CURS NR.

OBLIGAȚIA CIVILĂ. ASPECTE GENERALE.

CAPITOL UNIC

Definiție. Clasificare. Izvoarele obligațiilor.

1.1. Definiție. Elementele raportului juridic de obligație.

Așa cum am studiat deja la partea generală a dreptului civil, art. 1164 C. civ. definește
obligația ca fiind: „O legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o
prestație creditorului, iar acesta din urmă are dreptul să obțină prestația datorată”.

Plecând de la prevederile art. 1164 C.civ., doctrina definește obligația civilă ca fiind
îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită,
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate să constea în a da, a face sau a nu
face ceva și care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a statului.
De aici rezultă că obligația civilă presupune, în toate cazurile, o îndatorire a
subiectului pasiv iar nu o posibilitate sau o facultate.
Din punctul de vedere al creditorului, raportul juridic obligational apare ca un drept de
creanță;din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligație în sens
restrâns).

Raportul juridic obligational cuprinde în structura sa următoarele elemente: părțile,

conținutul, obiectul și sancțiunea.

Părțile sunt persoanele fizice sau juridice între care se naște raportul juridic
obligațional. Partea îndreptățită la prestație are calitatea de subiect activ, și poartă denumirea
de creditor, iar partea obligată să procure prestația are calitatea de subiect pasiv, și poartă
denumirea de debitor.

Conținutul raportului juridic obligațional este alcătuit din drepturile de creanță ce

aparțin creditorului (latura activă) și obligațiile ce revin debitorului (latura pasivă).

Obiectul raportului juridic obligațional constă în conduita concretă la care este

îndrituit subiectul activ și la care este ținut subiectul pasiv. Prestația debitorului poate să
constea într-o acțiune sau inacțiune. Atunci când constă într-o acțiune, obligația debitorului
poate să fie de a da sau a face, iar când constă într-o inacțiune, ne găsim în prezența unei
obligații de a nu face.

Cum am studiat deja, obligația de a da presupune transmiterea sau constituirea unui

drept real în patrimoniul creditorului, obligația de a face constă în orice altă obligație
pozitivă, alta decât obligația de a da, iar obligația de a nu face, constă în îndatorirea
debitorului de a se abține de la o anumită conduită, la care, în absența raportului juridic
obligațional, ar fi fost îndrituit.

Sancțiunea obligației constă în ansamblul mijloacelor aflate la îndemâna creditorului

pentru a obține executarea voluntară ori silită a obligației de către debitor. Ea se referă și la
mijloacele de care dispune debitorul pentru a se libera de obligație, în cazul în care creditorul
refuză să primească plata.

1.2. Clasificarea obligațiilor civile.

1.2.1. Obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu face

Obligația de a da înseamnă îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real,

ex. obligația vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în
patrimoniul cumpărătorului.

Prin obligație de a face se înțelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un

serviciu sau de a preda un lucru, adică orice prestație pozitivă în afara celor care se încadrează
în noțiunea de a da.

Obligația de a nu face reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a se abține de la o

acțiune sau de la anumite acțiuni.

Din cele prezentate rezultă și o altă clasificare a obligației civile în obligații pozitive și
obligații negative. Sunt pozitive acele obligații care presupun o acțiune, adică obligația de a
da și obligația de a face. Sunt negative acele obligații care presupun o abținere, adică obligația
de a nu face.

1.2.2.Obligații de rezultat și obligații de mijloace

Prin obligație de rezultat se înțelege acea obligație care constă în îndatorirea

subiectului pasiv (debitorului) de a obține un rezultat determinat. Conform art. 1481 alin. (1)
C.civ.: „în cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul
promisˮ.

Obligația de mijloace, numită și obligație de diligență, este acea obligație care constă
în îndatorirea subiectului pasiv de a depune toată stăruința pentru atingerea unui anumit
rezultat, fără a se obliga la însuși rezultatul preconizat.

Conform art. 1481 alin. (2) C.civ.: „în cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este
ținut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promisˮ. Sunt
obligații de mijloace, obligația medicului de a acționa cu toată diligența în vederea vindecării
pacientului bolnav, dar și obligația asumată de avocat față de clientul său.
 1.2.3.Obligații civile obișnuite, obligații scripte in rem și obligații propter rem

Obligațiile civile obișnuite sunt acelea ce revin debitorului față de care s-au născut. Ele
formează majoritatea obligațiilor civile.

Obligațiile scripte in rem, numite și obligații opozabile și terților, întrucât sunt strâns
legate de un lucru, creditorul nu își poate realiza dreptul său decât dacă titularul actual al
dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deși nu a
participat direct și personal la formarea raportului juridic obligațional. În concluzie, aceste
obligații se nasc în legătură cu un lucru și își produc efectele și asupra unei terțe persoane care
dobândește ulterior un drept real asupra lucrului respectiv, chiar dacă acea persoană nu a
participat în vreun fel la nașterea raportului juridic ce are în conținut acea obligație, ex. art.
1811 C.civ.

Obligațiile propter rem, numite și obligații reale, exprimă îndatorirea ce revine, fie în
temeiul legii, fie prin conveția părților, deținătorului unui lucru, pentru anumite rațiuni
precum: protecția unor bunuri de importanță națională, exploatarea judicioasă ori conservarea
unor calități ale unor bunuri importante etc. De ex., obligația deținătorului unui teren agricol
de a-l cultiva și de a asigura protecția solului, reglementată în art. 74 din Legea nr. 18/1991
privind fondul funciar, cu modificările și completările ulterioare.

1.2.4.Obligații civile perfecte și obligații civile imperfecte

Obligația civilă perfectă se caracterizează prin aceea că se bucură integral de sancțiune

juridică, în sensul că, dacă este necesar, creditorul poate obține concursul forței coercitive a
statului pentru executarea ei. Majoritatea obligațiilor civile fac parte din această categorie.

Obligația civilă imperfectă, numită și obligație naturală, nu poate fi executată pe cale

silită, dar, în măsura în care s-ar executa de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu mai
are dreptul să pretindă restituirea prestației. Prin urmare, protecția juridică a obligației civile
imperfecte nu poate fi obținută pe calea ofensivă a acțiunii, ci pe calea pasivă a excepției, a
apărării.

1.3. Izvoarele obligațiilor

Prin izvor de obligații se înțelege acel fapt juridic (utilizăm noțiunea de fapt juridic în
sens larg) care dă naștere unui raport juridic obligațional.

Conform art. 1165 C.civ., obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de
afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt
act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații.

În consecință, izvoarele obligațiilor se împart în două mari categorii: acte juridice și

fapte juridice.

În categoria actelor juridice intră actul juridic unilateral și contractul.

 Faptele juridice potfi licite sau ilicite. În categoria faptelor juridice licite includem
gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată.

Faptul juridic ilicit are ca noțiune centrală delictul, acesta desemnând orice faptă
umană ilicită, săvârșită cu vinovăție, prin care se cauzează un prejudiciu altei persoane.
Faptul juridic ilicit atrage răspunderea civilă delictuală, cuprinzând mai multe forme, și
anume: răspunderea pentru fapta proprie, răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea
pentru prejudicii cauzate de animale, răspunderea pentru prejudicii cauzate de lucruri în
general și răspunderea pentru prejudicii cauzate de ruina edificiului.

Bibliografie:

1.Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Curs de Drept civil. Partea generală,
Editura Hamangiu, București, 2011.
2.Gheorghe Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, Casa de editură și presă Șansa – S.R.L., București, 1993;
3. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008;
4. Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile, caiet de seminar,
Editura Universul Juridic, București, 2016;
5.Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.

CURS NR. 2

ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAȚII

CAPITOL UNIC

CONTRACTUL. NOȚIUNE. CLASIFICARE. ÎNCHEIEREA

CONTRACTULUI.

1. Contractul ca izvor de obligații

Așa cum este definit în art. 1166 C.civ., contractul reprezintă acordul de voințe dintre
două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
Materia contractului este guvernată de principiul libertății contractuale, sens în care, art.
1169 C.civ., prevede că:„Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine
conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.

2. Clasificarea contractelor
Instituția juridică cunoscută sub numele de contract înglobează o varietate deosebită
de specii de contracte. Între categoria juridică generală și diferitele specii de contract, se
interpune o anumită clasificare. Întemeiată pe diferite criterii generale, clasificarea
contractelor prezintă însemnătate pentru o mai bună caracterizare a fiecărei specii particulare
de contract.
În consecință, pe baza criteriilor stabilite în literatura juridică, identificăm următoarea
clasificare a contractelor.

a. Contracte sinalagmatice(bilaterale) și contracte unilaterale

Această clasificare a contractelor are la bază criteriul conținutului lor.
Conform art. 1.171 teza I C. civ.,:Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile
născute din acesta sunt reciproce și interdependente.
În consecință, contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea
obligațiilor ce revin părților și prin interdependența obligațiilor reciproce. Aceasta înseamnă
că fiecare dintre părțile contractului sinalagmatic are, concomitent, atât calitatea de creditor,
cât și pe cea de debitor.
Atunci când obligațiile părților nu sunt în același timp reciproce și interdependente,
contractul este unilateral [art. 1.171 teza a II-a C. civ].
Prin urmare, contractele unilaterale dau naștere la obligații în sarcina numai a uneia
dintre părți, cealaltă având numai calitatea de creditor.
Este important de reținut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în
unilaterale și bilaterale cu clasificarea contractelor civile în contracte unilaterale și contracte
bilaterale.
Reținem că toate contractele, fie că sunt unilaterale sau bilaterale, fac parte din
categoria actelor juridice bi sau multilaterale, în vreme ce actele juridice unilaterale nu sunt
contracte, deoarece nu sunt rezultatul unui acord de voințe, ci al unei manifestări unilaterale
de voință.
În literatura de specialitate sunt menționate și contractele sinalagmatice imperfecte, ca
o categorie intermediară între contractele sinalagmatice și contractele unilaterale.
Specific acestei categorii este faptul că aceste contracte sunt concepute inițial drept
contracte unilaterale însă, pe parcursul executării lor se nasc obligații și în sarcina creditorului
față de debitorul contractual (ex. depozitarul într-un depozit cu titlu gratuit, care face anumite
cheltuieli de conservare a bunului depozitat, ce atrag obligația pentru deponent de a-i restitui
acele cheltuieli).

b. Contractecu titlu oneros și contracte cu titlu gratuit

Această clasificare a contractelor civile se face după criteriul scopului urmărit de părți
la încheierea lor.
Astfel, conform art. 1172 alin. (1) C. civ.:Contractul prin care fiecare parte urmărește
să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate este cu titlu oneros.
De ex., contractul de vânzare este un contract cu titlu oneros.
Conform art. 1172 alin. (2) C. civ.:Contractul prin care una dintre părți urmărește să
procure celeilalte părți un beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantajeste cu titlu
gratuit.
De ex., contractul de donație este un contract cu titlu gratuit.
 Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative și contracte
aleatorii.
Astfel, conform art. 1173 alin. (1) C. civ., contractele comutative sunt acele contracte
în care, la momentul încheierii lor, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă (ex. contractul de vânzare).
Conform art. 1173 alin. (2) C. civ., contractele aleatorii sunt acele contracte cu titlu
oneros care, prin natura lor sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți șansa
unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi ce depind de un eveniment viitor și
incert (ex. contractul de rentă viageră, contractul de asigurare etc.).
La rândul lor, contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate și
liberalități.
Contractele dezinteresate sunt acele contracte prin care dispunătorul procură un câștig
cuiva fără să își micșoreze propriul patrimoniu [ex. împrumutul de folosință (comodatul)].
Spre deosebire de contractele dezinteresate, liberalitățile sunt acele contracte cu titlu
gratuit prin care dispunătorul își micșorează propriul patrimoniu cu folosul patrimonial
procurat gratificatului (ex. donația).

c. Contracteconstitutive sau translative de drepturi și contracte declarative de

drepturi
Această clasificare a contractelor civile se face după criteriul efectelor produse.
Astfel, contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care
produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât dau naștere unei situații juridice
noi,care nu a mai existat anterior. Aceste contracte formează majoritatea.
Contractele declarative de drepturi au ca efect consolidarea sau definitivarea unei
situații juridice preexistente. Din această categorie fac parte contractul de tranzacție și
contractul de împărțeală.
d. Contracte consensuale, solemne și reale
Clasificarea contractelor civile în consensuale, solemne și reale se face în funcție de
modul de formare. Sediul materiei este art. 1174 C.civ.
Clasificarea contractelor după modul de formare este foarte importantă deoarece în
funcție de aceasta, poate fi analizată validitatea lor.
Astfel, contractele consensuale se formează prin simplul acord de voință al părților
[art. 1174 alin. (2) C.civ.]. De ex. contractul de vânzare, contractul de locațiune etc.
Contractele solemne se formează la momentul îndeplinirii unor formalități cerute de
lege [art. 1174 alin. (3) C.civ.]. În acest caz se obișnuiește să se spună că forma este cerută ad
validitatem sau ad solemnitatem. De ex. contractul de donație, contractul de arendare etc.
Contractele reale presupun pentru încheierea lor valabilă, remiterea bunului ce
formează obiectul acestora [art. 1174 alin. (3) C.civ.]. Așadar, pentru încheierea valabilă a
contractului manifestarea de voință a părților trebuie însoțită de predarea bunului (ex.
contractul de împrumut, depozitul etc.).

