Izvoarele Raportului Juridic Concret

Raportul juridic se încheie în mod concret dacă sunt întrunite cumulativ 3 elemente: norma
juridică, subiectele de drept între care se stabileşte raportul juridic şi existenţa unor împrejurări
care să îl genereze (de regulă precizate în ipoteza normei).

Noţiune
Izvoarele raportului juridic sunt împrejurările care determină producerea anumitor efecte
juridice = adică naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.

Clasificarea izvoarelor:
- evenimentele = împrejurări care se produc independent de voinţa oamenilor,
(de ex. calamităţile naturale -seism, inundaţii, trăznet- etc., sau naşterea sau decesul unei
persoane fizice, ori trecerea timpului etc.-
- acţiunile oamenilor = împrejurări care depind de voinţa oamenilor.
La rândul lor, acţiunile pot fi:
- acte juridice = acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (adică naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic) şi
- fapte juridice = acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice
 Secţiunea A – Actul juridic

Definiţie
Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice
(adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport juridic concret).

Noţiunea de „act juridic” este utilizată în 2 accepţiuni:

 negotium – însăşi manifestarea de voinţă a părţilor exprimată cu scopul de a produce
efecte juridice;
 instrumentum – documentul, înscrisul în care se concretizează, se consemnează
manifestarea de voinţă.

Clasificare (analiza sistematică a aj prin clasificare):

 după numărul părţilor:
- aj unilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a unei singure părţi (oferta, acceptarea
ofertei, promisiunea publică de recompensă, testamentul, denunţarea unui contract, confirmarea
unui act anulabil, recunoaşterea unui copil etc.);
- aj bilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţă a 2 părţi între care se realizează un acord
- aj multilateral – ia naştere prin manifestarea de voinţe a 3 sau mai multe părţi.
Acest aj poartă denumirea de contract sau conventie;
Actul juridic bilateral și multilateral care constă într-un acord de voințe poartă denumirea
de contract sau convenție. A se vedea teoria generală a contractului analizată la seminar.
 Secţiunea B - Faptul juridice

Faptele juridice sunt acele acțiuni omenești care sunt săvârşite fără intenţia producerii
efectelor juridice .
Distingem între:
 fapte juridice licite = săvârşite cu respectarea legii şi
 fapte juridice ilicite = săvârşite cu încălcarea legii .

Subsecţiunea 1. – Fapte juridice licite

Faptele juridice LICITE sunt acele fapte juridice prin producerea cărora nu sunt încălcate
dispoziţiile legale în vigoare.
