21.

Răspunderea contractuală pentru fapta altuia

Răspunderea contractuală este directă și personală, dar există numeroase situații în

care prejudiciul este cauzat celeilalte părți de o persoană pe care creditorul și-a substituit-o în
executarea obligațiilor sale contractuale (ex: medicul răspunde de fapta prepusului contractual,
adică a asistentului, ca și cum ar răspunde pentru fapta proprie). Eventuala culpă în executare
este suficient să fie dovedită în persoana prepusului contractual pentru a se putea angaja
răspunderea debitorului contractual. Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligației
contractuale.
Pentru a fi în prezența acestei forme de răspundere, este necesar ca:

A) Obligația contractuală a debitorului să se execute prin altul- trebuie să avem de-a face cu
obligația asumată personal de către debitor față de creditor, obligație în executarea căreia să
implice un terț – eventual, un prepus contractual, chemat să execute prestația, în numele și pe
seama debitorului sau alături de acesta. În cazul în care debitorul nu s-a obligat personal față de
creditor, poate fi vorba de o altă figură juridică, cum ar fi un contract de intermediere. Această
condiție este uneori reglementată de legiuitor (ex: locatarul răspunde pentru fapta persoanelor
care locuiesc cu acesta).

B) Terțul interpus în executarea contractului să fie desemnat voluntar sau legal de către
debitor. Această condiție nu presupune neapărat o desemnare expresă a terțului, ci ea se deduce,
de regulă, din contextul juridic al executării contractului (ex: asistentul medical, persoanele care
locuiesc împreună cu locatarul). Când ne referim la acești terți, putem să-i avem în vedere pe
prepușii propriu-ziși ai debitorului, pe auxiliarii acestuia, care nu au totuși calitatea de prepuși,
pe subcontractanții sau substituiții în executarea contractului.

C) Debitorul să nu fie scutit de răspundere de către creditorul său contractual sau în

virtutea unei dispoziții legale. Răspunderea se angajează numai dacă părțile nu convin altfel. În
cazul în care există o clauză de nerăspundere a debitorului principal, răspunderea pentru fapta
altuia nu se va mai putea angaja.

D) Neexecutarea obligațiilor contractuale ale debitorului principal să constituie o faptă

ilicită a terțului interpus în executare. Avem de-a face cu răspundere contractuală pentru fapta
altuia atunci când fapta terțului reprezintă, în același timp, o neeexecutare nejustificată din partea
debitorului principal. Legiuitorul subliniază și exigența culpei persoanei de care debitorul se
folosește pentru executarea obligațiilor contractuale . De exemplu, în cazul răspunderii medicale,
nu s-ar putea susține că lipsa culpei auxiliarului medical, care execută fără vinovăție
instrucțiunile primite de la medic, îl exonerează de răspundere pe acesta din urmă, el însuși
vinovat de emiterea unei instrucțiuni greșite.
Răspunderea contractuală pentru fapta altuia este consacrată și de câteva texte legale
speciale, de exemplu în cazul locațiunii, în cazul mandatului și în cazul antreprizei.
22. Răspunderea contractuală

Răspunderea contractuală reprezintă obligatia debitorului de a repara pecuniar

prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea nocorespunzătoare ori cu
întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat. În toate celelalte cazuri, ori de
câte ori se cauzează un prejudiciu altei persoane, în afara unei legături contractuale, se va angaja
răspunderea civilă extracontractuală sau delictuală. Răspunderea contractuală apare ca o aplicație
particulară a răspunderii civile, în situațiile în care prejudiciul este cauzat prin încălcarea unei
obligații asumate printr-un contract. Acest tip de răspundere este o urmare a principiului ,, Pacta
sunt servanda“, adică a forței obligatorii a contractului: orice persoană trebuie să-și execute
obligațiile pe care le-a contractat, dar accentul este pus si pe ideea de reparație prejudiciului
cauzat prin executare. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care ar fi mai
favorabile, aceasta fiind cunoscută ca regula non-opțiunii între răspunderea contractuală și
răspunderea extra contractuală
Printre mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situația când una dintre părțile
contractante nu execută prestația pe care o datorează, se regăsește și executarea prin echivalent,
adică acordarea de daune interese. Așadar, debitorul va fi obligat să plătească creditorului sume
de bani cu titlu de despăgubiri pentru a-i repara prejudiciul cauzat prin neexecutare. Pe de altă
parte, atunci când o parte, fără justificare, nu își îndeplinește obligațiile contractuale, ea este
răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în
condițiile legii.

23. Gestiunea de afaceri

Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit și voluntar, care constă în aceea că o
persoana, numita gerant, din proprie initiativa și fara sa fie obligata, încheie acte juridice sau
săvârșește fapte materiale licite, care sunt necesare sau, după caz, utile, în favoarea sau interesul
altei persoane, numită gerat. Autorul acestei intervenții de numește gerant, iar beneficiarul se
numește gerat.

Condiții:

1. Să existe o gerare oportună a intereselor altuia. Gerantul trebuie să încheie acte

juridice sau să săvârșească fapte materiale necesare sau utile în interesul geratului.
Actele juridice de gestiune nu pot depăși sfera actelor de conservare și actelor de
administrare. Gestorul de afaceri nu poate încheia acte de dispoziție pe seama geratului, excepție
făcând încheierea unor acte de dispoziție care sunt urgente sau prezintă un interes evident și
actual pentru gerat. Așadar, gerantul poate încheia unele acte de dispoziție care sunt asimilate
actelor de conservare sau de administrare, cum este vânzarea unor bunuri perisabile, supuse
stricăciunii sau alterării.
În categoria actelor materiale de gestiune se regăsesc descărcarea unor mărfuri, stingerea
unui incendiu, salvarea unui animal etc.
 2. Actele de gestiune trebuie să fie licite și facultative. Nu există gestiune de afaceri
atunci când o persoană acționează în interesul altuia îndeplinind o obligație imperativ prevăzută
de lege sau rezultând dintr-un contract încheiat cu cealaltă parte.

3. Intervenția ger ant -ul lui trebuie să fie oportună . așadar, gestiunea este inoportună
atunci când actele și cheltuielile făcute de ger ant pe perioada gestiunii nu au fost necesare sau
tine . de regulă, oportunitatea sau utilitatea gestiunii se deduce din urgență acestea .

