Definim obligaţia ca fiind acel raport juridic în temeiul căruia o persoană - numită creditor - poate să

pretindă unei alte persoane - numită debitor - să-i facă o prestaţie pozitivă sau negativă, iar în caz de
neîndeplinire s-o poată obţine în mod forţat.

După concepţia clasică a dreptului nostru, obligaţia sau mai exact dreptul de creanţă - este un drept
patrimonial. Acest drept are ca scop să permită satisfacerea nevoilor economice ale creditorului prin
prestaţia pe care trebuie să i-o efectueze debitorul.

Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l constrângă pe diferite căi ale dreptului. Dacă
execuţia forţată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin echivalent cu bunurile
debitorului sau prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său.

Patrimoniul răspunde de datorii. Se spune că creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului
debitorului (art. 1718 C. civ.).

Obligaţia civilă, în sens larg, (raportul juridic de obligaţie) are o structură proprie, clădită pe următoarele
elemente.

a) subiectele obligaţiei;

b) obiectul obligaţiei;

c) conţinutul obligaţiei

d) sancţiunea

A. Subiectele obligaţiei civile I.

1. Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul activ, titularul dreptului, se numeşte creditor
(creditor, reus credendi) iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă obligaţia, se numeşte debitor
(debitor, reus debendi).

2. Denumiri. Subiectele obligaţiei civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori
subiect activ sau subiect pasiv), în funcţie de natura raportului juridic în care intră: în contractul de
vânzare-cumpărare (emptio-venditio) părţile se numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de locaţie
(locatio-conductio) - locator şi locatar, în contractul de furnizare - furnizor şi beneficiar etc.

B. Obiectul obligaţiei civile

1. Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă întotdeauna într-o prestaţie care poate fi
pozitivă (a da şi a face) sau negativă (a nu face).

Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au intrat părţile, ca una
dintre ele - creditorul- să fie îndrituit a cere un anume comportament din partea celeilalte părţi -
debitorul -, iar acesta din urmă este ţinut (obligat) să dea curs acestui comportament.

Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecinţe juridice constând, în
primul rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs şi, în măsura în care sau produs şi alte
urmări, să acţioneze în consecinţă, protecţia dreptului creditorului fiind asigurată de forţa coercitivă a
statului.
II. Prestaţia pozitivă

Obligaţia de a da

1. Noţiune. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori

transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.

2. Regulă. Când obligaţia de a da priveşte transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun cert, se
consideră executată din momentul în care se încheie convenţia părţilor. Înstrăinătorului îi rămâne,
practic, după realizarea acordului de voinţă, numai obligaţia de a preda bunul la care se referă prestaţia
respectivă.

Aceasta este regula. O asemenea regulă decurge din caracterul abstract al obligaţiei de a da, caracter
care surprinde tocmai consecinţa firească a acordului de voinţă - transmiterea dreptului real ,
transmitere care operează fără a fi nevoie de o anume acţiune (fizică) concretă, aşa cum pretinde, de
pildă, predarea lucrului.

Obligaţia de a face

1. Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârşi o prestaţie, pozitivă, alta
decât cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun (adică,
obligaţia de a da), de pildă de a preda un lucru, de a face un serviciu, de a executa o lucrare etc.

Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a face este întotdeauna materializată într-o activitate
concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie concretă, iar data la care se execută să fie chiar data
când se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare se poate face fizic Obligaţia de a face poate
urma o obligaţie de a da, dar poate fi săvârşită şi independent.

III. Prestaţia negativă

1. Noţiune.

Obligaţia de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care debitorul şi-o asumă, în sensul
de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie, prestaţie pe care o putea săvârşi dacă nu-şi asuma această
obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate adresa oricărei edituri pentru publicarea acesteia. Dar,
dacă s-a adresat unei anume edituri, iar contractul de editură conţine clauza, potrivit căreia publicarea
lucrării se va face numai prin editura respectivă, autorul lucrării şi-a asumat obligaţia de a nu face,
obligaţie care îl ţine să nu se adreseze altei edituri în acelaşi scop.

a) Obligaţia cu termen (art. 1022-1025 C. civ.)