În categoria faptelor juridice licite intră:
(i) gestiunea de afaceri;
(ii) plata lucrului nedatorat;
(iii) îmbogăţirea fără justă cauză.

i. Gestiunea de afaceri
Este faptul licit unilateral, ce constă într-o operaţiune săvârşită din proprie iniţiativă de o
persoană (denumită gerant) în favoarea sau interesul altei persoane (denumită gerat), fără ca între
cei doi să existe vreo înţelegere anterioară (împuternicire sau orice altă legătură contractuală).
Gerantul poate să încheie acele acte juridice, sau să săvârşească acele fapte materiale care
au caracter patrimonial.
 acte juridice de gerare sunt, în principiu, acte de conservare şi administrare, de ex.: plata
unei datorii a geratului, întreruperea unei prescripţii a creanţei geratului, actul încheiat cu
un terţ pentru efectuarea unor reparaţii etc. Dar pot fi şi acte de dispoziţie, care prin
raportare la întregul patrimoniu al geratului dobândesc caracterul unor acte de conservare
sau administrare – de ex. vânzarea unor mărfuri perisabile, supuse stricăciunii etc.;
 fapte materiale, de ex.: descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu etc.
 Pentru a fi o gestiune de afaceri, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. gerantul trebuie să acţioneze din propria sa iniţiativă, fără ştirea geratului (dacă geratul
cunoaşte şi, prin urmare, este de acord cu intervenţia gerantului înseamnă că există un contract
de mandat tacit);
2. gerantul trebuie să acţioneze cu intenţia de a gera interesele altei persoane (dacă gerantul face
reparaţii la un bun pe care îl crede al său, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri);
3. gestiunea (operaţiunea) gerantului să fie utilă geratului, adică să aibă ca finalitate evitarea
pierderii sau diminuării unei valori patrimoniale, sporirea valorii unui bun al acestuia din urmă.
Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri generează o serie de obligaţii
reciproce în sarcina celor două părţi implicate:
 Gerantul are următoarele obligaţii:
- de a continua gestiunea începută până la data la care geratul va fi în măsură şi va avea
mijloacele necesare să se ocupe personal de interesele sale;
- de a desfăşura gestiunea cu diligenţa (grija, priceperea) unui bun proprietar (adică
gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent).
 Geratul are următoarele obligaţii:
- de a restitui gerantului toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut în cursul
gestiunii;
- de a executa toate obligaţiile contractate de gerant în numele său (în numele geratului) ,
în interesul gestiunii, în măsura în care nu au fost încă executate (cum ar fi plata preţului unor
materiale, plata manoperei, în vederea executării unei reparaţii etc.)