4. Intervenția gerantului trebuie să fie, de regulă, spontană. În principiu, actele de

gestiune trebuie să fie săvârșite din propria inițiativă a gerantului și fără știrea geratului.

5. Actele juridice și actele materiale să fi fost făcută cu intenția de a gera interesele

altuia. Astfel, în toate situațiile în care o persoană acționează fără intenția de a gestiona afacerile
sau interesele altuia, nu putem fi în prezența gestiune de afaceri. Nu este necesar ca gerantul să fi
cunoscut persoana ale cărei afaceri le gestionează voluntar și nici ca geratul să fie o persoană
determinată. Se prevăd două situații în care nu suntem în prezența gestiunii de afaceri:

a) În cazul în care o persoană lucrează, fără să știe, în interesul altei persoane (ex: dacă o
persoană face cheltuieli pentru repararea unui bun, pe care din eroare îl considera lui, nu
acționează în calitate de gestor de afaceri)
b) Atunci când cel care intervine în interesul sau afacerile unei alte persoane acționează cu
intenția de a gratifica.
Se subliniază faptul că pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri nu este obligatoriu ca
intervenția gerantului să fie făcută exclusiv în interesul altei persoane, el poate lucra, în același
timp, în interes propriu și în interesul altuia .

6. Gerantul să aibă, în principiu, capacitatea de a contracta. Spre deosebire de gerant,

geratul nu trebuie să îndeplinească nicio condiție de capacitate. De asemenea, actele juridice
încheiate de gerant cu terții sunt valabile, independent de consimțământul geratului.

Efectele între gerant și gerat: nașterea unui raport obligațional.

Obligațiile gerantului

1. Obligația de înștiințare. Gerantul trebuie să-l înștiințeze pe gerat despre gestiunea

începută de îndată ce acest lucru este posibil.
2. Obligația de perseverență. Gerantul (sau mostenitorii lui care cunosc gestiunea) este
obligat să continue gestiunea începută până când poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori
până când geratul sau moștenitorii săi sunt în măsură să o preia.
3.Obligația de a se îngriji de afacerile geratului cu diligenta unui bun proprietar.
Atunci când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul va răspunde
numai pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă.
4. Obligația de a da socoteală geratului și de a îi remite toate bunurile obținute cu
ocazia gestiunii. Așadar, acesta are obligația de a conserva bunurile primite până la momentul
predării lor în posesia geratului.
Obligațiile geratului

1. Obligația de a plăti cheltuielile necesare și utile pe care gerantul le-a făcut cu

gestiunea. Cheltuielile necesare sunt acele cheltuieli care sunt făcute cu conservarea bunurilor și
interesului geratului, iar acestea trebuie rambursate integral gerantului. Cheltuielile utile sunt
acelea care au sporit valoarea bunului geratului, fiind asimilate cheltuielilor de administrare, și
trebuie rambursate doar în limita sporului de valoare al afacerii. Caracterul necesar sau util al
cheltuielilor se apreciază prin raportare la momentul la care gerantul le-a făcut. Cheltuielile
voluptoare nu sunt supuse rambursării, cu excepția cazului și în măsura în care i-au procurat
geratului un avantaj sau beneficiu economic, adică o îmbogățire.

2. Obligația de a despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care acestea, fără culpa

sa, l-a suferit din cauza gestiunii.

Efectele gestiunii de afaceri in raporturile cu terții

A) Raporturile dintre gerat și terți. Geratul este îndatorat să execute toate obligațiile
născute din actele necesare și utile care au fost încheiate de către gerant cu terțe persoane.
B) Raporturile dintre gerant și terți. Existența acestora depinde de atitudinea pe care
gerantul avut-o atunci când a tratat și contractat cu terții, adică dacă gestiunea este cu
reprezentare sau fără reprezentare. Gestiunea de afaceri poate fi ratificată de către gerat, adică
acesta să recunoască caracterul necesar sau util al actelor juridice și materiale săvârșite în
interesul său de către gerant.

24. Îmbogățirea fără justă cauză

Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic. Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia,
este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a
fi ținut dincolo de limitele propriei sale îmbogățiri. Aceasta generează un raport juridic
obligațiional în care creditorul sau titularul dreptului la restituire se numește însărăcit, iar
debitorul obligației de restituire se numește îmbogățit. Dacă debitorul nu execută voluntar
obligația de restituire, însărăcitul are dreptul la o acțiune în justiție împotriva acestuia. Pentru a fi
admisibilă, acțiunea în restituire trebuie să îndeplinească umătoarele condiții: condiții materiale
sau economice și condiții juridice.
Condițiile materiale sau economice sunt: 1.să existe o îmbogățire a unei persoane, 2. să
existe o însărăcire a altei persoane și 3. între îmbogățirea unuia și însărăcirea celuilalt să existe o
corelație sau legătură necesară, în sensul că au una și aceeași cauză.
1. Să existe îmbogățirea unei persoane, adică a pârâtului. Îmbogățirea poate consta în
mărirea sau creșterea activului patrimonial al unei persoane. De asemenea, îmbogățirea poate
rezulta și din diminuarea pasivului patrimonial al pârâtului, cum ar fi atunci când cineva ar plăti
o datorie a acestuia.
 2. Să existe o însărăcire a altei persoane, adică a reclamantului. Constă în diminuarea
patrimoniului sau în lipsirea unei persoane de un câștig, prin care ar fi putut sau ar fi avut loc
creșterea activului sau patrimonial.
3. Îmbogățirea și însărăcirea să fie corelative, având una și aceeași cauză. Legătura
de conexitate poate fi directă sau indirectă. De cele mai multe ori, este directă sau nemijlocită din
patrimoniul însărăcitul lui în patrimoniul îmbogățitului, de exemplu: construcțiile făcute de
însărăcit pe terenul îmbogățitului.

Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză: 1. îmbogățirea și însărăcirea

corelative să fie lipsite de o cauză justă; 2. îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului;
3. însărăcitul să nu aibă la dispoziție o altă acțiune în justiție pentru realizarea dreptului său de
creanță împotriva îmbogățitului.
1. Îmbogățirea și însărăcirea corelative să fie lipsite de o cauză justă, adică de un
temei juridic care să le justifice. Cauza justă o constituie titlul juridic convențional sau legal
care justifică obținerea unui avantaj economic de către cel îmbogățit. Se prevăd trei cazuri în care
îmbogățirea este considerată cu justă cauză:
a) din executarea unei obligații valabile (ex: transmiterea de către donator sumei de bani
datorate donatarului în executarea contractului de donație valabil încheiat).
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit (ex: titularul
unui drept de creanță nu introduce acțiunea în justiție în cursul termenului de prescripție
extinctivă)
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenția de a gratifica (ex: o persoană face lucrări de prelungire a rețelei
electrice până la pprorpiul teren, facilitând și branșarea imobilului ce aparține unui vecin).
2. Îmbogățirea să nu fie imputabilă îmbogățitului. Cel care, în mod neimputabil, s-a
îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire. Neimputabilitatea
îmbogățirii este echivalentă cu bună-credință, care este prezumată de lege .
3. Însărăcitul să nu aibă și să nu fi avut o altă acțiune în justiție pentru obligarea
îmbogățitului la restituire. Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are
dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat, așadar, aceasta are caracter
subsidiar.

Efectele îmbogățirii fără justă cauză: nașterea unui raport obligațional între îmbogățit
și însărăcit. Îmbogățitul este debitorul și însărăcitul este creditorul obligației de restituire.
Debitorul trebuie să restituie avantajul economic obținut, ori de câte ori este posibil, în natură.
Dacă restituirea în natură nu este posibilă, ea se va face prin echivalent bănesc.
Limitele restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză: îmbogățitul este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi
ținut dincolo de limitele propriei sale îmbogățiri. De aici rezultă următoarele două reguli:
A. Îmbogățitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar
dacă însărăcirea reclamantului este mai mare.
B. Însărăcitul are dreptul de a i se restitui cel mult valoarea însărăcirii sale, chiar dacă
avantajul economic obținut de îmbogățit este mai mare.
Aceste limite vor avea aplicabilitate numai dacă îmbogățirea fără justă cauză este
neimputabilă îmbogățitului.
 Momentul în funcție de care se stabilească existența și întinderea obligații de
restituire. Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.
Dacă îmbogățirea pârâtului a încetat până la introducerea acțiunii în justiție, pentru motive
independente de voința sa, raportul obligațional se stinge.
Prescripția dreptului la acțiune: se prescrie în termenul general de 3 ani, termen care
începe să curgă de la data când însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască însărăcirea sa
lipsită de justă cauză, precum și persoana care s-a îmbogățit în acest fel, obligată la restituire.

25. Plata nedatorată

Plata nedatorată este un fapt juridic licit și voluntar care constă în executarea de către o
persoană, numită solvens, în principiu din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără
intenția de a plăti datoria altuia. Temeiul executării voluntare a unei prestații îl constituie
existența unei obligații valabile. Este prevăzut faptul că cel care plătește fără a datora are dreptul
la restituire, așadar din faptul plății nedatorate se naște un raport obligațional.

Condiții

1.Existența unei plăți, adică solvens trebuie să fie executat o prestație pozitivă (a da sau
a face) cu titlul de plată, respectiv cu intenția de a stinge o datorie.

2.Datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe. Indiferent de faptul dacă
existența datoriei este absolută (si obiectivă, cand nu exista niciun rjo) sau relativă (si subiectiva,
cand exista un rjo cu un alt obiect) și plata nedatorată este obiectivă sau subiectivă, solvens are
dreptul de a cere lui accipiens restituirea a ceea ce a plătit fără cauză. Această condiție se
consideră neîndeplinită în două situații:

a) Atunci când se execută prestații care alcătuiesc obiectul unei obligații naturale. Cel care a
executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să
ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știam că termine prescripție era
implinit.
B) când se execute o prestație înainte de împlinirea termenului suspensiv de executare. Ceea
ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci
când plata s-a făcut prin dol sau violență.

3. Plata unei datorii inexistente relativ să fie făcute din eroare. Solvens plătește din eroare
atunci când execută o prestație cu intenția de a stinge o datorie, fără să știe că datoria respectivă
este inexistenta. Eroarea trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

A) Numai solvens sau cel care plătește în numele său trebuie să fie în eroare
B) Eroarea lui solvens trebuie să fie determinată, adică în lipsa ei plată să nu fi fost făcută
C) Eroarea să fie scuzabilă, ceea ce presupune lipsa culpei din partea lui solvens

Efectele plății nedatorate între solvens și accipiens: nașterea unui raport obligațiional:
este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat. Restituirea prestațiilor se face natură,
prin înapoierea bunului primit. Restituirea se va face prin echivalent bănesc numai dacă nu poate
avea loc în natură. Așadar, dacă solvens a remis lui accipiens o sumă de bani sau o cantitate de
alte bunuri generice, acesta trebuie sa le restituie. Dacă solvens a remis lui accipiens un bun cert,
acestea trebuie să-l restituie în starea în care i-a fost trimis. Dacă solvens a executat lucrări ori a
prestat servicii în beneficiul lui accipiens, restituirea se face prin echivalent.
Suportarea cheltuielilor restituirii plății nedatorate se face, de regula, de accipiens.

Efectele restituirii plății nedatorate fata de terți: actele de dispoziție asupra bunului
care face obiectul restituirii încheiate de accipiens cu terțe persoane nu sunt opozabile
adevăratului proprietar, adică lui solvens. Actele de conservare și de administrare sunt opozabile
adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la restituirea bunului. De asemenea, contractele
cu executare succesivă vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu mai
mult de un an.

