OBLIGATIA CIVILĂ

1. Noţiunea de obligaţie
Codul civil defineşte obligaţia civilă în art.1164 ca fiind o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată.
              2. Terminologie
Sub aspect terminologic, cuvântul obligaţie îşi are originea în limba latină în
termenul obligare care înseamnă a lega pe cineva în vederea obţinerii unui anumit scop.
3. Elementele raportului juridic obligaţional
În literatura de specialitate, raportul juridic este definit ca acea legătură socială,
reglementată de norma juridică, conţinând un sistem de interacţiune reciprocă între
participanţi, determinaţi, legătură ce este susceptibilă de a fi apărată pe calea coerciţiunii
statale.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic – relaţia socială patrimonială sau
napatrimonială, reglementată de norma de drept civil – caracterizat prin caracter social,
voliţional şi poziţia de egalitate juridică a părţilor.
Ca orice raport juridic, raportul juridic obligaţional prezintă trei elemente structurale:
subiectele, conţinutul şi obiectul.
     Subiectele raportului juridic obligaţional
     Subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca
titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii corelative, precum şi statul, atunci când
participă la raporturile juridice civile, ca subiect de drept civil.
     Subiectul activ se numeşte creditor, iar subiectul pasiv se numeşte debitor, denumiri care
sunt folosite, cu caracter general, în toate raporturile obligaţionale, indiferent de izvorul
obligaţiei, fiind termeni proprii teoriei obligaţiilor. Atunci însă când ne raportăm la izvoarele
concrete ale obligaţiilor, subiectele dobândesc denumiri specifice: vânzător şi cumpărător, în
cazul contractului de vânzare, donator şi donatar, în cazul contractului de donaţie, locator şi
locatar, în cazul contractului de locaţiune.
      Există raporturi de obligaţii în care o parte este numai creditor, iar cealaltă parte numai
debitor. De exemplu, în cazul contractului de împrumut, împrumutătorul este numai creditor,
iar împrumutatul numai debitor.
      De cele mai multe ori, raporturile de obligaţii au un caracter complex, subiectele având
calităţi duble. De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditor al
preţului şi debitor al obligaţiilor de transmitere a dreptului de proprietate şi de predare a
lucrului vândut, iar cumpărătorul este creditorul obligaţiei de predare a lucrului şi debitorul
preţului.
Conţinutul raportului juridic obligaţional
           Conţinutul raportului juridic obligaţional este alcătuit din dreptul de creanţă care
aparţine creditorului şi obligaţia corelativă acestui drept, care incumbă debitorului.
Raportul de obligaţie poate fi, din punct de vedere al conţinutului, simplu, atunci când o parte
are numai drepturi, iar cealaltă parte numai obligaţii sau complex, atunci când ambele
subiecte au atât drepturi cât şi obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice de obligaţii este determinat prin voinţa părţilor, atunci
când izvorul obligaţiei este contractul civil, respectiv legea, în cazul în care izvorul obligaţiei
este fapta juridică ilicită cauzatoare de prejudicii.
Obiectul raportului juridic obligaţional
Obiectul raportului juridic de obligaţie constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la
debitor şi acesta trebuie să îndeplinească, adică însăşi prestaţia.
            Obiectul obligaţiei poate fi concretizat într-o prestaţie pozitivă – a da, a face – sau într-
o abţinere sau inacţiune – a nu face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa obligaţiei asumate.
             Indiferent de felul prestaţiei, aceasta trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
 să aibă natură juridică;
 să fie destinată creditorului, sau persoanei desemnate de către acesta;
 să prezinte interes pentru creditor, sau persoana desemnată de către acesta;
 să fie posibilă;
 să fie determinată sau determinabilă;
 să fie licită.
[Link] obligaţiei civile
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de următoarele criterii:
 izvorul obligaţiei,
 obiectul obligaţiei
 opozabilitatea obligaţiei
 sancţiunea juridică
 după cum sunt sau nu afectate de modalităţi
Clasificarea obligaţiilor după izvoare
În raport de criteriul izvorului lor, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii născute din acte juridice:
- obligaţii născute din acte juridice unilaterale;
- obligaţii născute din contracte.
 obligaţii născute din fapte juridice:
- obligaţii care rezultă din fapte juridice licite;
- obligaţii care rezultă din fapte juridice ilicite.

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

         O primă clasificare, în funcţie de acest criteriu, ne permite să distingem trei categorii de
obligaţii:
 obligaţii de a da;
 obligaţii de a face;
 obligaţii de a nu face.
Obligaţia de a da ( aut dare) înseamnă îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept
real.
O asemenea obligaţie este, de exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite
cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.
În dreptul civil a da are un alt înţeles decât în limbajul obişnuit, în care a da înseamnă a
preda un lucru. Pentru dreptul civil, predarea unui lucru este obligaţie de a face.
Obligaţia de a face (aut facere) reprezintă îndatorirea care revine subiectului pasiv,
denumit debitor, de a executa o lucrare, a presta un serviciu sau de a preda un lucru.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul ce a format
obiectul contractului de vânzare.
Obligaţia de a nu face (aut non facere) constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de
la o anumită acţiune.
Această obligaţie are un conţinut diferit după cum este corelativă unui drept real sau
unui drept de creanţă.
A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept real, constă în îndatorirea, generală şi
negativă, ce revine celorlalte subiecte de drept, cu excepţia titularului dreptului real, de a se
abţine să facă ceva de natură a aduce atingere exerciţiului dreptului de către titularul acestuia.
De exemplu, obligaţia proprietarului vecin, precum şi a celorlalte persoane, de a nu
încălca dreptul de proprietate al vecinului.
 A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept de creanţă, constă în îndatorirea debitorului
de a se abţine de la ceva ce ar fi putut să facă, dacă nu şi-ar fi asumat o asemenea obligaţie.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă prin contract, proprietarul unui teren, faţă de
proprietarul vecin, de a nu sădi pomi la o distanţă mai mică de 10 m de linia hotarului
despărţitor.
Începând cu a doua jumătate a secolului XX, în doctrina franceză, preluată apoi şi de
doctrina noastră, după obiectul lor, obligaţiile au fost clasificate în obligaţii
determinate şi obligaţii de diligenţă.
Conform art.1481 alin. 1  Cod civil, în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să
procure creditorului rezultatul promis.
Cu alte cuvinte, obligaţia determinată (sau de rezultat) este o obligaţie strict personală,
sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi  îndatorirea de a obţine, un
rezultat bine determinat, desfăşurând o anumită activitate.
De exemplu, în cazul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a transmite
dreptul de proprietate asupra unui lucru determinat sau, în cazul unui contract de transport,
obligaţia cărăuşului de a transporta marfa la o anumită destinaţie.
Potrivit art.1481 alin.2  Cod civil, în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să
folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.
Obligaţia de diligentă (sau de mijloace) constă în îndatorirea debitorului de a depune
toată stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la realizarea acelui
rezultat.
De exemplu, obligaţia medicului născută din contractul dintre medic şi pacient, prin care
medicul se obligă să acţioneze cu toată prudenţa şi diligenţa pentru însănătoşirea pacientului.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de
rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. 3  Cod civil, respectiv:
[Link] în care obligaţia este stipulată în contract;
b. existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
[Link] de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
În cadrul aceluiaşi criteriu de clasificare, obligaţiile se mai pot clasifica şi în  obligaţii
pozitive – obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face – şi obligaţii negative – obligaţiile de a nu
face -.

Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

După gradul de opozabilitate, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii obişnuite;
 obligaţii opozabile şi terţilor;
 obligaţii reale.
Obligaţia civilă obişnuită reprezintă regula, iar celelalte categorii de obligaţii sunt excepţii.
Obligaţia civilă obişnuită este obligaţia care incumbă debitorului faţă de care s-a născut.
Obligaţiile reale - propter rem - cunoscute sub denumirea de obligaţii reale de a face,
sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care au ca izvor legea sau
convenţia părţilor.
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea nr.18/1991
republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole obligaţia de a asigura
cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia solului, care dacă nu sunt respectate atrag
sancţiunile prevăzute de art.75-76 din aceeaşi lege.
 Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii reale grevează
dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se transmit o dată cu bunul, fără nici o
formalitate specială pentru îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară.
Criteriile în baza cărora se face distincţia între obligaţia de mijloace şi obligaţia de
rezultat sunt enumerate în art.1481 alin. 3 Cod civil, respectiv:
[Link] în care obligaţia este stipulată în contract;
b. existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului;
[Link] de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d. influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.
De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract de
locaţiune, reglementată în art.1812 alin.1 Cod civil conform căruia dacă bunul dat în locaţiune
este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează:
a)    în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea a fost notată în
cartea funciară;
b)   în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este
anterioară datei certe a înstrăinării;
c)  în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit
aceste formalităţi;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.

            Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor

După sancţiunea lor juridică, obligaţiile se clasifică în:
 obligaţii civile perfecte;
 obligaţii civile imperfecte.
Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea
juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a
statului pentru executarea ei.
Obligaţia civilă imperfectă, numită şi obligaţie naturală, este acea obligaţie care nu
poate fi executată silit, dar dacă a fost executată de bună voie, debitorul nu mai are
posibilitatea să ceară restituirea prestaţiei.
De exemplu, reglementând efectele prescripţiei împlinite, art. 2506 alin. 3 Cod civil
prevede că cel care a executat de bună voie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a
împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că
termenul prescripţiei era împlinit.

Clasificarea obligaţiilor după raportul cu modalităţile

Potrivit art.1396 Cod civil, obligaţiile pot fi pure şi simple, obligaţii simple sau afectate de
modalităţi.
Obligaţiile pure şi simple nu sunt susceptibile de modalităţi.
Obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi poate fi executată imediat,
din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt obligaţiile afectate de termen sau condiţie.
 
[Link] obligaţiilor
Prin izvor de obligaţie se înţelege sursa acestuia, adică actul juridic sau faptul juridic care dă
naştere unui raport juridic obligaţional.
Codul civil prevede  în art.1165 că obligaţiile izvorăsc din:
  contract;
 act unilateral;
 gestiunea de afaceri;
 îmbogăţirea fără justă cauză;
 plata nedatorată,
 fapta ilicită;
 orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
Conform art. 103 din Legea nr.71/2011, obligaţiile născute din faptele juridice
extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii lor ori, după caz,
a săvârşirii lor.

CONTRACTUL (I)

2.2.1. Definiţia contractului

           Codul civil defineşte, în art. 1166, contractul ca fiind acordul de voinţe dintre două
sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
             O definiţia a contractului este cuprinsă şi în art.1 alin.(1) din Proiectul de Cod
european al contractelor: contractul este acordul a două sau mai multor părţi destinat să
creeze, să reglementeze, să modifice sau să stingă un raport juridic, care poate să conţină
obligaţii sau alte efecte juridice, chiar în sarcina unei singure părţi.
              În literatura juridică, contractul este definit ca un acord de voinţă realizat între două
sau mai multe persoane în scopul de a crea, modifica sau stinge un raport juridic preexistent.
[1]
            Contractul civil este folosit în cele mai diverse raporturi dintre persoane fizice şi
juridice: vânzarea de bunuri, asigurările, împrumutul, donaţia, depozitul, locaţiunea etc.
Frecvenţa acestor contracte, ca, de altfel, însăşi evoluţia dreptului civil, este strâns legată de
evoluţia dreptului de proprietate.
2.2.2. Reglementarea legală
            Codul civil cuprinde dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor în art.1178-
1245, precum şi dispoziţii aplicabile contractelor speciale, cum ar fi:
 art.1650-1762, contractul de vânzare;
 art.1763-1765, contractul de schimb;
 art.1777-1856, locaţiunea;
 art.1881-1954, contractul de societate;
 art.2009-2071, contractul de mandat;
 art.2144-2170, contractul de împrumut.
          2.2.3. Clasificarea contractelor civile şi importanţa clasificării
    Clasificarea contractelor civile ne dă posibilitatea să înţelegem că diferitele contracte
existente se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate în înseşi
denumirile date acestor tipuri.
            Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip.
             Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de contract are o sferă foarte
bogată. Ea înglobează o varietate deosebită de specii de contracte.
            Între această categorie juridică generală – al cărei conţinut este concretizat în însăşi
definiţia pe care am dat-o contractului – şi diferitele specii de contracte se interpune o anumită
clasificare, întemeiată pe diferite criterii generale, clasificare ce ne va permite o mai justă
caracterizare a fiecărei specii particulare de contract.
            Clasificarea ne dă posibilitatea să înţelegem că, în fond, toate nenumăratele contracte
speciale se încadrează în diferite tipuri, ale căror caracteristici pot fi exprimate succint, dar
cuprinzător, în înseşi denumirile date acestor tipuri.
            Fiecare dintre clasificările rezultate prezintă însemnătate pentru stabilirea regimului
juridic aplicabil speciilor de contracte ce se subsumează fiecărui tip. Când calificăm, de
exemplu, un contract bilateral sau sinalagmatic, vom cunoaşte, fără să fie necesar să facem
alte precizări, că acelui contract i se va aplica un anumit regim juridic, care este valabil pentru
toate contractele sinalagmatice, fără deosebire.

            Toate clasificările generale la care ne vom referi în continuare sunt necesare tocmai
pentru că reduc la un limbaj sintetic o varietate nesfârşită de forme juridice.

                   Criterii de clasificare a contractelor civile

             Principalele criterii de clasificare a contractelor civile sunt următoarele:

 după modul de formare;

 după conţinutul lor;
 după scopul urmărit de părţi;
 după efectele produse;
 după modul de executare;
 după corelaţia existentă între ele;
 în raport de nominalizarea în legislaţia civilă.

           

            Clasificarea contractelor după modul de formare

     După acest criteriu, consacrat în art.1174 Cod civil, contractele civile se clasifică
în contracte consensuale , contracte solemne şi contracte reale .

    Potrivit art.1174 alin.(2) Cod civil, contractul este consensual atunci când se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor.

            Cu alte cuvinte, contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor (solo consensu), fără nicio formalitate.

Uneori, părţile înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă, dar aceasta nu pentru
valabilitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul
contractului.

            În cazul acestor contracte, care reprezintă regula în materie de încheiere a contractelor,
manifestarea de voinţă a părţilor, neînsoţită de niciun fel de formă, este suficientă pentru
încheierea valabilă a contractului.

Sunt contracte consensuale:

 contractul de vânzare, cu excepţiile prevăzute de lege;

 contractul de mandat;
 contractul de închiriere.

            Conform art.1174 alin.(3) Cod civil, contractul este solemn atunci când validitatea sa
este supusă îndeplinirii unor formalităţi prevăzute de lege.

    În cazul acestui contract, pentru încheierea şi valabilitatea sa se cere nu numai acordul
de voinţe, ci şi respectarea unei anumite forme, cerută de lege, care, de regulă, este forma
autentică.
             Nerespectarea acestei forme este sancţionată cu nulitatea absolută a contractului,
potrivit art.1242 alin.(1) Cod civil, deoarece respectarea unei anumite forme este o condiţie de
validitate a contractului (ad validitatem).

            Sunt solemne  următoarele contracte:

 contractul de donaţie (art. 1011 Cod civil);

 promisiunea de donaţie (art.1014 alin.(1) Cod civil);
 contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale care urmează să fie
înscrise în cartea funciară (art.1244 Cod civil);
 contractul de vânzare a unei moşteniri (art.1747 Cod civil);
 contractul de întreţinere (art.2255 Cod civil);
 contractul de ipotecă imobiliară (art.2378 alin.(1) Cod civil);
 contractul de ipotecă mobiliară (art.2388 Cod civil).

         Potrivit art.1174 alin.(4) Cod civil, contractul este real atunci când, pentru validitatea
sa, este necesară remiterea bunului.

            Din definiţia dată, rezultă că, în cazul formării acestor contracte, pe lângă acordul de
voinţă al părţilor, este necesară şi remiterea materială a obiectului prestaţiei uneia din părţi.

Sunt incluse în categoria contractelor reale:

 contractul de transport (art.1955 Cod civil);

 contractul de depozit (art.2103 Cod civil);
 contractul de împrumut de consumaţie (art.2158 Cod civil);
 contractul de gaj (art.2481 Cod civil).

             Aceste contracte se consideră încheiate numai în momentul predării sau remiterii
bunului la care se referă.

    Dacă se realizează acordul de voinţă al părţilor (chiar în formă autentică ), dar acest
acord nu este urmat sau însoţit şi de remiterea materială a lucrului, nu ne aflăm în prezenţa
unui contract real, ci a unei convenţii nenumite, o promisiune unilaterală de a contracta.
                 Importanţa juridică  a acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:

 în cazul contractelor solemne, nerespectarea formei cerute de lege se sancţionează cu

nulitatea absolută (art.1242 alin.(1) Cod civil);
 modificarea unui contract solemn trebuie să fie făcută tot prin formă solemnă (art.1242
alin.(2) Cod civil);
 dacă un contract solemn se încheie prin mandatar, este necesar ca şi procura să se facă
tot în formă autentică (art.2013 alin.(2) Cod civil);
 sub aspect probator, regimul juridic al celor trei tipuri de contracte este diferit.

           Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În raport de conţinutul lor, potrivit art.1171 Codul civil, contractele se clasifică

în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.

Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt

reciproce şi interdependente.

Sunt contracte bilaterale:

 contractul de vânzare;
 contractul de închiriere;
 contractul de transport.

          De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul este creditorul obligaţiei de

plată a preţului şi debitorul obligaţiei de predare a lucrului vândut, iar cumpărătorul este
creditorul obligaţiei de predare a lucrului vândut şi debitorul obligaţiei de plată a preţului.

            Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai în sarcina

unei părţi.
             Codul civil nu defineşte contractul unilateral, dar îl prezintă ca fiind opusul
contractului sinalagmatic. În acest sens, sunt dispoziţiile art.1171, teza a II-a Codul civil: „În
caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi”.

De exemplu, sunt contracte unilaterale:

 contractul de donaţie;
 contractul de împrumut;
 contractul de gaj;
 contractul de depozit gratuit.

Contractul unilateral nu se confundă cu actul juridic unilateral, care este rezultatul voinţei
unei singure părţi. Astfel, contractul unilateral se formează în baza acordului de voinţă dintre
părţi, chiar dacă ulterior se stabilesc obligaţii numai în sarcina unei dintre părţi, în timp ce
actul unilateral presupune o singură manifestare de voinţă.

Importanţa clasificării contractelor în bilaterale şi unilaterale:

 din punctul de vedere al efectelor, numai în cazul contrac-telor sinalagmatice întâlnim

excepţia de neexecutare, rezoluţiunea, rezilierea şi riscul contractului;
 din punctul de vedere al viciilor de consimţământ, regimul juridic al acestora este
diferit.

Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

          După scopul urmărit de părţi, conform art.1172 Codul civil, contractele sunt cu titlu
oneros şi cu titlu gratuit.
            Contractul cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure
un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate.

Sunt contracte cu titlu oneros:

 contractul de vânzare;
 contractul de locaţiune;
 contractul de asigurare.

          Codul civil distinge, în art. 1173, între contractul comutativ şi contractul aleatoriu.

           Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi

obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă. De
exemplu, contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de
locaţiune.

           Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expunere totodată la riscul unei pierderi, ce depind de
un eveniment viitor şi incert. De exemplu, contractul de asigurare, contractul de rentă viageră

Potrivit art. 1172 alin.(2) din Codul civil, contractul gratuit sau de binefacere este acela în
care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte

Sunt contracte cu titlu gratuit:

 contractul de donaţie;
 contractul de împrumut fără dobândă;
 contractul de mandat gratuit.

          Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în contracte dezinteresate şi liberalităţi.

             Contractul dezinteresat este acel contract cu titlu gratuit, prin care una din părţi
procură celeilalte părţi un folos patrimonial, fără     să-si micşoreze patrimoniul. De exemplu,
contractul de mandat gratuit, contractul de depozit neremunerat, comodatul.

            Liberalităţile sunt contracte cu titlu gratuit, prin care una din părţi îşi micşorează
patrimoniul prin folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.

Contractul de donaţie reprezintă un exemplu de liberalitate.

Importanţa acestei clasificări constă în următoarele:

 în scopul ocrotirii intereselor persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, legea

interzice reprezentanţilor legali să facă donaţii în numele celor pe care îi reprezintă şi, de
asemenea, interzice minorilor cu capacitate de exerciţiu restrânsă să facă donaţii;
 sub sancţiunea nulităţii absolute, legea prevede că donaţia trebuie încheiată în formă
autentică;
 contractele cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu personae; de aceea, eroarea
asupra persoanei constituie cauză de anulare a contractelor;
 moştenitorii rezervatari ai donatorului au dreptul de a cere raportul donaţiilor la masa
succesorală pentru stabilirea rezervei succesorale şi pot să ceară reducţiunea lor în cazul în
care depăşesc cotitatea disponibilă;
 revocarea contractelor cu titlu gratuit, prin acţiunea pauliană, introdusă de creditori, se
exercită în condiţii mult mai uşoare decât atunci când se intentează împotriva contractelor cu
titlu oneros încheiate de debitor cu terţe persoane;
 în cazul contractelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor şi răspunderea lor contractuală
sunt reglementate cu mai multă severitate decât în cazul contractelor cu titlu gratuit.

Clasificarea contractelor după efectele produse

În funcţie de efectele produse, contractele se clasifică în două grupe:

1) prima grupă cuprinde:


 contractele constitutive sau translative de drepturi reale;
 contractele generatoare de drepturi de creanţă.

2) cea dea doua grupă cuprinde:


 contracte constitutive sa translative de drepturi;
 contracte declarative de drepturi

          Contractele constitutive sau translative de drepturi reale sunt acele contracte prin
care se constituie sau se transmite un drept real (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de servitute, dreptul de superficie).

           Contractele generatoare de drepturi de creanţă sunt acele contracte prin care iau
naştere raporturile juridice obligaţionale.

            Contractele constitutive sau translative de drepturi sunt acele contracte care

produc efecte ex nunc (pentru viitor) din momentul încheierii lor. De exemplu, contractul de
vânzare, contractul de donaţie, contractul de gaj, contractul de ipotecă convenţională.

            Contractele declarative de drepturi sunt acele contracte care au ca efect

consolidarea sau definitivarea unui drept preexistent. De exemplu, contractul de tranzacţie.

Clasificarea contractelor după modul de executare

În funcţie de modul de executare, contractele pot fi contracte cu executare imediată şi

contracte cu executare succesivă.
           Contractele cu executare imediată sunt acele contracte care presupun o executare
instantanee, care se produce la un singur moment

          Contractele cu executare succesivă sunt contractele a căror executare presupune mai

multe prestaţii, eşalonate în timp.

Această clasificare a contractelor prezintă interes practic, deoarece:

 în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, sancţiunea care intervine este

rezoluţiunea contractului, în cazul contractelor cu executare imediată, şi rezilierea, în cazul
contractelor cu executare succesivă;
 dacă se desfiinţează un contract cu executare imediată, ca efect al nulităţii ori al
rezoluţiunii, efectele desfiinţării se produc şi pentru trecut, contractul considerându-se
desfiinţat din momentul încheierii sale;
 în cazul desfiinţării unui contract cu executare succesivă, efectele datorate desfiinţării
se produc numai pentru viitor, contractul considerându-se desfiinţat din momentul constatării
cauzei de desfiinţare;
 suspendarea executării, din motive de forţă majoră, se aplică numai contractelor cu
executare succesivă;
 calculul prescripţiei extinctive este diferit, în sensul că la contractele cu executare
succesivă se calculează pentru fiecare prestaţie un termen de prescripţie.

Clasificarea contractelor după nominalizarea în legislaţie

          În raport de nominalizarea în legislaţia civilă, contractele se clasifică în contracte

numite şi contracte nenumite.

          Contractele numite sunt acele contracte care au o denumire stabilită de legea civilă şi
o reglementare proprie.

Sunt contracte numite: contractul de vânzare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune,

contractul de mandat, etc.
În cazul acestor contracte, simpla calificare şi încadrare într-un anumit tip de contract este
suficientă pentru a-i cunoaşte regimul juridic.

          Contractele nenumite sunt acele contracte care nu au o denumire şi o reglementare

proprie.

            Conţinutul acestor contracte este stabilit de părţi, fie prin combinarea unor elemente
specifice unor contracte numite, fie prin introducerea unor elemente noi, independent de orice
contract numit.

             Referitor la regulile aplicabile contractelor nenumite, art.1168 din Codul civil prevede
că acestor contracte nereglementate de lege li se aplică regulile Capitolului I. Contractul, iar
dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel
mai mult.

Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele

După corelaţia dintre ele, contractele se clasifică în contracte principale şi contracte accesorii.

         Contractele principale sunt acele contracte care au o existenţă de sine stătătoare şi a

căror soartă nu depinde de aceea a altor contracte încheiate între părţi.

         Contractele accesorii sunt acele contracte care însoţesc unele contracte principale şi

depind de soarta acestora. De exemplu, contractul de gaj, contractul de ipotecă, clauza penală.

            Valabilitatea şi menţinerea contractului principal se examinează în mod de sine

stătător, în timp ce soarta contractului accesoriu va fi examinată nu numai în funcţie de
elementele sale intrinseci, dar şi în funcţie de soarta contractului principal pe care îl însoţeşte,
conform regulii accesorium sequitur principale.
 

Clasificarea contractelor după modul în care se exprimă voinţa părţilor

Acest criteriu permite clasificarea contractelor în contracte negociate, contracte de adeziune,

contracte obligatorii.

           Contractele negociate sunt acele contracte în cadrul cărora părţile discută, negociază,
toate clauzele. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare, părţile discută predarea
lucrului, preţul, modalitatea de plată.

          Codul civil introduce o nouă categorie de contracte, contractul-cadru. Potrivit

art.1176, contractul – cadru este acordul prin care părţile convin să negocieze, să încheie sau
să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acestea.

           Conform art.1175 din Codul civil, contractul este de adeziune atunci când clauzele

sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca [Link]ă acceptă clauzele,
pur şi simplu, cealaltă parte aderă la un contract preredactat. De exemplu, contractul de
transport, contractul de furnizare.

             Contractele obligatorii sunt acele contracte ale căror condiţii de încheiere sunt
impuse de lege. De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii de
autovehicule, contract încheiat în baza Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările
în România.

             2.2.4. Încheierea contractului

           Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra
clauzelor contractuale. Acest acord se realizează prin întâlnirea concordantă, sub toate
aspectele, a unei oferte de a contracta cu acceptarea acelei oferte.

            Din momentul încheierii sale, contractul produce efecte juridice, simplul angajament
devine obligaţie, relaţia socială devine raport juridic, iar persoanele capătă calitatea de părţi
contractante.[2]

           Conform dispoziţiilor art.1182 alin. (1) Cod civil, contractul se încheie prin negocierea
lui de către părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Încheierea contractului înseamnă, în egală măsură, analiza meca-nismului de formare a

acordului de voinţă şi examinarea condiţiilor esenţiale pentru validitatea unei convenţii.

Potrivit art. 1179 alin.(1) Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:
capacitatea de a contracta, consim-ţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză
licită şi morală, iar alin. (2) dispune că, în măsura în care legea prevede o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de dispoziţiile legale
aplicabile.

            [Link]. Condiţiile de fond

              Capacitatea de a contracta

          Capacitatea civilă este expresia care desemnează capacitatea în dreptul civil. Ea are ca
gen proxim capacitatea juridică, ce reprezintă capacitatea generală de a fi titular de drepturi şi
obligaţii. În structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.

          Pentru încheierea valabilă a contractului, este necesar ca părţile să aibă capacitatea de a
contracta.
           Capacitatea de a contracta este definită ca fiind o parte a capacităţii juridice civile (de
folosinţă sau de exerciţiu), constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia,
personal sau prin reprezentare, contracte civile.

          Din interpretarea dispoziţiilor Codului civil rezultă că, în materia încheierii

contractului, regula este capacitatea, iar excepţia, incapacitatea. Astfel, conform art. 29 alin.
(1) Cod civil, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de exerciţiu decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute de lege.

          În acelaşi sens, art. 1180 Cod civil prevede că poate contracta orice persoană ce nu este
declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte, art. 987 alin.(1) Cod
civil dispune că orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind
capacitatea, iar art. 1652 Cod civil prevede că pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este
interzis prin lege.

           Potrivit art.43 alin. (1) Cod civil, sunt incapabili de a contracta, în general, minorii care
nu au împlinit vârsta de 14 ani şi interzişii judecătoreşti, iar conform alin. 3, persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu poate încheia singură actele anume prevăzute de lege, actele de
conservare, precum şi actele de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la momentul încheierii lor.

         Minorii între 14 şi 18 ani vor putea încheia personal contracte, cu încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui şi, în cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de
tutelă[3].

Codul civil a instituit capacitatea de exerciţiu anticipată.         Astfel, conform art.40 Cod

civil, instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea
deplină de exerciţiu.