(ii) Plata nedatorată

Reprezintă faptul juridic licit care constă în executarea voluntară de către o persoană, din
eroare, a unei prestaţii la care nu era obligată şi fără intenţia de a plăti pentru altul.
Orice plată presupune o datorie pre-existentă. Dacă această datorie nu există, plata trebuie
să fie restituită celui care a făcut-o, întrucât este fără cauză, fără temei (adică nedatorată). Dacă
restituirea nu se face de bună voie de către cel care a primit plata nedatorată, cealaltă persoană
poate recurge la o acţiune în justiţie prin care se cere restituirea ei, denumită acţiune în
repetiţiune.
 Plata nedatorată dă naştere unui raport obligaţional între cel care a făcut plata – creditorul
obligaţiei de restituire a plăţii (denumit solvens) şi cel care a primit plata – debitor al obligaţiei
de restituire (denumit accipiens).
Pentru a fi o plată nedatorată, faptul licit trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. solvensul să facă o plată, cu intenţia de a stinge o obligaţie, care trebuie să constea în
remiterea unei sume de bani sau a unui bun.
2. să nu existe o datorie preexistentă.
3. plata să fie făcută din eroare (adică solvens crede că este debitorul lui accipiens, deşi, în
realitate, nu este debitorul lui accipiens)
Plata nedatorată generează o serie de obligaţii reciproce în sarcina celor două părţi
implicate:
 Accipiens are obligaţia de a restitui plata încasată.
Această obligaţie nu există în cazul plăţii unei obligaţii imperfecte (adică cea care nu mai are
sancţiune, în sensul că nu se mai poate cere executarea silită a obligaţiei).
Obligaţiile accipiens sunt diferite în funcţie de buna sa credinţă (situaţia în care a primit plata
de la solvens fiind convins că îi este datorată) sau de reaua sa credinţă (în situaţia în care
accipiens cunoaşte caracterul nedatorat al plăţii), astfel:
- dacă obiectul plăţii este o sumă de bani : accipiens de bună credinţă datorează numai suma de
bani; accipiens de rea credinţă trebuie să plătească pe lîngă suma de bani şi dobânda legală,
calculată din ziua plăţii nedatorate.
- dacă obiectul plăţii este un bun frungifer : accipiens de bună credinţă restituie numai bunul şi
va păstra în proprietate fructele; accipiens de rea credinţă trebuie să restituie pe lîngă bunul în
cauză şi toate fructele (percepute şi nepercepute, culese sau neculese, consumate sau
neconsumate).
 Solvens are obligaţia de plăti lui accipiens, indiferent dacă acesta a fost de bună sau de
rea credinţă, valoarea cheltuielilor făcute de acesta cu bunul fie pentru conservarea lui
(cheltuieli necesare) cât şi cele ocazionate de sporirea valorii bunului (cheltuieli utile).
- (fără just temei) constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna patrimoniului altei
persoane (care se diminuează corelativ), fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic sau o
cauză justă (de ex. îmbunătăţirile făcute de chiriaş locuinţei, care sporesc valoarea imobilului în
beneficiul proprietarului).
(iii) Îmbogăţirea fără justă cauză (fără just temei)
Constituie faptul juridic licit care constă în creşterea patrimoniului unei persoane în dauna
patrimoniului altei persoane (care se diminuează corelativ), fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic sau o cauză justă.
de ex. îmbunătăţirile făcute de chiriaş locuinţei, care sporesc valoarea imobilului în beneficiul
proprietarului.
Îmbogăţirea fără justă cauză generează un raport obligaţional între cel al cărui patrimoniu
a crescut (denumit îmbogăţit) şi care este debitorul obligaţiei de a restitui sporul patrimonial
(îmbogăţirea) şi cel al cărui patrimoniu s-a diminuat (denumit însărăcit) şi care este creditorul
obligaţiei de restituire.
Pentru a fi în prezenţa unei îmbogăţiri fără justă cauză trebuie întrunite mai multe
condiţii:
1. să existe o legătură (o corelaţie) directă între creşterea patrimoniului îmbogăţitului şi
diminuarea patrimoniului însărăcitului, adică cele două operaţiuni trebuie să aibă aceeaşi cauză.
2. îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă să fie lipsite de o cauză justă, adică de un temei legal care
să le justifice (reprezintă temei legal un act juridic, o hotărâre judecătorească, o lege etc.).
3. însărăcitul să nu fi avut intenţia de a face o liberalitate (donaţie) îmbogăţitului.
Consecinţa îmbogăţirii fără justă cauză o constituie obligarea îmbogăţitului la restituirea
sporului patrimonial (valoarea îmbogăţirii) către însărăcit. Îmbogăţitul nu datorează
contravaloarea cheltuielilor făcute, fructele sau dobânda legală şi nici o eventuală diferenţă de
valoare a bunului, ci strict valoarea îmbogăţiri sale, în limita însărăcirii corelative.
 Subsecţiunea 2. – Faptele juridice ilicite (sau delicte civile)
Răspunderea delictuală (civilă/patrimonială)