Acțiunea in restituirea plății nedatorate va putea fi introdusă împotriva lui accipiens

sau a reprezentantului său, iar dacă bunul a fost înstrăinat, aceasta acțiune poate fi introdusă
împotriva terțului dobânditor. De regulă, aceasta este o acțiune personală și se prescrie într-un
termen de 3 ani. În cazul în care obiectul plății nedatorate a fost un bun individual determinat,
acțiunea în restituire este, în realitate, acțiunea în revendicare sau acțiunea negatorie.
Situațiile in care acțiunea in restituire trebuie sa fie respinsă:
A) Acțiunea va fi respinsă în cazul în care, accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și
primind plata cu bună-credință, a crezut că a primit de la adevăratul debitor. Cel care a plătit are
drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației legale în drepturile
creditorului plătit .
B) Atunci când plata nedatorată a fost făcută unui incapabil de a primi chiar și o plata datorată.
Persoana care nu are capacitate de exercițiu deplină nu este ținută la restituirea prestațiilor decât
în limita folosului realizat. Sarcina probei acestei îmbogățiri incumbă celui care solicită
restituirea.

26. Răspunderea pentru prejudicii cauzate de fapte ilicite proprii

Fiecare om răspunde direct și nemijlocit pentru faptele sale ilicite, nici o răspundere
pentru altul sau pentru altceva nu poate exista decât dacă legea prevede expres .
Răspunderea delictuală subiectivă se fundamentează pe vinovăția dovedită a autorului
faptei, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să repare prejudiciul cauzat. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Condiții: 1. prejudiciul, 2. fapta ilicită, 3. raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu și 4. vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile. Existența acestor condiții
trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptățit să obține repararea prejudiciului. Dovada se
poate face prin orice mijloc de probă reglementat de lege .
Prejudiciile se pot clasifica în: prejudicii a) patrimoniale sau economice (cele care pot fi
evaluate în bani) în b) prejudicii corporale (care rezultă din încălcarea dreptului la viață, la
sănătate sau la integritate corporală) și în prejudicii sau c) daune morale pure (care constau în
durere psihice aduse prin atingerile aduse personalități afective sau sociale).
 Condițiile prejudiciului pentru a fi reparabile:

1. acesta trebuie să fie cert. De asemenea, sunt certe și prejudiciile viitoare. Prejudiciile
care rezultă din pierderea unei șanse sunt cele care reprezintă urmarea pierderii de către o
persoană a șansei sau posibilității de a realiza un câștig sau de a evita o pierdere. Șansa trebuie să
fie reală și serioasă, iar reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori,
după caz, evitării pagubei.
2. prejudiciul să fie direct; prejudiciul este indirect doar în ipoteza în care între fapta
ilicită și prejudiciu nu există nici un raport de cauzalitate direct sau indirect .
3. prejudiciul să fie personal, adică doar persoana care a suferit un prejudiciu are dreptul
de a reclama sau pretinde repararea sa.
4. prejudiciul să reprezinte încălcarea unui drept sau unui interes legitim.

Fapta ilicită poate consta intr o acțiune sau inacțiune și prezintă următoarele
caracteristici: are caracter obiectiv și existența materială, constând într-o conduită ori manifestare
exteriorizată a omului. Este mijlocul prin care se obiectivizează un element psihic, subiectiv:
voința omului care a ales sa desfășoare o anumită conduita și este contrara ordinii sociale.
Cauzele care înlătură ilicitatea faptei: legitima apărare, starea de necesitate,
consimțământul victimei.
Cauzele care exclude existența raportului de cauzalitate: forța majoră, cazul fortuit,
fapta victimei și fapta unei terțe persoane .
Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă, iar vinovăția este o condiție
necesară când răspunderea civilă se numește răspundere subiectivă. Formele vinovăției sunt
intenția și culpa. Intenția (se numește și dol) poate fi directă, când făptuitorul prevede rezultatul
faptei sale și îl urmărește, sau indirectă, când autorul prevede rezultatul faptei sale dar nu-l
urmărește, dar acceptă riscul ca acestea să se producă. Culpa cu prevedere sau imprudenta există
atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale, sperând că nu se va produce și pe care nu îl
acceptă. Culpa fără prevedere sau neglijență este atunci când autorul nu prevede rezultatul faptei
sale, deși trebuia să-l prevadă.
Gradele culpei: Încă din dreptul roman, s-a făcut distincție între: culpa gravă, care era
aceea de care nu s-ar face vinovat nici omul cel mai mărginit, cu un minim de diligență, în sensul
că orice persoană ar fi prevăzut rezultatul faptei. Culpa ușoară era considerată a fi neglijenta și
imprudenta de care nu s-ar face vinovat un bun părinte de familie, adică un om cu diligență
medie, normală. Culpa foarte ușoară este aceea care ar fi putut fi evitată numai de un excelent
părinte de familie, adică un om cu diligenta maximă.

27. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta minorului sau interzisului judecătoresc

Persoana obligată la supravegherea minorului sau interzislui judecătoresc este exonerată

de răspundere numai dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabila. Aceștia vor
putea face dovada că nu au putut împiedica fapta prejudiciabila acesteia doar dacă probează că
acea faptă este urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exercițiul autorității părintești.
 Persoanele obligate de lege să răspundă sunt cele care au obligația stabilită într-un
contract sau printr-o hotărâre judecătorească de a supraveghea pe minorul sau, după caz, pe
interzisul judecătoresc care a săvârșit fapta ilicită prin care s-a cauzat unei persoane un
prejudiciu. Părinții au dreptul și îndatorirea de supravegherea copilului minor. Această obligație
legală este în sarcina părinților firești sau a părinților adoptivi, dar le poate reveni și altor
persoane, precum: tutorilor interzisului judecătoresc, cadrelor didactice, unităților școlare private
etc. Nu are nici o relevanță dacă obligația de supraveghere este legală, contractuală sau judiciară,
gratuită sau cu titlu oneros, de lungă durată sau temporară
.
Condiții:
1. Existența prejudiciului injust cauzat înainte alte persoane
2. Fapta ilicită a minorului
3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Condițiile speciale ale răspunderii se referă la faptul că pentru existența acestei

răspunderi trebuie îndeplinite și a)minoritatea (sau persoana să fie pusă sub interdicție
judecătorească) și b)existența obligației de supraveghere a autorului faptei ilicite în sarcina
persoanei răspunzătoare.
Fapta ilicită și prejudiciabilă să fie săvârșită în timpul existenței efective a obligației de
supraveghere în sarcina persoanei răspunzătoare. Este vorba de obligația de îngrijire, îndrumare
și control legate de starea fizică și mintală a persoanei supravegheate și de riscul pe care o astfel
de stare îl generează pentru terți.
Fundamentul acestei răspunderi: răspunderea este obiectivă, fundamentată pe ideea de
garanție, care are ca suport riscul de autoritate pe care îl presupune și determină obligația de
supraveghere, care trebuie exercitat asupra minorilor și interzișilor judecătorești, ceea ce
înseamnă îndrumare, îngrijire și control. Persoanele care au obligația de supraveghere pot fi
exonerate de răspundere numai dacă pot face proba unei cauze străine, precum: forța majoră,
cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terțe persoane.