e. Contracte cu executare imediată și contracte cu executare succesivă

Această clasificare se face după modul (durata) de executare.
 Contractele cu executare imediată, dintr-o dată (uno ictu), sunt acele contracte a căror
executare se produce într-un singur moment (contractul de vânzare, depozitul).
Contractele cu executare succesivăsunt acele contracte care se execută treptat, în timp
(contractul de locațiune, contractul de închiriere a suprafețelor locative, contractul de arendare
etc.).

f. Contracte numite și contracte nenumite

Această clasificare se face după cum sunt sau nu reglementate expres în legislația
civilă.
Contractele numite sunt cele care au o denumire stabilită prin lege și o reglementare
proprie.
Contractele nenumite nu beneficiază de o reglementare proprie, fiind supuse, de
regulă, dreptului comun și, în subsidiar, regulilor speciale prevăzute de lege pentru contractul
numit cu care se aseamănă cel mai mult.
Menționăm că un contract nenumit poate să devină un contract numit, în măsura în
care se adoptă o reglementare corespunzătoare.

g. Contracte principale și contracte accesorii

La baza acestei clasificări a contractelor civile stă criteriul raportului (corelației) dintre
ele.
Astfel, contractul principal este acel contract care are o existență de sine-stătătoare,
regimul său juridic nedepinzând de un alt act contract încheiat între părți. Cele mai multe
contracte sunt principale.
Contractele accesorii nu au o existență de sine-stătătoare. Ele însoțesc unele contracte
principale, de a căror soartă depind(ex. contractul de fideiusiune, contractul de gaj, convenția
de ipotecă etc.).

h. Contracte negociate, contracte de adeziune și contracte obligatorii (forțate)

Această clasificarese face după modul în care se exprimă voința părților în contracte.
Contractele negociate, ce reprezintă regula, sunt rezultatul negocierii dintre părți. La
încheierea lor părțile discută, negociază toate clauzele, fără nicio impunere din exterior.
Contractele de adeziune sunt contractele al căror conținut este redactat în întregime
numai de către una din părțile contractante. Cealaltă parte nu are posibilitatea să modifice
conținutul contractului; ea poate să le accepte sau să nu le accepte. Dacă le acceptă, pur și
simplu aderă la un contract deja redactat (preredactat). De ex. contractele de furnizare a
energiei electrice sau termice, contractul de abonament telefonic etc.
Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiții de încheiere sunt impuse
de lege ( ex. contractul de asigurare de răspundere civilă auto).

3. Încheierea contractelor

3.1. Considerații generale.

 Prin încheierea contractelor se înțelege realizarea acordului de voință al părților cu
privire la clauzele contractuale. Acest acord se produce „prin întâlnirea, pe deplin
concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu aceptarea acelei oferteˮ1.
Cum arătam deja, încheierea contractului este guvernată de principiul libertății
contractuale, sens în care, art. 1169 C.civ., prevede că:„Părțile sunt libere să încheie orice
contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și
de bunele moravuri”.
De asemenea, Codul civil reglementează în mod expres regula conform căreia
încheierea contractului este guvernată de libertatea formei, în sensul că, acolo unde legea nu
impune o anumită formalitate, contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților
(art. 1178). Regula este cunoscută și sub denumirea de principiul consensualismului.
Încheierea oricărui contract presupune respectarea condițiilor de validitate enumerate
în art. 1179 C.civ., atât pe cele de fond (capacitatea de a contracta, consimțământul părților,
un obiect determinat și licit, o cauză licită și morală) cât și pe cele de formă, acolo unde legea
prevede obligativitatea respectării unei anumite forme.
Regula generală, exprimată în art. 1182 alin. (1) C.civ. este că un contract se încheie
fie prin negociere, adică atunci când în urma unor oferte și contraoferte succesive, părțile
ajung la un acord de voințe, fie prin acceptarea fără rezerve a unei oferte.
Există și o excepție de la această regulă, prevăzută la alin. (2) și (3) care consideră
suficientă punerea de acord a părților asupra elementelor esențiale ale contractului pentru
încheierea valabilă a acestuia. Elementele esențiale ale contractului se vor determina de la caz
la caz, ele având un pronunțat caracter subiectiv.
Dată fiind importanța negocierii în procesul încheierii unui contract în art. 1183 C.civ.
este reglementată buna-credință în negocieri, textul reprezentând o aplicație concretă a
principiului instituit prin art. 14 C.civ., vizând obligația de a exercita drepturile relative la
negocierea contractelor cu bună-credință.
Conform legii: „Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte
exigențele bunei-credințe. Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligațiiˮ
[art. 1183 alin. (2)].
În art. 1183 alin. (3) C.civ., legiuitorul prevede în mod expres o situație care este
contrară exigențelor bunei-credințe, și anume cazul în care o parte inițiază sau continuă
negocieri fără intenția de a încheia contractul.
Cel care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe, urmează să
răspundă pentru prejudiciile cauzate celeilalte părți, iar pentru stabilirea acestui prejudiciu se
va ține seama de cheltuielile aferente negocierilor, renunțarea la alte oferte asemănătoare și de
orice împrejurări asemănătoare [art. 1183 alin. (4)].
De asemenea, legea se referă și la obligația de confidențialitate în negocierile
precontractuale care, în cazul în care este încălcată, dă dreptul părții lezate la despăgubiri (art.
1184).

3.2. Oferta de a contracta

1
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX – a revizuită și
adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 37.
 Primul pas pentru formarea acordului de voință este oferta de a contracta. Ea
reprezintă un act juridic unilateral prin care o parte, denumită ofertant, propune celeilalte
părți, destinatarul (acceptantul), încheierea unui contract.
Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta de a contracta sunt reglementate în
art. 1188 C.civ. Aceasta trebuie să conțină suficiente elemente pentru formarea contractului și
trebuie să exprime intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
Astfel, în lipsa acestei mențiuni, oferta nu va produce niciun efect, reprezentând o simplă
propunere.
În consecință, pentru a produce efecte juridice oferta trebuie să îndeplinească
următoarele condiții:
- să fie o manifestare de voință valabilă (reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu
intenția de a angaja din punct de vedere juridic);
- să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic,
în caz de acceptare de către destinatar;
- să fie neechivocă;
- să fie precisă și completă, cuprinzând toate elementele necesare pentru încheierea
contractului.
Conform legii, oferta poate emana de la oricare dintre părți, condiția fiind ca aceasta să
propună ultimul element esențial al contractului [art. 1188 alin. (2)].
Atât oferta cât și acceptarea trebuie făcute în forma cerută de lege pentru încheierea
valabilă a contractului, dispoz. art. 1187 C.civ. reprezentând o aplicație a simetriei formei
actelor juridice. Prin urmare, dacă un contract trebuie să îmbrace forma autentică, pentru a se
putea forma în mod valabil la distanță va fi necesar ca atât oferta, cât și acceptarea să îmbrace
aceeași formă.
Regula este că oferta de a contracta este valabilă doar dacă este adresată unor persoane
determinate, în caz contrar aceasta urmând a avea valoarea unei intenții de negociere sau a
unei solicitări de ofertă. În acest sens sunt dispoz. art. 1189 alin. (1) C.civ.
În alineatul secund, este consacrată o excepție de la această regulă, legiuitorul stabilind
că propunerea adresată unor persoane nedeterminate va putea fi considerată totuși ofertă de a
contracta dacă această calificare rezultă;
- din lege;
- conform uzanțelor, sau;
- din împrejurări.
Conform art. 1189 alin. (1) C.civ., oferta de a contracta este valabilă numai dacă este
adresată unor persoane determinate, în caz contrar aceasta urmând a avea valoarea unei
intenții de negociere sau a unei solicitări de ofertă. În alineatul (2) este consacrată o excepție
stabilindu-se că propunerea adresată unor persoane nedeterminate va putea fi considerată
totuși ofertă de a contracta dacă această calificare rezultă:
- din lege;
- din uzanțe sau;
- din împrejurări.
Legea nu definește acele împrejurări, circumstanțe care permit calificarea propunerii în
ofertă de a contracta, motiv pentru care se va aprecia de la caz la caz.
 Revocarea ofertei se va putea realiza numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta
propriu-zisă sau dacă modalitatea în care este făcută asigură același grad de popularizare [art.
1189 alin. (2)].
Art. 1191 alin. (1) C.civ. reglementează două categorii de oferte irevocabile. Una este
cea care conține un termen pe parcursul căruia ofertantul se obligă să-și păstreze propunerea,
iar cea de a doua poate fi considerată irevocabilă dacă părțile și-au dat acordul în acest sens,
dacă practicile dintre părți sau negocierile impun o astfel de soluție sau dacă acest caracter
irevocabil este precizat în conținutul ofertei. În mod explicit, legiuitorul menționează că
revocarea unei oferte irevocabile nu poate fi realizată [art. 1191 alin. (2)].
Oferta, ca și acceptarea, poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.

3.3. Acceptarea ofertei

Acceptarea ofertei este actul juridic unilateral prin care destinatarul își manifestă
acordul cu oferta primită [art. 1196 alin. (1)].
Acceptarea ofertei poate fi expresă, dar poate fi și tacită, în sensul să rezulte, în mod
cert, dintr-un anume comportament al destinatarului (ex. executarea de către destinatar a
obiectului ofertei). În acest sens, tăcerea sau inacțiunea destinatarului valorează acceptare
numai dacă acest fapt rezultă în mod expres din lege, din acordul părților, din practicile
statornicite între acestea, din uzanțe sau din alte împrejurări [art. 1196 alin. (2)].
Conform art. 1197 alin. (1) C.civ., răspunsul destinatarului nu constituie acceptare
atunci când:
- cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
- nu respectă forma cerută anume de ofertant;
- ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
În toate aceste cazuri, răspunsul destinatarului poate fi considerat, după împrejurări, ca
o contraofertă [art. 1197 alin. (2)].
Termenul de acceptare a ofertei va începe să curgă numai de la momentul în care
oferta ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.). Conform legii, ajungerea ofertei la destinatar va
fi considerată îndeplinită în aceleași condiții în care se consideră că ajunge acceptarea la
ofertant.
Acceptarea tardivă produce efecte numai în condițiile prevăzute în art. 1198 C. civ.
Astfel, dacă se produce o acceptare tardivă, aceasta va produce efecte numai în ipoteza în care
ofertantul îl înștiințează de îndată pe destinatar despre încheierea contractului [art. 1198 alin.
(1)]. Dacă acceptarea este făcută în termen dar ajunge la ofertant după expirarea termenului,
din motive neimputabile destinatarului, contractul se va considera încheiat dacă ofertantul nu
îl notifică de îndată pe destinatar în sens contrar [art. 1198 alin. (2)].
Art. 1195 C.civ. reglementează cauzele în care o ofertă devine caducă:
- dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau în termenul
reglementat de art. 1193 alin. (1);
- dacă destinatarul refuză oferta;
- în caz de deces sau incapacitate a ofertantului ( înainte de a se produce încheierea
contractului în condițiile prevăzute de art. 1186 C.civ.).
 În cazul în care oferta este irevocabilă, decesul sau incapacitatea ofertantului
reprezintă un caz de caducitate a ofertei numai dacă natura sau împrejurările afacerii o impun.
Așadar, caducitatea intervine numai pentru cauze ulterioare transmiterii ofertei.

3.4. Momentul și locul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este determinat de momentul în care acceptarea
ajunge la ofertant. Comunicarea trebuie probată prin înscrisuri (confirmare de primire, afișare
etc.), deoarece neluarea la cunoștință de către ofertant a acceptării din motive care nu-i sunt
imputabile nu prezintă nicio relevanță, contractul considerându-se a fi încheiat.
În acest sens sunt dispoz. art. 1186 C.civ. Astfel, contractul se consideră încheiat în
momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoștință
de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea, contractul se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei săvârșește un act sau fapt în conformitate cu oferta sau
practicile statornicite între părți, ori cu uzanțele, care poate fi asimilat cu acceptarea ofertei.
Locul încheierii contractului este domiciliul/sediul/sau locul în care s-a făcut alegerea
de domiciliu a ofertantului conform art. 97 C.civ.

Bibliografie:

1. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,

Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008;
2. Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile, caiet de seminar,
Editura Universul Juridic, București, 2016;
3.Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.