Termenul - este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării sale, însă în privinţa datei realizării el
poate fi: sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se ştie întinderea (De ex: îţi voi presta
întreţinere pe timpul vieţii).

Termenul este suspensiv - când are ca efect amânarea executării unei obligaţii (De ex: îţi voi presta
întreţinere începând cu data de 1.01.1999).
Termenul este extinctiv - când are ca efect stingerea executării unei obligaţii (Ex: îţi voi presta întreţinere
până la data de 01.05.2000).

Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciar când este fixat de instanţă şi convenţional când
este stabilit printr-un act juridic.

Termenul se deosebeşte de condiţie prin faptul că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână

executarea.

b) Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de condiţie, iar drepturile la care dau naştere aceste
obligaţii se numesc drepturi condiţionale.

Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde de un eveniment viitor necert (art. 1004 C.
civ.).

Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale, potestative sau mixte, cu excepţia condiţiilor
imposibile, ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.

Condiţia cauzală este aceea ce depinde de hazard, întâmplare şi nu este nici în puterea creditorului şi nici
în cea a debitorului.

Condiţia potestativă - este aceea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului juridic de
obligaţie şi ea poate fi:

- condiţie potestativă pură - este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (de
obicei se regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori” etc.).

- condiţie potestativă simplă - este cea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de
un element exterior acesteia (de ex.: „îţi voi vinde apartamentul dacă plec în alt oraş” ).

Condiţa mixtă - este cea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe
persoane (de ex: îţi vând casa dacă mă voi căsători). După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
suspensivă sau rezolutorie.

Condiţia suspensivă - este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţii (de ex: îţi vând maşina
dacă iau examenul la facultate).

Condiţia rezolutorie - este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţii (de ex: îţi vând maşina,
însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată). Conform art. 1019 C. civ. - este acea condiţie care
supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.

Enumerare. Potrivit art. 1179 C.civ., „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului sunt:

1.capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală”.
 Capacitatea de a contracta

Definiţie. Capacitatea de a contracta este condiţia generală, de fond, esenţială pentru încheierea contractului, care constă
în aptitudinea subiectelor de drept de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii, prin încheierea de acte juridice, regula fiind
aceea a capacităţii, iar excepţia, a incapacităţii, care trebuie să fie reglementată expres şi este de strictă interpretare.
Principiul capacităţii de a contracta. Conform art. 1180 C.civ., „poate contracta orice persoană care nu este declarată
incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”, iar dispoziţiile art. 1181 C.civ. fac trimitere, în privinţa
capacităţii de a contracta, la dispoziţiile generale cuprinse în Cartea I a Codului2 („Despre persoane”).
§3. Consimţământul
Definiţie. Din prezentarea celor două sensuri ale noţiunii, se poate conchide că, prin consimţământ, se înţelege acel
element structural (acea condiţie esenţială) al cărui conţinut este dat de exprimarea valabilă a voinţei părţilor –
considerate fiecare în parte şi împreună – la încheierea contractului1.
Din analiza definiţiei consimţământului şi din prezentarea sensurilor pe care acesta le poate avea, se degajă
următoarele idei:

voinţa este un element fundamental al contractului;

voinţa este un element lăuntric, psihologic, fiind, deci, subiectivă;
voinţa este un proces psihologic complex ca structură şi formare, pentru că se clădeşte, aşa cum se va vedea, pe două
elemente: consimţământ şi cauză;
formarea voinţei este un proces ce se realizează în mai multe etape. Astfel, în primul rând, este necesară existenţa
obiectivă a unor nevoi pe care omul să dorească a le satisface. În cel de-al doilea rând, aceste nevoi trebuie să
posede o reprezentare (reflectare) subiectivă în mintea omului, astfel încât să poată fi formulat scopul urmărit.
Urmează, apoi, deliberarea în privinţa a ceea ce urmează a se hotărî, în funcţie de avantajele ce se pot întâlni în
procesul împlinirii dorinţelor şi conturarea motivului determinant care impulsionează viitoarea parte la încheierea
contractului. În final, ia naştere hotărârea de a încheia contractul, hotărâre exteriorizată de parte.