            În privinţa persoanei juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice

drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot
aparţine decât persoanelor fizice.
               Instituirea incapacităţilor are drept scop fie ocrotirea celor supuşi interdicţiilor sau
îngrădirilor ce decurg din ele, fie ocrotirea unor terţi sau a unor interese generale, fie
realizarea concomitentă a acestor două obiective.

              În funcţie de conţinutul sau întinderea lor, există incapacităţi generale şi incapacităţi

speciale.

               Incapacităţile parţiale sau speciale se referă numai la anumite categorii de persoane
care nu pot încheia unele contracte. De exemplu, pentru contractul de vânzare, Codul civil
prevede anumite incapacităţi speciale, care au natura juridică a unor interdicţii de a vinde şi
cumpăra sau de a cumpăra

            Conform art. 1653 alin. (1) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii,
procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în
insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de
competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.

          Art.1654 Cod civil instituie incapacitatea de a cumpăra, direct sau prin persoane
interpuse, chiar şi prin licitaţie publică, pentru următoarele categorii de persoane:

a.    mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă;

b. părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe
care le reprezintă;
c. funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi
alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor
sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează.

          Încălcarea interdicţiilor prevăzute la lit.a) şi b) se sancţionează cu nulitatea relativă, iar

a celei prevăzute la lit.c) cu nulitatea absolută.

         Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

este nulitatea relativă a contractului, chiar fără dovedirea unui prejudiciu, conform art.44 alin.
(1) Cod civil.
        Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice este nulitatea
absolută a contractului, conform art.206 alin. (3) Cod civil.

           Consimţământul

          Consimţământul (cum sentire) este definit ca acordul de voinţe al părţilor unui contract,
acord de voinţe (concursus voluntatum), care constituie însuşi contractul şi dă naştere, ca atare,
obligaţiilor respective.

           În sens restrâns, prin consimţământ se înţelege voinţa unei dintre părţi manifestată la
încheierea contractului, sau voinţa unilaterală a părţilor ce se obligă să-şi manifeste achiesarea
la propunerea făcută de cealaltă parte.

          Consimţământul reprezintă o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a

contractului.

Din punctul de vedere al modalităţilor de manifestare, consimţământul se poate exterioriza:

 expres – în cazul în care exteriorizarea voinţei se realizează prin modalităţi care o fac
cunoscută în mod nemijlocit părţilor contractante şi terţilor;
 tacit – în situaţia în care exteriorizarea voinţei se deduce.

Sub aspectul modalităţilor de exteriorizare, consimţământul se poate exprima:

 verbal;
 în scris;
 prin gesturi sau fapte concludente.

 
             Voinţa juridică şi limitele acesteia în cadrul contractului civil

            După cum s-a arătat în definiţia contratului civil, elementul specific al acestuia
este acordul de voinţă al părţilor, adică întâlnirea concordantă a două sau mai multor voinţe
individuale, cu intenţia părţilor de a produce efecte juridice.

            Voinţa definită ca o capacitate a omului de a propune scopuri şi de a-şi realiza idealuri
pe calea unor activităţi care implică învingerea unor obstacole, capacitatea omului de a-şi
planifica, de a-şi organiza, efectua şi controla activitatea în vederea realizării scopurilor are un
rol deosebit în materie de contracte civile şi obligaţii contractuale.

            Reglementările cuprinse în Codul civil cu privire la voinţa oamenilor în domeniul

contractelor şi al obligaţiilor contractuale au consacrat două principii, respectiv:

1. principiul libertăţii de voinţă, numit şi principiul autonomiei de voinţă;

2. principiul voinţei reale, numit şi principiul voinţei interne.

Principiul libertăţii de voinţă este consacrat în art.1169         Cod civil, care prevede că părţile
sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de
lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri. El nu trebuie înţeles ca fiind o libertate în
general, ci ca pe o libertate pe care o condiţionează şi o determină viaţa socială şi dispoziţiile
legale.

            Principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor poate fi sintetizat astfel:

 părţile sunt libere să-şi aleagă partenerul contractual;

 părţile sunt libere să încheie şi să stabilească conţinutul contractului;
 prin acordul lor, părţile pot să modifice contractul;
 părţile sunt libere să pună capăt contractului, prin manifestarea acordului de voinţă.

           Principiul voinţei reale

          Voinţa juridică are în componenţa ei voinţa internă – adică voinţa juridică reală,
adevărată, aşa cum aceasta a fost elaborată şi adoptată în conştiinţa persoanei – şi voinţa
declarată – adică manifestarea, exteriorizarea voinţei juridice a unei persoane[4].

           Pentru situaţiile în care voinţa declarată nu concordă cu voinţa reală, au fost formulate
două concepţii:

-concepţia subiectivă, conform căreia are prioritate voinţa internă;

-concepţia obiectivă, conform căreia are prioritate voinţa declarată.

            Deşi principiul voinţei reale nu este consacrat expres de Codul civil, soluţia care se
impune este cea care conferă prioritate voinţei reale, aşa cum rezultă din mai multe prevederi
ale acestuia, respectiv:

 Reglementarea viciilor de consimţământ

            Potrivit art. 1206 Cod civil, consimţământul este viciat când este dat din eroare,
surprins prin dol sau smuls prin violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de
leziune. Din interpretarea acestui text rezultă că numai o manifestare de voinţă reală este aptă
să producă efecte juridice.

 În ceea ce priveşte interpretarea contractului

         Conform art. 1266 alin.(1) Cod civil, contractele se interpretea-ză după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.

 În materia simulaţiei

        Potrivit art.1289 alin. (1) Cod civil, contractul secret produce efecte numai între părţi şi,
dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii
lor universali sau cu titlu universal.
                Condiţiile cerute pentru valabilitatea consimţământului

            Art.1204 Cod civil instituie condiţiile pentru valabilitatea consimţământului:

consimţământul trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză, condiţii care
trebuie să fie întrunite cumulativ.

1. Consimţământul să fie serios

         Cerinţa consimţământului de a fi serios se interpretează în sensul că trebuie să fie

exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.

2. Consimţământul să fie liber

         Cerinţa consimţământului de a fi liber are în vedere faptul că acesta nu trebuie să fie
afectat de vreun viciu de consimţământ.

Conform art. 1206 Cod civil, sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

3. Consimţământul să fie exprimat în cunoştinţă de cauză

         Această cerinţă se interpretează în sensul conform căruia consimţământul trebuie să

emane de la o persoană cu discernământ.

Viciile de consimţământ

            1. Eroarea
            Definiţia

            Eroarea reprezintă falsa reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui contract.

Reglementarea legală

– art.1207-1213 Cod civil

Clasificarea erorii

Clasificarea erorii se realizează în funcţie de mai multe criterii, respectiv:

a) în raport de consecinţe:

            – eroare esenţială;

            – eroare neesenţială.

b) în raport de natura realităţii fals reprezentate:

– eroare de fapt;

– eroare de drept.
c) în raport de imputabilitate:

– eroare scuzabilă;

– eroare nescuzabilă.

            Conform art.1207 alin.(2) Cod civil, eroarea este esenţială:

            1) când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;

            2) când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia
ori asupra unei alte împrejurări considerate esenţială de către părţi, în absenţa căreia
contractul nu s-ar fi încheiat;

            3) când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.

            Codul civil include în categoria erorii esenţiale şi eroarea de drept atunci când aceasta
priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea
contractului.

            Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea contractului. Astfel, potrivit art.1207 alin.(4) Cod civil, eroarea care priveşte
simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa
părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

            Eroarea esenţială are în structura sa un singur element, de natură psihologică,

respectiv, falsa reprezentare a realităţii.
             Pentru ca falsa reprezentare a realităţii să fie viciu de consimţământ, se cer întrunite
cumulativ următoarele condiţii[5]:

 eroarea să fie esenţială;

 eroarea să fie scuzabilă;
 elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost determinant pentru încheierea
contractului;
 în cazul contractelor bilaterale sau plurilaterale cu titlu oneros, partea cocontractantă
să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat era hotărâtor pentru încheierea
contractului.

              Sancţiunea

           Din redactarea art.1207 alin. (1) Cod civil, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul
erorii esenţiale este nulitatea relativă: „Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla
într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz,
trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea
contractului”.

            Codul civil introduce o instituţie nouă, adaptarea contractului, prevăzând în art.1213

că, dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese
înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat
aşa cum l-a înţeles aceasta din urmă parte.

           2. Dolul

              Definiţia

           Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit contract.
         Astfel, conform art.1214 alin.(1) Cod civil, consimţământul este viciat prin dol atunci
când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori
când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.

         Reglementarea legală

– art.1214-1215 Cod civil

       Structura dolului

În structura sa, dolul are două elemente:

 un element obiectiv (material), care constă în utilizarea de mijloace viclene pentru a

induce în eroare;
 un element subiectiv (intenţional), care constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un anumit contract.

          Elementul obiectiv constă, în reglementarea actualului Cod civil, atât în fapte comisive,
cât şi în fapte omisive.

          Sancţiunea

         Potrivit art.1214 alin. (2) Cod civil, partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol
poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială, astfel
că sancţiunea care intervine în cazul acestui viciu de consimţământ este nulitatea relativă.

        Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol are la îndemână două acţiuni, o acţiune
în declararea nulităţii relative a contractului astfel încheiat, precum şi o acţiune pentru
repararea prejudiciului care i-a fost cauzat.
  

          3. Violenţa

             Definiţia

          Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic pe
care altfel nu l-ar fi încheiat.

             Reglementarea legală

– art. 1216-1220 Cod civil

          Clasificarea violenţei

         Clasificarea violenţei se poate face în raport de mai multe criterii, cum ar fi:

 în raport de natura răului:

 violenţă fizică (vis) – atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea
fizică a persoanei sau bunurile acesteia;
 violenţă morală (metus) –  atunci când ameninţarea cu un rău priveşte onoarea,
cinstea, demnitatea sau sentimentele unei persoane.
o în raport de caracterul ameninţării:
 ameninţare legitimă (justă) – ameninţarea cu exerciţiul unui drept;
 ameninţare nelegitimă (injustă) – atunci când se urmăreşte să se inducă o
temere fără drept.

         Potrivit art. 1217 Cod civil, constituie violenţă şi ameninţarea cu exerciţiul unui drept
făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.
         Ameninţarea cu un rău nu este violenţă când rezultă dintr-o stare de necesitate.

          Structura violenţei

În structura sa, violenţa are două elemente:

 un element obiectiv (exterior) – care constă în ameninţarea cu un rău;

 un element subiectiv (intern) – care constă în insuflarea unei temeri persoanei
ameninţate.

           Condiţiile cerute pentru existenţa violenţei

         Pentru a ne găsi în prezenţa violenţei, ca viciu de consimţământ, se cer întrunite

cumulativ următoarele cerinţe:

1.
1.
1. ameninţarea să fie nelegitimă (injustă);
2. ameninţarea să fie determinantă pentru încheierea contractului;
3. ameninţarea să provină de la cealaltă parte sau de la un terţ, dacă acest
lucru a fost cunoscut sau trebuia să fie cunoscut de cealaltă parte.

              Sancţiunea

           Conform art.1216 alin. (1) Cod civil, poate cere anularea contractului partea care a
contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un
terţ.

          Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva unei
persoane apropiate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei
consimţământ a fost viciat.
          Din redactarea acestui text, rezultă că sancţiunea aplicabilă în cazul violenţei este
nulitatea relativă a contractului.

          4. Leziunea

           Definiţia

          Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi, ca urmare a
încheierii unui contract.

           Reglementarea legală

– art.1221-1224 Cod civil.

        Potrivit art.1221 Cod civil, există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii.

         Leziunea se apreciază în raport de natura şi scopul contractului.

         Codul civil recunoaşte leziunea şi în cazul majorului, cu condiţia ca diferenţa de

prestaţie să depăşească jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să existe
până la data cererii de anulare.
         Leziunea nu este admisibilă în cazul contractelor aleatorii, al tranzacţiei, precum şi al
altor contracte anume prevăzute de lege.

                 Sancţiunea

            Contractele lezionare, considerate astfel dacă sunt îndeplinite condiţiile precizate, se
sancţionează cu nulitatea relativă.

            Anularea contractului nu reprezintă, însă, singura sancţiune care poate fi dispusă de
instanţele judecătoreşti. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 1222 alin.(1) Cod civil,
instanţa de judecată poate să dispună menţinerea contractului lezionar dacă cealaltă parte
oferă victimei leziunii, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o
majorare a propriei creanţe.

           Obiectul contractului

                Definiţia

            Obiectul contractului constituie o condiţie de fond, esenţială şi generală a contractului.

Acesta este specific fiecărui contract în parte, desemnând operaţia juridică convenită de părţi,
aşa cum reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din acesta.

            Conform art. 1225 alin. (1) Cod civil, obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea
juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împru-mutul şi altele asemenea, convenţia de părţi,
astfel cum acesta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
             Astfel Codul civil desemnează prin obiectul contractului operaţiunea juridică prin care
se naşte, modifică, transmite sau stinge o obligaţie, în sensul de raport juridic din conţinutul
căruia fac parte drepturile şi îndatoririle părţilor contractante.

          Reglementarea legală

– art.1225-1234 Cod civil

       Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul contractului

            Pentru ca un contract să fie valabil încheiat obiectul său trebuie să întrunească
următoarele condiţii, cuprinse în art. 1179 pct. 3, respectiv, art. 1225-1234 Cod civil:

1.  Obiectul trebuie să existe. Această condiţie priveşte bunul sau bunurile în legătură cu

care poartă contractul. Astfel, bunul sau bunurile asupra cărora se contractează trebuie să
existe în momentul încheierii contractului, însă, trebuie avut în vedere faptul că ,în lipsa unei
prevederi legale contrare, şi bunurile viitoare pot forma obiect al contractului (art. 1228 Cod
civil); de exemplu, cazul contractelor ce au ca obiect livrarea de produse, comandarea unei
opere ştiinţifice, literare, artistice.
2. Obiectul contractului să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la lucruri şi
este impusă de dispoziţiile art. 1229  Cod civil, care prevede că numai bunurile ce sunt în
circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale. Prin bunuri aflate în circuitul civil
se înţeleg acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile.
3. Obiectul contractului trebuie să fie determinat sau determi-nabil. Această condiţie
rezultă din dispoziţiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 Cod civil, care, enumerând condiţiile esenţiale
pentru valabilitatea unui contract, menţionează şi un obiect determinat. Tot astfel,  art. 1225
alin. (2) Cod civil dispune că obiectul contractului trebuie să fie determinat (…) sub
sancţiunea nulităţii absolute.
4. Obiectul trebuie să fie posibil. Această cerinţă este prevăzută de dispoziţiile art. 1179
alin. (1) pct. 3 Cod civil, care prevede, printre condiţiile esenţiale pentru valabilitatea unui
contract, un obiect posibil. Imposibilitatea obiectului contractului trebuie să existe, în general,
la momentul încheierii contractului. Insă, conform dispoziţiilor noului Cod civil,
imposibilitatea iniţială a obiectului contractului nu atrage întotdeauna nulitatea contractului.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1227 Cod civil, contractul este valabil încheiat chiar dacă, la
momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia,
afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
5. Obiectul contractului trebuie să fie licit. Această condiţie este impusă de dispoziţiile
art. 1179 alin. (1) pct. 3 şi art. 1225 alin. (2) Cod civil, sub sancţiunea nulităţii absolute.
Această cerinţă presupune ca obiectul contractului să fie în concordanţă cu normele
imperative ale legii şi cu regulile de convieţuire socială.
             Alături de aceste condiţii generale trebuie îndeplinite şi următoarele condiţii speciale:

– obiectul contractului să conste într-un fapt personal al debitorului;

            – existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de
lege.

              Cauza contractului

             Definiţia

Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Reglementarea legală

– art. 1235-1239 Cod civil

Conditiile de validitate

Potrivit art. 1236 Cod civil, pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:


 să existe;
 să fie licită şi morală.

Cauza este ilicită când este contrară legii şi bunelor moravuri.

Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.

Frauda la lege reprezintă cauză ilicită, în raport de dispoziţiile art.1237 Cod civil, conform
cărora cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea
unei norme imperative a legii.

Sancţiunea

 – nulitatea relativă a contractului în cazul lipsei cauzei, cu excepţia cazului în care contractul
a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice;

– nulitatea absolută a contractului, dacă este vorba de o cauză ilicită sau imorală, dacă este
comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o
cunoască.

[Link]. Condiţiile de formă

         Pentru încheierea valabilă a unui contract, alături de îndeplinirea condiţiilor de fond,
analizate anterior, trebuie să fie îndeplinite şi anumite condiţii ce ţin de forma contractului.
          Prin forma actului juridic civil se înţelege acea condiţie care constă în modalitatea de
exteriorizare a manifestării de voinţă cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport
juridic civil concret.

Art.1178 Cod civil enunţă principiul libertăţii formei, în sensul că încheierea

contractului se realizează prin simplul acord de voinţă al părţilor, capabile de a contracta, dacă
legea nu impune o anumită formalitate.

           Codul civil consacră în mod expres principiul consensualismului prin dispoziţiile
art.1178 referitoare la libertatea formei şi ale art.1240 privitoare la formele de exprimare a
consimţământului. Astfel, voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris. Voinţa
poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei părţilor,
practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a
produce efectele juridice corespunzătoare.

Lato sensu, forma contractului desemnează trei cerinţe de formă ale contractului:

a) forma cerută pentru însăşi valabilitatea contractului –                 ad validitatem  –

nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitatea contractului;

b) forma cerută pentru probarea contractului – ad probationem;

c) forma cerută pentru opozabilitatea contractului faţă de terţe persoane – nerespectaraea

acestei condiţii se sancţionează cu inopozabilitatea contractului faţă de terţi, care nu vor fi
obligaţi să recunoască şi să respecte situaţia juridică născută din respectivul contract.

O primă problemă care se impune a fi menţionată este faptul că redactorii noului Cod civil, în
scopul asigurării părţilor contractante a unui mijloc de probă valabil, stipulează cerinţa ca
înscrisul care constată încheierea contractului să îmbrace forma scrisă, neavând importanţă
dacă acesta va fi un înscris sub semnătură privată sau un înscris autentic. În acest sens, art.
1242 alin.(1) Cod civil prevede că, în cazul în care părţile nu încheie contractul în una din cele
două forme prevăzute expres, contractul respectiv va fi sancţionat cu nulitatea absolută.
         În ipoteza în care părţile, prin acordul lor, decid să încheie un contract într-o anumită
formă, care nu este cerută în mod expres de lege, contractul va fi valabil chiar dacă forma
aleasă de parţi nu a fost îndeplinită, conform art. 1242 alin.(2) Cod civil.

       Tot astfel, în cazul în care un contract încheiat se doreşte a fi modificat, pentru a opera
modificarea, părţile vor trebui să respecte condiţiile de forma cerute de lege pentru încheierea
să, potrivit art. 1243 Cod civil, în conformitate cu principul simetriei actelor juridice.

            Forma ad validitatem

           Este condiţia specială şi esenţială care presupune îndeplinirea unor formalităţi
prevăzute de lege, în absenţa cărora contractul nu ar putea lua naştere în mod valabil.

         Codul civil prevede anumite situaţii în care forma scrisă este o condiţie de validitate:
contractul de arendare (art. 1838 alin.(1)); fideiusiunea (art. 2282).

         Sancţiunea nerespectării acestei condiţii a contractului este nulitatea absolută.

        Forma ad probationem

        Este acea condiţie impusă de lege sau de părţi care constă în întocmirea unui înscris cu
scopul de a proba contractul valabil încheiat.

        Conform art.1241 Codul civil, înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub
semnătură privată sau autentic.
       Nerespectarea formei contractului se sancţionează cu imposibilitatea dovedirii
contractului cu alt mijloc de probă.

         Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

          Reprezintă condiţia necesară pentru că un contract să fie opozabil şi persoanelor care nu
au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor şi intereselor lor.

         Art.1244 Codul civil prevede necesitatea încheierii prin înscris autentic, sub sancţiunea
nulităţii absolute, a convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează să fie
înscrise în cartea funciară.

        Forma contractelor electronice

Art.1245 Codul civil prevede că acele contracte care se încheie prin mijloace electronice sunt
supuse condiţiilor de formă prevăzute de legea specială.

2.2.5. Etapele încheierii contractului

          Conform art.1182 alin.(1) din Codul civil, contractul se încheie prin negocierea lui de
către părţi sau prin acceptarea sa fără rezerve a unei oferte de a contracta.
 

        [Link]. Oferta de a contracta

       Definiția

Oferta de a contracta este propunerea pe care o parte o face unei persoane determinate sau
publicului. Potrivit art. 1188 alin.(1) Cod civil, o propunere constituie ofertă de a contracta
dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia
ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Reglementarea legală

Oferta de a contracta este reglementată în art.1188-1200 din Codul civil.

Formele ofertei de a contracta

-     oferta poate fi făcută în scris sau oral;

-     oferta poate fi cu termen sau fără termen;

 -   ofertă adresată unei persoane determinate sau adresată publicului.

 Ea trebuie să îndeplinească toate cerinţele consimţământului, să fie reală, serioasă, conştientă,
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. De asemenea trebuie să fie fermă, neechivocă,
completă şi precisă. Prin simpla ei acceptare, trebuie să se poată încheia contractul.

 Pentru ca o ofertă să fie valabilă se cer întrunite două categorii de condiţii:

a.         Condiţii generale

Fiind o manifestare de voinţă, oferta de a contracta trebuie să îndeplinească toate

condiţiile generale de validitate ale consimţă-mântului:

– să provină de la o persoană cu discernământ;

– să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice;

– să fie exteriorizată;

– să nu fie afectată de vicii de consimţământ.

a. Condiţii speciale:

– să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja

din punct de vedere juridic;
 – să fie fermă şi neechivocă, în sensul că trebuie să exprime voinţa neîndoielnică de a încheia
contractul prin simpla acceptare;

– să fie precisă şi completă, respectiv, să cuprindă elementele necesare pentru încheierea

contractului.

Forţa juridică a ofertei

Din pnct de vedere al caracterului obligatoriu al ofertei, aceasta poate fi:


 ofertă irevocabilă;
 ofertă revocabilă.

Oferta irevocabilă este reglementată de art.1191 Cod civil, în raport de care oferta este
irevocabilă în următoarele situaţii:

– dacă ofertantul se obligă să o menţină un anumit termen;

– dacă a fost considerată irevocabilă în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite

între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor.

            Din analiza dispoziţiilor legale rezultă că oferta cu termen este întotdeauna
irevocabilă.

Analiza problemei forţei obligatorii a ofertei se face diferit, după cum:

 a) oferta a ajuns la destinatar – dacă oferta este cu termen, ea trebuie menţinută până la
expirarea termenului. Dacă oferta este fără termen, ea trebuie menţinută un timp rezonabil,
pentru ca destinatarul să se poată pronunţa asupra ei;

b) oferta nu a ajuns la destinatar – dacă nu a ajuns la destinatar, ea poate fi revocată

oricând.

Cu privire la această problemă, Codul civil distinge două situaţii:

1. Oferta fără termen adresată unei persoane absente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menţinută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze şi să expedieze acceptarea.

Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar înainte
ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârşirii actului ori faptului
care, potrivit prevederilor art.1.186 alin. (2) Cod civil, determină încheierea contractului.

Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului.

2. Oferta fără termen adresată unei persoane prezente

Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne fără efecte dacă nu
este acceptată de îndată.

Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea
mijloace de comunicare la distanţă.
 

Răspunderea pentru revocarea ofertei

În cazul ofertei fără termen, în raport de dispoziţiile art.1193 alin.(1) Cod civil, se pune
problema răspunderii pentru revocarea ofertei. Oferta fără termen de acceptare, adresată unei
persoane care nu este prezentă, trebuie menţinută un termen rezonabil, după împrejurări,
pentru ca destinatarul să o primească, să o analizeze şi să expedieze acceptarea.

Răspunderea pentru revocarea ofertei intervine în cazul în care revocarea se face intempestiv,
răspunderea fiind reglementată în  art. 1193 alin.(3) Cod civil, potrivit căruia ofertantul
răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării termenului
prevăzut la alin.(1).

Răspunderea pentru revocarea intempestivă a ofertei este de natură delictuală, pentru că prin
revocare se creează un prejudiciu destinatarului, astfel că temeiul este delictual.

Revocarea intempestivă este un abuz de drept, pentru că drepturile subiective civile trebuie
exercitate în conformitate cu scopul lor economic şi social. Dacă dreptul de a exercita oferta
este abuziv, atunci el va fi lipsit de protecţie juridică. Este vorba tot despre o răspundere pe
temei delictual, pentru că răspunderea pentru abuzul de drept este o formă particulară a
răspunderii delictuale.

Încetarea valabilităţii ofertei

Încetarea valabilităţii ofertei se realizează atunci când oferta ajunge la termen, este retrasă sau
devine caducă.
 Retragerea ofertei este prevăzută de art. 1199 Cod civil, conform căruia oferta sau acceptarea
poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau,
după caz, cu acceptarea.

Această reglementare distinge între noţiunile de revocare şi retragere.

             Revocarea ofertei reprezintă actul juridic unilateral de revenire asupra ofertei iniţiale
şi care intervine după momentul ajungerii ofertei la destinatar[6].

          Revocarea are în vedere un act juridic care s-a născut, manifes-tarea de voinţă a ajuns la
destinatarul ofertei, în persoana acestuia s-a născut dreptul de a încheia contractul, iar în
persoana ofertantului s-a născut obligaţia de a menţine oferta până la încheierea efectivă a
contractului.

                 În ceea ce priveşte retragerea, oferta nu a ajuns la destinatar, astfel că emitentul

ofertei nu are obligaţia să menţină oferta.

        Caducitatea ofertei

Codul civil reglementează caducitatea ofertei în art.1195, care prevede că oferta devine
caducă dacă:

a. acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut

la art.1.193 alin. (1);

b)destinatarul refuză.

         Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai
atunci când natura afacerii sau împrejurările o impun.
 

[Link].Acceptarea ofertei

Noţiunea

Acceptarea constă în manifestarea de voinţă a destinatarului ofertei sau a unei alte persoane

de a încheia un contract în condiţiile stabilite în oferta ce i-a fost adresată.

Cu alte cuvinte, acceptarea este răspunsul destinatarului, prin care se realizează acordul de
voinţe al părţilor.

Reglementarea legală

Acceptarea ofertei este reglementată de art.1196-1200 Cod civil.

Potrivit  art. 1.196 Codul civil:

(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la
autorul ofertei. Dispoziţiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta
rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau
din alte împrejurări.

              Condiţiile acceptării ofertei

Acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate cerute de lege în

materia voinţei juridice.

În privinţa conţinutului, acceptarea ofertei trebuie să îndepli-nească următoarele condiţii:

1) să fie pură şi simplă – să fie în concordanţă cu oferta, ceea ce presupune ca destinatarul să
accepte oferta fără rezerve sau să formuleze modificări, deoarece în acest caz nu mai este
vorba de acceptare a ofertei, ci de o contraofertă;

2) să fie neîndoielnică – adică să se facă prin orice act sau fapt al destinatarului care să
constituie, în mod clar, acordul său cu privire la ofertă, astfel cum a fost formulată;

3) să nu fie tardivă – să ajungă la timp, la termen, la autorul ofertei.

Conform art. 1196 Cod civil, acceptarea tardivă produce efecte dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:

            – numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre încheierea
contractului;

            – dacă a ajuns la ofertant după expirarea termenului, din motive neimputabile
acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înştiinţează despre aceasta de îndată.
 4) să emane de la destinatar dacă a fost adresată unei anumite persoane.

Răspunsul destinatarului ofertei nu constituie acceptare în cazurile enumerate de art. 1197

alin.(1) Cod civil, respectiv:

a. cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

b. ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.

Felurile acceptării

După modul de exprimare, acceptarea ofertei poate fi expresă (în scris sau verbal)
sau tacită. Există acceptare tacită în cazul în care are loc executarea obiectului ofertei de către
acceptant. Acceptarea tacită nu se confundă cu tăcerea, deoarece acceptarea presupune o
manifestare de voinţă a acceptantului, în timp ce în cazul tăcerii nu are loc nicio declaraţie de
voinţă şi nici nu se îndeplineşte un act care va putea să implice o acceptare tacită[7].

Ca regulă, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare. Prin excepţie,

conform art. 1196 alin.(2) Cod civil, tăcerea constituie acceptare atunci când rezultă din lege,
din acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

[Link].Momentul încheierii contractului

Conform art.1.200 Cod civil, oferta, acceptarea și revocarea acestora produc efecte numai din
momentul în care ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ele din motive care
nu îi sunt imputabile.
 Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puţin la fel de rapide ca şi cele
folosite de ofertant dacă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea
sau din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.

Pentru contractele încheiate între persoane prezente sau prin telefon, momentul este uşor de
stabilit.

Încheierea contractului prin corespondenţă, numită şi încheierea contractului între absenţi, a

generat patru sisteme sau teorii pentru cunoaşterea momentului încheierii contractului.

