juridice. În continuare vom vedea cum se prezintă subiectele pe principalele tipologii de
raporturi juridice (patrimoniale, nepatrimoniale, reale și obligaționale).

A. Raporturile patrimoniale

a) Raportul obligațional.

REGULA divizibilității. În cazul raporturilor obligaţionale cu pluralitate de subiecte, drepturile şi

obligaţiile corelative se divid între subiecţii activi sau cei pasivi; aşadar, obligaţiile divizibile (obligaţiile
conjuncte) reprezintă regula – art. 1424 teza I C. civ. În cazul pluralităţii active (pluralităţii de creditori),
fiecare dintre creditori nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă
– art. 1422 alin. (2) C. civ. În cazul pluralităţii pasive (pluralităţii de debitori), fiecare dintre debitori,
atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, nu poate fi constrâns la executarea
obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie – art. 1422 alin. (1) C. civ.

EXCEPȚII:

➢ solidaritatea:

a) activă (mai mulţi creditori) – oricare dintre creditori poate să pretindă debitorului întreaga datorie,
iar debitorul se poate libera de datorie plătind-o oricăruia dintre creditori (art. 1434 C. civ.);

b) solidaritatea pasivă (mai mulţi debitori), se comportă astfel:

– creditorul va putea cere oricăruia dintre debitorii solidari întreaga creanţă, iar executarea
obligaţiei de către unul dintre codebitori eliberează pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1433 C. civ.);
 - debitorul solidar care a executat obligaţia se subrogă în drepturile creditorului şi poate să ceară
codebitorilor săi partea de datorie care îi revenea fiecăruia dintre ei [art. 1456 alin. (1) C. civ.] ; în
acest caz, datoria este divizibilă, pentru că aceasta este regula, iar legea sau părțile nu au derogat de
la ea.

➢ indivizibilitatea – când, datorită obiectului obligaţiei, convenţiei părţilor sau legii, obligaţia nu
poate fi fragmentată (art. 1425 C. civ.). indivizibilitatea poate fi: naturală (când obiectul
obligaţiei nu poate fi divizat pentru că este indivizibil, spre exemplu trei studente trebuie să
restituie o rochiță frumoasă pe care au primit-o spre folosință pentru Balul Bobocilor) sau
convenţională (datorită convenţiei părţilor care îl consideră indivizibil, chiar dacă prin natura
lui este divizibil, spre exemplu A împrumută pe B,C și D cu 9.000 lei stipulând indivizibilitatea);

Între indivizibilitate și solidaritate există 2 deosebiri esențiale de regim juridic:

(i) obligația indivizibilă, neputând fi divizată se va transmite ca atare, chiar și către moștenitori (care
primesc succesiunea divizat), spre deosebire de obligația solidară care se va diviza între
moștenitori; spre exemplu, dacă debitorul B decedează (având moștenitori 2 fii B1 – insolvabil
și B2 – solvabil), iar C și D sunt insolvabili, atunci în caz de solidaritate A va putea primi doar
4.500 lei (jumătate din cât putea pretinde la B) de la B2, în timp ce în caz de indivizibilitate A
va primi de la B2 întreaga datorie – 9.000 lei.
(ii) (ii) oricare dintre debitorii indivizibili poate chema pe celălalt/ceilalți debitori, ca să fie obligat
la plată (evident indivizibil), în timp ce la solidaritate ceilalți sunt chemați pentru partea lor
(divizibil). Spre exemplu, studenta chemată să restituie rochița cea frumoasă poate chema în
judecată alături de ea pe oricare dintre celelalte două debitoare pentru a fi obligate să restituie,
în întregime, rochița.