CAPITOLUL I

EFECTELE CONTRACTULUI

1. Interpretarea contractului.
Odată încheiat, contractul produce efecte față de părți, efecte ce constau în drepturi și
obligații, ce se nasc, se modifică ori se sting, ca o consecință a manifestării de voință a
părților.
Orice analiză a efectelor contractului începe cu stabilirea conținutului acestuia, adică a
clauzelor contractuale. În acest sens procedăm la interpretarea contractului, operație în cadrul
căreia putem determina înțelesul exact al clauzelor contractuale.
Interpretarea este necesară atunci când apar dificultăți în determinarea înțelesului
contractului din pricina insuficienței, de orice natură, a clauzelor contractuale.
 Vom prezenta în cele ce urmează regulile de interpretare a contractului instituite de
Codul civil.
Prima regulă este prevăzută în art. 1266 alin. (1) C.civ. conform căruia:Contractele se
interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.
Prin urmare, în interpretarea contractului, rolul prioritar îl are voința reală a părților iar
nu sensul literal al termenilor în care este redactat contractul.
Pentru determinarea voinței reale a părților la încheierea contractului, instanța va ține
seama de scopul urmărit de acestea, de negocierile intervenite, de practicile consfințite prin
contract și, totodată, de conduita părților după încheierea contractului [art. 1266 alin. (2)].
O altă regulă de interpretare este instituită prin art. 1267 C.civ. conform
căruia:Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din
ansamblul contractului.
Aici este consacrată regula sistematică de interpretare a contractului; clauzele acestuia
nu se vor interpreta în funcție de elemente exterioare, străine de acordul părților, ci în raport
de întregul contract privit în ansamblul său.
Pentru cazul existenței în contract a unor clauze îndoielnice, se aplică regula de
interpretare prevăzută în art. 1268 C.civ. În primul alineat este instituită regula conform căreia
clauzele ce pot avea mai multe înțelesuri se vor interpreta în sensul ce se potrivește cel mai
bine naturii și obiectului contractului. Așadar, aceste clauze se vor interpreta în raport de
natura și obiectul contractului.
În alin. (2), legiuitorul extinde modul de interpretare a clauzelor îndoielnice, aceasta
urmând a se face și în funcție de alte elemente, precum împrejurările încheierii contractului,
interpretarea dată de părți clauzelor la încheierea acestuia sau înțelesul atribuit termenilor în
funcție de domeniul specific în care se încheie.
În toate cazurile, conform alin. (3), clauzele contractului se interpretează în sensul în
care pot produce efecte, și nu în sensul lipsirii acestora de efecte.
De asemenea, în alin. (4) se prevede că, în situația clauzelor îndoielnice, acestea se
interpretează în funcție de obiectul contractului, indiferent de generalitatea termenilor utilizați
de părți.
Ultima regulă în materie este instituită prin alin. (5) conform căruia clauzele înscrise
cu titlu de exemplu pentru executarea anumitor obligații din contract sau cele destinate să
excludă anumite îndoieli cu privire la punerea în aplicare a contractului nu sunt de natură să
producă efecte și asupra celorlalte clauze cu privire la care nu s-a prevăzut expres în contract,
în sensul restrângerii obligațiilor la exemplul dat.
O regulă de interpretare vizează contradicțiile ce apar în contractele de adeziune
caracterizate prin existența în conținutl lor a clauzelor standard (art. 1202 C.civ.). Clauzele
standard sunt acele stipulații fixate în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate în mod
general și repetat. În cazul în care clauzele negociate sunt în contradicție cu cele standard,
clauzele negociate vor prevala [art. 1202 alin. (3)].
În fine, dacă după epuizarea tuturor acestor reguli contractul rămâne în continuare
neclar, Codul civil stabilește reguli subsidiare de interpretare, așa cum rezultă din dispoz. art.
1269.
Astfel, în primul alineat se instituie regula de interpretare a contractelor în favoarea
celui care se obligă, iar în alineatul secund se prevede o regulă specială în materia contractelor
de adeziune ale căror clauze urmează a se interpreta în favoarea părții care nu a luat parte la
redactarea acestora și care a fost nevoită să accepte contractul ca atare, însă numai după
îndeplinirea condițiilor arătate în alin. (1).

2. Efectele contractului
Efectele contractului sunt guvernate de trei principii fundamentale:principiul forței
obligatorii, principiul relativității și principiul opozabilității față de terți.

2.1. Principiul forței obligatorii

Exprimat prin adagiul pacta sunt servanda, principiul forței obligatorii este acea
regulă de drept potrivit căreia contractul legal încheiat se impune părților întocmai ca legea.
Așadar, executarea contractului este obligatorie pentru părți iar nu facultativă.

De la principiul forței obligatorii există o serie de excepții ce reprezintă acele situații

în care efectele contractului nu se mai produc așa cum au stabilit părțile la încheierea lui ci,
independent de voința acestora sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât s-a convenit inițial.

Vom distinge așadar, între cazurile de restrângere a forței obligatorii a contractelor, și

cazurile de extindere a acesteia.

În ceea ce privește cazurile de restrângere a forței obligatorii, reținem că acestea

reprezintă acele situații, prevăzute în mod expres de lege, în care contractul își încetează
efectele înainte de termen, datorită dispariției unui element al său.

De exemplu, sunt cazuri de restrângere a forței obligatorii:

- încetarea contractului de locațiune din cauza pieirii totale sau considerabile a

bunului – art. 1818 alin. (1) C. civ.;
- încetarea contractului de închiriere a locuinței în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriașului – art. 1834 alin. (1) C. civ.;
- încetarea contractului de mandat din cauza morții, incapacității sau falimentului
mandantului sau mandatarului – art. 2030 lit. c) C. civ.;
- încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentului
arendașului – art. 1850 C. civ.;
- încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă acesta face
imposibilă sau inutilă executarea sa – art. 1870 C. civ.
În categoria cazurilor de extindere a forței obligatorii a contractului se includ:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor contracte, prin efectul legii, peste
termenul convenit de părți;
- prelungirea efectelor contractelor cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării acestora, pe tot timpul cât se menține cauza de suspendare,
prin efectul legii, peste termenul convenit de părți;
- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect
amânarea generală a executării unor obligații contractuale de către o anumită
 categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepționale (de ex. crize
economice, confict armat etc.).
În categoria excepțiilor de la principiul forței obligatorii intră și revizuirea efectelor
anumitor contracte din pricina dezechilibrului contractual rezultat ca urmare a schimbării
împrejurărilor avute în vedere de părți la momentul încheierii lor, întrucât se ajunge ca
efectele acestora să fie cu totul altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească la
momentul încheierii contractului. Este vorba de așa-numita teorie a impreviziunii – rebus sic
stantibus,care vizează, de regulă, contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative și cu
executare succesivă.
Astfel, în art. 1271, Codul civil reglementează cu caracter general posibilitatea
revizuirii efectelor contractului în caz de impreviziune, cu respectarea anumitor condiții:
- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
- schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului;
- debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că și-ar fi asumat acest risc;
- debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea
adaptării rezonabile și echitabile a contractului.

O altă excepție de la principiul forței obligatorii a contractului este și denunțarea

unilaterală.
Dreptul de denunțare unilaterală a contractului este consacrat în art. 1276 - 1277 C.civ.

Conform art. 1276 C.civ., în lipsă de convenție contrară, denunțarea unilaterală a

contractului presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
- în cazul contractelor cu executare uno ictu, partea poate exercita dreptul de denunțare
unilaterală atunci când nu s-a început executarea contractului;
- în cazul contractelor cu executare succesivă, partea își poate exercita dreptul de
denunțare unilaterală chiar și după începerea executării contractului, însă, doar cu respectarea
termenului de preaviz și cu prevederea expresă că denunțarea va produce efecte numai pentru
viitor.
De asemenea, legea prevede și o altă condiție ce trebuie îndeplinită în vederea
exercitării dreptului de denunțare unilaterală a contractului în sensul că: dacă s-a stipulat o
prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci când prestația este
executată [art. 1276 alin. (3)].
Dispoz. art. 1277 C.civ. completează dispoz. art. 1276 C.civ. cu privire la exercitarea
dreptului de denunțare unilaterală a contractelor încheiate pe durată nedeterminată. Ca și în
cazul contractelor cu executare succesivă, acesta se poate exercita doar cu respectarea unui
termen de preaviz, care trebuie să fie rezonabil. Diferența constă în faptul că, în cazul acestor
contracte, părțile nu pot stipula contrariul și nu pot stabili o contraprestație în schimbul
denunțării, orice clauză în acest sens urmând a fi considerată nescrisă.
Mai reținem faptul că, în vreme ce contractele încheiate pe durată nedeterminată pot fi
denunțate oricând, cu respectarea termenului rezonabil de preaviz, contractele încheiate pe
durată determinată, fie că sunt cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă, pot fi
denunțate unilateral, câtă vreme legea nu interzice acest lucru, numai dacă părțile au prevăzut
în mod expres aceasta prin contract.

2.2. Principiul relativității efectelor actului juridic civil

Consacrat în art. 1280 C. civ., principiul relativității contractului este acea regulă de
drept conform căreia contractul produce efecte numai între părți, fără a putea să profite ori să
dăuneze terților – res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Prin urmare, dacă legea nu dispune altfel, în principiu, contractul va produce efecte
numai între părțile contractante.

Este necesar să facem o distincție între principiul relativității și opozabilitatea față de

terți a contractului.

Astfel, Codul civil reglementează în art. 1281 opozabilitatea efectelor contractului.

Conform legii:contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și
obligațiilor născute din contract. Așadar, chiar dacă terții nu au luat parte la încheierea
contractului, acesta le este opozabil ca realitate socială, având obligația de a-l respecta.

Pe de altă parte, terții pot invoca existența contractului și producerea efectelor

acestuia, însă nu pot cere executarea lui, decât în cazurile autorizate de lege.

În legătură cu acest principiu sunt și dispoz. art. 1282 C.civ. care reglementează
transmiterea drepturilor și obligațiilor la moartea unei persoane către succesorii săi. Astfel,
preiau efectele contractului succesorii universali sau cu titlu universal dacă părțile nu au
prevăzut contrariul sau dacă din lege sau din natura contractului nu rezultă altfel (ex. cazul
contractelor încheiate intuitu personae).

În alin. (2) este reglementată situația succesorilor cu titlu particular ai defunctului, care
vor prelua drepturile și obligațiile în strânsă legătură cu un bun, acestea din urmă, însă, numai
în cazurile prevăzute de lege.

2.2.1. Părți, terți și avânzi-cauză

Pentru înțelegerea principiului relativității efectelor contractului trebuie precizate

noțiunile de parte, având-cauză și terț.

Astfel, prin parte se înțelege persoana care încheie un contract, personal sau prin
reprezentare, și în patrimoniul ori față de care se produc efectele contractului respectiv. Altfel
spus, părțile reprezintă acea categorie de persoane față de care contractul își produce efectele
în temeiul principiului relativității.

Prin terți (penitus extranei) se înțeleg persoanele străine de un contract, care nu au

participat nici direct și nici prin reprezentare la încheierea acestuia. Așadar, în principiu, terții
nu sunt afectați prin încheierea contractului, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le
dăunează.

Noțiunea de având – cauză (habentes causam) desemnează persoana care, deși nu a

participat nici direct și nici prin reprezentare la încheierea unui contract, este totuși
îndreptățită să profite de efectele acestuia sau, după caz, este ținută să suporte aceste efecte,
din pricina legăturii sale juridice cu una dintre părțile contractante.

Ca regulă, se consideră că există trei categorii de avânzi-cauză: succesorii universali

și succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari.

Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc un patrimoniu, adică o

universalitate (ex. moștenitorul legal unic).

Succesorii cu titlu universalsunt acele persoane care dobândesc o fracțiune dintr-un

patrimoniu (ex. moștenitorii legali).

Între cele două categorii de succesori nu există nici-o deosebire de ordin calitativ, ci
numai de ordin cantitativ, astfel că ei alcătuiesc o singură categorie de avânzi-cauză. Ambele
categorii de succesori sunt considerați continuatori ai personalității autorului lor, iar calitatea
de avânzi - cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autor își produce efectele și
față de ei, în sensul că acești succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective și
obligațiile patrimoniale ale autorului lor, cu excepția drepturilor și obligațiilor strâns legate de
persoana acestuia, precum și a celor declarate de părți ca netransmisibile - art. 1282 alin. (1)
C. civ.

Succesorii cu titlu particularsunt acele persoane care dobândesc un anumit drept

subiectiv, privit individual (ut singuli). Fac parte din această categorie: donatarul,
cumpărătorul unui bun, legatarul cu titlu particular etc.

În cazul succesorilor cu titlu particular, calitatea de avânzi - cauză se apreciază numai

în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la același drept sau bun,
încheiate cu alte persoane. Față de aceste acte juridice, succesorul cu titlu particular poate să
fie având-cauză sau terț – art. 1282 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, pentru ca dobânditorul unui drept să aibă calitatea de având-cauză trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:

- să fie vorba de drepturi și obligații strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;

- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane
referitoare la același drept sau bun;

- actul juridic față de care urmează a se stabili calitatea de având-cauză sau de terț a
succesorului cu titlu particular să îndeplinească condițiile privitoare la forma pentru
opozabilitate față de terți.
 În situația neîndeplinirii vreuneia din aceste condiții, dobânditorul cu titlu particular va
avea calitatea de terț.