 Sistemul emisiunii (al declaraţiunii) consideră că acordul de voinţă s-a realizat în

momentul în care destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu oferta primită, chiar dacă nu a
comunicat acceptarea sa ofertantului.
 Sistemul expedierii acceptării consideră că momentul încheierii contractului este acela
în care acceptantul a expediat răspunsul său afirmativ, prin scrisoare, telegramă, telex, telefax,
chiar dacă răspunsul nu a ajuns la cunoştinţa ofertantului.
 Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant (sistemul primirii acceptării) consideră
că încheierea contractului a avut loc în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la
ofertant, indiferent de faptul că ofertantul a luat sau nu la cunoştinţă de conţinutul acestuia.
 Sistemul informării consideră că momentul încheierii contractului este acela în care
ofertantul a luat cunoştinţă de acceptare.

În sistemul nostru de drept este valabilă, potrivit Codului civil, teoria receptării.

          Conform art. 1.185 Cod civil, contractul se încheie în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi
sunt imputabile.

De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei

săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei,
al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se
poate face în acest mod.
 Momentul încheierii contractului prezintă importanţă datorită consecinţelor deosebite pe care
le produce, respectiv:

 din momentul încheierii contractului, acesta poate să îşi producă efectele, născându-se
drepturile şi obligaţiile părţilor contractante;
 în raport de acest moment se apreciază posibilitatea de revocare, precum şi caducitatea
ofertei;
 viciile de consimţământ se analizează în raport de momentul încheierii contractului;
 în cazul contractelor translative de proprietate având ca obiect bunuri certe,
transmiterea dreptului de proprietate are loc în momentul încheierii contractului, iar riscul
pierii bunurilor se suportă de către cumpărător;
 în caz de conflict de legi în timp, contractului i se va aplica legea în vigoare la
momentul încheierii sale;
 determină locul încheierii contractului.

[Link]. Locul încheierii contractului

Dacă contractul se încheie prin telefon, locul încheierii este locul în care se află ofertantul.
Dacă se încheie prin corespondenţă, operând teoria receptării, locul încheierii este locul în
care se află ofertantul.

Determinarea locului încheierii contractului prezintă interes sub următoarele aspecte:

 în materia dreptului internaţional privat, pentru determinarea legii aplicabile în cazul

conflictului de legi în spaţiu;
 în materia dreptului procesual civil, pentru determinarea instanţei competente din
punct de vedere teritorial.

[1] Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil.
Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.55.
[2] Liviu Stănciulescu, Curs de drept civil. Contracte, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p.
29
[3] Diana Anca Artene, Drept [Link],Editura Sitech, Craiova, 2014, pp.51-53
[4] Ioan Adam, Drept civil. Obligaţiile, Contractul, Editura [Link], Bucureşti, 2011, p.88.
[5] Paul Vasilescu, Drept civil. Obligaţiile,Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 333-335.
[6] Liviu Pop, Ionuţ-Florian Popa, Stelian Ioan Vidu, op. cit., p. 107.
[7] Ioan Adam, op. cit., p. 117.

CONTRACTUL (II)

            Consideraţii generale privind efectele contractului

Noţiunea de efecte a contractului desemnează drepturile si obligaţiile care se nasc din
contract si raporturile juridice care îsi au izvorul în contract.
Pentru a stabili care sunt efectele contractului este necesară interpretarea contractului.
 
Interpretarea contractului
Reguli generale de interpretare a contractului
Regulile comune de interpretare a contractului sunt reglementate în Codul civil în
Secţiunea a 5-a ,,Interpretarea contractului, din  Capitolul 1 (Contractul), Titlul II (Izvoarele
abligaţiilor), Cartea a V-a (Despre Obligaţii).
Părţilor contractante le revine sarcina de a face dovada existenţei contractului. În lipsa
contractului, este lipsită de obiect însăsi operaţiunea de interpretare. În astfel de situaţii, mai
ales în ipoteza unui acord progresiv, judecătorul este chemat să determine existenţa
unui acord suficient de voinţe sau a unui acord asupra elementelor esenţiale ale contractului
(art. 1182 alin. (2) Cod civil), pentru ca apoi să procedeze la o stabilire a conţinutului
obligaţional primar, determinând funcţie de ofertă - acceptare care sunt clauzele din
contract, ţinând seama de prevederile art. 1201-1203 Cod civil.
După ce se constată existenţa contractului, următorul pas este calificarea acestuia.
Această etapă are o importanţă deosebită, deoarece calificarea contractului, adică încadrarea
sa într-o anumită categorie, determină un anumit regim juridic prin care îl deosebim de
contractele din alte categorii.
Regulile care se aplică în vederea stabilirii regimului juridic al contractului se regăsesc
în art. 1167-1168 Cod civil şi de cele deduse din clasificarea contractelor cuprinse în art.
1171-1177 Cod civil.
Stabilirea conţinutului contractului este o operaţiune mai mult sau mai puţin
complicată, în raport de gradul de precizie şi claritate în care părţile şi-au exprimat voinţa.
Prin interpretarea contractului se înţelege operaţiunea de determinare şi clarificare a
conţinutului contractului, a clauzelor sale, cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor născute
din acesta.
Regulile de interpretare, cu caracter supletiv, sau de recomandare, instituite de Codul
civil sunt stabilite în art. 1266-1269. Ele pot fi grupate în trei categorii:
§ reguli pentru stabilirea voinţei reale a părţilor;
§ reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice;
§ reguli subsidiare de interpretare.
 
Reguli de stabilire a voinţei reale a părţilor
Regulile generale de interpretare a contractului sunt: actul juridic se interpretează după
voinţa internă (reală), iar nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate.
Art.1266 alin. (1) Cod civil stabileşte prioritatea voinţei reale si concordante a părţilor.
 Părţii interesate îi revine sarcina dovedirii că voinţa reală nu concordă cu voinţa
declarată, conform art. 1266 alin. (2) Cod civil care adaugă o serie de criterii subsidiare pentru
a simplifica identificarea voinţei reale a părţilor contractante.
Printre altele, la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama de scopul contractului,
de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea si de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului, deci voinţa reală trebuie dovedită.
Acest procedeu este necesar să aibă loc într-o manieră sistematică,
clauzele interpretându-se unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul
contractului (art. 1267 Cod civil).
 Reguli de interpretare a clauzelor îndoielnice
Când o clauză este primitoare de două înţelesuri se interpretează în sensul care se
potriveşte cel mai bine cu natura si obiectul contractului conform art. 1268 alin.(1) Cod civil.
În alin. 2 al aceluiasi articol legiuitorul completează regula stabilită cu prevederi care indică
criterii complementare de interpretare a clauzelor îndoielnice:
- împrejurările în care s-a încheiat contractul;
- interpretarea dată anterior de părţi;
−&νβσπ;&νβσπ;sensul atribuit în general clauzelor si expresiilor în domeniu;
− &νβσπ;uzanţele.
Interpretarea dată anterior de părţi, în pofida redactării confuze a unei clauze, dacă
între părţi există practici contractuale stabile anterior care includ si o interpretare tacită a
acestor clauze, se va ţine seamă de această interpretare.
Altă regulă de interpretare a clauzelor este aceea conform căreia clauzele se
interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar produce
niciunul, art. 1268 alin.(3) Cod civil, principiul fiind utilizat în materie de validare a
contractului, actus interpretandus est potius ut valeat quamut peret.
Logica care stă la baza acestei interpretări, este aceea că, dacă o clauză a fost
stipulată într-un contract se presupune că părţile au dorit să producă un efect juridic, nu să
conducă la înlăturarea clauzei.
Art.1268 alin. (4) Cod civil prevede o altă regulă, respectiv că oricât de generali ar fi
termenii întrebuinţaţi, efectele actului juridic trebuie să fie numai acelea care pot fi
presupuse că părţile le-au voit.
 
Reguli subsidiare de interpretare
În concepţia legiuitorului aceste reguli subsidiare de interpretare se vor aplica numai
dacă regulile principale de interpretare a clauzelor confuze, din articolele dezbătute anterior
nu au dat rezultatul dorit.
Astfel art. 1269 Cod civil se aplică cu titlu secundar, dacă utilizarea regulilor de
interpretare stipulate în art. 1266-1268 Cod civil nu au dat rezultate, atunci clauza va fi
interpretată în favoarea celui care se obligă, in dubio pro reo.
O a doua regulă subsidiară de interpretare presupune ca interpretarea stipulaţiilor din
contractele de adeziune să se interpreteze împotriva aceluia care le-a propus si se regăseşte ca
regulă subsidiară de interpretare în mai toate codificările moderne.
 
Reguli de interpretare a clauzelor tacite care completează contractul
Legiuitorul a consacrat două reguli de interpretare, dar nu în partea dedicată
interpretării contractelor, ci în cea dedicată efectelor lui, evidenţiind astfel calitatea de normă
privată a voinţei tacite a părţilor:
- actul juridic produce, pe lângă toate efectele în vederea cărora a fost încheiat, si
acele efecte pe care uzanţele, legea, echitatea, sau practicile statornicite între părţi dau
obligaţiei după natura acesteia - 1272 alin.(1) Cod civil; această regulă ne evidenţiază că,
eventualul contract lacunar, trebuie completat cu potenţiale clauze cu conţinut obligaţional
care rezultă din practicile statornicite, uzanţele, legile sau echitatea, susţinând forţa obligatorie
a contractului;
- clauzele obişnuite într-un act juridic se subînţeleg, chiar dacă nu sunt menţionate
expres în cuprinsul acestuia – 1272 alin.(2) Cod civil; sunt considerate ca făcând parte din
voinţa tacită a părţilor.
 
Obligaţiile implicite
În dreptul civil s-a statuat ideea existenţei unor obligaţii, care desi nu sunt expres
stipulate în contract, sunt considerate existente în virtutea unei voinţe tacite a părţilor.
Obligaţiile implicite create de doctrină, obligaţia de informare si cea de bună credinţă, sunt
obligaţii legale, având în vedere faptul că părţile nu pot înlătura aceste obligaţii nici prin
convenţia lor, rezultând astfel natura de ordine publică a normelor care le reglementează.
Obligaţia de bună - credinţă
Obligaţia generală de bună-credinţă  este stipulată în art. 1183 Cod civil, neexistând
alt text cu titlul special în materie contractuală aşa cum era stipulat în art. 970 alin. (1) Cod
civil 1864; cu toate acestea, se deduce caracterul general al unei asemenea obligaţii
si aplicabilitatea sa pe deplin în materie contractuală conform art. 14 alin. (1) Cod civil. De
cele mai multe ori noţiunea de bună-credinţă se manifestă ca o tehnică de control judiciar prin
intermediul căreia sunt eliminate manifestările contractuale de rea-credinţă. Obligaţia de
bună-credinţă funcţionează si ca un concept generator de obligaţii contractuale subsecvente.
Astfel se poate afirma că obligaţia de informare contractuală ca si informaţia de cooperare sau
obligaţia de coerenţă contractuală sunt formule comportamentale contractuale, care sunt
urmări ale bunei-credinţe.
 
Obligaţia de cooperare contractuală
Din obligaţia generală de bună-credinţă si prin aplicarea principiului forţei obligatorii
a contractelor, este dedusă obligaţia de cooperare, favorizată fiind si de teoria solidarismului
contractual..
Conform teoriei solidarismului contractual, fundamentul principiului forţei
obligatorii a contractului nu îl constituie voinţa părţilor, ci reglementarea contractului care
este de origine socială, impunându-se o nouă concepţie asupra contractului, caracterizată prin
supunerea voinţei individuale contractului social.
Cu alte cuvinte, este vorba despre îndatoririle părţilor de a colabora pentru ca
executarea contractului să aibă loc în cele mai bune condiţii. Un exemplu de asemenea
obligaţie este obligaţia creditorului de a depune diligenţe în vederea minimizării prejudiciului
cauzat prin neexecutare.
 
Obligaţia de coerenţă contractuală
Reprezintă obligaţia părţii contractante de a avea o conduită unitară, în conformitate
cu aşteptările rezonabile ale celeilalte părţi. O astfel de obligaţie este rezultatul unei analize a
exigenţei de bună-credinţă si cooperarea contractuală, urmare a forţei obligatorii a
contractului. 
 
Obligaţia de informare contractuală 
Această obligaţie se referă la informarea din faza contractuală, care atrage după sine
sancţiunea de neexecutare a contractului în cazul nerespectării sale, fiind urmarea forţei
obligatorii a contractului decât a unei voinţe prezumate a părţilor. O asemenea obligaţie
reprezintă îndatorirea părţilor de a comunica una celeilalte informaţiile pertinente si utile
legate de executarea contactului.
 Obligaţia de securitate
Această obligaţie este fundamentată pe temeiul urmărilor pe care legea le atribuie
unui contract, cunoscând o extensie uimitoare si stă la baza a ceea ce astăzi numim răspundere
pentru produse defectuoase.
 
Principiile efectelor contractului si excepţiile  de la principii
Principiile efectelor contractului sunt reguli de drept civil care arată cum si faţă
de cine se produc aceste efecte. Efectele contractului sunt drepturile si obligaţiile care
formează conţinutul contractului.
Efectele contractului sunt guvernate de următoarele principii, reglementate de Codul
civil:
 principiul forţei obligatorii a contractului;
 principiul irevocabilităţii contractului;
 principiul relativităţii efectelor contractului;
 principiul opozabilităţii efectelor contractului.
 
Principiul forţei obligatorii a contractului
Principiul forţei obligatorii a contractului este consacrat prin art. 1270 alin. (1) Cod
civil conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
Prin acest text este consacrat legal principiul forţei obligatorii a contractului pentru
părţile contractante. Această reglementare are rolul de a explica si ordona raportul juridic
născut între părţi ca urmare a încheierii contractului, pentru ca apoi să se poată impune ca
realitate obiectivă terţilor.
O altă consecinţă a forţei obligatorii a contractului este regula înscrisă în alin.
(2) conform căreia contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din
cauze autorizate de lege.
O altă regulă este consacrată legislativ în art.14 si art.15 din Codul civil, potrivit
cărora obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întodeauna cu bună credinţă.
Semnificaţia principiului forţei obligatorii a contractului este faptul că părţile sunt
ţinute să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au obligat prin contract, adică la termenele
si în condiţiile stabilite, în caz contrar creditorul are dreptul să utilizeze toate mijloacele
juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiei ce i se datorează.
Dacă executarea în natură nu este posibilă, obligaţia debitorului se transformă în
daune-interese, angajându-se răspunderea lui contractuală.
Fundamentul principiului forţei obligatorii este datorat necesităţii asigurării
stabilităţii si siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, cât si de
imperativul moral al respectării cuvântului dat.
 
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului
Reglementarea legală a excepţiilor de la aceste principiu este cuprinsă în art.1271
alin. (2) Cod civil care dispune că   dacă executarea contractului a devenit excesiv de
oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă
obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile si
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul si în condiţiile pe care le stabileşte.
Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele cazuri în care
efectele unui contract sunt mai restrânse sau mai extinse decât cele stabilite prin voinţa
părţilor contractante.
Cazurile de restrângere a forţei obligatorii a contractului
 Efectele unui contract se restrâng datorită dispariţiei unuia dintre elementele
[Link] situaţii pot să apară, de exemplu, în următoarele cazuri:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului
– art.1818 alin.(1) Cod civil;
 - încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării
decesului ciriaşului – art.1834 alin.(1) Cod civil;
 - încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului
manadantului sau mandatarului – art. 2030 lit.c) Cod civil;
 - încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului – art.2319 Cod civil.
 
                  Cazurile de extindere a forţei obligatorii a contractului
Reprezintă cazuri de extindere a forţei obligatorii a contractului următoarele situaţii:
 - prelungirea efectelor contractului, peste termenul stabilit de părţile contractante, prin efectul
legii;
 - prelungirea efectelor unui contract cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării contractului, pe toată durata cauzei de suspendare;
 - moratoriul legal, respectiv termenul acordat prin lege al cărui efect este amânarea cu
caracter general a executării obligaţiilor contractuale de către anumiţi debitori, având în
vedere existenţa unor împrejurări cu caracter excepţional, cum ar fi o conflicte militare, crize
economice, etc.
 
Teoria impreviziunii
O altă excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului este statuată
în dispoziţiile art. 1271 Cod civil care reglementează teoria impreviziunii, care are în vedere
revizuirea efectelor unui contract din cauza ruperii echilibrului contractual ca urmare a
schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului.
Dispoziţia legală dă posibilitatea părţilor de a modifica de comun acord clauzele
iniţiale ale contractului, dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere iniţial, de aşa
manieră încât s-a ajuns la ruperea echilibrului contractual.
Este posibilă stipularea unor clauze de revizuire a contractului, prin care părţile sunt
obligate ca la anumite intervale de timp să verifice si să reajusteze dacă este cazul, prestaţiile
la care s-au obligat, ţinând seama de conjuctura economică.
Domeniul de aplicare al teoriei impreviziunii îl reprezintă contractele sinalagmatice,
cu titlu oneros, comutative si cu executare succesivă. În doctrină s-a formulat si opinia
conform căreia teoria impreviziunii este compatibilă si cu unele contracte unilaterale,
deoarece si în cazul acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a
pierderilor care ar rezulta datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să
devină excesiv de oneroasă pentru debitorul ei.
Condiţiile în care poate opera revizuirea judiciară pentru impreviziune sunt
reglementate în art. 1271 alin. (3) Cod civil:
a) dacă schimbarea a intervenit după încheierea contractului. Aceasta presupune că
este necesar ca impreviziunea care generează dezechilibrul să fi intervenit după încheierea
contractului. Dacă dezechilibrul era deja produs la data când s-a încheiat contractul atunci nu
mai este impreviziune, ci imposibilitate iniţială de executare si face obiectul unei reglementări
diferite;
b) schimbarea împrejurărilor, precum si întinderea acestora nu au fost si nici nu
puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii
contractului. Prin prisma acestei reglementări legiuitorul a precizat că imprevizibilitatea avută
în vedere trebuie să fie una rezonabilă. De aceea, existenţa acestei reglementări face ca
impreviziunea să se deosebească de forţa majoră în cazul căreia impreviziunea este una
absolută;
c) debitorul să nu-si fi asumat riscul schimbării împrejurărilor sau să nu se poată
înţelege, în mod rezonabil, că si-a asumat un asemenea risc. Aceasta înseamnă că pentru o
simplă schimbare a împrejurărilor, care au avut consecinţă numai caracterul mai oneros al
executării, debitorul nu este scutit de îndeplinirea obligaţiei asumate art. 1271 alin. (1) Cod
civil. Astfel legiuitorul acoperă două ipoteze în care impreviziunea nu funcţionează:
 1. debitorul si-a asumat expres riscul producerii unui eveniment imprevizibil;
 2. asumarea riscului evenimentului imprevizibil este dedusă pe cale de interpretare a
contractului, atunci când judecătorul poate deduce în manieră rezonabilă din termenii
contractului, că părţile au înţeles să îsi asume consecinţele unui eveniment imprevizibil si au
convenit să execute contractul si în aceste condiţii.
d) debitorul să fi încercat într-un termen rezonabil si cu bună credinţă, negocierea
adaptării rezonabile si echitabile a contractului. Este vorba aici de o consecinţă a obligaţiilor
de loialitate si cooperare contractuală deduse din chiar principiul forţei obligatorii. Astfel
debitorul are îndatorirea rezonabilă de a notifica creditorul de survenirea evenimentului
imprevizibil si de a încerca o soluţionare amiabilă, prin negociere, pentru a reechilibra
contractul afectat de cauza impreviziunii.
În cazul în care părţile nu ajung la un consens prin renegocierea contractului într-un
termen rezonabil, doar instanţa de judecată este cea care poate dispune, la cererea acestora,
modificarea contractului în aşa fel încât, atât pierderile cât si beneficiile care rezultă în urma
schimbării împrejurărilor iniţiale, să fie distribuite echitabil. Dacă o asemenea adaptare nu
este posibilă, instanţa poate dispune încetarea contractului la momentul si în condiţiile pe care
le stabileşte art. 1271 alin.(3) [Link] civil.
 
              Principiul irevocabilităţii contractului
              Principiul irevocabilităţii contractului decurge din principiul forţei obligatorii a
contractului, fiind o consecinţă a acestuia.
              Acest principiu exprimă ideea că un contract nu poate fi revocat decât prin acordul
părţilor, aşa după cum legea nu poate fi abrogată decât printr-o altă lege cu aceeasi forţă
juridică. Faţă de această regulă, prin excepţie, contractul poate fi desfiinţat prin voinţa unei
singure părţi dar numai pentru cauzele autorizate de lege. În acest sens dunt dispoziţiile
art.1270 alin.(2) Cod civil, conform cărora contractul se modifică sau încetează numai prin
acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.
 
 Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractului
              De la principiul irevocabilităţii contractului există şi situaţii de excepţie, cum ar fi, de
exemplu:
 - revocarea donaţiei între soţi în timpul căsătoriei (art.1031 Cod civil);
            - denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare
dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz (art.1277 Cod civil);
- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată (art. 1816 alin.
(1) Cod civil);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art.2030 alin.(1) lit.a Cod civil);
- renunţarea mandatarului la mandat (art.2030 alin.(1) lit.b Cod civil).
 
Principiul relativităţii efectelor contractului între părţi
Principiul relativităţii efectelor contractului trebuie înţeles ca regula de drept
conform căreia un act produce efecte numai faţă de autorii sau autorul său, el neputând să
profite ori să dăuneze altor persoane. Altfel spus, actul bilateral dă naştere la drepturi si
obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă pe autorul lui (res inter alios acta,
aliis neque nocere, nequeprodesse potest). Consacrarea acestui principiu se regăseşte în
dispoziţiile art. 1280 Cod civil conform cărora contractul produce efecte numai între părţi,
dacă prin lege nu se prevede altfel si este justificat, pe de o parte, de natura voliţională a
contractului, iar pe de altă parte, prin necesitatea de a nu se aduce atingere libertăţii persoanei.
Categoriile de parte, având-cauză si terţ
Aplicarea principiului relativităţii resupune distincţia între noţiunile de părţi, avânzi-
cauză si terţi.
Parte este persoana care încheie actul juridic, personal sau prin reprezentant, si în
patrimoniul ori asupra căreia se produc efectele actului respectiv, având în vedere că a
exprimat un interes personal cu ocazia încheierii acestuia.
Avânzii-cauză (habentes causam) reprezintă o categorie de persoane intermediară
părţilor si terţilor propriu-zisi, întrucât, desi nu au participat la încheierea actului, totusi,
suportă efectele acestuia, datorită legăturii juridice pe care o au cu părţile actului.
Sunt consideraţi, ca aparţinând acestei categorii: succesorii universali si cei cu titlu
universal; succesorii cu titlu particular; creditorii chirografari. Este succesor universal
persoana care dobândeşte un patrimoniu, adică o universalitate de bunuri (ca în cazul
moştenitorului legal unic, legatarului universal, persoanei juridice dobânditoare a unui
patrimoniu prin efectul comasării), iar succesor cu titlu universal cel care dobândeşte o
fracţiune dintr-un patrimoniu (situaţia moştenitorilor legali, legatarilor cu titlu universal,
persoanei juridice dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate).
Succesorii cu titlu particular sunt aceia care dobândesc un anumit drept, privit
individual (ut singuli), astfel cum se întâmplă în cazul cumpărătorului, donatarului, legatarului
cu titlu particular. În legătură cu aceste categorii, a succesorilor universali, cu titlu universal şi
cu titlu particular, reglementarea se regăseşte în dispoziţiile art. 1282 Cod civil, potrivit
cărora:
„(1) La moartea unei părţi, drepturile si obligaţiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia
părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
  (2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta
se transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Creditorii chirografari sunt aceia care nu au o garanţie reală (ipotecă sau gaj) care să
le asigure realizarea creanţei, ci au drept garanţie doar un drept de gaj general asupra tuturor
bunurilor prezente si viitoare ale debitorului lor. Potrivit art. 2324 alin. (1) Cod civil, cel care
este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoare.
Ele servesc drept garanţie comună a creditorilor săi. Calitatea de avânzi-cauză a creditorilor
chirografari constă în aceea că ei suferă, în mod direct, influenţa actelor juridice încheiate de
debitor cu alte persoane, acte prin care patrimoniul acestuia se măreşte sau se micşorează.
Aşadar, sub rezerva fraudei debitorului, când are deschisă acţiunea revocatorie, creditorul
chirografar este ţinut să respecte actele încheiate de debitor, acestea fiindu-i opozabile.
Terţii sunt persoane străine de contract, adică aceia care nu si-au dat consimţământul
(direct sau prin reprezentant) la încheierea unui anumit contract si nici nu au devenit părţi pe
parcursul existenţei contractului. De aceea, străini fiind faţă de raportul juridic născut din
contract, terţii nu pot deveni debitori si, în principiu, nici creditori, prin efectele unui contract
la încheierea căruia nu au participat (acestea neputânduli-se opune cu valoarea obligativităţii,
ca în situaţia părţilor).
 
Excepţii de la relativitatea efectelor contractelor
 Excepţiile de la relativitatea efectelor contractului sunt situaţiile în care efectele
contractului se produc faţă de persoane care nu au participat nici direct şi nici prin
reprezentant la încheierea contractului.
Ecepţiile de la acest principiu sunt excepţii aparente şi excepţii reale sau veritabile.
În categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii intră: situaţia avânzilor-
cauză, promisiunea faptei altuia, simulaţia, reprezentarea, acţiunile directe, iar ca veritabilă
excepţie este considerată stipulaţia pentru altul sau contractul în favoarea unei terţe persoane.
Promisiunea faptei altuia îsi găseşte sediul în Codul civil în dispoziţiile art. 1283,
care se ocupă însă, doar de efectele unei asemenea promisiuni.
Promisiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o persoană (debitorul
promitent) se obligă faţă de creditorul beneficiar să obţină consimţământul unei terţe persoane
de a încheia personal sau prin reprezentant un anumit contract sau să ratifice actul încheiat în
absenţa sa. 
Trăsăturile caracteristice ale promisiunii pentru fapta altuia sunt următoarele: terţul
nu este obligat prin contractul încheiat între promitent si creditorul promisiunii, iar obligaţia
sa se va naşte numai dacă aderă la contract sau încheie un nou contract; ceea ce se promite
este fapta personală a debitorului de a determina o terţă persoană să-si asume un angajament
juridic faţă de creditor; debitorul nu este obligat să garanteze faţă de terţ executarea
angajamentului de către terţa persoană.
Sub aspectul efectelor unui asemenea contract, art. 1283 Cod civil stabileşte că acela
care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat si ca fideiusor,
dacă terţul nu execută prestaţia promis. Cu toate acestea, răspunderea promitentului este
înlăturată dacă acesta asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun prejudiciu
creditorului.
Reprezentarea constituie acel procedeu tehnico-juridic prin care o persoană, numită
reprezentant, încheie un act juridic în numele si pe seama altei persoane, numită reprezentat,
în aşa fel încât efectele actului se produc direct si nemijlocit în persoana reprezentatului.
Este reglementată prin dispoziţiile art. 1295-1314 Cod civil.
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele
reprezentatului produce direct efecte între reprezentat si cealaltă parte, acesta fiind motivul
pentru care reprezentarea este considerată o aparentă excepţie de la principiul relativităţii.
Stipulaţia pentru altul este veritabila excepţie de la principiul relativităţii întrucât
constituie actul bilateral prin care o parte, numită stipulant, convine cu cealaltă parte,
numită promitent, ca aceasta din urmă să efectueze o prestaţie în favoarea unei a treia
persoane numită terţ beneficiar.
Potrivit art. 1284 Cod civil oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul
unui terţ. Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct
promitentului executarea prestaţiei. Rezultă că dreptul terţului se naşte direct si în puterea
convenţiei dintre stipulant si promitent, acesta fiind motivul pentru care stipulaţia pentru altul
este considerată excepţie de la relativitatea efectelor actului. Terţului beneficiar nu i se poate
impune însă acceptarea unui drept, astfel încât dacă nu este de acord cu stipulaţia, dreptul său
se consideră a nu fi existat niciodată art. 1286 alin. (1) Cod civil.
Pentru valabilitatea stipulaţiei se cer îndeplinite două categorii de condiţii:
1. condiţii generale - condiţiile cerute pentru valabilitatea contractelor:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul părţilor;
- un obiect determinat si licit;
- o cauză licită si morală.
2. condiţii speciale:
 - voinţa de a stipula (animus stipulandi);
- persoana terţului beneficiar trebuie să fie determinată la momentul încheierii
contractului sau să fie determinabilă în raport cu momentul executării acestuia.
Stipulaţia pentru altul generează raporturi juridice între stipulant si promitent,
precum si între promitent si terţul beneficiar.
Raporturile juridice dintre stipulant si promitent au în conţinutul lor dreptul
stipulantului de a pretinde promitentului să-si execute obligaţia asumată în folosul terţului
beneficiar. Raporturile juridice dintre promitent si terţul beneficiar pun în evidenţă caracterul
de excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor contractului a stipulaţiei pentru altul, în
sensul că favoarea terţului se naşte un drept, direct si nemijlocit, independent de manifestarea
de voinţă a terţului. Dreptul terţului beneficiar se naşte direct în puterea contractului dintre
stipulant si promitent, dar exerciţiul dreptului depinde de voinţa terţului.
Terţul beneficiar exercită acest drept printr-o acţiune personală (proprio nomine), iar
dreptul de a cere executarea obligaţiei îi aparţine si stipulantului, dar în puterea contractului,
însă acesta va cere executarea obligaţiei în favoarea terţului, nu în favoarea sa.
Stipulaţia pentru altul a fost calificată ca o excepţie reală de la principiul relativităţii
efectelor contractului deoarece prin intermediul acestei construcţii juridice se creează drepturi
în favoarea altor persoane decât părţile contractului.
 