3.8. Viciile de consimţământ

I. Eroarea (art. 1207-1213 C.civ.)
Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în mintea unei părţi, la încheierea contractului. Eroarea în
care s-a aflat un contractant, în momentul încheierii actului juridic, are efect asupra consimţământului său. De principiu, nu
trebuie să se considere că fundamentul psihologic al consimţământului, starea de spirit a contractantului care s-a înşelat;
buna sau reaua-credinţă a partenerului său, sunt indiferente, deoarece, dacă se admite că există eroare, nulitatea actului
poate prejudicia convenţia părţilor.
Invocarea erorii cu bună-credinţă. Codul civil consacră, de asemenea, expres, obligaţia părţii de a acţiona cu bună-
credinţă3 în situaţia în care a fost victima unei erori esenţiale (art. 1212 C.civ.). Cu alte cuvinte, persoana care s-a aflat în
eroare la încheierea unui contract nu poate specula acest fapt în vederea obţinerii unor avantaje dincolo de repararea
prejudiciului produs.
Sancţiunea. Dacă până la reglementarea actuală, în absenţa unor norme ale dreptului pozitiv, în doctrină şi jurisprudenţă
s-a considerat că eroarea-obstacol (cea care poartă asupra naturii contractului sau asupra identităţii obiectului acestuia) se
sancţionează cu nulitatea absolută, prin dispoziţiile actualului Cod civil [art. 1207 alin. (1)] s-a prevăzut

II. Dolul sau viclenia (art. 1214-1215 C.civ.)

1.Definiţie. În actuala reglementare, dolul se regăseşte definit în dispoziţiile art. 1214 alin. (1) C.civ., potrivit căruia
„consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale
celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări
pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.
Sancţiune. Dolul-viciu de consimţământ atrage sancţionarea contractului cu nulitatea relativă.
 III. Violenţa – viciu de consimţământ
Definiţie. Violenţa-viciu de consimţământ constă în faptul sau în acţiunea de a insufla unei persoane, printr-o ameninţare
injustă, temerea (metus) de un rău, care este de natură a o determina pe aceasta la încheierea unui contract pe care,
altfel, nu l-ar fi încheiat.

Dovedirea violenţei. Ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţământ, partea care invocă violenţa trebuie să facă şi dovada
existenţei acesteia în momentul încheierii actului.
Sancţiune. În privinţa sancţiunii, trebuie distins după cum urmează:

în cazul violenţei distructive de consimţământ, sancţiunea este nulitatea absolută a con-tractului. În acest caz, nu
suntem, aşa cum am arătat, în prezenţa unui viciu de consimţământ, devenind incidente dispozi țiile art. 1246 C.civ.
raportat la art. 1179 alin. (1) pct. 2 C.civ.;
în cazul violenţei-viciu de consimţământ, sancţiunea este nulitatea relativă a contractului;
victima, ca şi în cazul dolului, poate să ceară plata de daune-interese pentru prejudiciul încercat.
Ca şi în cazul dolului, independent de anularea contractului, partea va putea cere şi repararea prejudiciului cauzat prin
fapta ilicită.

IV. Leziunea

Definiţie. În concepţia obiectivă, leziunea – viciu de consimţământ (lat. laedere – a răni; laesio – rană, vătămare,
pagubă) constă în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii.
Este leziune, potrivit art. 1221 C.civ., „atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă
ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane, o prestaţie considerabil mai
mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”.
Condiţii. Pentru a exista leziune, ca viciu de consimţământ, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

leziunea să fie o consecinţă directă a actului respectiv;

leziunea să existe nu doar în raport cu momentul încheierii actului, ci să subziste până la data cererii de anulare
(condiţie valabilă în cazul leziunii majorului);
disproporţia de valoare între prestaţii să fie considerabilă. Astfel, în cazul minorului, trebuie să fie vorba de o
obligaţie excesivă asumată de acesta „prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor” [art. 1221 alin. (3)
C.civ.].