B. Raportul real.

Subiectul activ plural

a) Proprietatea comună pe cote părți; părțile cunosc cota parte ideală și abstractă din drept, a fiecăruia,
dar bunul nu este fracționat în natură; ex.: doi frați cumpără în cote părți egale un teren de 20.000
m.p., dar niciunul nu are exclusiv nici măcar 1 m.p. din acesta. De aici rezultă că niciunul nu poate
înstrăina fără acordul celuilalt decât cota sa parte (1/2 din 20.000 m.p.), dar nimic din bun în
materialitate lui, deși am putea fi tentați că fiecare ar putea vinde 10.000 m.p. sau măcar mai puțin.
.

b) Proprietatea devălmașă; părțile nu cunosc nici măcar cota parte ideală și abstractă din drept a
fiecăruia, aceasta determinându-se abia la sistarea stării de devălmășie și, evident, bunul nu poate
fi considerat fracționat corespunzător unor cote părți care nu există. Ex. proprietatea comună
devălmașă a soților – tot ce dobândește fiecare dintre soți în regimul general matrimonial va fi bun
comun devălmaș, dacă legea nu prevede altfel. Atenție, devălmășia poate rezulta nu doar din lege,
ci și din acordul părților.

Subiectul pasiv este întotdeauna plural - toate celelalte subiecte de drept care sunt ținute să nu aducă
atingere dreptului real (obligația generală și negativă de a nu face ceva ce ar aduce atingere dreptului
altuia). Atenție, a se nu confunda acest raport de conformare cu raportul derivat de sancționare care
se naște atunci când un subiect determinat – Studentul Rău încalcă obligația generală și negativă de
mai sus, și sparge geamul Facultății, raport care are un subiect pasiv determinat.

4. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

1.1. Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar
obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

A. Definiţia dreptului subiectiv civil

Definiția clasică. Prin drept subiectiv civil se desemnează posibilitatea subiectului activ, în limitele
normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a solicita concursul forţei coercitive a statului.

Se observă o structură dihotomică: (i) prerogativele substanțiale și (ii) prerogativele de a apela la

forța de constrângere – așa numitul drept material la acțiune.

Critica definiției clasice.

- nu contrage cele două laturi ale prerogativelor (de a avea o anumită conduită, respectiv de a pretinde
subiectului pasiv o conduită);

- nu toate drepturile subiective sunt sancționate juridic astfel, pentru că unele nu au drept material la
acțiune.
- dreptul material la acțiune este desprins de dreptul subiectiv civil – art. 2500 alin. 2 NCC, fiind un
drept distinct;

Definiția reținută. Dreptul subiectiv este o prerogativă juridică (un avantaj) individuală, recunoscută
de lege,determinată, condiționată și exclusivă, care constă într-un avantaj juridic recunoscut de lege
titularului, a cărei realizare concretă și efectivă este garantată de normele dreptului obiectiv. Astfel,
trebuie reținut că dreptul subiectiv:

(i) este o prerogativă – permite ceva care conferă un avantaj față de celelalte subiecte de drept;
(ii) prerogativa este recunoscută de lege, deci nu poate fi vorba despre ... orice prerogativă (cuțitul
nu poate fi folosit pentru a ucide... );
(iii) aparține unui individ, nu unei colectivități (dreptul... subiectiv);
(iv) este determinat prin conținut și obiect concret – dreptul de proprietate asupra casei X, dreptul de
a primi suma Y, dreptul de a primi serviciul de curățare a 3 cămăși etc.
(v) condiționat – nu există spontan, trebuie să aibă un izvor – acte, fapte juridice concrete.
(vi) este exclusiv – reprezintă o ”zonă de exclusivitate”, rezervată titularului, a cărei esență este
intangibilitatea;
 (vii) realizarea este garantată de normele dreptului obiectiv prin diverse mijloace;

Caracterul exclusiv generează o consecință esențială, valabilă pentru toate drepturile subiective civile,
de orice fel, patrimoniale, nepatrimoniale, reale, de creanță, potestative etc. – anume drepturile
subiective trebuie respectate de către ceilalți; aceasta prerogativă se mai numește și prerogativă de
inviolabilitate și are ca subiect pasiv – toate celelalte subiecte de drept într-un raport care este denumit
”raport extern”.

Spunem deci că toate drepturile subiective se bucură de prerogativa de inviolabilității pe care o pot
opune terților, cu consecința angajării răspunderii acestora, în condițiile legii. Drepturile subiective au
asociat un ”raport extern” în jurul prerogativei inviolabilității, întreținut cu toate celelalte subiecte de
drept care trebuie (au obligația corelativă) să le respecte fără a le aduce atingere; celelalte subiecte se
manifestă în exercițiul unei libertății, dar libertatea (fiind a tuturor) se oprește acolo unde începe dreptul
subiectiv, care este o zonă de exclusivitate (este doar al titularului). Dreptul subiectiv prevalează simplei
libertăți generale.