Noţiune
Faptul juridic ilicit, denumit delict civil, reprezintă acţiunea omului săvârşită fără intenţia de a
produce efecte juridice, dar cu încălcarea atât a legii, cât şi a drepturilor subiective ale unei alte
persoane (persoană vătămată), prin care se produce un prejudiciu (adică o pagubă nedreaptă)
persoanei vătămate.
Delictul (civil = de natură patrimonială) atrage răspunderea delictuală a celui care l-a săvârşit
(denumit autorul prejudiciului), care constă în raportul obligaţional în temeiul căruia autorul este
obligat să repare prejudiciul cauzat persoanei vătămate.

2. Formele răspunderii delictuale

Codul civil reglementează 2 forme de răspundere delictuală:
i) răspunderea delictuală directă sau pentru fapta proprie;
ii) răspunderea delictuală indirectă care poate fi:
(a) pentru fapta altei persoane, sau
(b) pentru prejudiciile cauzate de animale,
(c.1.) pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
(c.2.) pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului.

N.B. !!!! Delictul civil se deosebeşte fundamental de delictul penal (denumit infracţiune)
care atrage sancţionarea autorului lui (denumit infractor) pentru săvârșirea unei fapte prevăzute
de Codul penal.
Spre deosebire de infracțiune care antrenează numai răspunderea infractorului, ca atare
vizează persoana autorului, delictul civil vizează patrimoniul persoanei vătămate, în vederea
reparaţiei.
Acoperirea prejudiciului nu reprezintă o pedeapsă ci o restabilire a situaţii patrimoniale,
dezechilibrată prin delict.
 i) Răspunderea pentru fapta proprie (directă) poate fi angajată dacă sunt îndeplinite
cumulativ următoarele 4 elemente:
i.1. Prejudiciul
- reprezintă rezultatul negativ suferit de persoana vătămată, ca urmare a săvârşirii unei fapte
ilicite de o altă persoană (autorul), sau ca urmare a faptei unui animal ori lucru. (de ex.
distrugerea unei clădiri de un incendiu, vătămarea unei persoane etc.);
- reprezintă rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim (care rezultă dintr-
o situaţie de fapt şi care nu corespund unui drept subiectiv, de ex. ajutorul bănesc acordat unei
persoane, fără să existe o obligaţie de întreţinere);
- după cum este susceptibil de evaluare bănească, prejudiciul poate avea : fie caracter material (o
pagubă), fie caracter moral (se aduce atingere cinstei, reputaţiei şi consideraţiei unei persoane).
În ambele cazuri, repararea prejudiciului se realizează prin despăgubiri băneşti;
- Condiţii cerute pentru a se putea cere repararea prejudiciului:
 să fie cert = existenţa prejudiciului este sigură, neîndoielnică şi poate fi evaluat.
 să nu fie încă reparat (acoperit) – de ex. autorul nu a reparat bunul avariat
- Repararea prejudiciului se face:
- integral = adică se acoperă paguba efectiv produsă şi beneficiul nerealizat;
- în natură, de regulă, şi prin echivalent bănesc (daune interese) dacă repararea în natură
nu mai este posibilă.

i.2. Fapta juridică ilicită (delictul)

- acţiunea (faptă comisivă) sau inacţiunea (faptă omisivă) contrară legii prin care se încalcă un
drept subiectiv (dreptul de proprietate asupra bunului) sau un interes legitim al persoanei
vătămate.
- Caracteristicile faptei ilicite:
 are caracter obiectiv = conduita a fost exteriorizată
 are caracter ilicit = este contrară legii.

Caracterul ilicit al faptei poate fi înlăturat în următoarele situaţii (care exonerează de răspundere
pe autor):
- legitima apărare = autorul reacţionează la un atac material direct, imediat şi injust.
Apărarea trebuie să fie proporţională cu atactul.
- starea de necesitate = autorul înlătură o primejdie reală care ameninţă viaţa/integritatea
corporală a sa sau a altei persoane, sau salvează bunuri ale sale sau
ale altor persoane. Paguba evitată să fie mai mare decât cea
pricinuită pentru evitarea ei (de ex. spargerea geamului pentru a
evacua o persoană din casa în flăcări).
- îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau a ordinului superiorului
(de ex. fapta medicului veterinar care sacrifică unele animale
pentru a preveni o epidemie).
- exercitarea unui drept subiectiv - în conformitate cu scopul pentru care a fost consacrat de lege
– (de ex.construcţia unui imobil cu respectarea legii nu poate fi
considerată ilicită chiar dacă provoacă umiditate unui alt imobil).
- consimţământul victimei = persoana vătămată şi-a dat consimţământul inainte de săvârşirea
faptei, luând în considerare faptul că este posibilă producerea unui
prejudiciu.

i.3. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

- între fapta ilicită şi prejudiciu există o legătură de cauzalitate, în sensul în care fapta constituie
cauza iar prejudiciul reprezintă efectul, consecinţa săvârşirii faptei ilicite. (de ex. autorul a
aruncat o ţigară aprinsă care a declanşat un incendiu.)