Conform art. 2324 alin. (1) C. civ., creditorii chirografari sunt acei creditori care nu
au o garanție reală care să le asigure realizarea creanței pe care o au împotriva debitorului
(ipotecă, gaj, privilegiu), ci numai un drept de „gaj general” asupra bunurilor prezente și
viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept garanție comună a creditorilor.

Creditorii chirografari au calitatea de avânzi-cauză deoarece ei suportă influența

contractelor încheiate de debitor cu alte persoane, contracte prin care activul patrimonial
(gajul general) se poate mări sau micșora. Prin urmare, aceste contracte trebuie respectate de
creditorii chirografari, deoarece ei nu au dreptul să se amestece în treburile debitorilor lor.
Menționăm totuși că, prin dispoz.art. 1562 ce reglementează acțiunea revocatorie (pauliană) și
ale art. 1289 și urm. C. civ. ce reglementează acțiunea în declararea simulației, legea instituie
anumite reguli specifice prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea față de
ei a contractelor încheiate de debitori în frauda intereselor lor. Acest lucru se explică prin
aceea că, spre deosebire de situația terților desăvârșiți, între creditorii chirografari și debitorii
lor (părți în contractul respectiv) există anumite raporturi, concretizate în dreptul de gaj
general.

2.2.2. Excepții de la principiul relativității

Excepțiile de la principiul relativității efectelor actului juridic civil sunt acele cazuri în
care efectele actului juridic civil s-ar produce și față de alte persoane care nu au participat la
încheierea actului respectiv, adică față de alte persoane decât părțile.

În sistemul Codului civil de la 1864, excepțiile de la principiul relativității erau

împărțite de literatura de specialitate în excepții aparente și excepții reale, admițându-se că
singura excepție reală este stipulația pentru altul.

Din categoria acestor excepții reținem stipulația pentru altul, situația avânzilor-cauză,
promisiunea faptei altuia, reprezentarea, acțiunile directe, cesiunea de creanță, gestiunea de
afaceri, actele juridice colective.

Stipulația pentru altul, numită și contractul în folosul unei terțe persoane, este acel
contract prin care o parte numită promitent, se obligă față de cealaltă parte, numită stipulant,
să execute o prestație în favoarea unei a treia persoane, numită terț beneficiar, fără ca aceasta
din urmă să participe la încheierea respectivului contract, nici direct și nici reprezentată de
stipulant.

Codul civil reglementează stipulația pentru altul în art. 1284 - 1288, stabilind că
nașterea dreptului subiectiv civil direct și definitiv în patrimoniul terțului beneficiar este
condiționată de acceptarea acestui drept de către terț, neacceptarea stipulației având caracterul
unei condiții rezolutorii.

Situația avânzilor-cauză nu este nici ea o excepție reală câtă vreme:succesorii

universali și cu titlu universal sunt persoane asimilate părților, adică iau locul părților
inițiale în privința efectelor actului juridic, lucru care, de multe ori nu este străin de voința
acestora; succesorul cu titlu particular, de vreme ce sunt îndeplinite cele trei condiții arătate,
ia locul părții actului juridic, dobândirea calității de având cauză realizându-se cu voia lui;
creditorii chirografari nu dobândesc drepturi subiective sau obligații din actul juridic
încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca actele frauduloase ale debitorilor lor se naște
din lege.

Conform art. 1283 C.civ., promisiunea faptei altuia, numită și convenția de porte-fort
este acel contract prin care o parte numită promitent se obligă față de cealaltă parte numită
creditorul promisiunii, să determine o a treia persoană să încheie ori să ratifice un act
juridic. Este o excepție aparentă de la principiul relativității deoarece, în realitate, promitentul
promite propria faptă, iar terțul nu devine obligat prin acest contract, doar dacă se obligă
personal sau prin reprezentant, adică numai prin voința sa.

După cum rezultă din dispoz. art. 1296 C.civ., reprezentarea este un procedeu tehnico-
juridic prin care o persoană numită reprezentant încheie un act juridic în numele și pe seama
altei persoane numită reprezentat, efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct
în persoana celui reprezentat, adică direct între reprezentat și cealaltă parte. Și reprezentarea
este o excepție aparentă de la principiul relativității, în sensul că efectele actului juridic se
produc față de reprezentat, deși actul juridic respectiv a fost încheiat de către reprezentant,
însă, în cazul reprezentării convenționale, reprezentatul intră în noțiunea de parte a actului
juridic, iar, în cazul reprezentării legale sau judiciare, reprezentatul devine în temeiul legii
titular de drepturi și obligații ce decurg din actul juridic încheiat de reprezentant, iar nu
exclusiv urmare voinței altei persoane, parte în respectivul act juridic.

Acțiunile directe sunt definite ca fiind acele situații în care, potrivit legii, o persoană
(reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi
contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care și pârâtul se
află în raporturi contractuale. Acțiunile directe sunt reglementate în cazul sublocațiunii -
art.1807 alin. (1) C. civ., în cazul contractului de antrepriză – art. 1856 C. civ., și în materia
contractului de mandat – art.2023 alin. (6) C. civ. Observăm că, în cazul acțiunilor directe,
posibilitatea reclamantului de a pretinde un drept subiectiv, prin invocarea unui act juridic la
care nu este parte, se naște din lege iar nu din acel act juridic, ceea ce face ca și acțiunile
directe să reprezinte excepții aparente de la principiul relativității.

Cesiunea de creanță reprezintă, de asemenea, o excepție aparentă de la principiul

relativității efectelor actului juridic. Deși părțile convenției sunt cedentul și cesionarul,
debitorul cedat fiind terț față de aceasta, după ce i-a devenit opozabilă, debitorul trebuie să
facă plata către cesionar, efectele cesiunii de creanță producându-se față de debitor în temeiul
legii iar nu voinței părților convenției prin care aceasta se realizează.

Gestiunea de afaceri numită și gestiunea intereselor altei persoane reprezintă

operațiunea ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, prin fapta sa voluntară și
unilaterală, intervine și săvârșește acte materiale sau acte juridice în interesul altei persoane
numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă. Dacă actele juridice
încheiate de gerant, cu intenția de a gera interesele altuia, sunt utile geratului, ele își vor
produce efecte față de gerat, altfel spus, deși actele juridice sunt încheiate de gerant cu o altă
persoană, ele vor naște drepturi și obligații pentru gerat. Această situație își are izvorul în
lege, fiind reglementată în art. 1337 alin. (2) C. civ., ceea ce face ca și gestiunea de afaceri să
fie o excepție aparentă de la principiul relativității.

În ceea ce privește actele juridice colective (hotărârile asociaților, hotărârile unora

dintre coproprietari), și acestea sunt tot excepții aparente de la principiul relativității, deoarece
își produc efectele față de asociații (coproprietarii) care nu au participat la adoptarea lor,
precum și față de cei care au votat împotrivă, în temeiul legii precum și, uneori, al unui
consimțământ tacit și prealabil dedus din actul juridic la care aceștia au consimțit inițial (actul
constitutiv, actul juridic de coachiziție). În acest sens, menționăm dispoz.art. 641 C. civ. în
materia coproprietății obișnuite, ale art.658 C. civ., în materia coproprietății asupra părților
comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente, ale art.23 alin. (1)din O.G. nr.
26/2000 cu privire la asociații și fundații.

2.2.3. Excepții de la opozabilitatea contractului

Menționăm ca fiind excepție de la opozabilitatea actului juridic civil simulația.

Simulația reprezintă acea operațiune juridică prin care, printr-un act juridic public,
aparent, denumit și simulat, se creează o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act
juridic ascuns, secret, dar adevărat. În acest caz, sancțiunea care intervine constă în
inopozabilitatea față de terții de bună-credință a situației juridice creată prin actul juridic
secret, precum și, dacă este cazul, înlăturarea simulației, prin promovarea acțiunii în simulație.

În consecință, între părți își produce efectele actul juridic secret, real, terților de bună-
credință nefiindu-le opozabil acest act juridic, ci numai actul juridic public, simulat. Însă,
terții de bună-credință pot să invoce, în beneficiul lor și împotriva părților, actul juridic secret,
promovând acțiunea în simulație.

Bibliografie:

- Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,

Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
- Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet de
seminar, Editura Universul Juridic, București, 2016.
- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.
 CAPITOLUL II

FAPTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAȚII

1. Introducere
Din enumerarea izvoarelor obligațiilor, am reținut că acestea se clasifică în două
categorii de bază:
- actele juridice;
- faptele juridice, în înțelesul restrâns al acestora.
Ne reamintim că actul juridic reprezintă o manifestare de voință, făcută cu intenția
producerii de efecte juridice, efecte care sunt anume urmărite de către autorul sau autorii
actului juridic, acestea alcătuind în esență scopul manifestării de voință.
Spre deosebire de actul juridic, faptul juridic stricto sensu reprezintă o acțiune
omenească săvârșită fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc însă, în
virtutea legii, independent de voința autorului, uneori chiar împotriva acestei voințe.
 Cum am menționat deja, din categoria faptelor juridice fac parte următoarele izvoare
de obligații: gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), plata lucrului nedatorat,
îmbogățirea fără justă cauză și faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Prin urmare distingem între faptul juridic licit și faptul juridic ilicit, ca izvoare de
obligații.

2. Faptul juridic licit ca izvor de obligații

Codul civil reglementează trei izvoare de obligații distincte:gestiunea de afaceri
(gestiunea intereselor altuia), plata lucrului nedatorat, îmbogățirea fără justă cauză.

2.1.Gestiunea de afaceri (art. 1330 – 1340 C.civ.).

2.1.1. Definiție și condiții
Conform art. 1330 alin. (1) C.civ.:Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie
obligată, o persoană numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile unei
alte persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea,
nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
Așadar, gestiunea de afaceri reprezintă o operație ce constă în aceea că o persoană,
numită gerant, intervine, prin fapta sa voluntară și unilaterală, și săvârșește acte materiale sau
juridice în interesul altei persoane, denumită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia
din urmă.
Persoana care intervine prin fapta sa voluntară este denumită gerant, iar persoana
pentru care se acționează se numește gerat.
Fapta unilaterală și voluntară a gerantului dă naștere unui raport juridic civil, în
temeiul căruia rezultă drepturi și obligații reciproce între cele două părți, anume între gerant și
gerat.
Acest raport juridic presupune îndeplinirea unor condiții ce țin de obiectul gestiunii,
utilitatea ei și atitudinea părților față de actele de gestiune.
Cu privire la obiectul gestiunii reținem că acesta poate consta atât în acte materiale
(ex. repararea unui anumit bun al geratului), cât și în acte juridice (ex. angajarea muncitorilor
care execută reparația). Aceste acte juridice sunt încheiate de gerant în nume propriu, dar cu
intenția ca ele să profite geratului.
Se admite că actele de gestiune efectuare de gerant sunt acte de conservare sau de
administrare a patrimoniului geratului.
Cele două categorii de acte vor fi privite nu ca acte de punere în valoare a unui bun
singular, fără a se ajunge la înstrăinarea lui, ci urmează a fi raportate la întregul patrimoniu al
geratului. De ex. gerantul poate să vândă bunuri ale geratului care sunt supuse pieirii sau
stricăciunii căci, deși acesta este un act de dispoziție, raportat la întregul patrimoniu al
geratului, el are caracterul unui act de administrare.
Următoarea condiție pe care trebuie să o îndeplinească gestiunea este aceea ca ea să fie
utilă geratului, în sensul că, prin săvârșirea ei, de regulă, se evită o pierdere patrimonială.
Utilitatea se va aprecia la momentul la care gerantul a săvârșit operațiunea respectivă, chiar
dacă ulterior bunul este distrus sau piere din caz fortuit sau de forță majoră.
Referitor la atitudinea părților față de actele de gestiune, vom distinge următoarele:
 a) geratul nu trebuie să cunoască existența gestiunii.Codul civil prevede, însă, și
o excepție în sensul că există gestiune de afaceri și atunci când geratul cunoaște existența
gestiunii dar, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de
afacerile sale.
Prin urmare, dacă geratul ar cunoaște despre activitatea gerantului, aceasta s-ar putea
interpreta ca un mandat iar nu ca un simplu act de gestiune. De aici și situația de excepție
prevăzută de lege.
b) gerantul trebuie să acționeze cu intenția de a gera interesele altuia.
Intenția de a gera interesele altuia caracterizează gestiunea de afaceri căci, dacă
gerantul acționează cu convingerea că săvârșește acte pentru sine, nu există gestiune de
afaceri(ex. dacă o persoană repară un bun pe care îl crede al său, va putea cere restituirea
cheltuielilor făcute de la adevăratul proprietar însă, nu în baza gestiunii de afaceri, ci pe un alt
temei juridic, acela al îmbogățirii fără justă cauză).
Pentru existența gestiunii de afaceri, gerantul poate să acționeze concomitent, atât în
interesul său, cât și în interesul altei persoane, nefiind necesar ca el să acționeze exclusiv în
interesul altuia (ex. coproprietarul care execută anumite lucrări de interes comun asupra
bunurilor ce fac obiectul coproprietății, deși nu a primit o însărcinare prealabilă de la ceilalți
coproprietari).
În toate cazurile, actele de gestiune trebuie efectuate cu intenția de a-l obliga pe gerat
la restituirea cheltuielilor pe care acestea le-au ocazionat.În sens contrar, ne-am afla în
prezența unui act juridic cu titlu gratuit din partea gerantului.