Atunci când terțul care se raportează la obligația de inviolabilitate a unui drept subiectiv, are el însuși un
drept subiectiv concurent (deci invocă propria ”zonă de exclusivitate”) se pune problema concursului
între două drepturi, iar nu între un drept și o libertate, caz în care trebuie stabilit cine are prioritate. În
astfel de cazuri trebuie verificat dacă nu cumva doar unul are drept subiectiv civil eficace, caz în care
conflictul este aparent. Astfel, dacă A vinde același bun succesiv lui B și lui C, aparent și B și C sunt
proprietari, dar, la o analiză mai atentă putem observa că, după prima vânzare B a devenit proprietar, iar
A nu mai are bunul în patrimoniu, deci chiar dacă vinde lui C, acesta nu mai are ce dobândi și nu va avea
bunul în patrimoniu.

Apoi, dacă ambele drepturi sunt născute valabil, trebuie verificat care dintre ele este opozabil și care nu,
întrucât ele nu pot coexista în mod efectiv, dată fiind esența lor exclusivă. Problema opozabilității se pune
atunci când, pentru a evita situațiile de mai sus, legea organizează sisteme de publicitate, cu scopul de
face cunoscută terților titularitatea reală a drepturilor subiective, ceea ce va asigura și opozabilitatea
acesteia. Spunem că dacă un drept poate fi opus lui C, atunci dreptul există față de el și invers, că dacă
aceste drept nu îi este opozabil, atunci C îl poate ignora. În acest caz, conflictul se va soluționa nu după
criteriul întâietății în dobândire, ci al întâietății în realizarea publicității. Spre exemplu A vinde succesiv
un imobil lui B și lui C, în condiții de carte funciară. C va câștiga conflictul dacă s-a înscris primul în c.f.,
chiar dacă el a dobândit al doilea. Dreptul lui este opozabil prin înscriere (publicitate) lui B, dar dreptul
lui B nu este opozabil lui C (nefiind înscris înainte).

Așadar, de la regula inviolabilității unui drept subiectiv, pot exista excepții atunci când terțul are el însuși
un drept concurent preferabil (opozabil).

Dreptul subiectiv civil trebuie exercitat (în prerogative sale), (i) cu bună credinţă şi (ii) fără depăşirea
limitelor lui interne, adică a scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor, ceea ce ar putea
conduce la abuz (art. 14, art. 15 NCC), întrucât .

B. Delimitări.
DREPT – LIBERTATE

Libertatea este, în principiu:

- generală, aparține tuturor;

- necondiţionată (există fără o situație premisă, alta decât calitatea de subiect de drept),

- nedefinită (nedeterminată în obiectul şi conţinutul său)

- şi necauzală (abstractă).

Dreptul subiectiv este o prerogativă individuală, condiţionată, determinată şi recunoscută numai în

scopul satisfacerii unui interes personal, legitim şi socialmente util.

Spre exemplu libertatea de mișcare, libertatea contractuală ( de a încheia contracte), aparțin tuturor
persoanelor fizice în mod spontan, fără o situație premisă și nedefinită – te poți plimba printr-un anumit
loc, ci pe oriunde, dacă nu încalci un drept subiectiv civil sau limitele libertății/poți încheia nu doar
contractul X, ci orice contract, dacă respecți limitele legale ale libertății.

Dimpotrivă, ca să poți traversa o proprietate a altuia ai nevoie de un drept subiectiv civil, caz în care
dreptul nu va fi general, ci doar al celui căruia i-a fost recunoscut, admite o situație premisă – un contract
prin care se naște dreptul și este determinat concret printr-un obiect și un conținut – X poate trece pe
terenul Y aparținând lui Z, prin locul marcat pe hartă cu hașura T etc.