În cazul majorului, caracterul însemnat ori considerabil al leziunii există doar atunci când disproporţia „depăşeşte
jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contrac-tului, prestaţia promisă sau executată de partea
lezată (…)” [art. 1222 alin. (2) C.civ.].

Deosebiri. Între viciile de consimţământ există o serie de deosebiri:

 în privinţa probei: proba este mai uşor de făcut în cazul dolului, violenţei şi leziunii faţă de cazul erorii care, având un
pronunţat caracter lăuntric, este mult mai greu de dovedit;
câmpul de aplicaţie al dolului şi violenţei este mai larg decât cel al erorii care se rezumă la substanţa obiectului 2 şi
calitatea sau identitatea persoanei, sau al leziunii unde acţiunea priveşte numai actele bilaterale;
unele condiţii se cer a fi îndeplinite numai pentru anumite vicii:
în cazul erorii3 – cealaltă parte nu trebuie să fi cunoscut eroarea;
în cazul dolului – eroarea să provină de la cealaltă parte;
în cazul violenţei – aceasta trebuie să fie ilicită, nelegitimă;
în cazul leziunii – capacitatea este circumstanţiată;

§4. Obiectul contractului

4.1. Noţiune
Definiţie. Actualul Cod civil, pentru a curma discuţiile potrivit cărora convenţiile nu au un obiect propriu, distinct
de cel al obligaţiilor pe care le generează, a procedat la reglementarea distinctă a acestora. Astfel, potrivit art. 1225
alin. (1) C.civ. „obiectul contractului reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele
asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligațiilor contractuale”, iar
potrivit
art. 1226 alin. (1) C.civ. „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.
.1. Obiectul trebuie să existe. În legătură cu această condiţie se impun următoarele precizări:

priveşte bunul sau bunurile în legătură cu care poartă contractul;

bunurile viitoare pot forma obiectul actului juridic civil (în cazul unor contracte care privesc livrarea de produse,
comandarea unei opere ştiinţifice, literare, artistice);
succesiunile nedeschise încă, nu sunt luate în considerare spre a se reţine că bunurile viitoare pot forma obiect al
actului juridic civil;
este nulă vânzarea unui bun dacă în momentul vânzării era pierit.
Jurisprudenţa a statuat că, dacă în momentul vânzării, lucrul vândut era pierit integral, vânzarea va fi nulă, iar dacă era
pierit numai parţial, cumpărătorul va putea opta pentru renunţarea la contract sau reducerea preţului1.

4.2.2. Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi este impusă de dispoziţiile art. 1229
C.civ.: „Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”. Spre exemplu, pentru o
înţelegere mai aprofundată, nu sunt în circuitul civil bunurile care aparţin domeniului public.

4.2.3. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Condiţia este impusă de dispoziţiile art. 1225 alin. (2)
C.civ. care stabileşte că „obiectul contractului trebuie să fie determinat”, precum şi de dispoziţiile art. 1226 alin. (2)
C.civ. unde se statuează că obiectul obligaţiei „sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil”.
 4.2.4Obiectul trebuie să fie licit, în sensul că se impune respectarea dispoziţiilor legale. Potrivit dispoziţiilor art. 11
C.civ., obiectul se înfăţişează a fi ilicit când nu este conform cu dispo-ziţiile legale care privesc ordinea publică. Tot astfel,
art. 1225 alin. (3) C.civ., precizăm că obiec-tul contractului este ilicit atunci când este prohibit de lege, sau contrar ordinii
publice ori bunelor-moravuri.

Caracterul licit al obiectului contractului vizează,aşa cum am arătat mai sus şi obiectul obligaţiei, respectiv prestaţiile
datorate de părţi.