2.1.2. Capacitatea părților

Întrucât gerantul efectuează acte în interesul altei persoane, trebuie să aibă capacitate
deplină de exercițiu. Cu alte cuvinte, trebuie să aibă capacitatea de a contracta.
Cât privește pe gerat, acesta nu trebuie să îndeplinească nicio condiție de capacitate.
Acest fapt se explică prin aceea că gerantul acționează fără știrea geratului, independent de
vreo manifestare de voință a acestuia din urmă, dar în interesul său.

2.1.3. Efectele gestiunii de afaceri

Odată ce sunt întrunite condițiile analizate, se naște un raport juridic între gerant și
gerat, în temeiul căruia vom distinge drepturile și obligațiile acestora.
Menționăm că gestiunea de afaceri produce efecte atât între părți cât și față de terți.

I.Obligațiile gerantului
- obligația de a-l informa pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru
este posibil (art. 1331 C.civ.). Este o obligație pe care legea o prevede în mod imperativ și
care trebuie îndeplinită în cel mai scurt timp de la începerea gestiunii;
-obligația de a continua gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul
vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz,
moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia (art. 1332 C.civ.). Așadar, gerantul poate
abandona gestiunea în două situații: atunci când este eliminat riscul producerii unui prejudiciu
ori atunci când geratul sau moștenitorii acestuia preiau gestiunea. Moștenitorii care au
cunoștință de existența gestiunii o vor prelua în starea în care se află, fiind ținuți în aceleași
condiții ca și gerantul (art. 1333 C.civ.);
- gerantul este obligat ca în efectuarea actelor de gestiune să depună diligența unui
bun proprietar (art. 1334 C.civ.). În acest sens se pune și problema răspunderii sale pentru
prejudiciile cauzate geratului. Astfel, dacă intervenția sa a fost necesară, gerantul va răspunde
numai pentru prejudiciile cauzate cu intenție sau din culpă gravă. Prin excepție însă, dacă
gestiunea a fost începută sau continuată de către gerant cu împotrivirea beneficiarului
gestiunii, gerantul va răspunde pentru prejudiciile cauzate chiar și din cea mai ușoară culpă,
și atunci când actele de gestiune au fost necesare. Per a contrario, dacă intervenția sa nu a
fost necesară, gerantul va răspunde indiferent de gradul vinei;
- obligația de a da socoteală geratului cu privire la operațiunile efectuate (art. 1335
C.civ.). Conform legii, la încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să-i
remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii;
- gerantulrăspunde și față de terți, după cum acționează în nume propriu sau în
numele geratului. În prima situație, gerantul răspunde în fața terților cu care a contractat,
aceștia beneficiind de dreptul de regres împotriva geratului. În cazul în care gerantul
acționează în numele geratului, regula este că el nu va răspunde față de terți, aceștia putând să
se îndrepte direct împotriva geratului. Prin excepție, dacă geratul nu s-a obligat față de terți,
gerantul va fi ținut față de aceștia, chiar și atunci când el nu a acționat în nume propriu (art.
1336 C.civ.).

II. Obligațiile geratului

- obligația de a plăti gerantului cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut .
Astfel, geratul are obligația de a restitui gerantului cheltuielile necesare și utile, în limita
sporului de valoare, plus dobânzile aferente. Stabilirea caracterului necesar sau util al actelor
încheiate și al cheltuielilor ocazionate de acestea se va face prin raportare la momentul în care
acestea au fost executate de gerant. În ceea ce privește cheltuielile necesare, gerantul are un
drept la acțiune în vederea garantării executării acestora, putând solicita instanței înscrierea în
cartea funciară a unei ipoteci legale asupra bunurilor geratului. Acțiunea se va soluționa pe
calea urgentă a ordonanței președințiale, cu obligația instanței de a dispune efectuarea unei
expertize judiciare pentru stabilirea cuantumului acestor cheltuieli în raport de momentul
efectării lor (art. 1337 C.civ.). Dacă gerantul a încheiat acte și a efectuat cheltuieli de altă
natură decât necesare și utile, cum sunt cele voluptuarii, geratul va fi obligat la restituirea
acestora doar atunci când i-au procurat un avantaj;
- obligația de a-l despăgubi pe gerant pentru eventualele prejudicii ce i-au fost
cauzate de gestiune, cu condiția inexistenței unei culpe a gerantului;
- față de terți, geratul va fi ținut să execute toate obligațiile ce decurg din actele
necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant [art. 1337
alin. (2)].

Dacă geratul ratifică actele juridice încheiate de gerant, gestiunea de afaceri va

produce efectele unui mandat dar, numai în cazul actelor juridice încheiate în numele sau în
beneficiul geratului (art. 1340 C.civ.).

2.2. Plata nedatorată

 Așa cum știm, în dreptul civil plata este o noțiune specifică, desemnând executarea
unei obligații, indiferent de obiectul acesteia.
Sigur că, orice plată presupune o datorie. Prin urmare, plata, ca operație juridică,
presupune existența unei obligații care trebuie stinsă.
Prin urmare, dacă o astfel de obligație nu există dar s-a făcut o plată, aceasta nu este
valabilă, căci este lipsită de cauză. Rezultă astfel o plată nedatorată.
Așadar, plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană a unei obligații la
care nu este ținută și pe care a făcut-o fără intenția de a plăti datoria altuia.
Cel care a făcut o asemenea plată se numește solvens, iar cel care a primit-o este
accipiens.
Prin aceasta, se naște un raport juridic în care solvensul devine creditorul obligației de
restituire, iar accipiensul este debitorul obligației de restituire a plății.
Plata nedatorată este reglementată în art. 1341-1344 C.civ.

2.2.1. Condiții
După cum rezultă din art. 1341 C.civ.: (1) Cel care plătește fără a datora are dreptul
la restituire. (2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune
de afaceri. (3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o
datorie proprie.
Pentru a se naște obligația de restituire în temeiul plății nedatorate, trebuie îndeplinite
mai multe condiții și anume:

I. Prestația pe care solvensul a executat-o trebuie să fi fost făcută cu titlu de

plată. Așa cum rezultă din textul legal, prin plată se înțelege atâtremiterea unei sume de bani
sau a unui bun, precum și executarea oricărei alte prestații. Dacă prestația nu s-a făcut cu titlu
de plată, ci cu un alt titlu, obligația de restituire se va naște pe un alt temei juridic (ex. un
contract).
II. Datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, din punct de vedere
juridic, în raporturile dintre solvens și accipiens. Această condiție este îndeplinită atât în
situația în care datoria nu a existat niciodată, cât și atunci când aceasta a existat dar a fost
stinsă prin plată sau prin alt mod de stingere a obligațiilor.

În legătură cu această condiție menționăm că există posibilitatea ca plata unei datorii

existente să dea naștere obligației de restituire, aceasta fiind ipoteza în care plata datoriei nu a
fost făcută creditorului, ci altei persoane.

De asemenea, când solvensul plătește în executarea unei obligații naturale, el nu va

putea să ceară restituirea.

III. Solvensul să fi făcut plata din eroare, adică cu credința că este debitor al
accipiensului.

Dacă solvensul plătește știind că nu datorează, plata astfel efectuată poate fi

considerată fie ca o liberalitate pe care înțelege să o facă adevăratului debitor, fie ca o
gestiune în interesul altei persoane, când solvensul acționează ca gerant în contul adevăratului
debitor, ce apare ca gerat.

Erorea poate fi de fapt sau de drept. Nu se cere ca accipiensul să se afle în eroare.

Art. 1341 alin. (3) C.civ. instituie o prezumție relativă împotriva solvensului,
obligându-l pe acesta să dovedească faptul că plata nu a fost făcută cu intenția de a stinge o
creanță datorată accipiensului.

2.2.2. Efecte
Dacă sunt îndeplinite condițiile plății nedatorate, se naște obligația accipiensului de a
restitui solvensului ceea ce el a primit cu titlu de plată. Acțiunea în restituire a plății
nedatorate aparține solvensului, însă, ea poate fi exercitată și de creditorii săi chirografari, pe
calea acțiunii oblice.
Prin excepție, deși s-a făcut o plată nedatorată, ea nu este supusă restituirii în condițiile
art. 1342 C.civ.: (1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plății, cel care a
primit-o cu bună-credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în
orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței sale. (2) În acest caz,
cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației
legale în drepturile creditorului plătit.
Accipiensul este de bună-credință atunci când primește o plată despre care nu cunoaște
că este nedatorată. În acest caz, el nu va fi obligat la restituire în situația în care a primit plata
de la o altă persoană decât adevăratul debitor și nu-și exercită dreptul la acțiune împotriva
acestuia din urmă în termenul de prescripție, se lipsește de titlul său de creanță, prin orice
modalitate, inclusiv prin distrugerea acestuia, sau renunță la garanțiile creanței. În această
situație, solvensul se va putea îndrepta împotriva adevăratului debitor în baza subrogației
legale în drepturile creditorului plătit, pe calea acțiunii în regres.

II.3. Îmbogățirea fără justă cauză

Codul civil reglementează cu titlu de noutate îmbogățirea fără justă cauză, printre
izvoarele obligațiilor, în art. 1345-1348.
Îmbogățirea fără justă cauză reprezintă faptul juridic prin care patrimoniul unei
persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un
temei juridic. Ca efect principal al îmbogățirii fără justă cauză, persoana care și-a mărit
patrimoniul în detrimentul altuia, îmbogățitul, este obligată la restituire, însă fără a depăși
limitele propriei sale îmbogățiri. În mod echitabil, nici cel păgubit, sărăcitul, nu va putea
pretinde mai mult decât partea cu care s-a diminuat propriul patrimoniu. Acesta din urmă are
posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție prin care să pretindă restituirea, acțiune ce se
numește actio de in rem verso.
Art. 1345 C.civ. reglementează condițiile îmbogățirii fără justă cauză, condiții care,
după cum se arată în literatura de specialitate, pot fi: materiale și juridice.
Condițiile materiale ce sunt, de fapt, condițiile generale pentru formularea unei actio
de in rem verso, sunt următoarele:
- să existe o mărire a unui patrimoniu. Aceasta poate să constea în creșterea unor
elemente active ale patrimoniului unei persoane prin dobândirea unor bunuri, a
 unor sume de bani sau a unor creanțe etc., dar și în evitarea unor cheltuieli,
micșorarea datoriilor sau înlăturarea unei pagube;
- să existe micșorarea unui patrimoniu. Aici avem în vedere atât diminuarea unor
active ale patrimoniului, cât și efectuarea unor cheltuieli nerecuperate;
- atât mărirea, îmbogățirea unui patrimoniu cât și sărăcirea să fie efectul unei
cauze unice. Așadar, nu se cere ca îmbogățirea să fie cauza sărăcirii sau invers, ci
ca ambele să aibă o cauză unică, un fapt juridic sau un eveniment.

Condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire sunt următoarele:

- absența unui temei legitim pentru îmbogățirea patrimoniului unei persoane în
detrimentul alteia. Astfel, în art. 1346 C.civ. sunt redate limitativ cazurile în care
îmbogățirea unui patrimoniu în detrimentul celuilalt este justificată. Rezultă că, în
toate celelalte cazuri, îmbogățirea are loc fără just temei. Astfel, majorarea este
justificată atunci când s-a produs: ca urmare a executării unei obligații existente
între părți; când cel căruia i s-a diminuat patrimoniul nu și-a exercitat dreptul la
acțiune; când îmbogățirea rezultă dintr-un act îndeplinit în interes personal de către
acesta, ori dintr-o liberalitate;
- îmbogățirea să nu fie imputabilă celui îmbogățit. Această condiție este prevăzută
expres în art. 1345 C.civ. căci, în situația contrară, se naște răspunderea delictuală
în sarcina îmbogățitului;
- să nu existe un alt mijloc juridic prin care sărăcitul să recupereze pierderea
suferită. Prin urmare, acțiunea în restituire derivată din îmbogățirea fără justă
cauză are un caracter subsidiar căci, sărăcitul o poate promova numai dacă nu are
nicio altă cale de drept, pentru a obține restituirea.

Efectele îmbogățirii fără justă cauză.