i.4. Vinovăţia autorului prejudiciului

- atitudinea psihică pe care autorul faptei ilicite a avut-o în momentul săvârşirii ei, faţă de faptă şi
faţă de urmările acesteia (prin ipoteze prejudiciabile).
- vinovăţia implică 2 elemente:
 un element intelectiv = reprezentarea în conştiinţa omului a semnificaţiei sociale a faptei
sale şi în prevederea sau cel puţin în posibilitatea de a prevede urmările faptei pe care o
săvârşeşte în acel moment sau urmează să o săvârşească;
  un element volitiv = procesul psihic de deliberare şi de luare a deciziei cu privire la
conduita pe care o va avea aceea persoană. Actul de voinţă trebuie să fie conştient şi
raţional şi să fie liber, neîngrădit.
- formele vinovăţiei:
1. intenţia = autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi prevede consecinţele
acesteia:
 intenţia directă – autorul urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale;
 intenţia indirectă – autorul nu urmăreşte producerea consecinţelor faptei sale, însă
acceptă posibilitatea producerii lor.
2. culpa (greşeala) = constă în neprevederea sau în atitudinea uşuratică a autorului faţă de
consecinţele periculoase ale faptei sale, rezultate pe care autorul le-ar fi
putut evita dacă ar fi fost mai prevăzător sau mai puţin uşuratic.
 imprudenţa – autorul îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale, prevede
consecinţele acesteia, pe care nu le acceptă, sperând, în mod uşuratic, că ele nu se
vor produce;
 neglijenţa - autorul nu îşi dă seama de caracterul antisocial al faptei sale şi nu
prevede consecinţele acesteia, deşi trebuia şi putea, în circumstanţele date, să le
prevadă.
- persoanele lipsite de discernământ nu răspund delictual întrucât nu au aptitudinea psihică de a
înţelege semnificaţia faptelor lor – nu au capacitate delictuală. Lipsa discernământului atrage
după sine lipsa vinovăţiei.
- împrejurări care înlătură vinovăţia sunt toate acele fapte care împiedică sau anihilează libertatea
de voinţă a autorului: fapta victimei însăşi, fapta unui terţ (pentru care autorul nu răspunde),
cauza de forţă majoră etc.

ii. a) Răspunderea pentru fapta altei persoane

ii.a) 1. răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori

- domeniul de aplicare : părinţii răspund indiferent dacă minorul este din căsătorie sau din afara
căsătoriei, dacă a fost adoptat cu efecte depline sau cu efecte restrânse. Dacă părinţii au divorţat,
va răspunde părintele căruia i-a fost încredinţat copilul;
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumţia că părinţii nu şi-au îndeplinit în mod
corespunzător obligaţia de educare a copilului minor, că există un raport de cauzalitate între
abaterile în educaţie şi fapta ilicită săvârşită de copil şi că abaterile se datorează culpei părinţilor.
Părinţii au obligaţia de a-şi creşte şi a-şi educa copii, precum şi obligaţia de supraveghere a
acestora.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : la data săvârşirii faptei copii să fie minori şi să locuiască împreună cu
părinţii;
- efectele răspunderii : părinţii sunt ţinuţi să răspundă integral faţă de persoana vătămată de
prejudiciul cauzat de minor.

ii.a) 2. răspunderea - institutorilor (învăţători, profesori) pentru fapta elevilor şi

- a artizanilor (meşteşugarilor) pentru fapta ucenicilor
- domeniul de aplicare : elevii şi ucenicii minori;
- fundamentul răspunderii îl constituie : prezumţia că institurorul/artizanul nu şi-au îndeplinit în
mod corespunzător obligaţia de supraveghere a elevului/ucenicului minor, că există un raport de
cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere
şi fapta ilicită săvârşită şi că abaterile se datorează culpei institurorul/artizanului.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : la data săvârşirii faptei autorul are calitatea de elev sau ucenic, este minor şi
se afla, sau trebuia să se afle sub supravegherea insitutorului sau artizanului;
- efectele răspunderii : institutorul sau artizanului este ţinut să răspundă integral faţă de persoana
vătămată de prejudiciul cauzat de elev sau ucenic.