28. Răspunderea delictuală a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului

Răspunderea delictuală a comitentului pentru prejudicii le cauzate prin faptele ilicite ale
prepușilor intervine numai în acele situații în care prepușii cauzează prejudicii unor terțe
persoane printr-o faptă ilicită extra contractuală. Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde
pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor
contractuale.
Condiții: 1. prejudiciul, 2. fapta ilicită a prepusului, 3. raportul de cauzalitate dintre fapta
și prejudiciu. Răspunderea comitentului nu este accesorie răspunderii prepusului și nici nu se
întemeiază pe aceasta. Astfel, ambele obligații sunt principale și independente, nu una principală
și celelalte accesorie.
Răspunderea comitentului este principală și independentă de vinovăția sau nevinovăția,
precum și de răspunderea proprie a prepusului și rezultă că victima îl poate chema în judecată
numai pe comitent, pentru a fi obligat să repare prejudiciul cauzat de prepus. În ipoteza în care îi
acționează pe amândoi și sunt întrunite condițiile răspunderii fiecăruia, ei vor răspunde solidar
pentru prejudiciul cauzat de prepus.
 Condițiile speciale ale răspunderii: 1. raportul de prepușenie dintre autorul faptei și
comitent, 2. fapta ilicită și prejudiciabilă săvârșită de prepus să aibă legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor și i-au fost încredințate.
1. Raportul de prepușenie este din perspectiva comitentului un raport de autoritate, iar
din perspectiva prepusului este de subordonare. Este necesar ca prepusul să fie întotdeauna o
persoană fizică, pe când comitentul poate fi o persoană juridică (de drept public sau privat) sau o
persoană fizică.
2. Fapta ilicită și prejudiciabilă a prepusului să fie săvârșită în legătură cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate se referă la faptul că comitentul nu răspunde dacă dovedește
că victima cunoștea sau putea să cunoască, la data săvârșirii faptei, că prepusul a acționat fără
nicio legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate. Comitentul va răspunde și
atunci când prepusul acționat prin deviere de la funcțiile sale, prin depășirea lor sau abuzând de
acestea, numai dacă victima a fost de bună-credință la momentul săvârșirii faptei, în sensul că nu
a cunoscut și nici nu putea să cunoască această împrejurare.

Fundamentul răspunderii comitentului pentru prepus: răspunderea comitentului este

una obiectivă, care are ca fundament obligația de garanție, ce are ca suport riscul de activitate,
care cuprinde și riscul de autoritate, deoarece între prepus și comitent există raportul de
subordonare, comitentul având dreptul de a da ordine, precum și obligația de a supraveghea,
îndruma și controla. Această răspundere nu poate fi înlăturată decât prin proba unei cauze
străine, precum: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unui terț.
Dreptul de opțiune al victimei: victima faptei prepusului poate pretinde repararea
prejudiciului cauzat numai de la prepus, în condițiile răspunderii pentru fapta proprie; numai de
la comitent; sau atât de la prepus, cat și de la comitent. Dacă este chemat în judecată prepusul sau
și prepusul, este necesar să se dovedească vinovăția sau culpa acestuia. Este necesar să se facă
distincție între vinovăția proprie și între vinovăția sau culpa de serviciu, care este imputabilă
exclusiv comitentului.
Regresul comitentului care a reparat prejudiciul cauzat victimei: după ce repară, în tot
sau în parte, comitentul, în anumite condiții, are dreptul de a cere prepusului să-i restituie
reparația acordată victimei. Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva
aceluia care a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat.
În cazul în care prepusul este minor, în situația în care acesta împlinit vârsta de 16 ani și
poate încheia un contract individual de muncă, adică raportul de prepușenie, nicio altă persoană,
în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabila săvârșită de minorul care avea
calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este părintele minorului care a
săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului răspunderii.

29. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

Principiul răspunderii pentru lucruri reglementează faptul că oricine este obligat să

repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa.
Lucrul trebuie, în momentul în care a fost cauzat prejudiciul, să se fi aflat
sub paza persoanei răspunzătoare. Are paza animalului sau al lucrului proprietarul ori cel care,
în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod
independent controlul și supravegherea asupra animalului sau al lucrului și se servește de acesta
în interes propriu.
Paza juridică a lucrului este, de regulă, o stare de drept. Temeiul său constă într-un
drept care oferă păzitorului juridic puterea de direcție, control și supraveghere asupra lucrului și
pe care îl exercită în interes propriu. Cu toate acestea, paza juridică poate consta și într-o stare de
fapt, în situațiile în care o persoană a dobândit fără drept autoritatea asupra lucrului, pe care o
poate exercita independent, fără a fi subordonat altei persoane. Se află într-o astfel de ipoteză cel
care a furat sau a găsit lucrul ce a cauzat prejudiciul .
Paza juridică nu încetează prin neuz, prin pierdere sau abandonarea lucrului, decât atunci când o
altă persoană a dobândit puterea de a exercita independent și în interesul său direcția,
supravegherea și controlul acesteia. Proprietarul, titularii altor drepturi reale și posesorii pot
transmite paza juridică, iar între proprietar, posesor și detentor, paza juridică poate fi scindată.
Prin paza materială, păzitorul material al lucrului nu exercită puterea în mod
independent și nici în propriul interes, ci el direcționează, supraveghează și controlează lucrul la
ordinele păzitorul lui juridic și în interesul acestuia.
Răspunderea poate fi invocată, în principiu, de orice persoana prejudiciată.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri: răspunderea este
obiectivă, se întemeiază pe obligația de garanție a păzitorul lui juridic cu privire la așa-zisul
comportament al lucrului, care are ca suport riscul de activitate. Obligația de reparare a
prejudiciului nu există atunci când acesta este urmarea unui: caz de forță majoră, a fost cauzat
exclusiv de fapta victimei ori a unui terț. Cazul fortuit nu înlătura această răspundere, de
aceea, se poate spune că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este o răspundere
pentru caz fortuit. Obligația de reparare este independentă de orice culpă.
Condițiile răspunderii: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre lucruri și prejudiciu și
o condiție specială, lucrul care a cauzat prejudiciul trebuie să se afle sub paza juridică a unei
persoane.
Efecte: victima are dreptul să pretindă repararea prejudiciului de către păzitorul juridic al
lucrului. Dacă lucrul cauzează prejudiciul în timp ce paza materială se exercită de către o altă
persoană decât păzitorul juridic, victima poate pretinde reparația de la păzitorul material, dar
exclusiv în temeiul și condițiile răspunderii pentru fapta proprie

30. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele ce le avem sub pază

Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de

orice culpă, prejudiciul cauzat de animale, chiar dacă acesta a scăpat de sub pază. Obligația
de reparare a prejudiciului nu există atunci când acesta este cauzat exclusiv de un caz de forță
majoră, de fapta victimei sau de fapta unui terț.

Persoanele chemate de lege să răspundă sunt cele care au paza juridică a animalului în
momentul cauzării prejudiciului. Paza juridică se prezumă că aparține proprietarului animalului
care a cauzat prejudiciul. De asemenea, paza juridică a animalului poate fi o stare de drept sau
stare de fapt, așadar, cel care a furat un animal sau l-a găsit și se servește de el în interesul său
are calitatea de păzitor juridic al animalului respectiv.

Animalele pentru care se răspunde sunt în principiu animalele domestice, dar această
răspundere se poate angaja și pentru prejudiciile cauzate de animale sălbatice din ariile protejate,
din grădiniile zoologice, circuri, precum și pentru animalele din crescătoriile de vânat autorizate
și din complexurile de vânătoare. În cazul în care prejudiciul este cauzat de animale sălbatice
care trăiesc în libertate și a căror vânătoare este permisă, răspunderea este în sarcina, de regulă, a
gestionarului fondului de vânătoare. Prin excepție, atunci când acesta dovedește că și-a îndeplinit
obligațiile ce îi revin, răspunderea va fi angajată în sarcina autorității publice centrale care
răspunde de vânătoare.
Prejudiciile cauzate de animale sălbatice care trăiesc în libertate (adică în parcul de
vânătoare) pot fi clasificate în: prejudicii cauzate bunurilor persoanelor și prejudicii cauzate
direct ființei umane.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale: proprietarul sau cel
care se servește de animal răspunde independent de orice culpă, chiar dacă acesta a scăpat de sub
pază sa. Este o răspundere obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe obligația de garanție a așa-
zisului comportament al animalului, care are ca suport riscul de activitate introdus în societate
prin apropierea și folosirea de animale. Așadar, la fel ca răspunderea pentru lucruri, aceasta este
o răspundere pentru caz fortuit .
Condițiile răspunderii: 1. prejudiciul și 2. raportul de cauzalitate dintre comportamentul
animalului și prejudiciu. Condiția specială o reprezintă aflarea sub paza juridică a unei persoane.
Efectele răspunderii: victima are dreptul să ceară repararea prejudiciului de către
păzitorul juridic al animalului. Păzitorul juridic are dreptul la o acțiune în regres împotriva celui
care a avut paza materială a animalului în momentul cauzării prejudiciului. De asemenea,
victima poate să-l urmărească direct pe păzitorul material al animalului în aceste condiții.

31. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului

Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este o
urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție.
Prin edificiu se înțelege orice construcție realizată de oameni prin amplasarea unor
materiale, care, prin încorporarea lor în sau la sol sau la o altă construcție, devine, în mod
durabil, un imobil în natura sa. De asemenea, este indiferentă destinația acestuia.
Persoanele răspunzătoare: răspunde exclusiv persoana care este proprietarul acelui
edificiu, indiferent de faptul dacă se află, în momentul cauzării prejudiciului, în stăpânirea sa ori
a altei persoane pe temeiul unui alt drept real sau personal. În cazul superficiei, răspunderea este
în sarcina superficialului, el fiind, în realitate, proprietarul edificiului ruinat.
Condițiile răspunderii: 1. prejudiciul, 2. ruina edificiului sau desprinderea unor părți din
edificiu, care să fie urmare a lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție și 3. existența
raportului de cauzalitate. Prin ruina edificiului se înțelege dărâmarea, surparea, degradarea lui
totală sau parțială, inclusiv desprinderea și căderea unor elemente structurale sau componente ale
acestuia. În situația căderii sau aruncări unui lucru dintr-un edificiu, răspunderea față de victimă
este în sarcina persoanei care ocupă, cu titlu sau fără titlu, imobilul.
Pentru angajarea răspunderii, ruina edificiului trebuie să fie involuntară și să aibă drept
cauză lipsa de întreținere sau un viciu de construcție ori proiectare.
Fundamentul răspunderii: este o răspundere directe și obiectivă, fundamentată pe
obligația de garanție, ca o sarcină a proprietății. Înlăturarea răspunderii poate avea loc în caz de
forță majoră, pentru fapta victimei sau fapta unui terț. Nu poate fi înlăturată prin simpla
dovadă a cazului fortuit .
Efectele răspunderii: nașterea unui raport juridic de obligații. Dacă viciul de construcție
sau lipsa de întreținere a edificiului este imputabilă altei persoane, proprietarul poate exercita o
acțiune în regres împotriva acestuia, precum: titularului unui alt drept real (uzufructuar, locatar
etc), prepuslui, constructorului sau proiectantului ori vânzătorului de la care a cumpărat imobilul.