Dezechilibrul patrimonial generat de îmbogățirea fără justă cauză dă naștere unui
raport juridic în baza căruia, îmbogățitul devine debitorul obligației de restituire către cel al
cărui patrimoniu s-a micșorat și care devine, la rândul său, creditorul acestei obligații.
Restituirea urmează a se face după următoarele reguli:
- cel îmbogățit va restitui cel mult la valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă sărăcirea
celuilalt patrimoniu este mai mare;
- cel sărăcit nu va putea pretinde restituirea decât în limita sărăcirii, chiar dacă
îmbogățirea celuilalt patrimoniu este mai mare.

Condiția principală ce trebuie îndeplinită pentru admisibilitatea acțiunii în restituire

este ca îmbogățirea injustă să existe la momentul introducerii cererii de chemare în judecată
(art. 1347 C.civ.).

Bibliografie:
 - Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,
Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
- Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet de
seminar, Editura Universul Juridic, București, 2016.
- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.

CAPITOLUL III

FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGAȚII (I)

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

CONSIDERAȚII GENERALE

1. Terminologie. Reglementare. Natură juridică.

În societate fiecare persoană răspunde pentru faptele sale. Există așadar o răspundere
socială având o sferă largă de cuprindere căci include mai multe forme precum: răspunderea
morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, alături de alte modalități prin care membrii
societății răspund pentru modul în care se comport în viața socială.
Dintre formele de răspundere menționate, răspunderea juridică, care se caracterizează
prin posibilitatea recurgerii, în caz de nevoie, la constrângerea de stat, cunoaște, de asemenea,
mai multe forme de manifestare.
Astfel, există o răspundere civilă, o răspundere penală, o răspundere administrativă, o
răspundere disciplinară etc.
Cu referire la răspunderea civilă, aceasta are ca principală caracteristică faptul că se
concretizează, de regulă, într-o obligație de despăgubire, de reparare a prejudiciului cauzat
prin fapta ilicită.
Răspundere civilă este de două feluri:
- răspunderea civilă delictuală;
- răspunderea civilă contractuală.
Art. 1349 C.civ. introduce răspunderea civilă delictuală stabilind că: (1) Orice
persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului
le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile sau inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor personae (2) Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. (3) În
cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de
fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. (4)
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege
specială.
Prin urmare, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii angajează răspunderea civilă
delictuală.
Răspunderea civilă delictuală prezintă următoarele caracteristici:
- este o sancțiune specifică dreptului civil, cu caracter reparator, fără a fi, în același
timp, o pedeapsă;
- este o sancțiune care se aplică nu atât în considerarea persoanei care a săvârșit
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ci în considerarea patrimoniului său. Prin
urmare, obligația de despăgubire se va transmite moștenitorilor săi.
- această sancțiune civilă se poate asocia cu o pedeapsă. Astfel, este posibil ca fapta
ilicită cauzatoare de prejudicii să fie, în același timp, și infracțiune sau abatere
administrativă.
Art. 1350 reglementează răspunderea contractuală: (1) Orice persoană trebuie să își
execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește
aceasă îndatorire, ea este răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat celeilalte părți și este
obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a
opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Observăm din textul legal că, în timp ce, în cazul răspunderii delictuale, fapta ilicită
constă în încălcarea obligației de respectare a regulilor de conduită stabilite prin lege sau de
către obiceiul locului, în cazul rsăpunderii civile contractuale fapta ilicită constă în încălcarea
unor obligații rezultate din contractul încheiat între părți. Vom detalia aceste aspecte la
analiza raportului dintre cele două forme de răspundere.
 Răspunderea civilă delictuală este reglementată în Codul civil, Cartea a V – a,
„Despre obligațiiˮ, Titlul II, „Izvoarele obligațiilorˮ, Capitolul IV, „Răspunderea civilăˮ.

2. Funcțiile răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală îndeplinește două funcții:
- funcția educativ – preventivă, inducând în mintea omului conștiința că fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii nu rămâne fără sancțiune, ci atrage după sine obligația de
despăgubire;
- funcția reparatorie, întrucât în sarcina autorului prejudiciului se instituie obligația
de despăgubire.

3. Corelație între răspunderea civilă delictuală și alte forme de răspundere

3.1. Răspunderea civilă delictuală și răspundere civilă contractuală

Ca forme ale răspunderii civile, atât răspunderea civilă delictuală cât și răspunderea
civilă contractuală, sunt guvernate de ideea fundamentală a reparării prejudiciului produs prin
fapta ilicită și culpabilă a unei persoane.
Pentru ambele forme de răspundere civilă se cere îndeplinerea acelorași condiții:
existența unei fapte ilicite, săvârșirea cu vinovăție a acestei fapte, existența unui prejudiciu,
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, capacitatea juridică a celui chemat să
răspundă.
Deși nu există deosebiri fundamentale între cele două forme de răspundere civilă,
semnalăm totuși existența unor deosebiri care produc consecințe juridice importante.
În primul rând, trebuie să stabilim care este raportul dintre cele două forme de
răspundere civilă sens în care vom reține că răspundere civilă delictuală reprezintă dreptul
comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter
special, derogator. În consecință, ori de câte ori în dreptul civil nu identificăm o răspundere
contractuală, se vor aplica regulile privitoare la răspunderea civilă delictuală.

În categoria deosebirilor menționăm următoarele:

- o primă deosebire constă în faptul că, pe când în cazul răspunderii civile
delictuale, obligația încălcată este o obligație instituită prin lege, cu caracter general, ce revine
tuturor (obligația de a nu aduce atingere drepturilor altuia prin fapte ilicite), în cazul
răspunderii civile contractuale, este vorba de încălcarea unor obligații concrete, stabilite prin
contractul încheiat între părțile raportului juridic de răspundere (între cel păgubit și cel care nu
a și-a respectat obligațiile născute din contract). Răspunderea civilă contractuală presupune, în
toate cazurile, să existe un contract valabil încheiat. Prejuciile cauzate în etapa precontractuală
atrag o răspundere delictuală iar nu contractuală (ex. revocarea ofertei înainte de termenul
până la care ofertantul s-a obligat să o mențină;
- a doua deosebire se referă la capacitatea celui responsabil, la punerea în
întârziere și la convențiile de nerăspundere. Astfel, în materie contractuală, este cerută
capacitatea deplină de exercițiu, care se dobândește, de regulă, la împlinirea vârstei de 18 ani.
În materie delictuală însă, nu se stabilește prin lege o vârstă anume. Prin urmare, răspund
delictual toți cei care acționează cu discernământ, indiferent de vârstă. De asemenea, dacă în
cazul răspunderii contractuale este necesar ca partea care nu și-a executat obligația
contractuală să fi fost pusă în întârziere, prin modalitățile prevăzute de lege (punerea în
întârziere nu operează de drept), în cazul răspunderii delictuale, autorul faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei
formalități în acest scop. În privința convențiilor de nerăspundere, dacă în cazul răspunderii
contractuale, în anumite limite, acestea sunt, în principiu, admisibile, în cazul răspunderii
delictuale, convențiile de nerăspundere încheiate anterior săvârșirii delictului sunt, de regulă,
nule;
- o importantă deosebire se referă la caracterul solidar al răspunderii delictuale,
în situația pluralității de autori în săvârșirea faptei ilicite, și la caracterul, în principiu,
divizibil, al obligației de despăgubire, în cazul răspunderii contractuale;
- dovada culpei prezintă deosebiri în cazul celor două forme de răspundere.
Astfel, dacă în cazul răspunderii delictuale, ca regulă, persoana vătămată trebuie să
dovedească culpa autorului prejudiciului, în cazul răspunderii contractuale, creditorul trebuie
să dovedească numai existența contractului și faptul că obligația nu a fost executată. Prin
urmare, în materie contractuală, culpa este prezumată, ceea ce de puține ori vom întâlni în
cazul răspunderii delictuale.
Cumulul celor două forme de răspundere.

În ipoteza în care între autorul prejudiciului și victimă există un contract a cărui

neexecutare a generat prejudiciul, se pune problema cumulului celor două forme de
răspundere. În practică, această problemă se reduce la a ști dacă cel păgubit poate să opteze
între acțiunea contractuală și cea delictuală pentru repararea prejudiciului suferit.

Codul civil de la 1864 nu conținea o prevedere expresă în acest sens astfel că, atât
doctrina cât și jurisprudența, au susținut că victima prejudiciului nu are dreptul de a opta între
cele două acțiuni, fiind obligată să promoveze acțiunea rezultată din contract.

Codul civil în vigoare se ocupă în mod expres de această problemă a cărei soluție o
găsim în dispoz. art. 1.350 alin. (3) conform căruia: Dacă prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a
opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Prin urmare, în prezența unui contract valabil încheiat între părți, se instituie principiul
răspunderii contractuale, orice excepție de la acesta fiind admisibilă numai dacă este
prevăzută în mod expres de lege. Cu titlu de exemplu, ne referim la dispoz. art. 9 alin. (1) din
Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele
cu defecte2, în care se prevede că persoana vătămată sau prejudiciată (consumatorul) prin
defectul unui produs are posibilitatea să opteze între reglementările răspunderii contractuale și
cele ale răspunderii delictuale ori ale altui regim special de răspundere în vigoare.

3.2. Răspunderea civilă delictuață și răspunderea penală

Ambele forme de răspundere juridică se întâlnesc ca urmare a săvârșirii unei fapte
ilicite, prin care se aduce atingere unor valori sociale ocrotite de lege.

2
Publicată în M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004.
 Răspunderea civilă acționează atunci când prin fapta ilicită a unei persoane se produce
un prejudiciu unei alte persoane.
Atunci când, având în vedere gravitatea sa, fapta ilicită este sancționată de legea
penală, va fi angajată răspunderea penală a autorului, chiar dacă prin această faptă nu s-au
cauzat prejudicii unei anumite persoane.
Prin urmare, răspunderea penală nu exclude răspunderea civilă, așa cum nici
răspunderea civilă nu o exclude pe cea penală; cele două răspunderi se pot cumula.
Cumulul celor două forme de răspundere este posibil întrucât, în vreme ce răspunderea
delictuală are la bază ideea reparării unui prejudiciu cauzat unui anumit subiect de drept,
răspunderea penală se întemeiază pe ideea de pedeapsă ce trebuie aplicată celui ce a săvârșit o
faptă ilicită, reglementată ca fiind și o infracțiune.
Există, sigur, și deosebiri între cele două forme de răspundere.
Dintre acestea menționăm:
- dacă răspunderea penală are la bază principiul legalității incriminării, fiind angajată
numai pentru acele fapte prevăzute expres de lege ca fiind infracțiuni, pedepsele și măsurile
aplicabile trebuind să fie, de asemenea, prevăzute expres de lege, răspunderea civilă delictuală
atrage obligația de reparare a prejudiciului cauzat de orice faptă ilicită, fără ca legea civilă să
reglementeze în concret fiecare faptă în parte.
- deși, ambele forme de răspundere au la bază vinovăția celui care a săvârșit o faptă
ilicită, în cadrul răspunderii penale, forma și gradul vinovăției reprezintă un element esențial,
atât în ceea ce privește caracterizarea ca infracțiune a faptei ilicite, cât și cu privire la
aplicarea efectivă a pedepsei penale. Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, ca regulă,
întinderea răspunderii nu este condiționată de gradul de vinovăției a autorului faptei ilicite
căci, independent de faptul că a acționat cu intenție, din neglijență sau din imprudență, el este
obligat să repare, în întregime, prejudiciul cauzat. În cazul răspunderii civile delictuale gradul
de vinovăției va fi avut în vedere pentru stabilirea obligației de despăgubire în cazul în care,
de pildă, prejudiciul a fost cauzat și de fapta culpabilă a victimei sau, atunci când fapta ilicită
a fost săvârșită în coautorat, iar gradul de vinovăție poate reprezenta un criteriu pentru
repartizarea obligației de reparare a prejudiciului;
- dacă răspunderea penală se stabilește în toate cazurile prin hotărâre judecătorească, în
cazul răspunderii civile delictuale părțile pot, prin bună învoială și fără intervenția instanței, să
cadă de acord cu privire la modalitățile de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin fapta
ilicită. Numai dacă repararea prejudiciului nu se face de bună-voie, atunci victima se va
adresa instanței de judecată.

4. Formele răspunderii civile delictuale

Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri, și anume:
- Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie;
- Răspunderea pentru fapta altei persoane.
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, de edificii și de lucruri în
general
- Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de căderea sau aruncarea unui lucru
dintr-un imobil.
 Bibliografie:

- Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,

Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
- Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet de
seminar, Editura Universul Juridic, București, 2016.
- Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Sinteze.
Jurisprudență. Grile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2022.
- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.

CAPITOLUL IV

FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGAȚII (II)

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA

PROPRIE
1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie - art. 1357 – 1371 C.
civ. Conform art. 1357 C.civ.: (1) „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai ușoară culpă”.

Textul de lege reia dispozițiile instituite anterior prin art. 998 -999 C,civ. din 1864 și
redă condițiile generale ale răspunderii pentru fapta proprie, acestea fiind:

- existența unei fapte ilicite;

- existența unui prejudiciu;
- existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
 - existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, în oricare dintre formele sale,
conform art. 16 alin. (4) C.civ.