ii.a) 3. răspunderea comitenţilor pentru fapta prepuşilor

- domeniul de aplicare : cazurile în care o persoană denumită prepus aduce la îndeplinire o
însărcinare (o activitate, un ordin) încredinţată de o altă persoană denumită comitent.
Între comitent şi prepus se stabileşte un raport juridic denumit raport de prepuşenie.
Constituie raport de prepuşenie:
o un raport de muncă (care se încheie în baza unui contract de muncă între angajator-
comitent şi salariat-prepus),
 o un raport de prestări de servicii (care se încheie în baza unui contract de prestări de servicii
între beneficiar-comitent şi prestator-prepus),
o un raport de antrepriză (care se încheie în baza unui contract de antrepriză între beneficiar-
comitent şi antreprenor-prepus),
o un raport de mandat (care se încheie în baza unui contract de mandat între mandant-
comitent şi mandatar-prepus),
o dar şi raportul ce se stabileşte în exercitarea unor profesii, cel născut în baza unui contract
de administrare (management) a unei persoane juridice (de ex. administratorul unei
societăţi comerciale),
o situaţia prepuşilor ocazionale etc.;
De ex. accidentul de circulaţie a fost produs de şoferul unui camion în timp ce
trasporta marfă pentru societatea unde este angajat.
- fundamentul răspunderii îl constituie: ideea de garanţie = comitentul este garantul legal al
intereselor persoanei vătămate, care are posibilitatea concretă de a obţine repararea promptă şi
integrală a prejudiciului suferit şi nu este nevoită să suporte consecinţele unei eventuale
insolvabilităţi a prepusului. Ideea de garanţie are 2 temeiuri:
o ideea de risc (garanţia obiectivă) = comitentul beneficiază ca urmare a activităţii
desfăşurată de prepus sub autoritatea sa şi trebuie să suporte şi riscurile consecinţelor
păgubitoare ale acestei activităţi;
o prezumţia de culpă în alegerea prepusului (garanţia subiectivă) = comitentul a angajat să
desfăşoare activitatea o persoană care s-a dovedit necorespunzătoare, pentru că a săvârşit o
faptă producătoare de prejudiciu.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : la data săvârşirii faptei exista raportului de prepuşenie, iar prepusul se afla în
îndeplinirea ordinului comitentului (în desfăşurarea activităţii încredinţate de acesta);
- efectele răspunderii : Persoana vătămată prin fapta prejudiciabilă a prepusului are posibilitate
de a cere despăgubiri fie de la comitent, fie de la prepus. De regulă, victima va pretinde
despăgubiri de la comitent, deoarece este mai probabil ca acesta să aibă mijloacele financiare
necesare (această acţiune îndreptată împotriva comitentului este mult mai avantajoasă pentru
victimă). După ce comitentul acoperă prejudiciul suferit de victimă, el se va putea îndrepta
împotriva prepusului său în vederea recuperării sumele avansate persoanei vătămate cu o acţiune
în regres.

ii. b) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

- domeniul de aplicare : animalele aflate în proprietatea unei persoane sau de care se foloseşte o
persoană, indiferent dacă aceste animale sunt sub supraveghere sau au scăpat de sub pază.
Răspunderea pentru animale revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea
paza juridică a animalului (adică puterea de direcţie, de control şi de supraveghere exercitată
asupra animalului în mod independent) care poate fi proprietarul animalului sau cel care
foloseşte animalul –cât durează utilizarea acestuia-;
- fundamentul răspunderii îl constituie : prezumţia că persoana care are în paza sa juridică
animalul nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere a animalului, că
există un raport de cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiei de supraveghere şi fapta ilicită săvârşită şi că prejudiciul se datorează culpei acestei
persoane care nu a împiedicat animalul să producă prejudiciul.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : la data producerii prejudiciului animalul se afla în paza persoanei de la care
se pretinde despăgubirea;
- cauze exoneratoare de răspundere : fapta victimei înseşi; fapta unui terţ; cauza de forţă majoră.
- efectele răspunderii : persoana care are paza juridică a animalului este ţinut să răspundă integral
faţă de persoana vătămată de prejudiciul cauzat de animal.