DREPT – PUTERE

Prin putere se înțelege acea prerogativă juridică constând în posibilitatea de a acționa în numele și pe
seama altuia, cum este cazul reprezentantului legal al minorului sau al mandatarului;

Diferența esențială este aceea că dreptul subiectiv se exercită în nume propriu proprio nomine, și asupra
persoanei/patrimoniului propriu, în timp ce puterea civilă se exercită alieno nomine și asupra
patrimoniului/(mai rar) persoanei - altuia; spre exemplu, părții exercită puterea de reprezentare a
copilului lor încheind pe numele și pe seama patrimoniului acestuia o vânzare a unei case, caz în care
prețul va intra în patrimoniul copilului, iar nu al părinților.

DREPT – FACULTATE

Prin facultate/facultăți (categorie controversată) se înțeleg tot prerogative juridice, dar care sunt atribute
interne ale dreptului subiectiv civil (un fel de părți ale acestuia), dar care nu sunt autonome, așa încât
să devină drepturi subiective de sine stătătoare. Spunem astfel că titularul proprietății are facultatea de
a folosi, de a repara etc. sau nu bunul său. Sau că propietarul are facultatea de a-și îngrădi proprietatea.

B. Clasificarea drepturilor subiective civile

În doctrină au fost propuse multe criterii de clasificare. Ele sunt încă dezbătute pentru acuratețe și utilitate.
Teoretic, ar trebui ca aceste categorisiri să fie pe cât posibil summa divisio, să fie utile și practicabile.

a) Drepturile subiective civile se clasifică în drepturi cu realizare imediată (denumite uneori și

absolute) şi cu realizare mediată (denumite uneori și relative) după cum titularul dreptului poate să şi-
l exercite fără a implica concursul altei persoane (criteriul modului de realizare sau al conținutului).

Dreptul subiectiv civil cu realizare imediată este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita și fără a implica un subiect
pasiv determinat care să tolereze consecințele exercițiului dreptului. În categoria drepturilor subiective
civile absolute sunt incluse atât drepturile personal nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.

Dreptul subiectiv civil cu realizare mediată este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă
subiectului pasiv o anumită conduită (motive pentru care pot fi denumite și drepturi obligaționale sau
personale - riguros înseamnă ... asupra prestației unei persoane) fără de care dreptul nu se poate realiza.
Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile de creanță (patrimoniale), dar și
drepturile nepatrimoniale relative (spre exemplu dreptul corelativ îndatoririi de fidelitate, în cazul
soților), precum și drepturile potestative, pentru că și acestea presupun un subiect pasiv determinat, care
trebuie să ”suporte” consecințele exercițiului dreptului, dincolo de îndatorirea generală de inviolabilitate
specifică terțului desăvârșit, adică celui care își exercită o simplă libertate.

O variațiune a acestei clasificări este și aceea a drepturilor absolute și relative, dar care a fost creată
după criteriul opozabilității (discutabil, pentru că toate drepturile subiective se bucură de prerogativa
opozabilității – cu referire la raportul extern întreținut cu toți ceilalți, fiind ”zone de exclusivitate”, deci
însoțite de obligația de a nu li se aduce atingere - prerogativa de inviolabilitate). Se spune că drepturile
reale sunt absolute întrucât în caz de încălcare nu generează o simplă acțiune în răspundere delictuală,
ci o acțiune în revendicare, care să conducă la restituirea lucrului și care se poate îndrepta în contra celui
care posedă bunul fără drept.

b)Drepturi care presupun pentru realizare concursul (contribuția) altui subiect de drept sau care
nu presupun concursul altui subiect de drept (criteriul fiind tocmai necesitatea concursului
menționat).

Clasificarea se suprapune cu cea de la pct. a), cu deosebirea că drepturile potestative vor intra în acest caz
în sfera drepturilor cu realizare imediată, deși au un subiect pasiv determinat, pentru că nu este nevoie de
concursul acestuia pentru realizarea dreptului. Subiectul pasiv trebuie să tolereze injoncțiunea, pe care,
de altfel, nu o poate împiedica. E.g. prin ridicarea opțiunii de cumpărare beneficiarul pactului a impus
deja contractul de vânzare celeilalte părți.

c)După natura conţinutului drepturilor subiective civile, acestea se împart în nepatrimoniale şi

patrimoniale.