Principiul opozabilităţii efectelor contractului faţă de terţi
Opozabilitatea contractului reprezintă modul de a defini obligativitatea contractului
în raport cu terţii.
Pentru prima dată în legislaţia naţională, opozabilitatea efectelor contractului faţă de
terţi este reglementată cu valoare de principiu în art.1281 Cod civil.
În raport cu terţii un contract se impune ca o realitate juridică care nu poate fi
ignorată. Dacă în Codul civil de la 1865 nu a existat reglementată noţiunea de opozabilitate a
efectelor contractului faţă de terţi, noul Cod civil vine să dea expresie acestei instituţii
fundamentale, de natură să asigure eficacitatea contractului si în raporturile faţă de terţe
persoane, neparticipante la încheierea actului. Astfel, potrivit art. 1281 Cod civil, contractul
este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor si obligaţiilor născute din
contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere
executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Explicaţia acestei opozabilităţi a efectelor faţă de terţi trebuie găsită în realitatea
potrivit căreia orice contract generează si efecte juridice externe, care nu pot fi ignorate,
nesocotite de către cei care nu au participat la formarea actului. Deşi efectele obligaţionale se
manifestă doar în relaţia dintre părţile contractante (în sensul că terţii nu pot deveni creditori
sau debitori printr-un contract faţă de care sunt străini), în acelasi timp, ca realitate faptică,
cea născută din contract este opozabilă tuturor.
De aceea, diferenţa dintre părţi si terţi este aceea că terţii nu sunt obligaţi să execute
prestaţiile promise în contract, dar ei sunt ţinuţi să se abţină de la orice comportament care ar
putea constitui un obstacol în executarea prestaţiilor (terţii nu au vreo obligaţie pozitivă
născută din contract, de a da sau a face ceva, dar au obligaţia de a nu face, adică de
abstenţiune, în sensul de a respecta situaţia născută din contract).
Există situaţii când terţii pot înlătura această opozabilitate, în măsura în care le-au
fost prejudiciate [Link] întâmplă astfel, de exemplu, atunci când creditorul recurge la
acţiunea oblică, în virtutea dreptului de gaj general, solicitând inopozabilitatea contractului
încheiat de debitorul său cu un terţ pentru a-l pune în imposibilitate de a-si valorifica
drepturile. Într-o asemenea ipoteză, desi contractul în cauză nu este desfiinţat, el continuând
să producă efecte între părţi, faţă de terţ devine inopozabil. La fel, în cazul simulaţiei, care
creează aparenţe false în circuitul civil, necorespunzătoare înţelegerii reale a părţilor (din actul
secret), ceea ce se opune terţului este contractul aparent (deci nu are loc opozabilitatea
convenţiei reale a părţilor). Terţii vor putea invoca si obţine inopozabilitatea convenţiei
publice, în măsura în care aceasta îi prejudiciază, prevalându-se de actul secret al părţilor.
 
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului este situaţia în care
un terţ va fi îndreptăţit să ignore existenţa unui contract si, pe cale de consecinţă, a drepturilor
si obligaţiilor născute din acel contract. O astfel de excepţie este simulaţia.
Analizând definiţiile formulate în doctrină putem defini simulaţia ca fiind o
operaţiune juridică în cadrul căreia două persoane încheie un contract public – aparent,
mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie juridică decât
cea creată printr-un contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală a părţilor.
Simulaţia este operaţia juridică potrivit căreia printr-un act public, dar nereal
(denumit simulat), se creează o altă situaţie decât aceea stabilită printr-un act juridic ascuns,
secret, dar adevărat. Dacă în Codul civil anterior simulaţiei îi era rezervat un singur text (art.
1175), în noul Cod civil, prin dispoziţiile art.1289-1294, sunt reglementate efectele, atât în
relaţiile dintre părţi, cât si faţă de terţi, raporturile părţilor cu creditorii dobânditorului aparent,
proba simulaţiei, aplicarea simulaţiei actelor juridice unilaterale.
Astfel, între părţi produce efecte contractul secret (dar cu condiţia ca acesta să
îndeplinească toate elementele de fond necesare pentru încheierea sa valabilă), în timp ce
pentru terţul de bună-credinţă produce efecte actul public, acesta având însă opţiunea să
invoce simulaţia împotriva părţilor, dacă aceasta le vatămă drepturile.
Elementele componente ale simulației și condițiile de existență
 În structura simulației intră două elemente: actul public și actul secret lato sensu format din
actul secret stricto sensu și acordul simulatoriu. Acordul simulatoriu reprezintă manifestarea
de voință care spune că actul public este simulat, care dă expresie voinței părțior de a crea
aparența și acordă efecte doar actului ocult. El este rareori explicit, și mai întotdeauna
implicit, prin faptul că reiese din coexistența celor două acte care se contrazic parțial unul pe
celălalt. În situația simulației absolute (actul fictiv), actul secret conține doar acordul
simulatoriu, stabilind inexistența actului public. Pe lângă existența actului public, actului
secret stricto sensu  și a acordului simulatoriu, actul secret trebuie să fie anterior sau
concomitent cu actul public. Această relație temporală trebuie să existe între cele două acte în
sensul de manifestare de voință și nu în sensul de înscris constatator. Dacă actul secret ar
interveni după actul public nu am mai fi în prezența unei simulații ci ar avea loc o modificare
a primului act prin cel de-al doilea.
 
Formele simulaţiei
              Simulaţia se poate prezenta, în funcţie de modul în care este conceput contractul
public si de elementul în privinţa căruia operează, simulaţia se poate prezenta în una din
următoarele forme:
- contractul fictiv;
- contractul deghizat;
- contractul prin care se realizează o interpunere de persoane.
Simulaţia prin încheierea unui contract fictiv presupune o disimulare totală a
realităţii, în sensul că actul public este lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de
prevederile contraînscrisului. În acest caz părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea
juridică consemnată în contractul public nu s-a realizat. De exemplu, vânzarea fictivă a unor
bunuri pentru a evita executarea silită pornită de creditor.
Simulaţia prin deghizarea contractului public este de două feluri:
 a) deghizare totală, când prin contractul public se urmăreşte să se ascundă natura
juridică a contractului secret. De exemplu, contractul public este un contract de vânzare, iar
contractul secret este un contract de donaţie.
b) deghizare parţială, dacă prin contractul public sunt ignorate numai anumite
elemente ale contractului secret, de exemplu preţul din contractul de vânzare sau scadenţa
reală a obligaţiei de plată a preţului.
Simulaţia prin interpunere de persoane intervine atunci când contractul public se
încheie între anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane
între care s-a încheiat contractul. Această formă de simulaţie este întâlnită în materia donaţiei
prin interpunere de persoane, pentru a se asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie
Simulaţia are un scop general si abstract, acela al ascunderii de către părţi a
cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum si un scop concret, care
poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru
Efectele simulaţiei  
a) în raporturile dintre părţile contractante
Potrivit art. 1289 alin.(1) şi (2) Cod civil, atunci când simulaţia este valabilă, între
părţile contractante şi succesorii universali şi cu titlu universal ai părţilor, produce efecte
contractul secret.
 Pentru a produce efecte, contractul secret trebuie să îndeplinească condiţiile de fond cerute
pentru încheierea sa valabilă.
           Succesorii universali și cu titlu universal devin terți dacă simulația îi prejudiciază
(exemplul donației deghizate care aduce atinge rezervei succesorale; contractul secret le este
inopozabil succesorilor universali şi cu titlu universal, iar condiția bunei - credințe nu este
necesară în acest caz deoarece dreptul lor se întemeiază pe calitatea de moștenitori rezervatari
și nu pe aparența creată prin simulație.)
b) faţă de terţi
Conform art.1290 Cod civil, Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de
succesorii lor universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii
înstrăinătorului aparent împotriva teţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul
public, au dobândit drepturi de la achizitorul aparent.
Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le
vatămă drepturile.
 
Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se cere instanţei de judecată
să constate caracterul simulat al contractului public şi existenţa cotractului secret care
modifică, total sau parţial, contractul public.

 Probatoriul ce se impune a fi administrat în materia simulației

 Părțile pot dovedi simulația potrivit normelor de drept comun privind dovada actelor
juridic.
     În materia simulației art. 1292 Cod civil dispune că dovada poate fi făcută de terți sau
de creditori cu orice mijloc de probă.
      Terții pot dovedi existența actului secret prin orice mijloc de probă, inclusiv cu
martori și prezumții, întrucât pentru ei simulația constituie un simplu fapt juridic stricto sensu;
 
 Condiţiile de admisibiliate
 În cazul acțiunii în simulație, existența interesului  nu se confundă cu dovedirea prejudiciului
cauzat de simulație reclamantului. Soluția se justifică pe considerentul că prin acțiunea în
declararea simulației nu se urmărește aducerea unui bun în patrimoniul unei persoane, ci se
urmărește fie dovedirea faptului că acel bun s-a aflat întotdeauna și se află încă în patrimoniul
persoanei respective, fie faptul că a fost dobândit cu un anumit titlu, altul decât cel consemnat
în actul public. De asemenea, în situația introducerii cererii de către creditorul chirografar,
interesul nu este condiționat de crearea unei stări de insolvabilitate în patrimoniul debitorului.
O evaluare a interesului reclamantului poate fi făcută din perspectiva acțiunii subsecvente
celei în simulație. Dacă acțiunea subsecventă nu poate fi exercitată – de exemplu pentru că
este prescrisă – interesul acțiunii în simulație lipsește.
 Cu privire la calitatea procesuală,  simulația poate fi invocată de una din părțile raportului
juridic fără ca cealaltă parte să îi poată opune principiul nemo auditur propriam turpitudinem
allegans, întrucât aceasta este și ea parte la simulație. Pe de altă parte simulația nu este prin ea
însăși ilicită, dar chiar într-un asemenea caz părților trebuie să li se recunoască dreptul de a
introduce acțiunea tocmai pentru a împiedica frauda să își atingă scopul. Acțiunea poate fi
introdusă de unul dintre simulanți împotriva unui terț. Terții pot introduce acțiunea indiferent
de buna sau reaua lor credință, iar distincția dintre terți și avânzi-cauză nu are importanță în ce
privește calitatea procesuală activă. Astfel terții de bună credință au această calitate în virtutea
dreptului lor de opțiune, iar cei care au cunoscut simulația nu se pot prevala decât de actul
secret care urmează a fi dezvăluit prin această acțiune.
      Acțiunea în simulație este imprescriptibilă, dar de cele mai multe ori constatarea
simulației este dublată de o acțiune în realizarea unui drept prescriptibil extinctiv, cu excepția
cazului în care acțiunea subsecventă este imprescriptibilă extinctiv.
 
Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
            Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele
sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
[Link]ţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan. De la această
regulă fac excepţie acele contracte care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută
altfel. Aşa fiind, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii,
atâta timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din
acelasi contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a
contractului;
[Link]ă una din părţi nu-si execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
[Link]ă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-si
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale. 
Legat de aceasta se pune problema suportării riscurilor contractuale.
  Există trei efecte specifice: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea/rezilierea şi riscul
contractului.
 
Excepţia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)
               Definiţia
         Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia
dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-si execute propriile obligaţii.
         Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îsi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi
îndeplinite, efectul suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.
            Consecinţa imediată a regulii simultaneităţii efectelor contractului sinalagmatic este
aceea că, oricare parte contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atât
timp cât cealaltă parte, care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelasi
contract. Această posibilitate poartă denumirea de excepţie de neexecutare a
contractului, exceptio non adimpleti contractus. Ea este reglementată expres de art. 1556 Cod
civil şi reprezintă un remediu pentru neexecutarea contractuală.
            De exemplu, în cazul contractului de vânzare, vânzătorul poate refuza predarea
bunului cât timp cumpărătorul nu a plătit preţul.
Condiţiile pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sunt următoarele:
- obligaţiile reciproce ale părţilor să îsi aibă izvorul în acelasi contract;
- să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar si parţială, dar suficient de importantă,
din partea celuilalt cocontractant;
- neexecutarea să nu se datoreze faptei părţii care invocă excepţia de neexecutare,
respectiv, acesta să nu-l fi împiedicat pe celălalt să-si execute obligaţiile;
- raportul contractual să implice executarea simultană a obligaţiilor contractuale sau
obligaţiile ambelor părţi să fie scadente la momentul invocării excepţiei.
În cazul în care sunt întrunite toate aceste condiţii, excepţia de neexecutare a
contractului operează exclusiv în puterea părţii care o invocă , adică fără intervenţia instanţei
de judecată si fără a fi necesară condiţia punerii în întârziere a celeilalte părţi.
Efectul principal al excepţiei de neexecutare constă în suspendarea obligativităţii
executării prestaţiilor celui care o invocă, asemănător situaţiei în care acesta ar beneficia de un
termen suspensiv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract (cum ar fi creditorii celeilalte
părţi care folosesc acţiunea oblică). Ea nu poate fi însă opusă acelor terţi care invocă un drept
propriu si absolut distinct născut din contractul respectiv (cum ar fi dreptul terţului beneficiar,
în cazul stipulaţiei pentru altul).
Excepţia de neexecutare având ca efect suspendarea forţei obligatorii a contractului,
partea care are dreptul de a refuza executarea obligaţillor sale, nu poate fi obligată să
plătească daune-interese moratorii pe motiv că ar fi întârziat executarea prestaţiilor pe care le
datorează celeilalte părţi.
Calificarea juridică. 
Excepţia de neexecutare este considerată a fi un mijloc de apărare a părţii care o
invocă si totodată un mijloc de presiune asupra celeilalte părţi pentru ca aceasta să îsi execute
obligaţia, având în vedere că doreşte contraprestaţia la care are dreptul prin contract.
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Rezoluţiunea contractului
Rezoluţiunea este sancţiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor născute dintr-un contract sinalagmatic cu executare dintr-o dată – uno
ictu- constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia.
Clasificarea rezoluţiunii se poate face în raport de mai multe criterii, respectiv:
1. în funcţie de izvorul său:
- rezoluţiune legală 
- rezoluţiune convenţională
2. în funcţie de modul de operare (art.1550 Cod civil):
- rezoluţiune judiciară
- rezoluţiune unilaterală
 - rezoluţiune de plin drept
Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când
executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de
către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu
excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată
esenţială.
            Această instituţie cunoaşte astăzi o reglementare în art. 1549-1556 Cod civil care se
completează cu prevederi speciale aplicabile anumitor contracte.
 Condițiile rezoluțiunii/rezilierii judiciare din perspectiva actualului Cod civil
- caracterul însemnat al neexecutării pentru pronunțarea rezoluțiunii/caracterul repetat al
neexecutării pentru pronunțarea rezilierii (art. 1549 și art 1551Cod civil);
 - referitor la culpă, în doctrină s-a susţinut lipsa culpei pentru pronunțarea rezoluțiunii, cu
motivarea că niciun text de lege dedicat rezoluțiunii nu prevede necesitatea culpei, iar art.
1557 Cod civil avansează soluția rezoluțiunii pentru imposibilitatea fortuită de executare a
obligației. Alţi autori însă susţin opinia în sensul căreia rezoluțiunea este condiționată de
culpă, opinie la care achiesăm. Potrivit acestei opinii, rezoluţiunea poate fi cerutădoar de către
creditorul obligaţiei neexecutate în mod culpabil, nu şi de către partea vinovată de
neexecutarea obligaţiei asumate prin contractul sinalagmatic;
 - punerea în întârziere nu este o veritabilă condiție de admitere a rezoluțiunii judiciare (în
situația în care anterior înregistrării acțiunii, reclamantul nu l-a pus în întârziere pe pârât în
condițiile art. 1522 Cod civil, cererea de chemare în judecată produce ea însăși un asemenea
efect; consecința faptului că pârâtul nu a fost pus în întârziere anterior formulării cererii de
chemare în judecată este posibilitatea debitorului de a executa obligația într-un termen
rezonabil de la data comunicării cereri de chemare în judecată, așa cum prevede art. 1522 alin.
5 Cod civil.
 
Caracterul prescriptibil al acțiunii în rezoluțiune
 Acțiunea în rezoluțiune este una personală, prescriptibilă în termenul de 3 ani, conform art.
2501 Cod civil, corelat cu art. 2517 din același act normativ.
 
 Rolul instanței de judecată
 Instanţa apreciază asupra caracterului însemnat al neexecutării, fiind în situația de a dispune
sau nu rezoluțiunea, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
- neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă
neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune
problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
 - debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de lege.
 Potrivit art.1551 Cod civil, dacă neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu este
îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului, ci are dreptul la reducerea proporţională a
prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este posibilă, iar dacă reducerea prestaţiilor nu
poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune – interese.
 Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
prin care a fost pronunţată.
 
 Rezoluțiunea/rezilierea unilaterală
Deși art. 1552 Cod civil se referă numai la rezoluțiunea unilaterală el se aplică și
rezilierii, soluție impusă de corelarea art. 1552 cu art. 1549 alin. (3) Cod civil.
 Rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere
ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie
prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.
In toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară
ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.
 
Condițiile rezoluțiunii unilaterale 
 - declarația unilaterală este un simplu mod de operare a rezoluțiunii, așa cum prevede art.
1550 alin. (1) Cod civil; rezultă că ea poate fi exprimată numai cu respectarea condițiilor
deduse din cuprinsul art. 1549 și art.1551 Cod civil, adică pentru o neexecutare însemnată a
obligațiilor debitorului;
              -  punerea în întârziere devine o condiție de admisibilitate, cu excepția situațiilor în
care debitorul este de drept în întârziere sau părțile au stabilit că una dintre ele poate să
declare rezoluțiunea fără punerea în întârziere a celeilate , art.1552 alin.(1) Cod civil.
 
 Efectele declarației de rezoluțiune
Declarația unilaterală de rezoluțiune produce efectele care s-ar fi produs dacă
rezoluțiunea ar fi fost pronunțată de către instanța de judecată, sub rezerva notificării ei
debitorului (art. 1552 alin. (1) Cod civil corelat cu art. 1326 Cod civil); dacă declarația de
rezoluțiune este încorporată în chiar punerea în întârziere, ea își va produce efectele de la data
împlinirii termenului acordat debitorului pentru executare.
 
 Rezoluțiunea/rezilierea convențională (pactele comisorii)
Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru
neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii. 
 Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie
expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea
depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are
caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează
neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa
creditorului.
 În acest caz, rezoluțiunea operează de drept, cu sau fără punerea în întârziere a
debitorului (art. 1553 alin. (1) și alin. (2) Cod civil).
 Deși rezoluțiunea operează de drept, creditorul trebuie să notifice debitorul asupra opțiunii
sale de a alege rezoluțiunea și condițiile în care operează pactul comisoriu, fie cu ocazia
punerii în întârziere (art. 1553 alin. (3) Cod civil), fie separat, dacă rezoluțiunea operează fără
punerea în întârziere.
 
Rolul instanței de judecată
Instanţa de judecată se limitează să verifice a posteriori îndeplinirea condițiilor
pactului comisoriu și constată că rezoluțiunea a operat sau nu.
 
Efectele rezoluţiunii  
 Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte
părţi prestaţiile primite.
Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea
diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.
  
Rezilierea contractului
Rezilierea contractului este sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a
unei obligaţii născutedintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivă, constând în
desfacerea contractului respectiv numai pentru viitor.
Rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune sub următoarele aspecte:
- domeniul de aplicare: rezoluţiunea priveşte un contract sinalagmatic cu executare
imediată, în timp ce rezilierea se aplică în cazul contractelor sinalagmatice cu executare
succesivă;
- efectele sunt diferite: în cazul rezoluţiunii contractul este desfiinţat pentru trecut,
prestaţiile efectuate fiind restituite, iar în cazul rezilierii, contractul se desface pentru viitor,
astfel că nu se mai pune problema restituirii prestaţiiloe efectuate în temiul contractului
desfăcut.
 
Riscul contractului
Dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică pe o parte să execute
obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţiile sale.
În cazul imposibilităţii fortuite de executare generate de un caz fortuit sau de forţă
majoră, obligaţiile contractuale se sting. Prin excepţie, executarea lor este doar suspendată
când imposibilitatea are un caracter temporar.
Legat de acesta se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a
suportării pierderilor care sunt generate de asemenea neexecutare fortuită.
În cazul contractelor unilaterale, obligaţia debitorului se stinge atunci când survine
un caz de forţă majoră. În cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate se
aplică regula conform căreia debitorul suportă riscul neexecutării (res perit debitori). Astfel,
riscul neexecutării este suportat de către partea a cărei obligaţii, datorită forţei majore, nu mai
poate fi executată. Acest lucru înseamnă că partea respectivă, nemaiputând să îsi execute
obligaţia, chiar dacă nu are nici o culpă, nu va putea pretinde contraprestaţia care i se
datorează de către cealaltă parte sau dacă a primit deja prestaţia respectivă, va trebui să o
restituie. Atunci când obligaţia a devenit doar parţial imposibil de executat este posibilă
reducerea corespunzătoare si proporţională a contraprestaţiei celeilalte părţi sau, atunci când
ceea ce ar putea fi executat nu mai asigură nici măcar parţial scopul contractului, încetarea în
întregime a contractului.
În contractele sinalagmatice translative de proprietate trebuie să distingem între
riscul imposibilităţii de executare a contractului (căruia i se aplică regula res perit debitori) si
riscul pieirii fortuite a bunului căruia i se aplică regula conform căreia riscul pieirii fortuite a
bunului va fi suportat de catre proprietarul bunului din momentul producerii riscului (res perit
domino).
Pentru nuanţarea acestei ultime reguli sunt însă necesare mai multe distincţii:
- în cazul contractelor consensuale pure si simple prin care se transmite dreptul de
proprietate asupra unui bun cert chiar în momentul realizării acordului de voinţe, riscul pieirii
fortuite a bunului va fi suportat de către proprietar, chiar dacă obligaţia de predare a bunului
nu a fost executată de către înstrăinător, conform art. 1274 Cod civil. Prin excepţie, atunci
când înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, riscul pieirii fortuite
va fi suportat de către înstrăinător (mai puţin în situaţia în care acesta probează că lucrul ar fi
pierit chiar dacă s-ar fi aflat în paza dobânditorului);
- în cazul contractelor în care transmiterea proprietăţii are loc ulterior momentului
încheierii contractului (cazul înstrăinărilor bunurilor de gen, când transferul proprietăţii se
realizează abia cu ocazia individualizării lor prin măsurare, cântărire, sau a contractelor
solemne, când transferul proprietăţii se realizează doar când acordul de voinţe ia forma
prevăzută ca si condiţie de validitate a contractului etc.) riscul pieirii fortuite a bunului va fi
suportat de către înstrăinător, până în momentul când se realizează transferul dreptului de
proprietate. În plus, mai trebuie reţinut că, în cazul pieirii fortuite a unor bunuri de gen,
contractul nu va înceta, înstrăinătorul fiind ţinut să procure bunuri de gen de aceeasi calitate si
cantitate cu cele promise;
- în cazul contractelor în care transferul proprietăţii este afectat de o condiţie, regula
este că riscul pieirii fortuite a bunului obiect al contractului, va fi suportat de persoana care
după regulile incidente modalităţilor obligaţiilor are calitatea de proprietar actual al bunului.
În cazul condiţiei suspensive, riscul va fi suportat de către înstrăinător până în momentul
împlinirii condiţiei, iar în cazul condiţiei rezolutorii va fi suportat de către dobânditor până în
momentul împlinirii condiţiei.
              În concluzie, întotdeauna, riscul va fi suportat de către partea care are calitatea de
proprietar sub condiţie rezolutorie.

FAPTUL JURIDIC LICIT

 
Gestiunea de afaceri
Noţiunea si reglementarea legală
Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit prin care o persoană, numită gerant,
săvârşeşte din proprie inţiativă, în lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare
si utile, în interesul altei persoane, numită gerat.
Gestiunea de afaceri este reglementată de art. 1330-1340 Cod civil.
 
                Obiectul gestiunii
       Gestiunea de afaceri are ca obiect efectuarea unor acte materiale sau unor acte juridice.
Actele juridice pot fi încheiate de gerant fie în nume propriu, fie în numele [Link] de
gerare a intereselor altuia nu pot depăşi cadrul actelor de conservare şi de administrare, cu
excepţia actelor intuitu personae.
             Toate actele juridice pot fi încheiate de gerant în nume propriu, sub condiţia ca ele să
fie încheiate cu intenţia de a profita gerantului.
 
                Utilitatea gestiunii
Actele săvârsite de gerant trebuie să fie utile geratului, în sensul că ele trebuie să
conducă la o creştere a activului patrimonial net al acestuia sau la menţinerea valorii acestui
activ.
Momentul în raport de care se apreciază utilitatea gestiunii de afaceri este acela al
îndeplinirii actelor de gestiune.
  
Atitudinea părţilor faţă de actele de gestiune
a) actele de gestiune trebuie săvârsite cu intenţia de a gera interesele altei persoane. În caz
contrar, ne aflăm în situaţia unui mandat tacit dat de cel al cărui patrimoniu este administrat,
persoanei care îl administrează;
b) gerantul trebuie să realizeze gestiunea cu intenţia ca aceasta să profite geratului, iar nu
cu convingerea eronată că săvârşeşte actul de gestiune în nume propriu;
c) gerantul trebuie să efectueze actele de gestiune cu intenţia de a obţine restituirea
cheltuielilor pe care acestea le implică, de la gerat. In caz contrar, nu vom fi în prezenţa unei
gestiuni de afaceri, ci în aceea a unei liberalităţi sau a unui act dezinteresat.
 
 Efectele gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii atât pentru gerant, cât si pentru gerat.
[Link]ţiile gerantului
 - obligaţia de înştiinţare (art.1331 Cod civil) - gerantul trebuie să îl înştiinţeze pe gerat
despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil;
- continuarea gestiunii (art.1332 Cod civil) - gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să
continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până
când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moştenitorii acestuia sunt în
măsură să o preia;
- continuarea gestiunii de către moştenitorii gerantului ( art.1333 Cod civil) -
moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să continue afacerile începute de
acesta din urmă, în aceleasi condiţii ca si gerantul;
- diligenţa datorată de gerant (art.1334 Cod civil) - gerantul este dator să se îngrijească
de interesele geratului cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea
bunurilor sale.
Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu
răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă.
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului si să îi remită
acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii.
Referitor la actele încheiate de gerant se disting două situaţii:
1) Gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a
contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva geratului.
2) Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul nu este ţinut faţă de terţii cu
care a contractat decât dacă geratul nu este obligat faţă de aceştia. 
În consecinţă, în măsura în care gestiunea a fost una necesară gerantul va răspunde
pentru toate prejudiciile produse geratului în conexiune cu acea gestiune, numai dacă
prejudiciile au fost produse cu intenţie. Dacă însă gestiunea a fost doar utilă, gerantul nu
răspunde pentru asemenea prejudicii si atunci când le-a săvârsit din culpă.
[Link]ţiile geratului 
Potrvit art.1337 Cod civil, geratul are următoarele obligaţii:
- atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost
atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum si, în limita
sporului de valoarea, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care
au fost efectuate si să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a
suferit din cauza gestiunii;
- geratul trebuie să execute si obligaţiile născute din actele necesare si utile care, în
numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant;
- caracterul necesar sau util al actelor si cheltuielilor se apreciază la momentul la care
gerantul le-a făcut;
- în vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanţei, în
urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanţa
preşedinţială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condiţiile legii.
Actele si cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada
gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat.
 
Capacitatea părţilor în cazul gestiunii de afaceri
Geratul nu trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină deoarece el nu încheie nici
un act juridic în cadrul gestiunii; eventualele acte juridice sunt încheiate de gerant.
 Gerantul dacă încheie acte juridice în contextul gestiunii, va trebui să îndeplinească şi
condiţia capacităţii de exerciţiu.
 
Proba gestiunii
 Faptele juridice stricto sensu pot fi dovedite prin orice mijloc de probă, iar actele
juridice conform regulilor aplicabile în dovedirea lor. Dacă dovada actelor juridice cuprinse în
gestiune se face de către gerat, trebuie să ţinem seama că el este terţ faţă de acele acte, putând
deci să le dovedească prin orice mijloace de probă.
 