ii. c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, / de ruina ediciului

ii.c. 1) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

- domeniul de aplicare : orice lucru indiferent de tipul acestuia (mobil sau imobil etc.) aflat în
paza unei persoane, chiar dacă a fost pierdut sau abandonat de această persoană, câtă vreme o
altă persoană nu l-a luat în paza sa.
Răspunderea pentru lucru revine persoanei care, la momentul producerii prejudiciului, avea
paza juridică a lucrului (adică puterea de direcţie, de control şi de supraveghere exercitată asupra
lucrului în mod independent) care poate fi proprietarul lucrului, titularul unui alt drept real
principal (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), titularul unui drept real accesoriu (ipotecă,
gaj, drept de retenţie etc.), sau un detentor precar (depozitarul, comodatarul, posesorul);
- fundamentul răspunderii îl constituie : prezumţia că persoana care are în paza sa juridică lucrul
nu şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de supraveghere a lucrului, că există un raport
de cauzalitate între neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de
supraveghere şi prejudiciul produs, care se datorează culpei acestei persoane care avea în paz
juridică lucrul.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : la data producerii prejudiciului lucrul se afla în paza persoanei de la care se
pretinde despăgubirea;
- cauze exoneratoare de răspundere : fapta victimei înseşi; fapta unui terţ; cauza de forţă majoră.
- efectele răspunderii : persoana care are paza juridică a lucrului este ţinut să răspundă integral
faţă de persoana vătămată de prejudiciul cauzat.
- în practică, persoana care are în paza juridică un lucru recurge la asigurarea pentru răspundere
civilă – persoana vătămată urmând să încaseze despăgubirea ce i se cuvine de la societatea de
asigurare.

ii.c. 2) răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului

- domeniul de aplicare : o construcţie făcută din materiale asamblate în mod durabil care s-a
ruinat, prin căderea totală sau parţială a elementelor care o alcătuiesc.
Răspunderea pentru ruina edificiului revine proprietarului sau co-proprietarilor edificiului,
sau titularilor dreptului de superficie;
- fundamentul răspunderii îl constituie: prezumţia absolută de culpă a proprietarului care nu şi-au
îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de întreţinere a construcţiei sau care a acceptat în
proprietate un imobil care are vicii de construcţie, că există un raport de cauzalitate lipsa de
întreţinere sau viciile de construcţie şi prejudiciu, care se datorează culpei acestei persoane care
nu a împiedicat ruinarea edificiului său.
- condiţii generale ale răspunderii : prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate, vinovăţia;
- condiţii speciale : ruina edificiului a fost cauzată de lipsa de întreţinere sau de un viciu de
construcţie;
- cauze exoneratoare de răspundere : fapta victimei înseşi; fapta unui terţ; cauza de forţă majoră.
- efectele răspunderii : proprietarul este ţinut să răspundă integral faţă de persoana vătămată de
prejudiciul cauzat. Proprietarul are o acţiune în regres împotriva vânzătorului, chiriaşului,
constructorului sau arhitectului.

3. Răspunderea persoanei juridice

Caracterul abstract al persoanei juridice (pj) nu constituie un obstacol în angajarea
răspunderii juridice a acesteia, cu condiţia întrunirii celor 4 elemente ale răspunderii: prejudiciul,
fapta ilicită, raportul de cauzalitate şi vinovăţia.
Evident, fapta ilicită poate fi săvârşită în mod concret numai de o persoană fizică, dar
datorită raporturile pe care aceasta le are cu persoana juridică, antrenează răspunderea persoanei
juridice.
În funcţie de specificul raportului dintre persoana fizică – autorul prejudiciului – şi
persoana juridică distingem:
1. răspunderea pj directă pentru faptele organelor sale de conducere
2. răspunderea pj indirectă pentru faptele angajaţilor săi

1. Răspunderea pj directă pentru faptele organelor sale de conducere

 voinţa organelor de conducere este voinţa pj însăşi.
 faptele ilicite săvârşite de organele sale cu prilejul exercitării funcţiei lor obligă însăşi pj.
 condiţia esenţială este ca : organul de conducere a pj să săvârşească delictul în legătură şi
cu ocazia desfăşurării activităţii care se integrează în obiectul de activitate al pj.
 în situaţia în care organul de conducere săvârşeşte faptul ilicit fie în exercitarea unei
acţiuni proprii, străină de obiectul de activitate al pj, fie cu depăşirea limitei puterilor ce i-
au fost acordate, pj nu mai răspunde, fiind angajată răspunderea personală a organului a
organului care este autorul prejudiciului.