32. Repararea prejudiciului

Dreptul la reparație se naște din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar dacă acest
drept poate fi valorificat numai la odată ulterioară. Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.
Efectul principal al răspunderii civile extracontractuale constă în nașterea unui raport de obligații
civile între autorul prejudiciului sau persoana chemată să răspundă și victima prejudiciată.
Conținutul acestui raport este alcătuit din dreptul de creanță al victimei și îndatorirea corelativă a
persoanei chemate să repare. Cei care răspund pentru aceleași prejudiciu sunt ținuți solidar la
reparație față de cel prejudiciat .
Principiile care guvernează repararea prejudiciului: 1. principiul reparării integrale a
prejudiciului și 2. principiul reparării în natura prejudiciului.
1. Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel, în scopul repunerii
victimei în situația anterioară. Prejudiciul trebuie să fie cert, dar se pot acorda despăgubiri și
pentru un prejudiciu viitor, dacă producerea lui este neîndoielnică. Despăgubirea trebuie să
cuprindă a) pierderea suferită de cel prejudiciat, b) câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi
putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și c) cheltuielile pe care le-a făcut pentru
evitarea sau limitarea prejudiciului.
Pentru a se stabili întinderea prejudiciului, trebuie să se aibă în vedere cele două elemente
care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită (damnum emergens)și câștigul sau
beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Codul civil prevede că este supus reparației și
prejudiciul constând în pierderea unei șanse; prin acesta se înțelege pierderea șanse de a obține
un avantaj sau de a evita o pagubă. Este necesar ca șansa să îndeplinească două condiții: să fi
fost reală și serioasă și pierderea șanse să fie consecința faptei pentru care se angajează
răspunderea. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șanse de a obține un avantaj sau de a
evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz,
a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

2. Principiul reparării în natura prejudiciului. Repararea prejudiciului se face natură,

prin restabilirea situației anterioare.
Situațiile în care repararea prejudiciului se face prin despăgubiri: repararea prejudiciului
se face în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de
reparația în natură, se va face prin plata unei despăgubiri, stabilită prin acordul părților sau, în
lipsă, prin hotărâre judecătorească. Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive,
persoana răspunzătoare va fi ținută să plătească victimei și dobânzile aferente sumei de bani
stabilite ca despăgubire, până la achitarea integrală .
 Modalități de plata despăgubirilor: în funcție de împrejurările cauzei, persoana
răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei
fie:
a) global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare, care se achită integral și de
îndată
b) sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar. În
cazul în care se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, cum
ar fi în ipoteza vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii
capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă, în principiu, sub formă de prestații
periodice. Cu toate acestea, la cererea victimei, instanța poate acorda despăgubirea sub forma
unei sume globale.
În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va
putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat
ori a încetat. Rezultă că despăgubirile stabilite în sumă globală pentru prejudicii actuale nu pot fi
modificate ulterior printr-o nouă hotărâre judecătorească. Modificarea ulterioară a sumelor de
bani care se acordă pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales atunci când sunt stabilite pe
sub formă de prestații periodice, este admisibila și în cazul devalorizării monedei în care au fost
stabilite, adică în ipoteza scăderii evidente a puterii de cumpărare a banilor. Acest lucru se
întâmplă deoarece obligațiile delictuale fac parte din categoria datoriilor de valoare.

33. Repararea daunelor-morale

Principiile reparării integrale și reparării în natură a prejudiciilor se aplică și în cazul

daunelor morale. Mijloacele juridice de reparare a daunelor morale sunt de două feluri: mijloace
nepatrimoniale și mijloace patrimoniale.
Mijloacele nepatrimoniale de repararea daunelor morale se exercită, de regulă, în
situația încălcării unor drepturi nepatrimoniale. Persoana căreia i-au fost încălcate drepturi
nepatrimoniale sau amenințate, poate cere oricând instanței competente:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă. Această răspundere
are ca fundament principiul precauției.
b) încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs și există
indicii că încălcarea ar continua .
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o
subzistă.

Cel care a suferit o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale poate să ceară instanței să-l
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la
restabilirea dreptului încălcat, precum:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătorești de
condamnare
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea fapte ilicite sau pentru repararea
prejudiciului cauzat

Instanța de judecată, la cererea victimei, poate dispune mijloace juridice preventive,

precum:
 a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie
b) luarea măsurilor necesare pentru asigurarea conservării probelor. de asemenea, atunci
când măsura provizorie solicitată este de natură să cauzeze un prejudiciu părții adverse, instanța
îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii dispuse
.

Mijloace patrimoniale de reparare a daunelor morale. Daunele morale constau în

durerile fizice și suferințele psihice cauzate altei persoane. Victima poate cere despăgubiri sau,
după caz, altă reparație patrimonială pentru prejudiciului nepatrimonial ce a fost cauzat, dacă
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabila. Acest drept la reparație este o creanță
supuse prescripției extinctive. Daunele morale nu pot fi evaluate în bani, așadar, sumele de bani
acordate au rolul de a compensa, atenua, alina sau de a înlătura durerile fizice și suferințele
psihice ale victimei.
Aprecierea gravității prejudiciului moral trebuie realizată pe baza următoarelor
criterii:

1. Importanța valorii morale lezate

2. Intensitatea durerii lor fizice și psihice în raport cu pers înainte de victimei (vârsta, profesia
etc)
3. Durata consecințelor vătămării
4. Repercursiunile prejudiciului îmi plan social, profesional, personal și familial.