Ratificarea gestiunii de afaceri
Conform art.1340 Cod civil, în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce,
de la data când a fost începută, efectele unui mandat.
Dispoziţiei legale se interpretează în sensul că ratificarea reprezintă recunoaşterea de
către gerat a gestiunii efectuate de gerant, astfel că gestiunea poate fi asimilată unui contract
de mandat ale cărui efecte se vor produce cu caracter retroactiv.
 
Plata nedatorată
Noţiunea şi reglementarea legală
Plata este executarea unei obligaţii indiferent de obiectul acesteia.
Potrivit art.1.341 Cod civil, cel care plăteşte fără a datora are dreptul de restituire. Nu
este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie
proprie.
Astfel, inexistenţa obligaţiei care se vrea a fi stinsă prin plată, determină lipsa cauzei
plăţii respective, cu consecinţa nulităţii absolute a acesteia si a dreptului celui care a efectuat
plata de a cere restituirea valorii plătite.
 Plata nedatorată este executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută
si pe care a achitat-o fără intenţia de a stinge datoria altei persoane.
Persoana care efectuează plata nedatorată se numeşte solvens, iar persoana care
acceptă plata nedatorată se numeşte accipiens.
Plata nedatorată este reglementată de art. 1341 – 1344 Cod civil.
 
Condiţiile necesare pentru existenţa obligaţiei de restituire
 a) Prestaţia executată de solvens este făcută cu titlu de plată. Se consideră în general că plata
nedatorată presupune executarea exclusivă a obligaţiei de a da inexistenţe restituirea altor
obligaţii decât cea de a da, având loc nu pe temeiul plăţii nedatorate, ci îmbogăţirii fără justă
cauză.
 b) Plata sa fi vizat o obligaţie inexistentă în raportul dintre solvens si accipiens. Constituie o
plată nedatorată si executarea unei obligaţii existente, însă nu în raportul dintre solvens si
accipiens.
 c) Prestaţia este executată în temeiul unui contract nul sau în privinţa căruia a intervenit
rezoluţiunea.
 d) Plata să fi fost făcută din eroare.
Dacă cel care a executat obligaţia care nu îi revine ştie că nu are calitatea de debitor în
privinţa acelei obligaţii, vom avea de a face, după caz, fie cu o gestiune de afaceri, fie cu o
liberalitate. Eroarea lui solvens poate fi de fapt sau de drept, sau poate fi calificată sub forma
dolului (eroare provocată de către un terţ).
Excepţii de la cerinţa erorii
1. Atunci când debitorul care si-a executat obligaţia pierde dovada care atestă această
executare si este obligat de creditor să-si execute din nou obligaţia. După ce acest debitor va
găsi dovada plăţii, va putea cere restituirea celei de a doua prestaţii efectuate pe temeiul plăţii
nedatorate.
2. Situaţia contractelor nule absolut – chiar dacă partea care si-a executat obligaţia în
temeiul unui contract nul absolut cunoştea existenţa cauzei de nulitate, ea va putea obţine
restituirea plăţii pe temeiul plăţii nedatorate.
 
Plata primită cu bună – credinţă de creditor
Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-
credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul
său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în
temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.
Obligaţiile accipiensului diferă după cum este de bună sau de rea - credinţă (ştie sau
trebuia să ştie că ceea ce a primit este un lucru nedatorat).
Accipiensul de bună-credinţă:
- restituie lucrul primit păstrând fructele acestuia; 
- dacă a înstrăinat lucrul primit, să restituie preţul;
- dacă lucrul primit este un bun individual determinat care a pierit în mod fortuit,
accipiens este eliberat de obligaţia de restituire.
Accipiensul de rea-credinţă: 
  - restituie lucrul si fructele acestuia; 
  - dacă a înstrăinat bunul, restituie valoarea bunului din momentul introducerii cererii de
restituire; 
   - dacă bunul a pierit în mod fortuit, restituie valoarea acestuia din momentul introducerii
cererii de restituire, cu o singură excepţie, dacă lucrul ar fi pierit si la solvens. 
 
Obligaţiile lui solvens
Solvens trebuie să-i restituie lui accipiens toate cheltuielile necesare si utile pe care
acesta le-a făcut asupra bunului primit cu titlu de plată.
 
   Cine poate să ceară restituirea
            Restituirea plăţii poate să fie cerută de următoarele persoane:
     - solvens;
     - creditorii chirografari ai solvensului, pe calea acţiunii oblice.
 
  Acţiunea în restituire
     Acţiunea în restituire este o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul general de
prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care solvensul a
cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată.
 
Cazurile în care nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate
            Obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu există în următoarele cazuri:
•&νβσπ;cazul obligaţiilor civile imperfecte achitate de bună voie de către debitor;
•&νβσπ;dacă plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală;
•&νβσπ;dacă plata a fost făcută unui incapabil, acesta va restitui doar în măsura
îmbogăţirii sale;
•&νβσπ;când plata a fost făcută de către o altă persoană decât debitorul, iar
accipiensul a distrus cu bună – credinţă titlul constatator al creanţei sale.
 
Restituirea plăţii anticipate
 Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate
restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă. De asemenea, este supusă
restituirii si plata făcută înainte de îndeplinirea condiţiei suspensive.
 
Îmbogăţirea fără justă cauză
Noţiunea si reglementarea legală
Îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit care presupune mărirea
patrimoniului unei persoane pe temeiul patrimoniului altei persoane care micşorează fără a
exista un temei legitim al acestor modificări patrimoniale. Într-o asemenea situaţie, cel al
cărui patrimoniu este îmbogăţit, trebuie să restituie această valoare persoanei sărăcite: dreptul
persoanei sărăcite de a obţine o asemenea restituire se realizează prin intermediul unei acţiuni
în îmbogăţire fără justă cauză – actio de in rem verso.
Îmbogăţirea fără justă cauză este reglementată de art. 1345 -1348 Cod civil.
 
Îmbogăţirea justificată
Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă:
 din executarea unei obligaţii valabile;
 din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit;
 dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal si exclusiv, pe riscul său
ori, după caz, cu intenţia de a gratifica.
 
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi
ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri.
Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză sunt condiţii materiale si condiţii juridice
Condiţiile materiale
 mărirea unui patrimoniu prin creşterea activului patrimonial, diminuarea pasivului sau
evitarea unor pierderi sau acumulării de noi datorii;
 diminuarea unui alt patrimoniu prin pierderea unui bun sau prin efectuarea de
cheltuieli care nu au fost restituite;
 mărirea unui patrimoniu si micşorarea celuilalt trebuie să fie efectul unei clauze unice.
 
Condiţiile juridice
 absenţa unui temei legitim (cauze juste) a acestor modificări patrimoniale. Cauza justă
care poate întemeia mutaţia valorilor între două patrimonii poate fi orice izvor generator de
drepturi si obligaţii, de ex. un contract, o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească; în
condiţiile în care mutaţia patrimonială nu este întemeiată pe o asemenea cauză, ea este lipsită
de justă cauză. În această instituţie, cauza este un izvor generator de drepturi si obligaţii
(causa eficiens, nu causa finalis, adică scop);
 inexistenţa oricărui alt mijloc juridic prin care sărăcitul să îsi acopere pierderea
patrimonială suferită, adică caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţirea fără justă cauză.
 
Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză are ca efect obligaţia de restituire pe care o are cel
îmbogăţit faţă de cel sărăcit
Pentru determinarea valorii care va fi restituită trebuie să se ţină cont de două limite:
1. Cel îmbogăţit nu poate fi obligat să restituie o valoarea mai mare decât cea cu care i
s-a mărit patrimoniul.
 2. Cel sărăcit nu poate pretinde o valoare mai mare decât cea cu care i s-a diminuat
patrimoniul.
Între aceste două valori, se alege valoarea cea mai mică.
 
Condiţiile şi întinderea restituirii
Potrivit art.1347 Cod civil, restituirea nu este datorată decât dacă îmbogăţirea subzistă
la data sesizării instanţei.
Cel care s-a îmbogăţit este obligat la restituire, în condiţiile prevăzute la art. 1.639 si
următoarele Cod civil.
 Codul civil consacră Titlul VIII problemei restituirii prestaţiilor, reglementând cauzele
restituirii, persoana îndreptăţită la restituire, formele restituirii, cheltuielile restituirii.
Caracterul subsidiar
            Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă
acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.  

RĂSPUNDEREA CIVILĂ (I)

[Link]ții generale
Ca regulă, obligaţiile civile se nasc în temeiul voinţei părţilor. Totuşi uneori,
independent de voinţa subiectelor de drept, în sarcina lor se nasc obligaţii ca urmare a faptelor
ilicite cauzatoare de prejudicii pe care le-au săvârşit. Aceste fapte ilicite sunt alt izvor de
obligaţii – acesta generează un raport de răspundere civilă delictuală.
Această formă de răspundere este cârmuită de art.1.349Cod civil  care are denumirea
marginală Răspunderea delictuală.
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) In cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul
cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina
edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin
lege specială.
Răspunderea civilă delictuală, ca formă a răspunderii civile, a răspunderii juridice şi a
răspunderii sociale, are mai multe semnificaţii, respectiv:
1. Raport juridic, pentru că desemnează raportul obligaţional care se naşte pe temeiul
faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.
2. Obligaţia de reparare a prejudiciului produs.
Această situare a răspunderii civile delictuale în contextul răspunderii sociale este
necesară pentru a înţelege relaţia dintre sistemul normativ al unei societăţi şi răspunderea care
se naşte în momentul în care normele juridice speciale sunt încălcate. Răspunderea în general
apare la interferenţa dintre spaţiul de libertate al fiecărui individ şi elementele de constrângere
socială concretizate în norme juridice (cele mai eficiente). Răspunderea juridică este cea mai
severă formă de răspundere socială.
Răspunderea civilă are o configuraţie proprie şi se înfăţişează ca o formă de sancţiune.
Dacă răspunderea civilă este sancţiune, atunci şi răspunderea civilă delictuală este o formă de 
sancţiune civilă. Dar sancţiunile civile sunt mai numeroase. Nu trebuie confundată răspunderea
civilă delictuală cu pedeapsa civilă. Aceasta este aplicată în considerarea persoanei
făptuitorului, deci are caracter intuitu personae, în timp ce răspunderea civilă delictuală este
angajată în considerarea patrimoniului făptuitorului. În concluzie, pedeapsa civilă nu se
transmite la moştenitori, în timp ce obligaţia de reparare a prejudiciului se transmite.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte
dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul faptei ilicite sau o altă
persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul.
 
2. Funcţiile răspunderii civile delictuale
            a)Funcţia educativ-preventivă
              Instituţia juridică a răspunderii civile, în general, îndeplineşte o funcţie educativ-
preventivă prin influenţa pe care o are asupra conştiinţei oamenilor, asupra comportamentului
acestora. Prin obligarea la repararea prejudiciului a celui care, prin fapta sa ilicită ori prin
neîndeplinirea unor obligaţii contractuale l-a cauzat, răspunderea civilă îndeplineşte un rol
educativ actual. Totodată, în perspectivă, se previne săvârşirea delictelor civile si
neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în viitor. Acest rol de prevenire se realizează cu privire
la persoanele în culpă, dar şi asupra altor persoane, în general, care devin conştiente de
prejudiciul pe care l-ar cauza.
            b)Funcţia reparatorie
            Prin ignorarea normei de comportament, care obligă să nu se aducă prejudicii altor
persoane, se fundamentează obligaţia dezdaunarii, in care se concretizează răspunderea civilă.
Prin obligarea autorului prejudiciului, răspunderea civilă îşi îndeplineşte funcţia sa
reparatorie, la nivel individual, al persoanelor implicate. Totodată, se apără drepturile
subiective ale persoanelor fizice ori juridice.
Răspunderea civilă delictuală face parte din răspunderea civilă, deci nu există diferenţă
de esenţă între răspundere civilă delictuală şi răspundere contractuală. Aceste două forme de
răspundere au elemente comune. Trebuie să existe o faptă ilicită, un prejudiciu, un raport de
cauzalitate şi o formă de vină. Chiar dacă s-a vorbit despre o dualitate de răspundere civilă, se
recunoaşte ideea unităţii răspunderii civile, Totuşi această idee nu exclude particularităţile celor
două forme de răspundere determinate de temeiul diferit al răspunderii – la răspunderea
contractuală temeiul este încălcarea unei obligaţii contractuale, iar la răspunderea delictuală,
prin fapta ilicită se încalcă obligaţia generală negativă de a nu prejudicia pe nimeni. Sublinierea
acestei diferenţe presupune uneori o operaţiune prealabilă de identificare a conţinutului
contractului. Numai dacă se stabileşte conţinutul contractului se poate vedea dacă o faptă ilicită
este sau nu în răspunderea contractuală. Stabilirea conţinutului contractului trebuie să ţină
seama de ce anume este expres prevăzut în el şi de ce anume legea, echitatea şi obiceiul
presupun ca obligaţie contractuală. Din acest punct de vedere chiar părţile unui contract pot
săvârşi fapte ilicite extra-contractuale. Dacă este nul, acţiunea în nulitate nu este o acţiune
contractuală, ci una delictuală.
 
[Link] răspunderii civile delictuale de răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă delictuală face parte din răspunderea civilă, deci nu există diferenţă
de esenţă între răspundere civilă delictuală şi răspundere contractuală. Aceste două forme de
răspundere au elemente comune. Trebuie să existe o faptă ilicită, un prejudiciu, un raport de
cauzalitate şi o formă de vină. Chiar dacă s-a vorbit despre o dualitate de răspundere civilă, se
recunoaşte ideea unităţii răspunderii civile, Totuşi această idee nu exclude particularităţile celor
două forme de răspundere determinate de temeiul diferit al răspunderii, la răspunderea
contractuală temeiul este încălcarea unei obligaţii contractuale, iar la răspunderea delictuală,
prin fapta ilicită se încalcă obligaţia generală negativă de a nu prejudicia pe nimeni. Sublinierea
acestei diferenţe presupune uneori o operaţiune prealabilă de identificare a conţinutului
contractului. Numai dacă se stabileşte conţinutul contractului se poate vedea dacă o faptă ilicită
este sau nu în răspunderea contractuală. Stabilirea conţinutului contractului trebuie să ţină
seama de ce anume este expres prevăzut în el şi de ce anume legea, echitatea şi obiceiul
presupun ca obligaţie contractuală. Din acest punct de vedere chiar părţile unui contract pot
săvârşi fapte ilicite extra-contractuale. Dacă este nul, acţiunea în nulitate nu este o acţiune
contractuală, ci una delictuală.
 
[Link] răspunderii civile delictuale
Codul civil reglementează trei forme de răspundere civilă delictuală: răspunderea
pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
fapta altuia şi răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri şi de ruina
edificiului.
a) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie  -  Art. 1357 C. civ.,
coroborat cu art. 1349 alin. (1) şi (2) consacră regula de principiu potrivit căreia obligaţia de a
repara un prejudiciu cauzat altuia printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, se naşte direct şi
nemijlocit în sarcina autorului acelei fapte.
b) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia. Principiul răspunderii
pentru prejudiciul cauzat prin faptă proprie se poate dovedi, uneori, insuficient, în măsura în
care autorul său este o persoană care nu răspunde delictual sau are o solvabilitate discutabilă.
În asemenea ipoteze, victima riscă să nu obţină reparaţia la care de altfel ar avea dreptul. De
aceea, în scopul protejării victimei, Codul civil a instituit, alături de răspunderea pentru fapta
proprie, în unele cazuri, şi o răspundere autonomă în sarcina unei alte persoane, decât autorul
faptei prejudiciabile.
Consacrarea răspunderii delictuale pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia se
explică prin existenţa unor relaţii speciale între autorul faptei prejudiciabile şi persoana
chemată de lege să răspundă pentru repararea acelui prejudiciu; aceste relaţii speciale există
atunci când autorul faptei prejudiciabile se află în sfera de autoritate a persoanei
răspunzătoare.
Răspunderea pentru fapta altuia apare ca fiind o modalitate suplimentară de ocrotire
a intereselor victimei; uneori ea se adaugă sau se poate adăuga la răspunderea pentru fapta
proprie şi se angajează numai în raporturile dintre persoana răspunzătoare şi victima
prejudiciului. Aşa se explică existenţa în anumite condiţii a dreptului de regres al persoanei
răspunzătoare împotriva autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.
Codul civil român reglementează două cazuri de răspundere pentru prejudiciul cauzat
prin fapta altuia:
1.răspunderea persoanelor care au obligaţia de supraveghere a unui minor sau a unui
interzis judecătoresc pentru prejudiciul cauzat unui terţ prin fapta ilicită săvârşită de cel aflat
sub acea supraveghere (art. 1372 C. civ.);
2.răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat prin faptele ilicite delictuale ale
prepusului său (art. 1373 C. civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri sau prin ruina
edificiului.
Viaţa socială a dovedit că o persoană poate să sufere un prejudiciu ce i-a fost cauzat,
fără fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. Dacă am aplica normele
obişnuite ale răspunderii civile, în asemenea cazuri, neputându-se dovedi că la originea
prejudiciului este fapta unei persoane, victima s-ar găsi în situaţia inechitabilă de a suporta ea
povara acelui prejudiciu. Aşa se explică faptul că, în scopul apărării intereselor celor
prejudiciaţi, legea civilă a instituit răspunderea pentru animale, lucruri şi ruina edificiului.
Este vorba de o răspundere directă a celui care are paza juridică a animalului, lucrului sau
este, după caz, proprietarul edificiului care a cauzat prejudiciul.
 
5.Răspunderea pentru fapta proprie
 Condiţiile angajării răspunderii
Pentru a ne afla în situaţia răspunderii delictuale pentru fapta proprie se cer îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
 Prejudiciul;
 Fapta ilicită;
 Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu;
 Vinovăţia.
Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea prin care, încălcându-se normele dreptului
obiectiv sau normele morale, se cauzează un prejudiciu altei persoane. Aspectul ilicit al faptei
decurge nu numai din încălcarea unor norme juridice, dar şi din încălcarea unor norme morale
aflate în prelungirea normelor juridice. Normele juridice încălcate sunt diverse în funcţie de
izvorul lor.
Sistemul juridic intern este dublat de normele internaţionale – norme europene şi
normele internaţionale ale dreptului omului au directă aplicabilitate în dreptul intern aşa cum
dispune art.20 din Constituţie, deci aprecierea caracterului ilicit al faptei se va face şi în funcţie
de normele dreptului internaţional.
Pentru ca inacţiunea să fie faptă ilicită, este nevoie de o normă juridică prin care să se
instituie obligaţia la o anumită acţiune. Omisiunea de a avea acel comportament, constituie o
inacţiune ilicită. Ilicitul apare când legea interzice sau obligă la o anumită conduită, dar
acţiunile sunt contrare legii. Aceasta este o formă de limitare a libertăţii personale.
Fapta ilicită este un element obiectiv al răspunderii. Nu trebuie confundat caracterul
ilicit al faptei cu ideea de vinovăţie, aceasta fiind un element subiectiv al răspunderii. In anumite
împrejurări, poate fi înlăturat caracterul ilicit al faptei. Se recunoaşte că au o asemenea
semnificaţie legitima apărare, starea de necesitate, dispoziţia legii/ordinul superiorului,
exercitarea unui drept subiectiv civil şi existenţa unei clauze de răspundere.
Este posibil ca uneori legea să oblige la o anumită acţiune sau să permită o anumită
acţiune. In asemenea situaţii, chiar dacă fapta săvârşită provoacă un prejudiciu, ea nu are
caracter ilicit (de ex. arestarea unei persoane pe baza unui mandat nu constituie delict civil).
Pentru ca să înlăture caracterul ilicit al faptei, ordinul superiorului trebuie să nu fie vădit
abuziv, să fie emis de autoritatea competentă şi să fie accesibil. In măsura în care este abuziv, el
nu mai înlătură caracterul ilicit al faptei.
Exercitarea unui drept subiectiv civil înlătură caracterul ilicit al faptei. Tocmai pentru că
este vorba de un drept, fapta prin care se exercită dreptul nu poate avea acest caracter dacă
provoacă altuia un prejudiciu. Este necesară totuşi distincţia între exercitarea normală şi
exercitarea abuzivă a dreptului, adică abuzul de drept care are legătură cu noţiunea de limite
interne şi externe ale dreptului subiectiv civil. In principiu, orice drept subiectiv civil poate fi
exercitat prin toate atributele lui până la limitele externe ale dreptului. Dar o asemenea
exercitare plenară intră în coliziune cu exercitarea drepturilor altor persoane. Sferele de
exercitare ale dreptului subiectiv civil trebuie armonizate pentru a nu intra în conflict. Noţiunea
de „limite interne” este rezultatul acestei nevoi de armonizare între sferele de exercitare a
drepturilor subiective civile. Exercitarea este normală dacă nu intră în sfera de exercitare a
dreptului altei persoane (libertatea noastră se întinde până unde începe libertatea celorlalţi).
Dincolo de aceste limite externe, se vorbeşte despre inexistenţa dreptului. Intre limitele externe
şi limitele interne – dreptul există, dar este exercitat abuziv. Caracterul ilicit este înlăturat doar
dacă dreptul subiectiv este exercitat în mod normal, nu şi abuziv. Astfel, deşi este vorba despre
exercitarea unui drept, fapta îşi păstrează caracterul ilicit.
Răspunderea pentru abuzul de drept este o formă a răspunderii civile delictuale.
In legătură cu clauzele de nerăspundere  nu este vorba despre convenţii prin care să se
permită săvârşirea unor prejudicii, ci de convenţii prin care să se permită săvârşirea unor fapte.
Aceste convenţii trebuie să fie anterioare săvârşirii faptei, altfel clauzele ar fi de stabilire a
prejudiciului sau de exonerare de răspundere. În principiu ele sunt nule. Totuşi se admite că,
atunci când este vorba de fapte mai puţin grave săvârşite din culpă uşoară, asemenea convenţii
sunt admisibile chiar şi în materie delictuală.
Obiectul convenţiei – dacă prin faptele săvârşite se încalcă drepturi patrimoniale –
convenţiile de nerăspundere sau valabile, dacă prin faptele respective se încalcă drepturi
personal – patrimoniale, dreptul la sănătate, integritate corporală sau viaţă – convenţiile de
nerăspundere sunt nule.
 
Răspunderea pentru fapta proprie în Codul civil
Art. 1.357. Condiţiile răspunderii. (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl apere.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Art.1.358. Criterii particulare de apreciere a vinovăţiei. Pentru aprecierea vinovăţiei se
va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului
faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în
exploatarea unei întreprinderi.
Art.1.359. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes. Autorul faptei
ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse
unui interes altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează
aparenţa unui drept subiectiv.
Art.1.360. Legitima apărare. (1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă
apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii adecvate şi echitabile
cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei apărări.
Art.1.361. Starea de necesitate. Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a
deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau
pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor aplicabile
îmbogăţirii fără justă cauză.
Art.1.362. Obligaţia terţului de reparare a prejudiciului. Dacă, în cazurile prevăzute la
art.  1.360 alin. (2) şi art.1.361, fapta păgubitoare a fost săvârşită în interesul unei terţe
persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză.
Art. 1.363. Divulgarea secretului comercial. O persoană se poate exonera de
răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că
divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranţa publică.
Art. 1.364. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege. Îndeplinirea unei
activităţi impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere
pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârşite în asemenea
împrejurări.
Art. 1.365. Efectele hotărârii penale. Instanţa civilă nu este legată de dispoziţiile legii
penale şi nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce
priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

RĂSPUNDEREA CIVILĂ (II)

6.1. Răspunderea pentru fapta altuia
Prin excepție se poate răspunde şi pentru fapta altuia, dar numai în condiţiile prevăzute
de lege.
6.1.1. Răspunderea comitenţilor pentru prepuşi
Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta
săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
 (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau
însărcinări în interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.
Domeniul de aplicare al acestei forme de răspundere este definit de noţiunile
„comitent” şi „prepus”. Este vorba despre un raport de prepuşenie, un raport de subordonare
legat între comitent şi prepus, în temeiul căruia comitentul direcţionează, supraveghează şi
controlează acţiunile prepusului care se desfăşoară în interesul comitentului. Raportul de
prepuşenie se leagă în urma unei înţelegerei încheiate între comitent şi prepus. Întrebarea care
se pune este dacă această înţelegere este de esenţa sau de natura raportului. Dacă ar fi de esenţa
raportului, în absenţa înţelegerii, nu s-ar putea lega. Dacă ar fi de natura raportului, un asemenea
raport ar exista dincolo de voinţa părţilor.
 
Fundamentarea răspunderii comitentului
Teoriile formulate pentru a justifica răspunderea comitentului:
 In sarcina comitentului ar apărea o prezumţie relativă de culpă, fie că este vorba de o
culpă în alegerea prepusului, fie că ar fi vorba de  o culpă în supravegherea lui.
 Teoria mandatului, prepusul fiind un mandatar al comitentului, însă mandatul operează
în materie contractuală, iar aici este vorba despre un fapt juridic stricto sensu, nu despre un act
juridic.
 Principiul potrivit căruia acolo unde există un câştig, trebuie să existe şi răspundere
pentru riscul activităţii desfăşurate de prepus, este normal să răspundă comitentul, deoarece el
culege folosul activităţii.
 In sarcina comitentului apare o prezumţie absolută de culpă pe care acesta nu o poate
răsturna.
De mai multe decenii răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea de garanţie.
Orice activitate presupune un risc, iar cel care introduce în societate o sursă de pericol pentru o
activitate trebuie să ofere o garanţie terţilor care ar putea fi prejudiciaţi. Întemeierea răspunderii
comitentului pe această idee elimină ideea de culpă. Este vorba de o garanţie obiectivă, şi deci şi
de o răspundere obiectivă pentru a sublinia desprinderea ideii de răspundere, de  ideea de culpă.
Nu mai este vorba de o adevărată răspundere ci de o obligaţie de reparare a prejudiciului izvorât
din obligaţia de garanţie.
Practic, excluderea ideii de culpă în totalitate în fundamentarea răspunderii comitentului
creează unele probleme mai ales pentru victima prejudiciului chiar dacă rezolvă alte probleme
ale acesteia. Pentru a se proteja victima prejudiciului şi pentru a introduce mai multă echitate în
rezolvarea unor probleme, s-a formulat teoria garanţiei subiective, adică unirea ideii de garanţie
şi ideii de culpă în fundamentarea răspunderii comitentului. Răspunderea comitentului se
întemeiază pe ideea de garanţie, dar aceasta nu exclude în totalitate ideea de culpă a
comitentului.
Condiţiile răspunderii comitentului  sunt condiţii generale şi condiţii speciale.
Condiţiile generale se analizează în persoana prepusului, respectiv:
 fapta ilicită;
 prejudiciul;
  raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
  Vinovăţia.
          Condițiile generale sunt analizate în persoana prepusului și  sunt condiţii necesare cu
caracter general pentru angajarea răspunderii.
Condiţiile speciale:
  Existenţa raportului de prepuşenie;
 Fapta ilicită să fi fost săvârşită în funcţiile încredinţate.
Această ultimă condiţie a născut controverse în doctrină şi jurisprudenţă. Explicarea
înţelesului ei este posibilă dacă avem în vedere două criterii:
 conţinutul funcţiei (suma atribuţiilor pe care le are prepusul în exercitarea funcţiei).
 scopul funcţiei încredinţate (interesul comitentului).
Pe baza acestor criterii,  se disting patru ipoteze:
1. Prepusul acţionează în cadrul funcţiei încredinţate şi lucrează în interesul comitentului.
Acesta va răspunde pentru fapta ilicită a prepusului săvârşită în funcţia încredinţată.
2. Prepusul exercită atribuţiile funcţiei sale, dar nu in interesul comitentului, ci în interesul
său sau al altei persoane. In acest caz va răspunde comitentul pentru că fără atribuţiile funcţiei,
fapta ilicită nu ar fi putut fi săvârşită.
3. Prepusul iese din cadrul funcţiei încredinţate, dar lucrează în interesul comitentului.
Deoarece el culege folosul activităţi, el va şi răspunde pentru eventualele fapte ilicite ale
prepusului.
4. Prepusul iese din cadrul funcţiei  încredinţate şi lucrează în interesul propriu sau al unei
terţe persoane. In acest caz, comitentul nu mai răspunde; victima se poate îndrepta împotriva
prepusului pentru fapta proprie.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi condiţiile speciale, în sarcina comitentului se
declanşează răspunderea pentru fapta altuia, adică se naşte obligaţia comitentului de a repara
prejudiciul cauzat victimei prin fapta ilicită a prepusului.
Este de observat că în această situaţie, comitentul nu se poate apăra de răspundere
pretinzând că nu a putut împiedica fapta ilicită a prepusului.
Comitentul se poate apăra dacă invocă:
 neîndeplinirea condiţiilor generale/speciale care definesc răspunderea ;
 forţa majoră, fapta victimei sau unui terţ, dacă aceste împrejurări iau ele însele
valoarea forţei majore.
În aceste cazuri se înlătură raportul de cauzalitate și astfel  nu mai poate opera
răspunderea.
În măsura în care nicio împrejurare nu este dovedită pentru a înlătura răspunderea,
comitentul va fi obligat la repararea prejudiciului, acesta fiind principalul efect al răspunderii
comitentului.
Efectele răspunderii comitentului pentru prepus urmăresc două planuri:
 raportul dintre comitent şi victimă.
 raportul dintre comitent şi prepus.
1). În raportul dintre comitent şi victimă este important de stabilit că victima se poate
îndrepta în egală măsură împotriva ambilor, dar temeiul răspunderii va fi diferit, împotriva
comitentului  sau împotriva prepusului.
Răspunderea comitentului este solidară cu răspunderea prepusului. Solidaritatea este
condiţionată de ideea de vinovăţie dacă fapta este imputabilă mai multor persoane ele răspund
solidar.
Nu există o ordine în ce priveşte chemarea în judecată. Victima are un drept de opţiune,
îl poate chema în judecată pe comitent, pe prepus sau pe ambii.
Acţiunea în regres se poate introduce în acelaşi proces cu acţiunea principală.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi aparţinând unor comitenţi diferiţi,
prepuşii vor răspunde solidar dacă se demonstrează că au acţionat cu vinovăţie. Comitenţii vor
răspunde şi ei solidar între ei pentru toată valoarea prejudiciului. Pentru că există ideea de
garanţie, se poate justifica limitarea răspunderii comitenţilor la partea de prejudiciu săvârşită de
propriul prepus.
           2).În raportul dintre comitent şi prepus principalul efect este dreptul comitentului la
acţiune în regres împotriva prepusului.
Acţiunea în regres este o acţiune civilă. Comitentul se subrogă în drepturile pe care
victima le avea împotriva prepusului.
Dacă fapta ilicită a fost săvârşită de mai mulţi prepuşi ai aceluiaşi comitent, acesta are o
acţiune în regres împotriva oricărui prepus. Beneficiul solidarităţii se păstrează în acţiunea în
regres. Prepuşii răspund solidar atât faţă de victimă cât şi faţă de comitent. Ideea de garanţie
justifică păstrarea beneficiului solidarităţii.
 