4.2.5. Obiectul trebuie să fie moral, adică să nu înfrângă bunele moravuri (morala).

4.2.6. Obiectul trebuie să constea în faptul personal al celui ce se obligă. În legătură cu această condiţie se impun
următoarele precizări:

priveşte obiectul obligaţiilor de a face şi de a nu face;

se înfăţişează ca o aplicaţie a principiului potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa, din punct
de vedere al dreptului civil;
condiţia este impusă de regula actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat [art.
1268 alin. (3) C.civ.];

4.2.7. Cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului. Şi în legătură cu această condiţie se impun unele precizări:

operează în materia contractelor constitutive şi translative de drepturi reale;

priveşte numai obiectul obligaţiei de a da;
este o aplicaţie a principiului nemo dat quod non habet (nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are);
este în strânsă legătură cu principiul nemo plus juris ad alium transferre protest, quam ipse habet (nimeni nu poate
transmite mai multe drepturi decât are el însuşi

4.2.8. Uneori, fapta promisă trebuie să prezinte interes pentru creditor. Această condiţie nu priveşte validitatea
actului juridic, ci numai admisibilitatea acţiunii în justiţie pentru a se putea obţine, în final, executarea silită.

§5. Cauza – condiţie esenţială a contractului

5.1. Reglementare juridică. Conform dispoziţiilor art. 1179 C.civ.: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea unui
contract sunt: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi
morală”.Sediul materiei îl găsim la art. 1235 C.civ., potrivit căruia „cauza este motivul care determină fiecare
parte sa încheie contractul”.

5.2. Noţiune

Potrivit art. 1235 C.civ. „Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul”.
 Prin urmare, cauza poate fi definită ca fiind acea condiţie esenţială necesară pentru validitatea oricărui act juridic, deci
şi a contractului care constă în scopul urmărit de parte2 sau părţi la încheierea acestora.
1 Scopul imediat. Ca element al cauzei, scopul imediat constă în rezultatul urmărit de fiecare parte în schimbul a ceea
ce se obligă.
Scopul imediat1 intră în structura contractului şi constituie consideraţia imediată avută în vedere de părţi cu ocazia
încheierii operaţiei juridice (negotium juris).
Scopul mediat. Scopul mediat este elementul lăuntric, psihologic, motivul impulsiv şi determinant care a împins părţile
la încheierea contractului şi care se referă fie la însuşirile contractului, fie la însuşirile celeilalte părţi.
Cauza trebuie să fie reală. Cauza este reală în situaţia în care nu este falsă. Cauza este falsă când există eroare
asupra acelui sau acelor elemente considerate a fi motivul impulsiv şi determinant al consimţământului;
Cauza trebuie să fie licită. Această condiţie este impusă de dispoziţiile art. 12361, art. 12372 şi art. 1238
C.civ.3, care prevăd şi sancţiunile atunci când avem de-a face cu o cauză ilicită sau imorală. Când cauza înfrânge
dispoziţiile legii, ea este ilicită.
Per a contrario, cauza este licită când se află în deplină concordanţă cu legea.

Condiţia de faţă priveşte mai ales scopul mediat, iar ilicitatea scopului mediat antrenează ilicitatea scopului imediat.

Cauza trebuie să fie morală. Potrivit dispozițiilor art. 1236 C.civ. „Cauza trebuie să fie licită şi morală. Cauza
este imorala când este contrară bunelor moravuri”.
Din acest punct de vedere prezintă interes şi dispoziţiile art. 11 C.civ. 4 care subliniază faptul că prin acte juridice nu se
poate deroga de la normele care interesează ordinea publică şi morală.

În concluzie, cauza este morală când scopul determinant este în concordanţă cu bunele moravuri şi este imorală când
înfrânge asemenea reguli.
Rolul cauzei. Cauza ca element al contractului are un important rol care decurge din chiar utilitatea acesteia. Astfel,
utilitatea cauzei este subliniată de următoarele idei:

cauza constituie o garanţie instituită de lege privind asigurarea unei voinţe libere şi conştiente a părţilor contractului;
cauza constituie un instrument eficace oferit de lege pentru apărarea şi ocrotirea ordinii publice şi bunelor moravuri
pentru că, ori de câte ori este ilicită sau imorală, consecinţa firească este anularea actului;
cauza constituie criteriul de clasificare a contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit;
cauza foloseşte, uneori, la aprecierea valabilităţii obiectului ca element al contractului.
În principiu, se poate apela la mijloacele de probă admise potrivit dreptului probator comun deoarece existenţa
cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar inexistenţa şi falsitatea