Dreptul nepatrimonial este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani. Lista
acestora este limitată
 - drepturile personal nepatrimoniale (la viață, la integritate fizică, la demnitate etc.);
- drepturile rezultate din atributele de identificare ale unei persoane – nume, domiciliu, stare civilă;
- drepturile nepatrimoniale de proprietate intelectuală – paternitatea operei (recunoașterea că X
este autorul operei);

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară. La rândul lor,
drepturile subiective civile patrimoniale se împart tradițional în drepturi reale şi drepturi de creanţă. Li
se pot adăuga și drepturile potestative cu caracter patrimonial.

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate
exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane. Destul
de aproximativ am putea spune că dreptul poartă asupra bunului.

Drepturi reale principale sunt:

- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de proprietate publică (titulari ai
dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de
proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);
- drepturile reale zise tradițional ”principale” corespunzătoare dreptului de proprietate privată
(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale de folosință asupra
bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie,
dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
- dreptul de administrare (de folosință) al regiilor autonome şi instituțiilor publice, ca drept real
corespunzător dreptului de proprietate publică;
- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosință ce izvorăște din concesiune;
- dreptul de folosință a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-
teritoriale, conferit, în condițiile legii, unor persoane juridice sau fizice;
Drepturile reale principale nu se găsesc într-o relație de accesorialitate cu dreptul de proprietate pe
care îl grevează, pur și simplu au același ”suport” (obiect) – bunul. Astfel, prin înstrăinarea dreptului de
proprietate nu se transmite (ca accesoriu) și dezmembrământul acestuia, pentru că el aparține, prin
definiție, altei persoane (care nu a consimțit la această transmisiune) decât înstrăinătorul. Dreptul de
servitute (care poartă asupra fondului aservit), nu face excepție, dar este un drept accesoriu dreptului
de proprietate asupra fondului dominant (nu asrevit!), pentru că existența lui este de neconceput în
absența unui fond dominant , căruia să îi slujească, deci se va stinge/transmite prin pieirea /transmisiunea
acestuia din urmă.
Drepturi reale accesorii sunt, spre exemplu:
- dreptul de ipotecă, art. 2343-2478 NCC ;
- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-art. 2494 NCC;
- privilegiile art. 2333-2342 NCC;
- dreptul de retenție, art. 2495- 2499 NCC .

Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul
activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva,
sub protecția juridică dată de dreptul obiectiv. Destul de aproximativ am putea spune că dreptul poartă
asupra persoanei; în realitate formularea este metaforică, de fapt obiectul este patrimoniul persoanei,
întrucât în epoca modernă sancțiunea nu este niciodată fizică, punitivă.

Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi
patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active), între ele există importante deosebiri:

- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este
cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);
- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce
- dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a
nu face ceva determinat, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi
putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;
- pentru că poartă asupra unui bun, numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi (posibilitatea
titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine, sau
pur și simplu tolerarea de către acesta din urmă a exercițiului dreptului real) şi de prerogativa
preferinţei (posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă
de titularii altor drepturi – această prerogativă aparține drepturilor reale accesorii de garanție - pe
lângă un drept principal de creanță), nu şi dreptul de creanţă, care rămâne, ca regulă, legat de
persoana debitorului și nu de un anumit bun.

e)În funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile, deosebim drepturi principale şi drepturi
accesorii.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa
nedepinzând de vreun alt drept. Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă
de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având
rolul de drept principal.

Clasificarea prezintă importanţă deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde de cea a
dreptului principal – accesorium sequitur principale. Întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de
alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile
patrimoniale.

Sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria
drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative
obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii. Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai
obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract
accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de
creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii). În categoria drepturilor de
creanţă accesorii includem: dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei
principale, dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală, dreptul subiectiv care izvorăşte
din fidejusiune, dreptul de a pretinde arvuna.

Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte totuşi în materia drepturilor reale, deosebindu-se
drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.
Drepturile potestative. Presupun subiect activ și subiectiv pasiv determinat, subiectul activ având o
putere de a influența situația juridică a subiectului pasiv, fără a fi nevoie ca acesta să execute o prestație.
E.g. A și B convin că A oferă irevocabil lui B spre cumpărare un bun, iar dacă acesta va zice da în
termen de x luni, vânzarea va fi perfectată automat. A devine ”legat” de opțiunea lui B. Un alt exemplu
este dreptul de opțiune succesorală care poate afecta interesele altor succesibili (înlăturându-i sau
influențând cota acestora).

d) Drepturi subiective primare (orignare) și drepturi subiective derivate (secundare).

Drepturile subiective civile primare sunt acele drepturi subiective care procură, în caz de realizare, un
avantaj direct titularului, cu sau fără concursul altcuiva.

Drepturile subiective civile secundare sunt acele drepturi subiective care, dimpotrivă, procură, în caz
de realizare, doar un avantaj indirect, mediat de o activitate viitoare a titularului sau, după caz, a celui
obligat la o conduită necesară realizării lui.

Sunt socotite, în esență, drepturi secundare acele drepturi subiective civile în virtutea cărora titularul
lor, persoană fizică sau juridică, are puterea de a influența, în mod unilateral și discreționar, o situație
juridică preexistentă, modificând-o, stingând-o sau dând naștere, în locul acesteia, unei alte situații
juridice, noi. Or, avantajele așteptate sunt cele care rezultă din situația juridică viitoare.

e) În raport de gradul de certitudine conferit titularilor, deosebim certe şi drepturi incerte. Dreptul
subiectiv civil pur şi simplu este cert, întrucât conferă maximă certitudine titularului său; nici existența
şi nici exercitarea lui nu depind și nu pot depinde de vreo împrejurare viitoare (ex. drepturile
personalității, recunoașterea unui copil etc). Dreptul subiectiv simplu este tot cert – anume dreptul
neafectat, în concret, de modalități (deși este susceptibil de modalități) - un asemenea drept poate fi
exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat. Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi – termen
sau condiție- este acela care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, în sensul că existenţa lui sau
exercitarea lui depinde de o împrejura re viitoare, certă sau incertă.

Dreptul afectat de termen are o existență certă, dar nu poate fi exercitat oricând (ci numai înainte sau
numai după o dată calendaristică). Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă,
de dreptul pur, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă
într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci
numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv
respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este este incert nesigur în ceea ce priveşte eficacitatea (iar
nu existența) sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există
nesiguranţă în privinţa eficacităţii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv. Tot incert este și dreptul
eventual. Categoria este controversată. Este privit:

- fie ca fiind acela căruia îi lipseşte un element constitutiv şi esenţial, fără de care existenţa sa este de
neconceput, deoarece este un drept imperfect, în curs de formare; ex.: dreptul cumpărătorului
 asupra unei recolte viitoare, garanţia constituită asupra unui bun viitor sau asupra unei datorii
viitoare, dreptul la garanţie contra evicţiunii etc.

- fie este considerat un simplu element al capacității de folosință, adică este o simplă aptitudine de a
dobândi în viitor un veritabil drept subiectiv.

SCHEMĂ. Într-un alt registru, mai puțin riguros, dar mai simplu, drepturile patrimoniale se clasifică
după obiectul asupra cărora poartă:

a) bunuri – drepturile reale – esențialmente patrimoniale;

b) situațiilor juridice care afectează interesul altei persoane – drepturile potestative (în principiu
patrimoniale).
c) activității (prestației) unei persoane – drepturile obligaționale (creanțe);

4.Teme de reflecție și grile recapitulative

1. Ce sunt drepturile cu realizare mediată (relative)?

2. Comparați drepturile reale și drepturile de creanță.

3.Reprezintă o diferență între drepturile reale și drepturile de creanță:

a) doar drepturile de creanță sunt evaluabile în bani;

b) doar drepturile reale pot avea mai mulți cotitulari (de exemplu, coproprietari);
c) doar exercitarea drepturilor de creanță presupune concursul unui subiect pasiv determinat al
raportului juridic.

4. Este un drept de creanță:

a) dreptul întreținutului de a obține prestarea, în natură, a întreținerii convenite printr-un contract de

întreținere;

b) dreptul de opțiune succesorală;

c) dreptul de ipotecă mobiliară.