6.1.2. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie

            Potrivit art.1372 Cod civil, cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicţie
răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane.
 
Domeniul de aplicare  al acestei forme de răspundere cuprinde persoanele chemate să
raspundă.
Pentru prejudiciul cauzat de un minor sau de un interzis judecătoresc persoana care are
obligația de supraveghere în temeiul legii, al unei hotărîri judecătorești sau al unui contract.
Referitor la minori, obligația de supraveghere revine părinților, care răspund în mod
egal.
Tutorii răspund atunci când autoritatea părintească nu este exercitată de părinți, precum
și în cazul celui pus sub interdicție.
Obligația de supraveghere revine și bonelor, cadrelor didactice, precum și persoanelor
care se ocupă de supravegherea minorilor și persoanelor puse  sub interdicție din unități
medicale, creșe, grădinițe, etc. 
Fundamentarea acestei răspunderi are la bază  nerespectarea obligaţiei de
supraveghere a minorului sau a celui pus sub interdicție.
 
Condiţiile răspunderii
Această formă de răspundere implică două categorii de condiții:condiții generale și
condiții speciale.
a)    Condiţiile generale, conform art.1372 Cod civil sunt:
-       Fapta ilicită;
-       Prejudiciul;
-       Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu.
b)    Condiţiile speciale:
 Autorul faptei ilicite să fie un minor sau un major pus sub interdicție judecătorească;
 Fapta ilicită să fi fost săvârșită în timp ce minorul sau in terzisul se afla sub
supravegherea persoanei chemate să răspundă.
 
Dreptul de regres
Conform art.1384 Cod civil:
(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a
cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat.
(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanţelor
Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru
producerea acelui prejudiciu.
 (3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător
pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce şi împotriva celorlalte
persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor
care răspund pentru acestea. In toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depăşeşte partea
ce revine persoanei pentru care se răspunde şi nu poate depăşi partea din despăgubire ce
revine fiecăruia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din
despăgubire care corespunde propriei sale contribuţii la cauzarea prejudiciului.
 
Corelația dintre răspunderea părinților și răspunderea răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului
În cazul săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii de cătrre un minor care are
calitatea de prepus, în temeiul art.1374 alin. 2 Cod civil, răspunderea părinților sau a altei
persoane care era obligată la supravegherea minorului, va fi înlăturată de răspunderea
comitentului.
Prin excepție, în cazul în care comitentul este părintele prepusului minor, victima are un
drept de opțiune cu privire la temeiul juridic al acțiunii în despăgubiri, respectiv poate să-l
cheme în judecată în calitate de părinte, în temeiul art.1372 Cod civil sau poate să-l cheme în
judecată în calitate de comitent, în temeiul art.1373  Cod civil.
Condiţiile  necesare pentru repararea prejudiciului:
 Prejudiciul trebuie să fie cert adică fie deja s-a produs, fie există siguranţa producerii lui.
Nu trebuie să se confunde prejudiciul viitor cu prejudiciul eventual . Simpla posibilitate de
producere, fără a exista şi siguranţa ei înseamnă că prejudiciul nu e cert ci doar eventual şi deci
nu e susceptibil de reparaţii;
 Prejudiciul trebuie să nu fi fost deja reparat . Condiţia aceasta este necesară pentru a u se
ajunge la o dublă reparaţie a prejudiciului.  De multe ori, alte persoane decât autorul
prejudiciului pot repara prejudiciul.
Situaţii care pot să apară în legătură cu aceste condiţii:
1. Asigurările sociale plătesc ele însele o anumită pensie victimei prejudiciului, în acest
caz victima nu ar mai putea cere de la autor decât diferenţa dintre valoarea prejudiciului şi suma
primită de la asigurări. Asigurările sociale au sau nu un drept de regres împotriva autorului, în
funcţie de faptul că acesta contribuie sau nu la bugetul asigurărilor sociale.
 Dacă autorul contribuie la bugetul asigurărilor sociale, această contribuţie are
semnificaţia unei asigurări de răspundere civilă, ceea ce înseamnă că  acţiunea în regres nu este
posibilă.
 Dacă autorul nu contribuie, acţiunea în regres nu este posibilă.
2. În cazul asigurărilor de bunuri şi servicii  se face distincţie în funcţie de natura asigurării
şi de persoana asigurată.
 Dacă victima este asigurată (asigurare de persoane), victima are dreptul să cumuleze
indemnizaţia de asigurare cu despăgubirea acordată sa autor, Acest cumul este justificat, fiind
vorba despre o asigurare de persoane, ea are un caracter de economisire şi prevedere împotriva
distrugerilor, astfel încât suma nu are caracter reparatoriu.
 Dacă victima este asigurată (asigurare de bunuri), cumulul nu mai este admis. Ea ar
putea cere autorului diferenţa dintre suma primită de la Asigurări şi valoarea prejudiciului.
Societatea de asigurări are drept de regres împotriva autorului prejudiciului.
 Dacă autorul este asigurat, victima este despăgubită de Societatea de Asigurări. Victima
poate cere doar diferenţa între indemnizaţia primită de la soc. Si valoarea prejudiciului, iar
societatea nu mai are un drept de regres împotriva autorului pentru că rostul asigurărilor a fost
ca altcineva să preia riscul săvârşirii unei fapte ilicite.
 
 Principiul reparării prejudiciului este repararea integrală a acestuia.
Repararea integrală trebuie să cuprindă paguba suferită şi beneficiul nerealizat, iar
prejudiciul este atât cel previzibil, cât şi cel imprevizibil.
Nu se ţine seama de situaţia materială a victimei sau a autorului.
Repararea integrală a prejudiciului explică de ce forma şi gravitatea vinovăţiei, reparaţia
trebuie să fie integrală. Aceasta contează doar în cazul coautorului, când repartizarea
despăgubirilor este influenţată de forma vinovăţiei, de asemenea, vinovăţia este relevantă şi în
cazul în care, la producerea prejudiciului a concurat şi fapta victimei pentru a stabili distribuirea
prejudiciului între autor şi victimă.
 
Modalitățile de reparare a prejudiciului
 sub forma unei sume globale;
 plata unor sume periodice.
         Dacă prejudiciul este actual, suma trebuie să fie globală. Dacă prejudiciul este viitor (a
fost vătămată sănătatea, integritatea fizică sau viaţa victimei), despăgubirile trebuie să fie
periodice. Diferenţa este relevantă în legătură cu autoritatea de lucru judecat a hotărârilor
pronunţate în această materie. Dacă a fost acordată o despăgubire printr-o sumă globală,
hotărârea avea autoritate de lucru judecat, deci suma nu mai poate fi diminuată. Dacă victima
dovedeşte că ulterior s-au produs şi alte prejudicii, poate cere despăgubiri echivalente pentru că
diferă obiectul litigiului, deci lipseşte identitatea necesară pentru a opera autoritatea de lucru 
judecat. Dacă e vorba de despăgubiri periodice, autoritatea de lucru judecat este provizorie,
adică funcţionează atâta timp cât nu se schimbă împrejurările avute în vedere la pronunţarea
hotărârii. Dacă se dovedeşte că s-au schimbat, o nouă hotărâre judecătorească poate modifica
situaţia anterioară. Victima ar putea dovedi că s-a agravat prejudiciul şi poate cere majoritatea
despăgubirilor fără să i se poată opune excepţia autorităţii de lucru judecat. Si autorul poate cere
diminuarea sau sistarea despăgubirilor dacă dovedeşte că a încetat acţiunea faptei, iar victima nu
mai suferă prejudiciul.
În doctrină şi în practica judiciară au fost adoptate reguli pentru evaluarea prejudiciului
în împrejurări speciale. Important este momentul în funcţie de care se face evaluarea
prejudiciului, adică momentul pronunţării hotărârii hotărârii judecătoreşti, nu momentul
săvârşirii faptei. O reparaţie integrală nu ar fi posibilă dacă s-ar avea în vedere valoarea din
momentul săvârşirii faptei.
Referitor la întinderea reparaţiei, art.1385 Cod civil dispune:
 (1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui
este neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe
care în condiţii obişnuite  el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi
cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a
evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după
caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.
În ceea ce privește formele reparaţiei, potrivit art.1386 Cod civil:
  (1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar
dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin
plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre
judecătorească.
(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel,
data producerii prejudiciului.
 (3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă
de prestaţii periodice.
(4) In cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat,
va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a
micşorat ori a încetat.
Pentru ipoteza în care în cauză este vorba de vătămarea integrității corporale sau a
sănătății, art.1387 Cod civil dispune că:
 (1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane,
despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul
câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl
dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. In afară de
aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul,
cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte
prejudicii materiale.
(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se acordă,
ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat, sub formă de prestaţii 
băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive
temeinice, sub forma unei sume globale.
(3) In toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie,
pentru acoperirea nevoilor urgente.
Pentru stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă  sunt avute în vedere
prevederilea art.1.388 Cod civil, conform cărora:
(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili
pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de
pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe
care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi
avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilităţii obţinerii unui venit din
muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în
executare, se va ţine seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o
primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
În ceea ce privește vătămarea minorului, art. 1.389 Cod civil prevede că:
 (1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii este un
minor, despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art.1.388 alin.(1) va fi datorată de la data
când, în mod normal, minorul şi-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câştig la momentul vătămării,
despăgubirea se va stabili pe baza câştigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câştig
potrivit dispoziţiilor art. 1.388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă
despăgubire va fi datorată de la data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a
putea fi parte într-un raport de muncă.
În ceea ce privește repararea prejudiciului nepatrimonial, conform art. 1.391 Cod
civil:
 (1) In caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o
despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.
(2) Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri
ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin
moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu.
 (3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii
oricărui subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacţie
sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece
la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.
 
6.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi lucruri
6.2.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este instituită de art. 1.375 Cod
civil, care prevede că proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde,
independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub
paza sa.
Fundamentarea răspunderii
Această formă de răspundere civilă delictuală este o răspundere obiectivă fundamentată
pe ideea de garanție născută dn riscul de activitate.
Domeniul de aplicare
a. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine persoanei care avea paza
juridică a animalului în momentul producerii prejudiciului;
b. Dacă animalul este deținut de mai multe persoane în coproprietate, paza juridică se
exercită în comun, lucru care va atrage răspunderea solidară a coproprietarilor;
c. Animalele pentru care se răspunde sunt animalele domestice, animalele sălbatice
aflate în captivitate, respectiv grădini zoologice, circuri, centre de reabilitare etc.
d. Animalele sălbatice  din rezervații sau din parcurile de vânătoare închise au acceași
situație cu animalele sălbatice din captivitate dacă prejudiciul s-a produs în incinta
rezervației sau parcului de vânătoare.
Condițiile răspunderii
Pentru angajarea acestei forme de răspundere, victima trebuie să facă dovada
îndeplinirii condițiilor generale, respectiv:
a).acțiunea sau inacțiunea animalului;
b).prejudiciul,
c). Raportul de cauzalitate dintre comportamentul animalului și prejudiciu.
Acestor trei condiții generale li se mai adaugă o condiție specială, aceea ca animalul să
se afle sub paza juridică a persoanei chemate să răspundă.
Răspunderea poate fi înlăturată numai atunci când prejudiciul cauzat este produs
exclusiv prin fapta victimei, a unui terț sau este urmarea unui caz de forță majoră.
 
6.2.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de  lucruri:
Art.1.376 Cod civil instituie răspunderea pentru prejudiciile cauzate de  lucruri:
 (1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de
lucrul aflat sub paza sa.
(2) Dispoziţiile alin.(1) sunt aplicabile şi în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte
cazuri similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va
reveni numai celui a cărui faptă culpabilă întruneşte, faţă de ceilalţi, condiţiile forţei majore.
Domeniul de aplicare
In accepţiunea de lucruri intră obiectele cu sau fără dinamism propriu, nepericuloase cu
excepţia celor pentru care există o reglementare specială, deci în absenţa ei, orice lucru este
susceptibil de a intra în noţiunea descrisă de articol.
Referitor la cauzarea prejudiciului de către lucruri  este nevoie de autonomie cauzală
necesară pentru a distinge între fapta omului şi fapta lucrului. Lucrul trebuie să fi scăpat de sub
 puterea omului, să nu fie o simplă prelungire a puterii acestuia. In absenţa acestei autonomii nu
se poate angaja răspunderea pentru fapta lucrului, ci răspunderea pentru fapta proprie.
Persoana chemată să răspundă este cea care exercită paza juridică a lucrului. În cazul
coproprietății, răspunderea coproprietarilor este solidară,  cu excepția cazului în care paza
juridică este exercitată numai de către unul dintre coproprietari.
Fundamentarea răspunderii pentru fapta lucrului, are la bază ideea de garanție,
izvorâtă din riscul de activitate, răspunderea fiind astfel o răspundere obiectivă.
Pentru angajarea acestei forme de răspundere se cer întrunite trei condiții generale,
respectiv:
 Acțiunea sau inacțiunea lucrului;
 Prejudiciul,
 Raportul de cauzalitate.
         Acestor condiții generale li  se mai adaugă o condiție specială, respectiv ca lucrul să se
afle în paza juridică a unei persoane.
Acesta se poate apăra prin proba contrară, adică poate invoca forţa majoră, fapta
victimei sau a unui terţ pentru care nu este ţinut să răspundă ( cu valoare de forţă majoră).
Cazul fortuit nu are relevanţă pentru a înlătura răspunderea civilă delictuală pentru că el
înlătură vinovăţia, iar aceasta este irelevantă în această materie. Consecinţa este că doar
împrejurările care pot înlătura raportul de cauzalitate (deci forţa majoră) pot înlătura
răspunderea.
Forţa majoră are o valoare cauzală distinctă de natură să înlăture relevanţa cauzală a
lucrului:
 Parţial numai pentru partea de prejudiciu cauzat de lucrul aflat sub paza sa;
 Total (paznicul nu răspunde deloc);
Deosebirile dintre cazul fortuit şi forţa majoră
Forţa majoră este o împrejurare externă lucrului cu caracter de excepţie, care nu este în
relaţie cu lucrul şi care are caracter imprevizibil şi invincibil.
Cazul fortuit este o împrejurare exterioară lucrului, dar nu cu caracter de excepţie. Poate
fi şi o împrejurare internă lucrului (un viciu de structură). In ambele cazuri, împrejurarea este
numai relativ invincibilă şi imprevizibilă. Aceste caractere sunt apreciate în raport cu situaţia
concretă.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului în sarcina
paznicului juridic.
 
Efectele răspunderii
Dacă au fost dovedite condiţiile răspunderii, se naşte obligaţia de reparare a
prejudiciului în sarcina paznicului juridic. Victima poate chema în judecată pe paznicul juridic,
pe paznicul material sau pe amândoi (răspundere solidară întemeiată pe garanţia subiectivă).
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubiri către victimă, el are o acţiune în regres
împotriva paznicului material. Această răspundere este întemeiată pe ideea de garanţie obiectivă
şi subiectivă, deci în măsura în care prejudiciul este imputabil paznicului material, el va trebui
să suporte toată despăgubirea. Paznicul juridic este doar un garant pentru paznicul material,.
Ideea de garanţie explică:
 regresul integral al paznicului juridic împotriva paznicului material, acesta neputând să
invoce o divizare a despăgubirilor între el şi paznicul juridic;
 în ipoteza în care prejudiciul a fost cauzat de mai multe animale aparţinând unor paznici
juridici diferiţi, fiecare va răspunde pentru partea de prejudiciu cauzat de propriul animal.
 
6.3. Răspunderea pentru ruina edificiului
 Potrivit art. 1378 Cod civil, proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel
este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părţi din ele,
dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Edificiul este un bun imobil prin natura lui, construcţie care se încorporează în
sol/subsol. Nu intră în sfera acestei noţiuni celelalte categorii de imobile. Ruina este un fenomen
natural care duce la degradarea imobilului. Dacă este vorba despre o acţiune voluntară, se iese
de sub incidenţa acestei noţiuni. Ruina poate fi totală sau parţială; importantă este cauza ruinei. 
Aceasta poate fi lipsa de întreţinere a edificiului sau viciul de structură (erori de
proiectare/construcţie).
Persoana care răspunde este proprietarul.
Prin edificiu se înțelege orice construcție realizată prin asamblarea sau incorporarea
durabilă a unor materiale în sol sau într-o altă construcție, astfel încât să devină un bun imobil
prin natura sa.
Condiţiile cerute pentru angajarea răspunderii pentru ruina edificiului sunt:
 ruina sau desprinderea unor părți din edificiu ca urmare a lipsei de întreținere sau a unui
viciu de construcție;
 prejudiciul;
 raportul de cauzalitate dintre ruina sau desprinderea unor părți din edificiu și prejudiciu.
 
Efectele răspunderii
           O dată îndeplinite cumulativ aceste condiţii, se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului
în sarcina  proprietarului/superficiarului/coproprietarilor. Apărarea se poate face prin dovada
forţei majore a faptei victimei sau a faptei unui terţ care să fie asimilate cu forţa majoră, După
ce plăteşte despăgubirile către victimă, el are o acţiune în regres împotriva:
            ● vânzătorului (pe temeiul obligaţiei de garanţie împotriva viciilor lucrului)
            ● locatarului (pe temeiul obligaţiei de întreţinere);
            ●   proiectantului/constructorului (în măsura în care viciul de structură le este
imputabil).
 
 Alte cazuri de răspundere
Conform art.1379 Cod civil:
 (1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără nici un titlu, răspunde pentru prejudiciul
cauzat prin căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin.(1), sunt îndeplinite şi condiţiile răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opţiune în vederea reparării
prejudiciului.
 
Cauze de exonerare de răspundere
In cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 şi 1.379 Cod civil nu există obligaţie de reparare
a prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau
este urmarea unui caz de forţă majoră.
MODALITĂȚILE OBLIGAȚIILOR
7.1. Modalităţile obligaţiilor
Modalităţile care afectează existenţa sau executarea obligaţiilor
sunt condiţia şi termenul.
În raport de modalităţi, Cod civil prevede în art. 1396 alin. 1,  că obligaţiile pot fi pure şi
simple, obligaţii simple, sau afectate de modalităţi, iar conform alin. 2 obligaţiile pure şi simple
nu sunt susceptibile de modalităţi.
Conform art. 1397 alin. 1, obligaţia simplă nu este afectată de termen sau condiţie şi
poate fi executată imediat din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, iar potrivit alin. 2
 obligaţia este simplă, iar nu condiţională, dacă eficacitatea sau desfiinţarea ei depinde de un
eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat
sub condiţie.
Obligaţiile afectate de modalităţi sunt acele obligaţii care pot fi afectate de termen sau
condiţie, după cum distinge art. 1398 din Cod civil.

[Link]ţia
Noțiunea și reglementarea legală
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur care afectează eficacitatea sau desfiinţarea
obligaţiei.
Potrivit art.1399 Cod civil, este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau
desființare depinde de un eveniment viitor și nesigur.
Reglementarea legală:
 art.1399-1410 Cod civil.
Trăsăturile caracteristice ale condiției, ca modalitate a obligației civile
Ca modalitate a obligației civile, condiția prezintă următoarele trăsături:
 este un eveniment viitor;
 este un eveniment a cărui îndeplinire este nesigură;
 afectează însăși existența raportului obligațional;
 are efect retroactiv.
Clasificarea condiției
Condiţia poate fi de mai multe feluri, în funcţie de următoarele criterii: efectele
condiţiei, legătura cu voinţa părţilor, realizarea/nerealizarea evenimentului.
În funcţie de efectele condiţiei, aceasta poate fi:
 Condiţie suspensivă (art.1400 Cod civil), este acea condiţie de a cărei îndeplinre
depinde eficacitatea obligaţiei; De ex. Îţi vând maşina, dacă mă stabilesc în Cluj;
 Condiţie rezolutorie (art.1401 Cod civil), este acea condiţie  a cărei îndeplinire
determină desfiinţarea retroactivă a obligaţiei; De ex. Îţi vând maşina, dar dacă plec din
Bucureşti până la 1.10.2020, vânzarea se desfiinţează.
Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini
În raport de criteriul legăturii cu voinţa părţilor, condiţia este:
 Condiţie cazuală – atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de
întâmplare; De ex. îți vând sania  dacă până la sfărșitul lunii decembrie 2929 nu va ninge,
 Condiţie mixtă – atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia
dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate; De ex. îți vând telefonul meu, dacă
mătușa mea îmi va face cadou de ziua onomastică un alt telefon.
 Condiţia potestativă – atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia
dintre părţi:
            1. condiţia pur potestativă – a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia
dintre părţi; De e. Îți voi dona casa mea de la munte dacă vreau,
          2. condiţia potestativă simplă – a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia
dintre părţi, cât şi de un element exterior; De ex. Îți vând garsoniera mea dacă îmi voi
cumpăra un apartament de 2 camere.
Importanţa juridică a clasificării condiţiei în raport de legătura cu voinţa părţilor şi
efectele condiţiei constă în diferenţa de regim juridic.
Astfel:
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă, pur potestativă, din partea celui care se
obligă nu produce niciun efect, deoarece o asemenea condiţie echivalează cu lipsa intenţiei
debitorului de a se obliga
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă sau rezolutorie, pur potestativă, din partea
creditorului, este valabilă
 obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie, pur potestativă, din partea debitorului, este
valabilă, întrucât există intenţia acestuia de a s obliga, dar debitorul şi-a rezervat dreptul de a
pune capăt obligaţiei atunci când va dori.
Condiţia, în raport de  realizarea/ nerealizarea evenimentului, poate fi:
 Condiţie pozitivă – este aceea care afectează existenţa drepturilor şi obligaţiilor
corelative printr-un eveniment care se  va îndeplini; De ex. Îți vând casa mea dacă
mă mut cu serviciul la Timișoara.
 Condiţie negativă – constă într-un eveniment care urmează să nu se producă, De
ex. Îți vând mașina dacă nu voi pleca din București cu serviciul.
În art. 1402 Cod civil este reglementată condiţia imposibilă, ilicită sau
imorală, prevăzându-se că o asemenea condiţie este considerată nescrisă, iar dacă este însăşi
cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
Condiția imposibilă este cea care constă într-n eveniment sau fapt care nu se poate
realiza, din punct de vedere fizic sau juridic.
Condiția ilicită este cea care contravine unui text de lege sau cea care vizează
obținerea unui rezultat ilicit.
Condiția imorală este cea care constă într-n fapt contrar bunelor moravuri.
Efectele condiției
Efectele condiţiei sunt guvernate de două reguli:
1. condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor
corelative (art. 1399 Cod civil);
2. în principiu, efectele condiţiei se produc retroactiv, în sensul că momentul de la care
sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci
momentul încheierii contractului sub condiţie.
Analiza efectelor condiţiei se face diferit, în raport de tipul condiţiei
(suspensivă/rezolutorie) şi respectiv de intervalul de timp cuprins între momentul încheierii
contractului şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură
(pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
Efectele condiţiei suspensive
 Pendente conditione – contractul nu-şi produce efectele, existenţa drepturilor şi
obligaţiilor fiind sub semnul incertitudinii, cu următoarele consecinţe:
 creditorul nu poate cere plata (executarea obligaţiei);
 debitorul nu datorează nimic, dar dacă plăteşte este îndrituit să ceară restituirea
plăţii (plată nedatorată)
 obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie
 creditorul poate să solicite garanţii personale sau reale
 creditorul poate să facă acte de conservare a dreptului său
o Eveniente conditione - 
      (a) dacă s-a realizat condiţia, retroactiv se va considera contractul ca fiind pur şi
simplu, consecinţele fiind următoarele:
 plata efectuată ca plată nedatorată este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu
se mai poate cere restituirea ei
 transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul
dreptului sun condiţie sunt consolidate;
            (b) dacă nu s-a realizat condiţia, părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu
încheiau contractul. Astfel:
o prestaţiile efectuate trebuie să fie restituite;
o garanţiile constituite se desfinţează.
Efectele condiţiei rezolutorii
 Pendente conditione – contractul se consideră ca un act pur şi simplu, respectiv:
 debitorul trebuie să-şi execute obligaţia asumată;
 creditorul poate să solicite executarea obligaţiei
o Eveniente conditione – dacă s-a îndeplinit condiţia, contractul se desfiinţează
cu efect retroactiv; dacă nu s-a îndeplinit condiţia, contractul se consolidează retroactiv
[Link]
Noțiunea și reglementarea legală
Termenul – dies- este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este
amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a
executării obligaţiilor corelative.
Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un
eveniment viitor şi sigur.
Reglementarea legală
– art.1411-1420 Cod civil.
Trăsăturile caracteristice ale termenului, ca modalitate a obligației civile
           Ca modalitate a obligației civile, termenul prezintă următoarele trăsături definitorii:
 este un eveniment viitor;
 este un eveniment sigur ca realizare (producerea sa este certă).
Clasificarea termenului
Termenul se clasifică în raport de efectele acestuia, beneficiar, izvoare, cunoaşterea
sau necunoaşterea datei.
În funcţie de efecte, conform art. 1411 din Cod civil, termenul poate fi:
 Termen suspensiv – atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa
obligaţ[Link] ex. îți împrumut 5000 de lei pînă la 15 decembrie anul curent.
 Termen extinctiv – atunci când, la împlinirea lui, obligaţia se stinge. De ex. Mă oblig
să îți plătesc prețul case pe care mi-o dai în rate lunare până la data decesului tău.
În raport de beneficiar, art. 1413 Cod civil reglementează:
 termenul stabilit în favoarea debitorului - reprezintă regula
 termenul stabilit în favoarea creditorului, cum este, de exemplu, termenul stabilit în
favoarea deponentului, conform art.2115 alin.1 Cod civil
 termenul stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului, termenul de
restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros,
art.2161 Cod civil
Art. 1411 alin. 2 Cod civil clasifică termenul, după izvoarele sale, în:
 Termen convenţional – stabilit de părţi
 Termen legal – prevăzut de lege
 Termen jurisdicţional – stabilit de instanţă
După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii, termenul poate fi:
 Termen cert – termenul a cărui dată se cunoaşte chiar la momentul încheierii
contractului
 Termen incert – termenul a cărui dată de împlinire nu este cunoscută la momentul
încheierii contractului (uzufruct viager, data morţii credirentierului)
Efectele termenului
 Ca modalitate, termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa
acestuia.
Referitor la efectele termenului, se distinge între efectele termenului suspensiv şi
efectele termenului extinctiv.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exerciţiului dreptului subiectiv
şi a obligaţiei corelative. Conform art.1414 Cod civil, ceea ce este datorat cu termen nu se
poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi în cunoştinţă
de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei corelative.
            7.2.3. Comparație între condiție și termen
1) Asemănări
 sunt modalități ale obligației civile;
 sunt evenimente viitoare.