2. Fapta ilicită
Așa cum rezultă din dispoz.art. 1349 C.civ., fapta ilicită, ca element al răspunderii
civile delictuale, reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv,
sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
În esență, când vorbim de fapta ilicită ne referim la obiectivarea, manifestarea
exterioară a unei atitudini de conștiință și voință din partea unei anumite persoane.
Este faptă ilicită atât acțiunea, cât și omisiunea, inacțiunea ilicită aceasta din urmă
manifestându-se ori de câte ori norma legală obligă pe o anumită persoană să acționeze într-
un anume mod, cerință legală pe care aceasta nu o respectă.

2.1. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

Aici avem în vedere acele situații în care, deși prin fapta săvârșită se cauzează un
prejudiciu altei persoane, răspunderea autorului nu este angajată, deoarece caracterul ilicit al
faptei este înlăturat.
Codul civil reglementează următoarele cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei:
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei activități impuse sau premise de lege sau ordinul superiorului;
- exercitarea normală a unui drept subiectiv;
- divulgarea secretului comercial;
- consimțământul victimei.

2.1.1. Legitima apărare

Codul civil de la 1864 nu menționa nici legitima apărare și nici starea de necesitate
printre cauzele care exonerează de răspundere, acestea fiind reținute de doctrină prin raportare
la dispozițiile legii penale.
Art. 1360 C.civ. în vigoare reglementează expres legitima apărare statuând în primul
alineat că:Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului
un prejudiciu.
Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile cel
care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări [art. 1360 alin. (2)].
Întrucât legitima apărare nu este definită în legea civilă, vom analiza dispozițiile
Codului penal ce reglementează legitima apărare drept cauză justificativă.
Prin urmare, cu trimitere la dispoz. art.19 C. pen., vom reține următoarele condiții care
trebuie îndeplinite pentru ca fapta ilicită să fie considerată a fi fost săvârșită în legitimă
apărare:
- atacul împotriva căruia se reacționează trebuie să fie material, direct, imediat și
injust;
- fapta ilicită trebuie săvârșită între momentul în care atacul a devenit iminent și
până la momentul epuizării. Ulterior acestui moment, fapta nu mai este săvârșită în
legitimă apărare;
 - atacul trebuie să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes public;
- atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
public;
- apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului și cu împrejurările în
care acesta s-a produs.
Odată îndeplinite aceste condiții, răspunderea civilă delictuală este înlăturată. Sigur
vom avea în vedere dispoz. art. 1360 alin. (2) ce au în vedere depășirea limitelor legitimei
apărări când, deși răspunderea civilă este înlăturată, autorul faptei va fi totuși obligat la plata
unei indemnizații.

2.1.2. Starea de necesitate

Conform art. 1361 C.civ.: Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a
deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogățirii fără justă cauză.

Codul civil nu definește starea de necesitate ceea ce face necesară analiza art. 20 C.
pen., pe marginea căruia vom reține următoarele condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca fapta
ilicită să fie considerată a fi fost săvârșită în stare de necesitate:
- săvârșirea faptei ilicite are ca scop salvarea unor valori sociale de la un pericol;
- pericolul este unul iminent și grav;
- pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea faptei ilicite.

Îndeplinirea acestor condiții atrage incidența stării de necesitate ceea ce conduce la

înlăturarea răspunderii delictuale, repararea prejudiciului urmând a se face în temeiul
îmbogățirii fără justă cauză, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale.

2.1.3. Îndeplinirea unei activități impuse sau premise de lege sau ordinul
superiorului

Acest caz de exonerare de răspundere este reglementat în art. 1364 C.civ.conform

căruia:Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl
exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale
săvârșite în asemenea împrejurări.

Prin urmare, exonerează de răspundere îndeplinirea de către autorul faptei a unei

activități impuse ori permise de lege ori ducerea la îndeplinire a unui ordin emis de organul
superior competent, dar numai atunci când activitatea îndeplinită sau ordinul superiorului nu
sunt în mod vădit abuzive sau ilegale.

2.1.4. Exercitarea normală a unui drept subiectiv

Ca regulă, exercitarea unor drepturi subiective, precum dreptul de a formula plângeri

împotriva altor persoane sau dreptul de a executa hotărâri judecătorești, îl exonerează de
răspundere pe autorul faptei prejudiciabile – qui suo iure utitur, neminem laedit. Prin
excepție, exercitarea drepturilor în mod abuziv, în sensul dispoz. art. 15 C.civ., adică în mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, ori în scopul de a vătăma pe altul, nu înlătură
răspunderea civilă delictuală. În acest sens sunt și dispoz. art. 1353 C.civ.: cel care cauzează
un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția
cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

2.1.4. Divulgarea secretului comercial

Art. 1363 C.civ. introduce o nouă cauză de exonerare de răspundere transpus din legea
penală, doctrina de specialitate înlăturând vinovăția în cazul infracțiunii de divulgare a
secretului profesional atunci când există obligația legală de a divulga secretul, precum în
cazul unor evenimente grave ce aduc atingere sănătății sau siguranței publice.

Conform textului legal: O persoană se poate exonera de răspundere pentru

prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă
de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică.

2.1.5. Consimțământul victimei

Această cauză de exonerare de răspundere o identificăm în cuprinsul art. 1355 C.civ.

ce reglementează clauzele privind răspunderea.

Astfel, textul de lege prevede, în mod imperativ, în alin. (1), imposibilitatea părților de
a exclude sau a determina limitele răspunderii pentru prejudiciul material provocat atunci
când fapta este comisă cu intenție sau din culpă gravă, astfel cum acestea sunt definite în art.
16 C.civ.

Cu toate acestea, părțile pot include clauze care exonerează de răspundere pentru
prejudiciile cauzate din culpă ușoară sau simplă, adică prejudiciile cauzate din imprudență sau
neglijență [art. 1355 alin. (2)].

Având în vedere că integritatea fizică și psihică, precum și sănătatea omului, sunt

drepturi fundamentale ocrotite prin constituție, răspunderea pentru daunele cauzate acestora
va putea fi diminuată sau înlăturată numai în condițiile prevăzute în mod expres de lege [art.
1355 alin. (3)].

Conform art. 1355 alin. ultim, simpla declarație a părții vătămate prin care acceptă
riscul producerii unei pagube nu reprezintă o renunțare la dreptul de a obține despăgubiri.

3. Prejudiciul

3.1. Noțiune. Clasificări.

Nu poate exista răspundere civilă delictuală în absența producerii unui prejudiciu.

Înțelegem prin prejudiciu rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a
faptei ilicite săvârșită de o altă persoană sau, după cum vom arăta în cele ce urmează, ca
urmare a „fapteiˮ unui animal sau lucru, pentru care este ținută să răspundă o anumită
persoană.
 Putem clasifica prejudiciul după mai multe criterii.

Astfel, prima clasificare vizează prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale, după cum

este sau nu posibilă evaluarea bănească directă a acestora.

În consecință, este patrimonial prejudiciul ce poate fi evaluat pecuniar, în timp ce

prejudiciul nepatrimonial nu poate fi evaluat pecuniar.

Prejudiciul nepatrimonial (moral) se identifică cu suferințele psihice și fizice cauzate

unei persoane și poate cunoaște mai multe forme și anume:

- prejudiciu estetic – cauzat de atingeri aduse înfățișării unei persoane;

- prejudiciu afectiv – cauzat prin atingeri aduse demnității, cinstei, onoarei etc.;
- prejudiciu de agrement – vizează suferințe fizice și psihice produse de atingeri
aduse sănătății sau integrității corporale ori din diminuarea posibilităților de viață
socială sau familială.
În privința reparării prejudiciului nepatrimonial, art.1391 C.civ. reglementează
posibilitatea instanței de a acorda despăgubiri și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale rezultate
din săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de vătămări ale integrității corporale ori sănătății unei
persoane, reprezentate prin restrângerea posibilităților de viață familială și socială ori
afectarea drepturilor inerente personalității persoanei vătămate. Acestea pot fi traume psihice
și fizice sau atingeri aduse integrității corporale ori calității și plăcerilor vieții (de ex.,
desfigurarea și paralizia sau prejudiciul de agrement).

În caz de deces al victimei, instanța de judecată va putea acorda rudelor apropiate ale
victimei (ascendenți, descendenți, frați, surori, soț) despăgubiri pentru suferința îndurată prin
moartea acesteia – pretium doloris, precum și oricărei alte persoane care face dovada
producerii unui astfel de prejudiciu [art. 1391 alin. (2)].

Dreptul la despăgubire rezultat din atingeri aduse personalității victimei (ex., dreptul la
onoare, la demnitate, dreptul la respectarea vieții private, dreptul la imagine), va putea fi cedat
pe cale convențională, prin tranzacție, ori pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă.
Moștenitorii victimei nu au dreptul la acțiune cu privire la despăgubiri, dar pot continua
procesul inițiat de defunct [art. 1391 alin. (3) și (4)].

3.2. Condițiile necesare pentru repararea prejudiciului

Pentru ca prejudiciul să poată fi reparat, se cer a fi întrunite unele condiții și anume:

- prejudiciul să fie cert – această condiție presupune că prejudiciul este sigur, atât în
privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare. Îndeplinește această
cerință și prejudiciul viitor care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va
produce, fiind astfel, susceptibil de evaluare. Nu trebuie confundat prejudiciul
viitor, care este cert, cu prejudiciul eventual, acesta din urmă fiind lipsit de
certitudine și neputând justifica acordarea despăgubirilor;
- prejudiciul să nu fi fost reparat încă – întrucât repararea prejudiciului are ca scop
să înlăture integral efectele faptei ilicite, și nu să constituie o sursă de venituri
 suplimentare față de paguba suferită. Cel obligat să repare prejudiciul este, de
regulă, autorul faptei ilicite însă, există și situații în care o altă persoană trebuie să
despăgubească pe victimă. Aici avem în vedere următoarele situații: victima
beneficiază de pensie de la asigurările sociale de stat, victima este despăgubită de o
societate de asigurare (se face distincție după cum cel asigurat este victima sau
autorul faptei ilicite), victima primește despăgubire de la un terț, care nu avea
obligația legală de a plăti această despăgubire. În astfel de situații, soluțiile vor fi
diferite în funcție de cât se acoperă de către terț și care este intenția acestuia față de
repararea prejudiciului;
- prejudiciul să rezulte ca urmare a încălcării unui drept sau interes legitim.

3.3. Principiile reparării prejudiciului

Dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea obține repararea prejudiciului
urmează a se stabili modalitățile pentru repararea efectivă a acestuia. În acest sens, reținem
următoarele principii:
-repararea prejudiciului prin convenția părților – nimic nu împiedică victima și pe
autorul faptei ilicite să convină, prin bună-învoială, cu privire la întinderea și modalitățile de
plată a despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat. Dacă nu a intervenit o astfel de înțelegere,
victima are la îndemână o acțiune în justiție pentru despăgubiri caz în care vom reține
următoarele principii;

- principiul reparării integrale a prejudiciului – redat în art. 1385 C.civ.și reluat în

art.1349 alin. (2) C.civ. și art. 1357 C.civ., principiul exprimă faptul că va fi reparat atât
prejudiciul suferit în mod efectiv – damnum emergens, cât și beneficiul nerealizat – lucrum
cessans, dacă prin lege nu se prevede contrariul. În plus de aceasta, autorul faptei ilicite va fi
ținut să restituie și contravaloarea cheltuielilor efectuate în vederea evitării prejudiciului sau a
diminuării pagubelor [art. 1385 alin. (3)]. În cazul prejudiciului viitor, se vor putea acorda
despăgubiri dacă victima demonstrează că acesta are un caracter cert și, în consecință, este
posibilă evaluarea[art. 1391 alin. (2)].

Legea are în vedere și prejudiciul cauzat prin pierderea șansei. Astfel, dacă fapta
ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, victima
va fi despăgubită în mod proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului respectiv sau
evitării producerii unui prejudiciu [art. 1391 alin. (4)].

Pentru stabilirea întinderii prejudiciului nu se ia în considerare nici starea materială a

autorului faptei ilicite, nici starea materială a victimei. De asemenea, gravitatea vinovăției nu
reprezintă, în principiu, un criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirilor căci
autorul faptei ilicite răspunde integral, chiar și pentru culpa cea mai ușoară;

- principiul reparării în natură a prejudiciului – de regulă, repararea

prejudiciului se face în natură, prin punerea părților în situația anterioară. Dacă repararea în
natură nu este posibilă sau dacă victima nu este interesată de a fi despăgubită în acest mod,
repararea se va face prin echivalent bănesc [art. 1386 alin. (1)]. Despăgubirea va fi
determinată prin raportare la momentul producerii prejudiciului iar nu în funcție de cel al
introducerii acțiunii sau de o dată apropiată de momentul pronunțării hotărârii judecătorești,
dacă prin lege nu se prevede altfel [art. 1386 alin. (2)]. Dacă prejudiciul are un caracter de
continuitate, despăgubirea se acordă sub forma unor prestații periodice, iar în cazul
prejudiciului viitor, instanța de judecată va putea să procedeze la mărirea, reducerea sau
eliminarea acesteia, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat
[art. 1386 alin. (3) și (4)];

- principiul răspunderii solidare – este reglementat în art. 1382 și art. 1383

C.civ. Conform art. 1382 C.civ.: Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți
solidar la reparație față de cel prejudiciat. Textul instituie solidaritatea pasivă a celor care au
provocat un prejudiciu prin aceeași faptă ilicită, victima putând să solicite oricărui codebitor
repararea integrală a prejudiciului.