2. Răspunderea pj indirectă pentru faptele angajaţilor săi

 angajaţii sunt prepuşi ai pj, simpli executanţi ai dispoziţiilor date de organele de
conducere.
 pentru prejudiciul săvârşit de un angajat în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu antrenează
răspunderea indirectă a pj, conform regulilor răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului.
 Proba faptelor şi actelor juridice

Proba reprezintă mijlocul prevăzut de lege prin care se stabileşte existenţa unui act sau fapt
juridic, din care izvorăsc un drept sau o obligaţie.
Persoana care pretinde un drept în faţa instanţei de judecată este cea care trebuie să aducă
probele pe care își întemeiază pretențiile adică îi revine sarcina probei.
Pentru ca judecătorul să admită un mijloc de probă, acesta trebuie:
- să nu fie interzis de lege (de ex. în procesul de divorţ este interzis interogatoriul),
- să fie verosimil = să tindă la dovedirea unor acte/fapte credibile,
- să fie util (de ex. nu este util dacă tinde la dovedirea unor fapte incontestabile),
- să fie pertinent = să aibă legătură cu dreptul pretins,
- să fie concludent = să ajute la soluţionarea litigiului.

Mijloacele de probă sunt:

(1) înscrisurile,
(2) mărturia (proba cu martori),
(3) mărturisirea (recunoaşterea),
(4) prezumţiile
(5) expertiza etc.-

1. Înscrisurile
Înscrisurile sunt consemnări ale părţilor făcute în formă scrisă, cu privire la acte şi fapte din
care au izvorât raporturile juridice dintre părţi.
După modul de întocmire:
 înscrisurile autentice – sunt înscrisurile întocmite cu solemnităţile prevăzute de lege, de
un funcţionar public (notarul public sau ofiţerul de stare civilă etc.) care are dreptul de a
funcţiona în locul unde s-a făcut actul.
Înscrisurile autentice fac dovadă deplină în ceea ce priveşte menţiunile consemnate în scris şi
care reprezintă constatările personale ale funcţionarului public, putând fi combătut prin înscrierea
în fals.
Forţa doveditoare a înscrisului autentic îşi are izvorul în faptul că înscrisul a fost întocmit şi
autentificat de către o persoană competentă şi abilitată de lege să instrumenteze acel înscris.
 înscrisurile sub semnătură privată – orice înscris semnat de partea sau de părţile de la care
emană (care îl încheie).
De regulă, semnătura executată de mâna părţii sau a părţilor actului reprezintă singura condiţie a
acestui tip de înscris.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată există până la dovada contrară (cu alte
mijloace de probă).

2. Mărturia (proba cu martori sau proba testimonială)

Mărturia reprezintă declaraţia făcută în faţa instanţei, oral, de o terţă persoană – numită
martor – despre fapte în legătură cu pretenţiile părţilor.
Forţa probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului.

3. Mărturisirea (recunoaşterea)
Mărturisirea constituie declaraţia prin care o persoană recunoaşte ca adevărat un fapt de
natură a produce efecte împotriva autorului ei.
Mărturisirea este un act unilateral şi irevocabil (adică nu se poate reveni asupra mărturisirii).
Forţa probantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea judecătorului.

4. Prezumţiile
Prezumţiile considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenţa altui fapt, vecin şi conex.
( sau consecinţele trase din existenţa unui fapt cunoscut despre existenţa unui fapt necunoscut).
În cazul prezmţiilor, în loc să se dovedească faptul generator de drepturi şi obligaţii (greu de
dovedit) se dovedeşte existenţa faptului conex cu acesta (mai uşor de dovedit).

5. Expertiza
Expertiza reprezintă părerea unor persoane având cunoştinţe de specialitate, necesară
pentru lămurirea unor împrejurări de care instanţa are nevoie în deliberare.