2) Deosebiri:
 termenul este un eveniment viitor și sigur că se va întâmpla, în timp ce condiția este un
eveniment nesigur că se va întâmpla. Chiar în cazul unui termen incert, nesiguranța privește
numai momentul în care se va realixa evenimentul, în timp ce în cazul condișiei este nesigură
însăși realizarea ori nerealizarea evenimentului;
 termenul afectează numai exercitarea dreptului și executarea obligației, adică
executarea raportului obligațional, în timp ce condiția afectează însăși existența raportului
obligațional;
 termenul produce efecte numai pentru viitor – ex nunc- , în timp ce condiția, de
regulă, produce efecte pentru trecut – ex tunc-, dacă din voința părților, natura contractului sau
dispozițiile legale nu rezultă contrariul;
 termenul poate fi stipulat în favoarea debitorului, în favoarea creditorului sau în
favoarea ambelor părți ale raportului obligațional (creditorul și debitorul), în timp ce efectele
condiției sunt individuale, fie în favoarea creditorului, fie în favoarea debitorului.
OBLIGAȚIILE COMPLEXE
8.1. Obligaţiile complexe

De regulă, raportul obligaţional se prezintă în formă pură şi simplă, fiecare raport

având un creditor, un debitor şi un obiect. Există şi situaţii în care obligaţia civilă are mai
mulţi creditori, mai mulţi debitori sau mai multe obiecte. In asemenea situaţii, obligaţia civilă
are un caracter complex.
Cu alte cuvinte suntem în prezența unei obligații complexe atunci când aceasta are mai
multe subiecte sau mai multe obiecte.

 
8.1.1. Obligaţiile cu pluralitate de obiecte
Obligația cu pluralitate de obiecte este considerată astfel atunci când debitorul
datorează mai multe prestații, ipoteză în care pot să apară două situații:
1. Situația în care intenția părților este aceea că debitorul se obligă la două prestații,
iar executarea uneia dintre ele îl liberează de întreaga obligație, cum este cazul
obligațiilor alternative și a obligațiilor facultative;
 2. Situația în care intenția părților este că debitorul datorează cumulativ toate
prestațiile la care s-a obligat, ipoteză n care obligația are un singur obiect și
produce efecte ca o obligație pură și simplă.

Obligația alternativă
Potrivit art. 1.461 Cod civil, obligaţia este alternativă atunci când are ca obiect două
prestaţii principale, iar executarea uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga
obligaţie.
 Obligaţia rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naşte, una dintre
prestaţii era imposibil de executat.
● Dacă alegerea aparţine debitorului, el poate executa la scadenţă oricare dintre cele
două prestaţii. Dacă nu execută niciuna dintre cele două prestaţii, debitorul va fi urmărit silit,
dar în cadrul executării el îşi poate exprima opţiunea pentru una din cele două prestaţii. Dacă
piere unul din cele două obiecte din culpa debitorului, el va executa prestaţia rămasă. Dacă
ambele obiecte pier din culpa debitorului, el va fi obligat la contravaloarea uneia dintre cele
două prestaţii. Dacă unul din obiecte piere în mod fortuit, debitorul trebuie să execute
obligaţia rămasă, iar dacă pier ambele obiecte din caz fortuit, obligaţia se stinge.
● Dacă alegerea aparţine creditorului el poate cere la scadenţă prestaţia pe care o
preferă. Dacă debitorul refuză să execute obligaţia, creditorul îl va putea urmări silit pentru
oricare din cele două prestaţii. Dacă unul dintre cele două bunuri piere, creditorul va putea să
ceară executarea prestaţiei rămase sau să ceară contravaloarea. Dacă ambele obiecte pier,
creditorul poate cere contravaloarea oricăruia dintre ele. Dacă un obiect piere în mod fortuit,
creditorul poate cere contravaloarea pentru cealaltă obligaţie, iar dacă pier ambele obiecte,
obligaţia se stinge.
Dacă la început unul dintre obiecte este ilicit, imoral sau imposibil, obligaţia se
comportă ca şi cum ar fi o obligaţie pură şi simplă.
Alegerea prestaţiei este reglementată de art.1462 Cod civil, care prevede că alegerea
prestaţiei prin care se va stinge obligaţia revine debitorului, cu excepţia cazului în care este
acordată în mod expres creditorului.
Dacă partea căreia îi aparţine alegerea prestaţiei nu îşi exprimă nu îşi exprimă opţiunea
în termenul care îi este acordat în acest scop, alegerea prestaţiei va aparţine celeilalte părţi.
Execitarea acestui drept se poate face în următoarele momente:
 în momentul plății;
 în termenul acordat pentru executarea obligației.
Dacă debitorul nu face această alegere în cele două momente, dreptul de a alege între
obiectele obligației îi va reveni creditorului, debitorul fiind astfel decăzut din dreptul de a
alege, cu excepția cazului în care părțile au hotărât altfel.
Obligaţia se stinge dacă toate prestaţiile devin imposibil de executat fără culpa
debitorului şi înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere, astfel cum dispune  art.1466 Cod
civil.

 Obligaţia facultativă
Conform art.1468 Cod civil, obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o
singură prestaţie principală de care debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie
determinată.
Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestaţia principală devine imposibil de
executat.
 Astfel, în cadrul obligaţiilor facultative nu există mai multe obiecte ale obligaţiilor. De
la început, debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar la scadenţă el are posibilitatea să
ofere creditorului o altă prestaţie decât cea iniţială.
 Obligaţiile facultative sunt obligaţiile cu un singur obiect dar cu o pluralitate de
posibilităţi de plată.
Creditorul poate cere executarea silită a prestaţiei iniţiale. Dacă obligaţia iniţială este
imposibilă, imorală sau ilicită, obligaţia este nulă.

8.1.2 Obligaţiile  cu pluralitate de subiecte

Este posibil ca o obligaţie să se nască între un creditor şi mai mulţi debitori, între mai
mulţi creditori şi un debitor sau între mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. Cât timp o
asemenea obligaţie nu poate fi considerată nici solidară, nici indivizibilă, obiectul ei se divide
de drept între subiectele raportului juridic. Consecinţa este o pluralitate de obligaţii,  între
fiecare debitor şi fiecare creditor se naşte un raport obligaţional distinct, astfel că operează
regula divizibilităţii.

Obligațiile divizibile
Potrivit art.1422 Cod civil, obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când
aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi
constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie.
Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu
poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
Regula divizibilității produce următoarele consecințe:
 fiecare creditor poate cere doar partea lui de drept;
 fiecărui debitor îi este cerută doar partea lui de obligaţie;
 insolvabilitatea unui debitor nu va fi suportată de ceilalţi debitori;
 nu funcţionează principiul reprezentării reciproce.

Excepțiile de la obligațiile divizibile

Excepțiile de la obligațiile indivizibile sunt obligațiile solidare și obligațiile
indivizibile.

Obligațiile solidare
Noțiunea
Obligația solidară este acea obligație cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare
creditor solidar poate să ceară debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari
poate fi obligat la executarea integrală a prestației datorate creditorului.

Reglementarea legală
Reglementarea legală a obligațiilor solidare este dată de dispozițiile art.1434-1460
Cod civil.

Izvoarele obligațiilor solidare

Sub aspectul izvoarelor, obligațiile solidare se pot naște din:
  acte juridice
 o dispoziție specială a legii

Formele obligațiilor solidare

1. solidaritate activă, atunci când nu este posibilă divizarea creanței între creditori;
2. solidaritatea pasivă, atunci când nu este posibilă divizarea prestației între debitori.

Solidaritatea dintre creditori

Solidaritatea este activă  atunci când raportul obligaţional are mai mulţi creditori.
Fiecare poate cere plata de la debitorul comun, iar acesta se poate elibera plătind oricărui
creditor.
Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii
obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
 Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe
debitor în privinţa celorlalţi.
Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în
întârziere pe debitor, cererea de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere
a prescripţiei foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor solidar face o iertare de datorie,
efectele se produc doar pentru partea sa de creanţa.
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Solidaritatea activă prezintă următoarele trăsături:
 are ca izvor numai voința părților;
 plata făcută de debitor unuio creditor solidar îl liberează în raport cu toți creditorii;
 debitorul poate să aleagă creditorul față de care va face plata, cu excepția cazului
în care este chemat în judecată de un creditor, când va face plata acestuia
 între creditori operează prezumția existenței unui mandat tacit pentru realizarea
creanței;
 riscul insolvabilității creditorului care a primit plata va fi suportat de ceilalți
creditori.
Efectele solidarităţii active se produc:
1. In raporturile dintre creditorii solidari şi debitor  efectul principal este posibilitatea
oricărui creditor de a cere plata şi posibilitatea debitorului de a plăti oricărui creditor,
eliberându-se astfel de toţi.
2. In raportul  dintre creditorii solidari efectele sunt guvernate de regula reprezentării
reciproce a creditorilor solidari. Această regulă funcţionează în măsura în care ea tinde la
conservarea sau realizarea drepturilor creditorilor solidari fiind însă ineficientă dacă prin
acţiunea unui creditor s-ar păgubi drepturile celorlalţi.
 Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii
obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot.
 Executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe
debitor în privinţa celorlalţi.
Sub primul aspect, oricare creditor poate încasa plata integral, îl poate pune în
întârziere pe debitor, cererea de dobânzi profită tuturor creditorilor, iar cererea de interpunere
a prescripţiei foloseşte tuturor creditorilor. Dacă un creditor solidar face o iertare de datorie,
efectele se produc doar pentru partea sa de creanţa.
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
 Solidaritatea dintre debitori
Solidaritatea este pasivă atunci când raportul obligaţional are mai mulţi debitori, iar
creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor. Fiecare  debitor solidar poate face
valabil plata datorată către creditor. Acesta are dreptul şi obligaţia de a primi plata integrală. 
 Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie,
astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia
de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor.
De exemplu, în cazul în care o persoană, proprietar al unui bun, își vinde bunul către
două persoane (care vor deveni astfel coproprietari asupra bunului respectiv) se va putea
stipula faptul că fiecare dintre cei doi cumpărători va fi ținut solidar pentru plata prețului
vânzării. În acest caz, vânzătorul, în cazul neplății prețului, va putea cere plata întregii valorii
a bunului vândut de la oricare dintre cumpărători; dacă plata va fi făcută de către acest
cumpărător, obligația față de creditorul comun se stinge prin plata prețului, însă se va naște o
nouă obligație de plată, și anume, în sarcina codebitorului față de debitorul plătitor.
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, ea nu există decât atunci când este
stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.
Din analiza obligaţiei solidare pasive, rezultă  că este vorba de un singur obiect al
obligaţiei, dar de o pluralitate de legături obligaţionale, între fiecare debitor şi creditor se
naşte un raport obligaţional distinct.
Caracteristicile obligaţiilor solidare sunt:
 unicitatea de obiect;
 pluralitatea de legături între subiecte, de unde rezultă că valabilitatea fiecărei legături
va fi privită distinct.
Dacă o obligaţie este nulă ea nu va atrage desfiinţarea celorlalţi obligaţii, iar dacă
pentru un debitor solidar s-a impus un termen, ceilalţi vor trebui să plătească la scadenţă.

Efectele obligaţiilor solidare pasive

             În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari principalul efect este acela că un
creditor poate cere plata integrală de la oricare debitor solidar, ceea ce înseamnă că fiecare
debitor poate face plata integrală stingând astfel datoria.
Când creditorul cheamă în judecată doar un debitor solidar, acesta poate chema în
garanţie pe ceilalţi debitori, astfel încât, dacă debitorul va fi obligat să plătească integral
creditorului, în acelaşi proces va fi soluţionată şi acţiunea în regres a debitorului plătitor
împotriva celorlalţi codebitori. Mai mult, între codebitori solidari funcţionează principiul
reprezentării reciproce, dar sub rezerva ca acţiunile unui codebitor solidar să nu creeze o
situaţie mai împovărătoare pentru ceilalţi. Ca urmare, cererea de punere în întârziere, de
percepere de dobânzi, de întrerupere a prescripţiei va produce efecte faţă de toţi codebitorii.
Tranzacţia dintre un debitor solidar şi creditor, prin care debitorul îşi ia angajamentul
peste obligaţia iniţială, nu îi va afecta şi pe ceilalţi debitori.
 În raport cu creditorul, fiecare debitor poate invoca apărări comune sau apărări
personale ce decurg din raport, cum ar fi: motive de nulitate absolută; atingerea obligaţiei prin
plată etc.
Excepţiile personale produc efecte numai în măsura în care ele privesc raportul dintre
creditor şi un debitor solidar, de exemplu iertarea de datorie făcută pentru un singur debitor.

In raporturile dintre debitorii solidari, principalul efect este acţiunea în regres a

debitorului plătitor împotriva celorlalţi debitori. În absenţa unei prevederi contrare, fiecare
debitor s-a obligat nu numai pentru ceilalţi, dar şi pentru el însuşi.
 Solidaritatea se stinge prin :
 plată;
 decesul codebitorului solidar (pentru că solidaritatea nu se transmite la succesori);
 renunţarea creditorului la solidaritate (renunţare care poate fi expresă sau tacită).
Dacă în acţiunea în regres a debitorului plătitor împotriva unui codebitor, acesta este
insolvabil riscul insolvabilităţii va fi suportat proporţional de toţi debitorii. Solidaritatea
pasivă funcţionează şi ca un efect de garanţie în raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
– fiecare debitor solidar îi garantează pe ceilalţi în faţa creditorului.

Obligaţiile indivizibile
Obligația indivizibilă a fost definită ca fiind acea obligație care datorită convenție
părților sau obiectului ei, care prin natura sa nu este susceptibil de divizare materială sau
intelectuală, nu poate fi împărțită între subiectele ei active sau pasive.
 În cazul acestor obligații obiectul obligaţiei nu se poate împărţi când sunt mai mulţi
creditori sau debitori. Consecinţa este că plata trebuie făcută integral.
Cât priveşte caracterul indivizibil, ei rezultă din natura obiectului sau din voinţa
părţilor. Chiar şi atunci când obiectul este divizibil prin natura lui, părţile îl pot considera
indivizibil, deci indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
In cazul indivizibilităţii naturale, trebuie să se facă distincţia între obligaţii după
obiectul lor.
Dacă e vorba de obligaţii de a da ele sunt divizibile prin natura lor. Obiectul obligaţiei
este o realitate intelectuală, deci divizarea este întotdeauna posibilă.
Dacă este vorba de obligaţii de a face  acestea sunt indivizibile prin natura lor. De
exemplu, obligaţia de a executa o lucrare nu se poate divide în mod natural.
Indivizibilitatea poate fi:
- activă, atunci când sunt mai mulţi creditori;
-pasivă, atunci când sunt mai mulţi debitori.

Indivizibilitatea și solidaritatea
 solidaritatea încetează prin decesul debitorului solidar;
 solidaritatea nu încetează în cazul executării prin echivalent;
 solidaritatea presupune o prezumție de reprezentare reciprocă între debitori;
 spre deosebire de solidaritate, indivizibilitatea prezintă avantajul că împiedică
divizarea datoriei între urmașii debitorilor care rămân obligați indivizibil.

Efectele indivizibilităţii:
● indivizibilitatea activă
În cazul indivizibilității active, efectele se produc mai întâi între creditor şi debitor:
fiecare creditor poate cere plata integrală, iar debitorul poate plăti integral către oricare
creditor. Indivizibilitatea activă seamănă cu solidaritatea activă. Odată ce s-a făcut plata către
un creditor, acesta are obligaţia să se desocotească cu ceilalţi creditori.
Dacă punerea în întârziere, suspendarea sau întreruperea prescripției sunt făcute numai
de către unul dintre creditori, acestea vor produce efecte față de toți creditorii.

● indivizibilitatea pasivă
 În cazul indivizibilității pasive, efectele se produc între creditor şi debitorul
indivizibil,  creditorul poate cere plata integrală de la oricare debitor.
Debitorul are o acţiune în regres pentru desocotire.
Suspendarea sau întreruperea prescripției făcută numai de către unul dintre debitori
vor produce efecte față de toți debitorii.

EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR

Obligaţiile sunt guvernate de reguli comune care stabilesc desfăşurarea raportului

obligaţional din momentul naşterii, până în momentul stingerii lui. In acest înţeles, efectele
obligaţiilor au în vedere comportamentul creditorului şi al debitorului pentru executarea
obligaţiilor şi realizarea drepturilor de creanţă.
Executarea obligațiilor civile este reglementată în art. 1469-1548 Cod civil.
Formele executării obligațiilor sunt:
 ·         Executarea directă (în natură) a obligațiilor;
        Executarea indirectă (prin echivalent) a obligațiilor.

I.              EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAȚIILOR

Din punct de vedere al executării, regula o constituie executarea în natură a
obligațiilor, astfel că executarea obligațiilor este guvernată de principiul executării în natură a
obligațiilor.
Executarea în natură a obligației înseamnă executarea prestației însăți la care s-a
obligat debitorul și nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Ca regulă, executarea obligației de către debitor se face de bunăvoie prin plată.
9.1. Plata
Noțiunea
Potrivit art. 1469 alin.1 Cod civil, obligația se stinge prin plată atunci când prestația
datorată este executată de bunăvoie, iar conform alin.2, plata poate avea ca obiect remiterea
unei sume de bani sau, după caz, executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul
însuși al obligației.

Reglementarea legală
Codul civil cuprinde o serie de reguli cu privire la condițiile plății, condiții care
privesc:
 subiectele plății;
 obiectul plății;
 locul plății;
 data plății;
 proba plății;
 principii generale care guvernează materia plății.
 Subiectele plății
[Link] care pot face plata
Principiul general în această materie este acela că oricine poate face plata.
Art.1472 Cod civil prevede că plata poate fi făcută de orice persoană, chiar și de un
terț față de raportul juridic obligațional.
Ca regulă, plata poate fi făcută de către debitor, personal sau prin reprezentant, dar
poate fi făcută și de alte persoane:
 reprezentantul debitorului, care poate avea împuternicire convenţională sau mandat
legal;
 cel care este ţinut împreună cu debitorul; de exemplu în cazul solidarităţii, de către
codebitorul solidar;
 o persoană interesată; de exemplu în cazul în care o persoană cumpără un imobil
ipotecat, pentru a evita executarea silită, are interes să plătească datoria debitorului pentru
care s-a instituit ipoteca;
 o persoană neinteresată; de exemplu o liberalitate făcută în favoarea debitorului
(donaţie indirectă).

În consecință, plata poate fi făcută de către oricine, dar dacă plata este făcută de către
altă persoană decât debitorul, este necesar acordul acestuia.
Plata poate fi făcută și de un terț care un interes personal în efectuarea plății, caz în
care creditorul nu poate refuza plata decât în următoarele situații:
 când natura obligației impune efectuarea plății de către debitor;
 dacă în contract s-a prevăzut că plata poate fi făcută doar de debitor;
 în cazul obligației de a da, plata poate fi făcută numai de proprietar;
 dacă debitorul i-a comunicat creditorului că se opune ca plata să fie făcută de un terț,
dacă refuzul nu este de natură a-l prejudicia pe creditor.
Plata poate să fie făcută și de un incapabil, care nu va putea solicita restituirea plății
invocând faptul că la data efectuării plății era incapabil.

[Link] care pot primi  plata

Potrivit art.1475 Cod civil, plata poate fi făcută:
 creditorului;
 reprezentantului legal sau convențional al creditorului;
 persoanei autorizate de către instanță să primească plata;
 persoanei indicate de către creditor să primească plata.
           Creditorul trebuie să fie o persoană capabilă, iar dacă plata a fost făcută unui incapabil,
ea este valabilă numai în măsura în care a profitat creditorului.
În situaţia în care plata, deşi nu este făcută creditorului, împuternicitului acestuia sau
persoanei autorizate de lege/justiţie să o primească, este totuşi valabilă dacă:
 creditorul ratifică plata făcută altei persoane;
 cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
 plata a fost pretinsă în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor;
 plata a profitat creditorului;
 plata s-a făcut unui creditor aparent.
Obiectul plăţii
 Pentru a stinge obligația debitorul trebuie să execute prestaţia la care s-a obligat și nu
se poate libera oferind creditorului o altă prestație, chiar dacă valoarea acesteia ar fi mai mare.
Când obiectul obligației este prestația de a da  un bun individual determinat, debitorul
trebuie să predea bunul în starea în care se afla bunul la momentul nașterii obligației.
Dacă ulterior nașterii obligației bunul a pierit, dintr-un eveniment de forță majoră sau
caz fortuit, debitorul va fi liberat de obligație, cu excepția cazului în care anterior  creditorul l-
a pus în întârziere.
În cazul bunurilor generic determinate, debitorul se poate libera plătind bunuri de
acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate cu cele care au format obiectul obligaţiei.
In absenţa unei prevederi contrare, debitorul trebuie să înapoieze bunuri de calitate medie.
Debitorul nu va fi liberat de datorie dacă bunurile au pierit în mod fortuit înainte de predare.
Dacă obiectul obligației este de a da o sumă de bani, debitorul trebuie să plătească
suma nominală datorată, iar plata se efectuează prin orice mijloc folosit în mod obișnuit la
locul plății, respectiv plată în numerar, virament bancar etc.
În cazul în care un creditor acceptă un cec sau alt instrument de plată (cambie, ordin
de plată, bilet la ordin) se prezumă că o face numai cu condiția ca acesta să fie onorat, iar
prezumția poate fi răsturnată prin probă contrară făcută de persoana interesată.
Părțile pot conveni ca pentru sumele de bani datorate să fie percepute dobânzi. În acest
caz, dobânda este cea stabilită de părți sau, în lipsa convenției părților, cea stabilită de lege,
părțile putând să stabilească dobânzi atât pentru restituirea împrumutului, cât și pentru
întârzierea la plată. Prin O.G. nr.13/2011 este stabilit plafonul maxim al dobânzii, iar
depășirea acestui plafon se sancționează cu nulitatea.
Dacă obligația de a da are ca obiect strămutarea dreptului de proprietate, debitorul este
obligat să conserve bunul până la predare și să îl predea, iar dacă bunul este înscris în cartea
funciară să îi predea creditorului înscrisurile necesare înscrierii noului proprietar.
În cazul obligațiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai prestația la care s-
a obligat.

Indivizibilitatea plății
Indivizibilitatea plății înseamnă că în lipsă de stipulație contrară, debitorul trebuie să-
și execute integral prestația la care s-a obligat, creditorul putând să refuze o plată parțială,
chiar dacă prestația datorată este divizibilă.
De la principiul indivizibilității plății există următoarele excepții:
 creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;
 în caz de deces al debitorului, care lasă mai mulți moștenitori între care plata este
divizibilă;
 o parte din datorie se stinge prin compensație legală;
 a intervenit imputația plății sau compensația parțială;
 instanța acordă termen de grație debitorului, înlăuntrul căruia plata poate fi eșalonată;
 doi sau mai mulți fideiusori invocă beneficiul de diviziune.

            Locul plăţii

            Cu privire la locul plății, regula este că plata se va face la locul convenit de părți.
Codul civil reglementează locul plății în  art.1.494 dispunând că:
 (1) În lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit
naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al
uzanţelor:
a. Obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de
la data plăţii.
b. Obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care
bunul se află la data încheierii contractului;
c. Celelalte obligaţii se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data
încheierii contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, îşi schimbă domiciliul sau, după caz,
sediul determinat, potrivit prevederilor alin.(1), ca loc al plăţii, suportă cheltuielile
suplimentare pe care această schimbare le cauzează.

Data plăţii
Cu privire la data plății, regula este aceea potrivit căreia plata se face atunci când
datoria a ajuns la scadență, adică atunci când plata a devenit exigibilă.
În ceea ce privește data plății, art. 1495 Cod civil prevede următoarele:
 (1) In lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al
practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.
(2) Instanţa poate stabili un termen atunci când natura prestaţiei sau locul unde
urmează să se facă plata o impune.
Dacă plata se face prin virament bancar, data plăţii este aceea la care contul
creditorului a fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plăţii.
Dacă obligaţia este fără termen, plata se face imediat după încheierea contractului.
Dacă obligaţia este cu termen este important să se stabilească în favoarea cui s-a
prevăzut termenul:
 dacă termenul s-a stabilit în favoarea debitorului, creditorul nu poate cere plata mai
devreme, dar debitorul poate plăti mai devreme. De exemplu, la împrumutul fără dobândă cu
termen, debitorul poate plăti oricând;
 daca termenul s-a stabilit în favoarea creditorului: creditorul nu poate fi obligat să
primească plata mai devreme, dar o poate cere mai devreme;
 dacă termenul s-a stabilit în favoarea ambelor părţi: plata se face întocmai la termen.
           
           Imputaţia plăţii
            Problema imputaţiei plăţii apare în  situaţia în care un debitor are mai multe datorii
faţă de acelaşi creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se
cunoaşte care dintre acestea s-a stins.
           Soluţionarea acestei probleme prezintă interes atunci când creanţele sunt purtătoare de
dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes
să considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă sau cele însoţite de
garanţii.
            În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii este de două feluri: imputaţie convenţională 
şi imputaţie legală.

           Imputaţia convenţională este cea făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa
uneia dintre ele.
           Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata este debitorul, cu respectarea
următoarelor reguli:
 plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se
încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
 dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar termenul a
fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
 dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra dobânzii.
            Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va
preciza, în chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.

              Imputaţia legală este acea formă a imputaţiei plăţii care se face de drept, în puterea
legii, conform regulilor prevăzute în art.  1509 Cod civil, respectiv:
 (1) Dacă niciuna dintre părţi nu face imputaţia plăţii, vor fi aplicate în ordine,
următoarele reguli:
a. Plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadenţă;
b. Se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care
creditorul are cele mai puţine garanţii.
c. Imputaţia se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d. Dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum şi, în egală măsură , garantate şi
oneroase , se vor stinge datoriile mai vechi;
e. În lipsa tuturor criteriilor menţionate la lit.a)-d), imputaţia se va face proporţional cu
valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată şi
executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor şi penalităţilor, în ordinea cronologică a scadenţei
acestora, şi, în final, asupra capitalului, dacă părţile nu convin altfel.

Proba plăţii
Potrivit Cod civil, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă dacă prin lege nu se
prevede altfel.
Art.1500 Cod civil prevede că:
 (1) Cel care plăteşte are dreptul la o chitanţă liberatorie, precum şi, dacă este cazul, la
remiterea înscrisului original al creanţei.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanţei sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie
contrară.
(3) In cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanţa,
debitorul are dreptul să suspende plata.

Codul civil instituie și o serie de prezumții în art.1501-1503, respectiv:

 Prezumţia executării prestaţiei accesorii.
            Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se prezume ,
până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii;
  Prezumţia executării prestaţiilor periodice.
           Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul
obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente
anterior;
  Remiterea înscrisului original al creanţei.
           (1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanţei, făcută de creditor
către debitor, unul din codebitori sau fidejusori, naşte prezumţia stingerii obligaţiei prin plată.
Proba contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale.
(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul
are dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligaţiei.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menţionate la alin.(1)
în posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea
creditorului.

Punerea în întârziere a creditorului

În situația în care creditorul îl împiedică pe debitor să-și execute prestația la care s-a
obligat, este necesară punerea sa în întârziere.
Codul civil reglementează în art. 1510 cazurile în care creditorul poate fi pus în
întârziere, respectiv atunci când refuză:
 să primească plata făcută de debitor;
 să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu își poate executa
obligația.
Dacă creditorul refuză nejustificat plata, debitorul se poate libera de obligație prin:
 consemnarea bunului pe cheltuiala și riscurile creditorului, liberându-se astfel de
obligația sa, potrivit art.1512 Cod civil;
 realizarea unei oferte reale de plată urmată de consemnațiune, în condițiile prevăzute
de art.1007-1010 Cod procedură civilă, procedură care cunoaște trei etape:
            [Link] de plată făcută creditorului prin intermediul unui executor judecătoresc;
            2. consemnarea sumei de bani sau a  bunului, în ipoteza în care crewditorul nu dă curs
somației debitorului sau refuză plata;
3. validarea plății de către executorul judecătoresc.

9.2. Executarea silită a obligaţiilor

Materia obligațiilor este guvernată de principiul bunei-credințe conform căruia fiecare
parte a raportului juridic obligațional își execută cu bună-credință obligațiile asumate.
Potrivit art.1518 Cod civil, debitorul este ținut personal să răspundă pentru executarea
întocmai și la timp a obligațiilor asumate, dacă prin lege nu se dispune altfel.
În sarcina debitorului este instituită, prin lege, o răspundere pentru neexecutarea
cauzată prin propria faptă și o răspundere pentru neexecutarea cauzată de fapta altei persoane.
În caz de neexecutare, din culpă, a obligațiilor asumate, debitorul este ținut să repare
prejudiciul cauzat prin neexecutare.