În caz de solidaritate pasivă, atunci când fiecare a participat la comiterea faptei,

sarcina reparației se va determina proporțional cu contribuția fiecăruia la cauzarea
prejudiciului. În situația în care nu se poate determina partea de contribuție la cauzarea
prejudiciului, sarcina reparației se va stabili în funcție de forma de vinovăție a fiecăruia. Dacă
nu se poate stabili nici în acest mod contribuția la cauzarea prejudiciului, fiecare dintre
codebitori va contribui în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383).

4. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită și
prejudiciul cauzat victimei să existe un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a
provocat acel prejudiciu. În acest sens, sunt necesare următoarele precizări:

- în primul rând, trebuie arătat că, în cadrul acestui tip de răspundere, este necesar să
se stabilească raportul de cauzalitate specific dintre acțiunea sau inacțiunea cu
caracter ilicit și prejudiciu, iar nu un raport de cauzalitate în general;
- în al doilea rând, când analizăm raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și
prejudiciu, nu interesează atitudinea subiectivă, de ordin psihic a autorului față de
fapta comisă și de urmările acesteia. În această materie, raportul de cauzalitate are
un caracter obiectiv, interesând obiectivarea faptei și urmările sale deoarece,
simpla atitudine psihică, neurmată de acțiune, nu va angaja răspunderea delictuală;
- în al treilea rând, pentru stabilirea raportului de cauzalitate vom avea în vedere atât
fapta ilicită ca acțiune, cât și fapta ilicită ca inacțiune, ca omisiune de a îndeplini
ceea ce este stabilit prin lege;
- de asemenea, trebuie ținut cont de faptul că nu mereu raportul de cauzalitate este
unul direct între faptă și prejudiciu. De multe ori, acest raport este unul mediat, în
 sensul că prin fapta ilicită s-a creat o situație care a permis unor factori umani sau
naturali, să se manifeste și să producă ei, în mod direct, prejudiciul.

5. Vinovăția

5.1. Noțiune

O condiție esențială pentru angajarea răspunderii civile delictuale este vinovăția

definită ca reprezentând atitudinea psihică pe care autorul fapte ilicite a avut-o la momentul
săvârșirii sau, mai exact, la momentul imediat anterior săvârșirii acesteia, față de faptă și
urmările sale.

Vinovăția este un process psihic generat de doi factori:factorul intelectiv, de conștiință

a semnificației sociale a faptelor și a urmărilor eventuale ale acestora, și factorul volitiv, de
voință, ce semnifică momentul în care autorul se decide pentru săvârșirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii. Cei doi factori se găsesc într-o strânsă unitate, factorul intelectiv
constituind premisa factorului volitiv și, odată ce se concretizează în săvârșirea faptei ilicite,
ei alcătuiesc, în unitatea lor, vinovăția sau vina.

5.2.Formele vinovăției

Conform dispoz. art. 16 C.civ., formele vinovăției sunt intenția și culpa.Răspunderea

pentru fapta proprie poate fi atrasă, în lipsă de dispoziție contrară, numai dacă faptele sunt
săvârșite cu intenția sau din culpă.

Vorbim de intenție atunci când autorul faptei ilicite prevede rezultatul faptei sale și fie
urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat [art. 16 alin.(2)]. Așadar, intenția este de două feluri:

- intenție directă (atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește
producerea lui);
- intenție indirectă (atunci când autorul prevede rezultatul faptei sale și deși nu îl
urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat).
Fapta este săvârșită din culpă atunci când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar
nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși
trebuia să îl prevadă [art. 16 alin. (3) teza I]. Textul arată că și culpa cunoaște două forme:
- culpa cu prevedere (imprudența),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu
îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce;
- culpa fără prevedere (neglijența), când autorul nu prevede rezultatul faptei sale
deși trebuia să îl prevadă.
Art. 16 alin. (3) teza I C.civ. stabilește că atunci când autorul a acționat cu o neglijență
sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de
propriile interese, culpa este gravă.
În raport de această prevedere, putem identifica culpa ușoară atunci când autorul a
acționat cu o neglijență sau imprudență de care nu s-ar face vinovat un bonus pater familias,
și culpa foarte ușoară, atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență ce putea
fi evitată de o persoană cu diligență maximă și cu o capacitate de prevedere ieșită din comun.
 5.3. Stabilirea vinovăției
Aici facem trimitere la dispoz. art. 1358 C.civ. conform cărora: Pentru aprecierea
vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de
persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de
un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. Prin urmare, în vederea determinării
vinovăției ori a diminuării sau înlăturării acesteia se vor avea în vedere atât împrejurările
externe, care nu țin de voința sau intervenția autorului faptei, cât și de împrejurarea specială a
profesionistului aflat în exercițiul activității sale.
Răspunderea pentru fapta proprie are caracter subiectiv, în sensul că se întemeiază pe
culpa celui care a cauzat prejudiciul.
Sarcina probei aparține victimei.

5.4. Capacitatea delictuală

Conform art. 1366 C.civ.:(1)Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana
pusă sub interdicție judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește
discernământul său la data săvârșirii faptei. (2)Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani
răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care dovedește că a fost lipsit de
discernământ la data săvârșirii faptei.
Observăm că legiuitorul instituie răspunderea civilă a minorului care nu a împlinit
vârsta de 14 ani și a celui pus sub interdicție judecătorească, condiția fiind ca aceștia să aibă
discernământ (capacitate delictuală) la data săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
În ceea ce privește minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, legea instituie o prezumție
relativă de răspundere împotriva acestuia, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă.
Ca excepție, art. 1368 C.civ. stabilește că: (1)Lipsa discernământului nu îl scutește pe
autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi
angajată răspunderea persoanei care, avea, potrivit legii, îndatorirea de a-l supraveghea.
(2). Indemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea
patrimonială a părților.
Textul prevede posibilitatea victimei de a se îndrepta direct împotriva autorului faptei
lipsit de discernământ, dar numai în subsidiar, atunci când nu se poate angaja răspunderea
celui însărcinat cu supravegherea acestuia, conform legii. La stabilirea despăgubirilor, instanța
va avea în vedere condiția materială a părților și va stabili cuantumul acestora în mod
echitabil.
Conform art. 1367 alin. (1) C.civ., nu răspunde delictual cel care a acționat fără
discernământ, datorită stării temporare de tulburare psihică la momentul săvârșirii fapte
prejudiciabile, în condițiile în care starea nu a fost provocată de el însuși, ci în mod accidental
sau fortuit, independent de voința sa. Textul este o transpunere din legislația penală unde beția
accidentală înlătură caracterul penal al faptei, în timp ce beția voluntară, anume provocată de
făptuitor în vederea săvârșirii faptei, reprezintă circumstanță agravantă la individualizarea
pedepsei. În acest sens, sunt dispoz. art. 1367 alin. (2) C.civ. care instituie răspunderea pentru
prejudiciul cauzat, dacă starea vremelnică de tulburare a minții a fost provocată de autorul
însuși, prin beția produsă de alcool, stupefiante sau de alte substanțe.
 Prin urmare, ca o persoană să răspundă în caz de prejudiciu cauzat altuia, trebuie să
aibă discernământ, adică să aibă capacitate delictuală căci, lipsa discernământului atrage
lipsa vinovăției și, prin urmare, exonerarea de răspundere. Nu trebuie confundată capacitatea
delictuală ce are în vedere răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, cu
capacitatea de exercițiu ce privește posibilitatea unei persoane de a încheia acte juridice civile.

5.5. Împrejurări care înlătură vinovăția

Am văzut că vinovăția reprezintă atitudinea psihică – de conștiință și de voință – a
persoanei față de fapta sa, atitudine care trebuie să se fi format și desfășurat în mod liber,
pentru ca această persoană să fie vinovată. Prin urmare, existența unor fapte și împrejurări
care au împiedicat sau anihilat această libertate înlătură sau diminuează vinovăția autorului.
Codul civil reține drept cauze care înlătură vinovăția: forța majoră, cazul fortuit, fapta
unui terț și fapta victimei.
În art. 1351 C.civ. sunt reglementate forța majoră și cazul fortuit. Conform art. 1351
alin. (1) C.civ.:Dacă legea nu prevede altfel sau pățile nu convin contrariul, răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
Forța majoră reprezintă un eveniment extern, cu caracter excepțional, absolut
imprevizibil și invincibil, precum și imposibil de evitat, care nu are legătură directă cu
persoana sau lucrul care au pricinuit paguba [art. 1351 alin. (2)].
Cazul fortuiteste un eveniment relativ imprevizibil, inevitabil și invincibil pentru
persoana chemată să răspundă în caz că evenimentul nu ar fi avut loc [art. 1351 alin. (3)].

Cazul fortuit cuprinde două categorii de împrejurări:

- împrejurări interne ce au cauza în aria de activitate al persoanei chemată să
răspundă precum: defecte de fabricație, vicii ascunse ale bunurilor etc.;
- împrejurări externe, care nu sunt imputabile persoanei chemată să răspundă și care
nu prezintă un caracter extraordinar, cum sunt: ruperea unei piese, ploile torențiale
din timpul verii, înghețul pe timp de iarnă, alunecări frecvente de teren etc.
În mod just, atunci când legea îl exonerează de răspundere pe debitor pentru
producerea unui caz fortuit, acesta va fi exonerat și în caz de forță majoră [art. 1351 alin. (3)].
Art. 1352 C.civ.reglementează fapta victimei sau a terțului dispunând că: Fapta
victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței
majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau
convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Prin urmare, fapta victimei și fapta terțului pentru care nu este ținut să răspundă
autorul faptei ilicite înlătură răspunderea și atunci când aceste fapte nu sunt imprevizibile,
inevitabile și absolut invincibile, însă îndeplinesc doar caracteristicile cazului fortuit. Singura
condiție este ca acest lucru să nu fie interzis de lege sau contrara convenției dintre părți.

6. Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice.

Așa cum rezultă din prevederile art. 209 și urm. C.civ., ființa însăși a persoanei
juridice se exprimă prin organele sale care, spre deosebire de reprezentanți, sunt părți
intrinseci ale acesteia. Cum în mod just s-a exprimat în doctrină, atunci când vorbim despre
organele persoanei juridice, nu avem în vedere două entități juridice distincte, de sine
stătătoare: persoana juridică, pe de o parte, și organele acesteia, pe de altă parte ci, ne aflăm în
fața unei singure entități – persoana juridică – ce se exprimă prin organele sale 3.
Codul civil reglementează în art. 219, răspunderea pentru fapta ilicită a persoanei
juridice. Conform legii, această formă de răspundere va fi angajată ori de câte ori, organele
persoanei juridice, săvârșesc o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu prilejul exercitării
funcției ce le revine. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au
săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți [art. 219 alin. (2)].
Răspunderea persoanei juridice va fi angajată dacă sunt dovedite toate condițiile
prevăzute de lege și anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre prejudiciu
și fapta ilicită, vinovăția.
Cu privire la vinovăție, se va proceda la analiza vinovăției persoanei fizice care a
acționat pentru persoana juridică, căci organele de conducere ale acesteia sunt alcătuite din
persoane fizice.
Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice, victima va putea:
- să pretindă despăgubiri de la persoana juridică în temeiul răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie, reglementată de art. 1357 C.civ.;
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică din organul de conducere al persoanei
juridice, în temeiul art. 219 alin. (2) C.civ. raportat la art. 1357 C.civ.
De asemenea, victima poate să solicite obligarea persoanei juridice la plata
despăgubirilor în solidar cu persoana fizică din organul de conducere al persoanei juridice.
Dacă persoana juridică plătește despăgubirile, aceasta se poate îndrepta cu acțiune în
regres împotriva persoanei fizice sau a persoanelor fizice din organele de conducere.

Bibliografie:

- Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor,

Ediția a IX – a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008.
- Ioan Ilieș Neamț, Laura Toma – Dăuceanu, Drept civil. Obligațiile. Caiet de
seminar, Editura Universul Juridic, București, 2016.
- Petruța Elena Ispas, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Sinteze.
Jurisprudență. Grile, Ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2022.
- Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în M.Of. nr. 505 din 15 iulie
2011.

3
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ediția a IX – a revizuită și
adăugită, Editura Hamangiu, 2008, pp. 211 – 212.