34. Repararea prejudiciilor corporale

Prejudiciile corporale sunt consecințele dăunătoare ale încălcării drepturilor

nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a victimei: dreptul la integritatea corporală,
dreptul la sănătate și dreptul la viață. Aceste prejudicii au alcătuire duală, adică o componentă
economică o altă componentă nepatrimonială sau morală, ambele fiind reparabile. Prejudiciile
corporale sunt de două feluri: prejudicii corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și
integrității corporale ale unei persoane și prejudiciile corporale având ca urmare decesul victimei
.
Repararea componentei economice are loc, de regulă, prin despăgubiri bănești.
Despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care
prejudiciatul a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii ori
diminuarea capacității sale de muncă. În situația în care victima este un minor, despăgubirea va fi
datorate de la data când, în mod normal, minorul și-ar fi încheiat pregătirea profesională pe care
o primea; până la acea dată, dacă minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea va
fi stabilită pe baza câștigului de care a fost lipsit. Dacă minorul nu avea o calificare profesională
și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe
economie. La acestea se mai adaugă dreptul victimei de a primi o despăgubire care să
acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă este cazul, cheltuielile determinate de
sporirea nevoilor de viață (costul unei proteze speciale, costul unui cărucior etc.).
Despăgubire pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, de
regulă, sub formă de prestații periodice. Totuși, la cererea victimei, instanța poate acorda
despăgubirea sub forma unei sume globale, pentru motive temeinice.
 Repararea prin compensații bănești a componentei morale – acestea au ca finalitate
compensarea, atenuarea, înlăturarea sau cel puțin alinarea durerilor fizice și suferințelor psihice
cauzate victimelor. În cazul vătămări integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o
despăgubire suplimentară pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială, adică un
prejudiciu de agrement.
Prin prejudiciu de agrement se înțelege privarea victimei de plăcerile unei vieți familiale
și sociale normale, constând în: pierderea posibilității de a practica activități sportive, artistice,
culturale, de a face călătorii etc.

În cazul în care atingerile aduse corpului uman au ca urmare decesul victimei, este
necesar să deosebim între două categorii de prejudicii reparabile: prejudiciile cauzate victimei
imediate (care a decedat) și prejudiciile cauzate prin ricoșeu victimei sau victimelor indirecte.
Repararea prejudiciului cauzat victimei imediate care a decedat este un prejudiciu
corporal cu aceeași alcătuire duala, patrimonială și nepatrimonială sau morală. În ceea ce
privește componenta patrimonială, victima are dreptul, atâta vreme cat mai este în viață, să
solicite reparația sub formă de despăgubire pentru câștiguri din muncă de care a fost lipsită ca
urmare a pierderii eventuale a capacității de muncă. De asemenea, are dreptul de a cere persoanei
răspunzătoare plata cheltuielilor făcute pentru îngrijirea sănătății, iar acestea trebuie plătite, în
principiu, până la decesul său. După momentul în care victima imediată a decedat, despăgubirile
neplătite se vor datora moștenitorilor acestuia. Reparația bănească pentru componenta morală a
prejudiciului corporal cauzat victimei imediate poate fi acordată acestia, la cererea sa promovată
până la deces. Acest drept nu trece la moștenitori.

35. Repararea prejudiciilor prin ricoșeu

Prejudiciile prin ricoșeu sau reflectare sunt prejudiciile injuste suferite de terțe
persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit
victimei imediate. Este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relație de interes
patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată sau directă și care, din cauza prejudiciului
corporale produse acestea, a suferit o pierdere economică sau este lezată în sentimentele sale de
afecțiune față de victima imediată. Prejudiciile prin ricoșeu pot fi de două feluri: patrimoniale
sau economice și nepatrimoniale sau morale.
Repararea prejudiciilor patrimoniale prin ricoșeu. Prejudiciul prin ricoșeu care
trebuie reparat îl constituie pierderea de către o terță persoană a întreținerii pe care o presta în
drept sau în fapt victima imediată care a decedat, iar dreptul de a solicita repararea unui atare
prejudiciu este recunoscut: a) celor îndreptățiți potrivit legii la întreținere din partea celui
decedat, precum: soț, soție, frate, soră etc. Acesta este recunoscut și b) victimelor prin ricoșeu
care se aflau doar întreținerea de fapt a victimei imediate, fără să fi avut un drept subiectiv la
întreținere. Instanța poate acorda despăgubire și celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi
presta întreținere în mod curent (convingerea că ar fi continuat și în viitor). Așadar, într-o atare
situație, este vorba de lezarea unui interes. c) Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății
victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la
cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.
 Repararea președinților nepatrimoniale prin ricoșeu. Aceste prejudicii constau
întotdeauna într-o suferință psihica pe care o încearcă victimele indirecte din cauza pierderii unei
ființe dragi sau a conștientizării suferințelor și degradării fizice ori stării de sănătate a victimei
imediate. Prejudiciile morale de acest fel cauzate victimelor prin ricoșeu se numesc prejudicii
afective sau de afecțiune. Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea
victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui
asemenea prejudiciu .
Raporturile dintre despăgubire și ajutorul social sau pensia de asigurări. Codul civil
prevede faptul că atâta vreme cât ajutorul sau pensia nu a fost acordată efectiv sau, după caz, este
refuzată păgubitului, instanța va obliga pe cel chemat să răspundă la o despăgubire provizorie
pentru acoperirea nevoilor urgente.
Raportul dintre despăgubire și drepturile născute din contractele de asigurare de
răspundere civilă sau de bunuri. Se disting următoarele situații:

A. Autorul prejudiciului cauzat altuia sau persoana răspunzătoare are contractată o

asigurare de răspundere civilă delictuală. La producerea riscului asigurat, asigurătorul este
obligat să plătească victimei o sumă de bani, care are funcția de reparație. Despăgubirea astfel
stabilită se plătește de asigurător direct terțului păgubit, în măsura în care nu a fost despăgubit de
către asigurator de răspundere civilă.
B. Victima prejudiciată are calitatea de asigurat. Într-o atare situație, soluția este diferită,
după cum este vorba de o asigurare de bunuri sau de persoane. În cazul asigurării de bunuri, dacă
prejudiciul este cauzat victimei asigurate prin fapte sau împrejurări cu valoare de risc asigurat,
asigurătorul este ținut să plătească o sumă de bani cu valoare de despăgubire. Despăgubirea se
stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat și nu poate
depăși valoarea bunului din acel moment. Victima nu are dreptul să acumuleze despăgubire
primite de la asigurător cu reparația datorată de autorul prejudiciului .
Situația este diferită atunci când victima a suferit un prejudiciu corporal și are contractată
o asigurare de persoane. La producerea riscului asigurat, ea are dreptul să cumuleze suma
asigurată, pe care o primește de la societatea de asigurări, cu despăgubirile datorate pentru
repararea prejudiciului corporal de către persoana răspunzătoare. De asemenea, indemnizația de
asigurare poate fi cumulată cu pensia de invaliditate ori cu ajutorul social de care beneficiază
victima.