Punerea în întârziere a debitorului

Pentru executarea obligației creditorul poate să procedeze la punerea în întârziere a
debitorului, care se poate realiza prin una dintre următoarele forme:
 notificarea scrisă făcută prin intermediu executorului judecătoresc sau printr-un alt
mijloc care asigură dovada comunicării;
 cererea de chemare în judecată prin care creditorul îi solicită debitorului executarea
obligației.
Conform art.1523 Cod civil, debitorul este de drept în întârziere, respectiv:
1. atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare
produce un asemenea efect;
2. obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul
l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;
3. prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a
încălcat o obligație de a nu face;
4. debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa
obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să
își execute obligația în mod repetat;
5. nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității
unei întreprinderi;
6. obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Punerea în întârziere adebitorului produce următoarele efecte:

 de la data punerii în înrtârziere, debitorul răspunde de pieirea fortuită a lucrului, cu
excepția cazului când cazul fortuit este exonerator de răspundere;
 din acest moment creditorul poate să solicite daune compensatorii;
 de la această dată curg daunele interese;
 în cazul obligațiilor solidare, notificarea făcută unuia dintre codebitorii solidari
produce efecte și în privința celorlalți debitori, iar dacă a fost făcută de unul dintre creditorii
solidari profită și celorlalți creditori;
 dacă obiectul obligației este constiuirea sau strămutarea unui drept real cu privire la un
bun individual determinat, riscul se suportă de debitorul obligației din acel moment.
Executarea silită în materia efectelor obligaţiilor se face în natură sau prin echivalent.
Pentru executarea în natură se cer îndeplinite două condiții:
1. să fie posibilă executarea în natură.
2. executarea în natură să prezinte  interes pentru creditor chiar dacă debitorul a întârziat
executarea.

Executarea silită în natură a obligațiilor în raport de obiectul lor

În cazul obligaţiilor de a da, situația diferă în raport de modul de individualizare a
bunului, astfel:
 în cazul în care este vorba de un bun individual determinat, prestaţia se execută la
încheierea contractului. Aceste prestaţii pot fi mereu executate în natură. Este necesar ca
dreptul să se afle în patrimoniul debitorului; dacă dreptul s-a stins, debitorul este obligat la
echivalentul dreptului real;
 în cazul bunurilor de gen, şi aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură
pentru că bunurile de gen nu pier (genera non pereunt), creditorul are oricând ocazia să
cumpere bunuri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
 Dacă obiectul obligaţiei este o sumă de bani, aceasta poate fi oricând executată în
natură. Creditorul poate cere executarea bunurilor debitorului şi prin scoaterea acestora la
licitaţie să-şi satisfacă creanţa.
In cazul neexecutării obligaţiei de a face, potrivit art.1528 Cod civil, creditorul poate,
pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.
Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să
exercite acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie
ulterior acesteia.
În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței
încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe
cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărârea judecătorească.

[Link] INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAȚIILOR

CIVILE
Noțiunea
Prin executarea prin echivalent a obligațiilor se înțelege dreptul recunoscut
creditorului  de a cere și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului încercat datorită
neexecutării, executării cu întârziere ori executării necorespunzătoare a obligației asumate.
Astfel, conform art.1530 Cod civil, creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a
neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației.

Categorii de despăgubiri
            [Link] moratorii, despăgubirile care sunt datorate pentru acoperirea prejudiciului
cauzat pentru executarea cu întârziere a obligației;
            2. daune compensatorii, despăgubirile datorate pentru acoperirea prejudiciului suferit
de creditor pentru executarea parțială sau neexecutarea obligației.

Evaluarea despăgubirilor
În funcție de izvorul său, evaluarea despăgubirilor poate fi:
 convențională;
 legală;
 judiciară.

Evaluarea convențională
Evaluarea convențională se realizează prin intermediul clauzei penale, reglementate în
art.1538 Cod civil.
Clauza penală este o convenție accesorie inserată în contract prin care părțile
determină anticipat întinderea despăgubirilor pe care le va plăti debitorul în cazul în care nu
își va executa obligația, parțial sau total, când op va executa necorespunzător sau cu
întârziere.
 Evaluarea legală
Evaluarea legală este avută în vedere în cazul în care debitorul nu execută o obligație
având ca obiect o sumă de bani.
Reglementarea legală este dată de dispozițiile art.1535-1536 Cod civil.
            În cazul neexecutării unei asemeanea obligații debitorul va fi obligat la plata de daune
–interese moratorii, al căror cuantum, în lipsă de stipulație contrară, este este egal cu dobânda
legală.
Evaluarea judiciară
Evaluarea judiciară se face conform dispozițiilor art.1531-1537 Cod civil, de către
instanță, prin hotărâre judecătorească, în cazul în care cuantumul prejudiciului nu a fost
prevăzut de părți și nu poate fi stabilit cu certitudine.
La evaluarea judiciară se ține cont de următoarele reguli:
 prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime;
 debitorul trebuie să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii
contractului;
 se repară numai prejudiciile directe nu și cele indirecte.

9.3. Mijloacele de protecţie a drepturilor creditorului

        Creditorul are următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
 să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
 să intenteze acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie);
 să intenteze acţiunea revocatorie.

           Măsurile conservatorii

          Măsurile conservatorii sunt reglementate în art.1558-1559   Cod civil.
         Potrivit art. 1558 Cod civil, creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile
pentru conservarea drepturilor sale, precum asigura-rea dovezilor, îndeplinirea unor
formalităţi de publicitate şi informare pe contul debitorului, exercitarea acţiunii oblice ori
luarea unor măsuri asigurătorii.
           Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul şi poprirea asiguratorie.

           Sechestrul asigurator

          Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile sau/şi imobile
urmăribile ale debitorului aflate în posesia acestuia sau a unui terţ în scopul valorificării lor în
momentul în care creditorul unei sume de bani va obţine un titlu executoriu.

              Reglementarea legală:

 art. 952-968 Codul de procedură civilă.
           Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care este competentă să judece
procesul în primă instanţă.
            Instanţa va hotărî de urgenţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere
executorie, stabilind suma până la care se încuviinţează sechestrul.
            Executarea măsurii sechestrului asigurator se aduce la îndeplinire de către executorul
judecătoresc.
            În cazul bunurilor mobile, executorul se deplasează la locul unde se află aceste bunuri
şi va sechestra bunurile numai în măsura realizării creanţei, fără somaţie ori înştiinţarea
prealabilă a debitorului.
           Dacă debitorul va da o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea
debitorului, sechestrul asigurator.
           Cererea de ridicare a sechestrului  se soluţionează, în camera de consiliu, de urgenţă,
cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere, care este supusă numai apelului, în termen
de 5 zile de la pronunţare, la instanţa ierarhic superioară.
           Valorificarea bunurilor sechestrate nu se va putea face decât după ce creditorul a
obţinut titlu executoriu.

          Poprirea asiguratorie

          Poprirea asiguratorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau
altor bunuri mobile incorporale datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i
le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
          Reglementarea legală
         - art.969 şi 970 Cod procedură civilă.

            Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)

    Potrivit art. 1560 alin.1 Cod civil, creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă
poate să exercite drepturile şi acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul
creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
Noțiunea
          Acţiunea oblică este acţiunea în justiţie pe care creditorul o exercită pentru valorificarea
unui drept ce aparţine debitorului său.

            Reglementarea legală
            Reglementarea legală a acţiunii oblice ca mijloc de protecţie a creditorului este dată de
art. 1560 Cod civil, care prevede dreptul creditorilor de a exercita toate drepturile şi acţiunile
debitorului lor, cu excepţia acelor drepturi ce sunt considerate exclusiv personale.

            Domeniul de aplicare  a acţiunii oblice

  toate drepturile şi acţiunile debitorului, cu excepția drepturilor strict personale;
 dreptul de a cere executarea silită.
            Creditorul nu poate exercita:
          - acțiunile și drepturile patrimoniale care au un caracter exclusiv și strict personal care
implică o apreciere subiectivă, cum ar fi, de exemplu, acţiunea în revocarea unei donaţii
pentru ingratitudine;
          - acţiunea prin care se urmăreşte răspunderea civilă sub forma daunelor morale, întrucât
aprecierea interesului aparţine exclusiv debitorului, aceste acţiuni fiind exceptate de la
exercitarea pe calea acţiunii oblice.
           - drepturile patrimoniale insesizabile, cum ar fi: dreptul de abitaţie, dreptul de uz,
dreptul de a primi o bursă, dreptul de proprietate asupra bunurilor de uz personal şi casnic
necesare debitorului şi familiei sale, obiecte de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel,
dreptul de proprietate asupra bunurilor care servesc la exercitarea ocupaţiei debitorului.

            Condițiile cerute pentru exercitarea acțiunii oblice

 creanța creditorului trebuie să fie certă și exigibilă;
 debitorul să fie inactiv,
 inactivitatea debitorului să îi producă un prejudiciu creditorului;
 acțiunea să nu aibă ca obiect drepturi strâns legate de persoana debitorului.

Efectele acțiunii oblice

            Efectele pe care acţiunea oblică le produce, în primul rând, relativ la interesele
creditorului, dar şi cu privire la celelalte două părţi (debitor şi terţ), confirmă caracterul  pe
care acţiunea oblică îl are în calitate de mijloc de protecţie a creditorului. Astfel,   art. 1561
Cod civil prevede că hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor
creditorilor. Totuşi, eficienţa acestui mijloc este redusă de faptul că nu garantează niciun drept
de preferinţă creditorului chirografar, astfel încât, odată cu admiterea acţiunii, remiterea
bunurilor care au făcut obiectul demersului se va face în patrimoniul debitorului. Prin urmare,
creditorul chirografar va suporta concursul celorlalţi creditori ai debitorului, în virtutea
dreptului de gaj general.

Acţiunea revocatorie

            Noțiunea
         Acţiunea revocatorie este acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor
juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.

            Rglementarea legală
            Codul civil reglementează acţiunea revocatorie în art. 1562-1565.

            Natura juridică
             În privinţa naturii juridice a acţiunii revocatorii, aceasta este o acţiune în
inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditorul reclamant, nefiind incidente prevederile
Codului civil referitoare la răspunderea civilă delictuală.

            Domeniul de aplicare
            Domeniul de aplicare a acestei acțiuni se circumscrie domeniului de aplicare a acţiunii
oblice.
            Condiţiile pentru exercitarea acţiunii revocatorii sunt următoarele:
                – actul atacat să fi cauzat creditorului un prejudiciu, în sensul că debitorul şi-a
cauzat sau şi-a mărit o stare de insolvabilitatea;
            – existenţa unei fraude din partea debitorului, adică actul încheiat de debitor să fi fost
făcut în frauda drepturilor creditorului;
            – existenţa unei complicităţi între debitor şi terţul cu care a încheiat actul atacat, cu
privire la fraudarea creditorului;
            – caracterul cert al creanţei.
           Termenul de prescripție al acțiunii revocatorii
           Art.1564 Codul civil prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acţiune
se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască
prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

            Efectele acțiunii revocatorii

            Potrivit art.1565 Cod civil, acţiunea revocatorie produce următoarele efecte:
 actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât
şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. aceştia
vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit;
terţul dobânditor va putea păstra bunul plătind creditorului, căruia profită admiterea acţiunii, o
sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă.
 
 TRANSMITEREA ȘI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR
10.1. Transmiterea obligaţilor
Transmiterea obligațiilor este operaţiunea juridică prin care se transmit fie toate
elementele obligaţiei de la subiectul iniţial către alt subiect, fie se transmit doar unele
elemente – deci fie transmiterea laturii active, fie transmiterea laturii pasive, fie transmiterea
ambelor.
 
[Link] de creanţă
Noțiunea și reglementarea legală
    Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei
alte persoane.
    Cu alte cuvinte, cesiunea de creanţă este o convenţie încheiată între cedent  şi
cesionar  prin care primul substituie, în locul său, pe al doilea, acesta devenind noul creditor al
debitorului cedat.
    Cesiunea de creanţă este reglementată de art. 1566-1592 Cod civil.
            Potrivit art.1566 Cod civil, cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul
cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
          Părţile contractului de cesiune sunt:
 cedentul – creditorul inițial care transmite creanţa;
 cesionarul  – dobânditorul creanţei, care devine noul creditor al debitorului;
 debitorul cedat – terţul asupra căruia există creanţa.
 
           Domeniul de aplicare
             Cesiunea de creanţă are natură contractuală.
          Poate face obiectul unei cesiuni orice creanţă indiferent de obiectul său: creanţe având
ca obiect o sumă de bani, născute din contract, act unilateral izvor de obligaţii, fapte juridice
licite sau fapte juridice ilicite.
          Dispoziţiile art. 1566 Cod civil nu se aplică:
          a) transferului creanţelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
          b) transferului titlurilor de valoare şi altor instrumente financiare, cu excepţia
dispoziţiilor privitoare la cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin
sau la putător.
         De la libera cesibilitate a creanţelor există următoarele excepţii:
            – creanţele declarate netransmisibile prin lege – art.1569 alin.1 Cod civil;
            – creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume de bani, dacă, prin
efectul transmisiunii, obligaţia va fi în mod substanţial mai oneroasă;
            – părţile raportului obligaţional pot stabili caracterul inalienabil al creanţei, sub
condiţia existenţei unui interes legitim.
 
            Condiţiile de validitate a cesiunii de creanţă:
            Condițiile de fond ale cesiunii de creanță sunt cerinţele prevăzute de art.1179 alin.1
Cod civil, cerute pentru orice contract: capacitatea; consimţământul;obiectul determinat şi
licit; cauza licită şi morală;
          Din punctul de vedere al modului de încheiere, cesiunea de creanţă este un contract
consensual;
          Pentru validitatea cesiunii nu este necesar consimţământul debitorului cedat.
 
             Condiţiile de efectivitate ale cesiunii de creanţă
          Opozabilitatea cesiunii faţă de debitorul cedat şi faţă de terţii interesaţi (creditorii
cedentului, alţi cesionari) se realizează conform art.1578-1581 Cod civil, respectiv:
            – acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris care să aibă dată certă;
            – notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie sau în format electronic, în care să se
menţioneze identitatea cesionarului, creanţa cedată şi să solicite debitorului plata directă;
            – înscrierea în arhiva electronică în cazul cesiunii unei universalităţi de creanţe actuale
sau viitoare(art.1579 Cod civil);
            – notarea în Cartea funciară.
 
                Felurile cesiunii de creanță
            Cesiunea de creanţă poate fi:
 cu titlu oneros;
 cu titlu gratuit.
           Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispoziţiile legale se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie.
          Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispoziţiile legale se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care
reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute
prestaţia constând în transmiterea unei creanţe.
         Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:
a.  toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată;
b. drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.
         Cu toate acestea, cedentul poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului,
posesia bunului luat în gaj. In cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în
custodia cedentului.
 
           Efectele cesiunii de creanţă între părţi
          Între părţi, cesiunea de creanţă are ca efect transmiterea dreptului de creanţă de la
cedent la cesionar. Creanţa se transmite împreună cu garanţiile şi accesoriile ei.
         Cesionarul va dobândi creanţa la valoarea ei nominală, nu la valoarea de achiziţie.  
 
             Efectele cesiunii de creanţă intre părţi şi terţi
          În materia cesiunii de creanţă au calitatea de terţi:
        - debitorul cedat;
        - cesionarii ulteriori şi succesivi;
        - creditorii cedentului.     
            Faţă de debitorul cedat, efectele se produc doar dacă sunt realizate formele de
opozabilitate:
 acceptarea cesiunii (prin act autentic, erga omnes, prin act sub semnătură privată, doar
faţă de debitor);
 notificarea debitorului;
 înscrierea cesiunii în Arhiva Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.
          Până în momentul realizării formelor de opozabilitate, debitorul poate face plata valabil
către cedent.
          După realizarea opozabilităţii, debitorul va fi obligat doar faţă de cesionar.
          In raporturile cu cesionarii ulteriori şi succesivi prezintă importanță realizarea formelor
de opozabilitate, astfel va beneficia de creanţă cesionarul care a realizat primul formele de
opozabilitate.     
          Acceptarea cesiunii de către debitor, făcută prin act sub semnătură privată, va fi
opozabilă numai faţă de el, nu şi faţă de terţi, pentru care  trebuie făcută prin act în formă
autentică.    
 
           Efectele cesiunii de creanţă între cesionar şi debitorul cedat
        Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca
cesiunea să fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoştinţă de existenţa altor
cesiuni, precum şi orice altă cauză de stingere a obligaţiilor survenită înainte de acel moment.
        Debitorul poate să opună cesionarului plata pe care el însuşi ori fideiusorul său a făcut-o
cu bună – credinţă unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalităţile cerute
pentru a face opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor.
     În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate
opune cesionarului compensaţia pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
 
            Efectele cesiunii de creanţă între terţi
          Creditorii cedentului, până la opozabilitate, pot urmări creanţa în patrimoniul
cedentului. Ulterior acest lucru nu mai este posibil.
        Garanţiile pe care le dă cedentul cesionarului:
 garanţia că există creanţă şi că este valabilă;
 cedentul nu se obligă să garanteze şi solvabilitatea debitorului.
 
           Obligaţia de garanţie
          Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligaţia de garanţie faţă de
cesionar.
          Astfel, cedentul garantează existenţa creanţei în raport cu data cesiunii, fără a răspunde
de solvabilitatea debitorului cedat.  Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru
solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulaţii contrare, că s-a avut în
vedere numai solvabilitatea de la data cesiunii.
           Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurenţa
preţului cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
          Dacă cedentul cunoştea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a debitorului cedat,
sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului de
rea-credinţă pentru viciile ascunse ale bunului vândut.
       In lipsă de stipulaţie contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existenţa
creanţei la data cesiunii.
 
         10.1.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei
         Noţiunea şi reglementarea legală
         Subrogaţia este acel mod de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria
debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
        Definiţia legală a subrogaţiei este cuprinsă în art.1593 alin.1 Cod civil, care prevede că
oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără însă a
putea dobândi mai multe drepturi decât acesta
        Subrogaţia este reglementată în art.1593-1598 Cod civil.
 
        Felurile subrogaţiei
        Conform art.1593 Cod civil, subrogaţia poate fi convenţională sau legală.
          Subrogaţia convenţională poate, la rândul ei, să fie consimţită de creditor sau
consimţită de debitor.
         Subrogaţia consimţită de creditor este instituită de art.1594  Cod civil:
            – subrogaţia este consimţită de creditor atunci când, primind plata de la un terţ, îi
transmite acestuia, la momentul plăţii, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului;
            – operează fără consimţământul debitorului;
            – orice stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Subrogaţia consimţită de debitor este reglementată de art.1595 Cod civil.
           Subrogaţia este consimţită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-şi plăti
datoria şi, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului faţă de care avea
datoria respectivă.
         Subrogaţia este valabilă numai dacă actul de împrumut şi chitanţa de plată a datoriei au
dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria,
iar în chitanţă se menţionează că plata a fost făcută cu banii împrumutaţi de noul creditor.
       Subrogaţia consimţită de debitor are loc fără consimţământul creditorului iniţial, în lipsă
de stipulaţie contrară.
       Subrogaţia legală
      În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept:
 în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept
de preferinţă, potrivit legii;
 în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o
garanţie asupra bunului respectiv;
   în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să
stingă datoria;
 în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii.
 
           Efectele subrogaţiei
         Subrogaţia are ca efecte transmiterea creanţei împreună cu garanţiile şi accesoriile
acesteia de la creditorul plătit la cel care plăteşte.
        Subrogaţia se deosebeşte de cesiunea de creanţă, deoarece, în cazul cesiunii, contează
doar valoarea nominală a creanţei, indiferent de valoarea preţului.
       Subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul
creditorului.
       Subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat
obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva
creditorului iniţial.
 
         10.1.3. Preluarea datoriei
          Definiţia şi reglementarea legală
        Conform art.1599 alin. 1 Cod civil, obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o
altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane.
           Preluarea datoriei este reglementată de art.1599-1608 Cod civil.
Condiţii de operare
         Referitor la condiţii, preluarea datoriei se realizează printr-un contract încheiat între
debitorul iniţial şi noul debitor sau printr-un contract încheiat între creditor şi noul debitor,
prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia. Prin încheierea contractului, noul debitor îl
înlocuieşte pe cel vechi
 
         Efectele preluării de datorie
        Conform art.1600 Cod civil, prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul
debitor îl înlocuieşte pe cel vechi, care, dacă nu s-a stipulat altfel şi sub rezerva art. 1.601, este
liberat.
 
          10.1.4. Cesiunea de contract
              Definiţia şi reglementarea legală
          Conform art.1315 alin. 1 Cod civil, o parte poate să-şi substituie un terţ în raporturile
născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă
parte consimte la aceasta.
         Contractul de cesiune se încheie între o parte (contractant cedent) şi un terţ faţă de acest
contract (contractant cesionar)şi are ca obiect un contract aflat în curs de executare (contract
cedat) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
         Cesiunea de contract este reglementată de art. 1315-1320               Cod civil.
          Forma cesiunii de contract
        Cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate
în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
 
          10.2. Transformarea obligaţiilor
           Transformarea obligaţiilor se referă la situațiile în care se modifică unul sau altul dintre
elementele obligaţiei, subiectele, obiectul sau  cauza.
 
        10.2.1. Novaţia
Noțiunea
 Conform art.1609 Cod civil, novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic
obligaţional sting o obligaţie veche şi o înlocuiesc cu o obligaţie nouă.
 
Felurile novaţiei
 Novaţia obiectivă
    Novaţia obiectivă este acea formă a novaţiei care se produce între creditorul şi
debitorul iniţial, prin schimbarea în raportul juridic obligaţional a obiectului sau cauzei
obligaţiei vechi.
    Schimbarea obiectului obligaţiei se realizează atunci când părţile convin ca obiectul
obligaţiei să îl reprezinte nu o sumă de bani, ci o altă prestaţie.
    Schimbarea cauzei obligaţiei intervine atunci când dobânditorul unui bun, debitor al
preţului, convine cu înstrăinătorul să păstreze preţul cu titlu de împrumut.
 
 Novaţia subiectivă
    Novaţia subiectivă este acea formă a novaţiei care se realizează prin schimbarea
creditorului sau debitorului obligaţiei iniţiale.
    Novaţia prin schimbare de creditor are loc prin substituirea creditorului iniţial cu un
nou creditor, ceea ce presupune că debitorul va fi liberat faţă de vechiul creditor şi obligat faţă
de noul creditor.
    Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se obligă faţă de creditor
să plătească datoria, fără a se cere acordul debitorului iniţial.
 
Condiţiile novaţiei
Novaţia presupune întrunirea tuturor condiţiilor de validitate a contractelor, prevăzute de
art.1179 Cod civil,  precum şi următoarele condiţii speciale:
 intenţia părţilor de a nova, animus novandi;
 să existe o obligaţie veche valabilă, care să se stingă prin novaţie;
 prin acordul părţilor să se nască o obligaţie nouă, valabilă, care să înlocuiască obligaţia
veche;
 obligaţia nouă să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie, cum ar fi părţile,
obiectul sau cauza.
 
    Efectele novaţiei
    Indiferent de felul ei, novaţia produce următoarele efecte:
 stinge obligaţia veche, împreună cu toate garanţiile sale;
 dă naştere unei noi obligaţii, care are caracter contractual fiind rezultatul voinţei
părţilor.
 
          Proba novaţiei
        Conform art.1610 Cod civil, novaţia nu se prezumă. Intenţia de a nova trebuie să fie
neîndoielnică.
 
          Garanţiile creanţei novate
         Ipotecile care garantează creanţa iniţială nu vor însoţi noua creanţă decât dacă aceasta s-
a prevăzut în mod expres.
         În cazul novaţiei prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanţa iniţială nu
subzistă asupra bunurilor debitorului iniţial fără consimţământul acestuia din urmă şi nici nu
se strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.
        Atunci când novaţia operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari, ipotecile
legate de vechea creanţă nu pot fi transfe-rate decât asupra bunurilor codebitorului care
contractează noua datorie.
 
             Mijloacele de apărare
          Atunci când novaţia are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune
creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului iniţial şi nici cele pe
care acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepţia situaţiei în care, în acest ultim
caz, debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială.
 
            Efectele novaţiei asupra debitorilor solidari şi fideiusorilor
        Novaţia care operează între creditor şi unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalţi
codebitori cu privire la creditor.
        Novaţia care operează cu privire la debitorul principal îi liberează pe fideiusori.
 
          Efectele novaţiei asupra creditorilor solidari
        Novaţia consimţită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalţi creditori decât
pentru partea din creanţă ce revine acelui creditor.
STINGEREA OBLIGAȚIILOR
 
Stingerea obligaţiilor
Obligaţiile se sting prin:
 plată;
 compensaţie;
  confuziune;
  remitere de datorie;
  imposibilitate fortuită de executare;
 alte moduri expres prevăzute de lege.
 
11.1. Darea în plată
Noțiunea
            Darea în plată este convenţia prin care creditorul şi debitorul se înţeleg ca, în locul
prestaţiei iniţiale, debitorul să execute o altă prestaţie, echivalentă cu cea inițială sau cu o
valoare mai mare.
           Această convenţie se realizează chiar în momentul plăţii. Dacă se realizează anterior,
nu mai este vorba despre o dare în plată, ci despre o novaţie prin schimbare de obiect.
           
            Condiții de operare
                 Pentru a opera darea în plată se cer următoarele condiții:
 convenția dintre creditor și debitor trebuie să fie încheiată odată cu plata;
 convenția trebuie să îndeplinească condițiile de fond și de formă cerute pentru
validitatea acesteia;
 valoarea prestației de înlocuire trebuie  să fie echivalentă cu prestația inițială sau cu o
valoare mai mare.
Efectul dării în plată
 stingerea obligației debitorului ca și în situația în care debitorul face plata propriu-zisă;
 
          11.2. Compensaţia
         Noțiunea  şi reglementarea legală
          Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce şi de aceeaşi natură
existente între două persoane, astfel încât fiecare este, concomitent, creditor şi debitor al
celeilalte.
        Potrivit art. 1616 Cod civil, datoriile reciproce se sting prin compensație până la
concurența celei mai mici dintre ele.
        Reglementarea legală
  art.1616-1623 Cod civil
        Condiţiile compensației
Pentru a opera compensația se cer întrunite următoarele condiții:
 compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide şi
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate
de bunuri fungibile de aceeaşi natură;
 o parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensaţia;
 oricare dintre părţi poate renunţa, în mod expres ori tacit, la compensaţie.
 
             Cazurile în care nu operează compensaţia (art.1618 Cod civil):
 creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a păgubi; victimei unui furt nu i se
poate opune compensaţia unei datorii pe care o are faţă de autorul furtului;
 când datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
 când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil (de exemplu, pensia de
întreţinere).
 
Felurile compensației
În funcție de modul în care operează, compensația poate fi:
1. compensație legală, când operează de drept;
2. compensație judiciară, atunci când operează ca efect al unie hotărâri judecătorești;
3. compensație convențională, atunci când operează ca efect al convenției părților.
 
             Compensaţia legală
         Compensaţia legală operează de drept, în temeiul legii, fără a fi necesar acordul de
voinţă al părţilor.
        Condiţiile cerute pentru a opera:
 obligaţiile să fie reciproce;
 creanţele să fie certe, lichide şi exigibile;
 datoria să aibă ca obiect prestaţia de a da sume de bani sau bunuri fungibile de aceeaşi
natură;
 părţile să nu fi renunţat expres la compensaţie.
 
Efectele compensației legale
 efectul principal al compensației este stingerea obligațiilor reciproce până la
concurența celei mai mici dintre ele;
 se sting și accesoriile și garanțiile creanțeloru, cum ar fi privilegiile, ipoteca, gajul;
 dacă sunt mai multe datorii, compensația operează după regulile în materie de
imputație a plății.
 
            Efectele compensaţiei faţă de terţi
            Potrivit art.1622 Cod civil, față de terți compensația produce următoarele efecte:
 compensaţia nu are loc şi nu se poate renunţa la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terţ;
 debitorul care, fiind terţ poprit, dobândeşte o creanţă asupra creditorului popritor nu
poate opune compensaţia împotriva acestuia din urmă;
 debitorul care putea să opună compensaţia şi care a plătit datoria nu se mai poate
prevala, în detrimentul terţilor, de privilegiile sau de ipotecile creanţei sale.
 
Compensația judiciară
Compensația judiciară este acea formă a compensației care se dispune de către instanța
de judecată.
Sub aspectul efectelor, compensația judiciară produce aceleași efecte ca și
compensația legală, efecte care încep să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătorești prin care s-a dispus compensarea.
 
Compensația convențională
Compensația convențională este acea formă a compensației care rezultă din convenția
părților atunci când, de regulă, nu sunt întrunite condițiile compensației legale.
Din punct de vedere al efectelor, compensația convențională produce aceleași efecte
ca și compensația legală, dar de la data încheierii convenției de cître părți.
 
          11.3. Confuziunea
           Confuziunea reprezintă acel mijloc de stingere a obligaţiilor care constă în întrunirea în
aceeaşi persoană a calităţii de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii, după cum prevede
art. 1.624 Cod civil.
          Confuziunea nu operează dacă datoria şi creanţa se găsesc în acelaşi patrimoniu, dar în
mase de bunuri diferite.
       
        Confuziunea şi ipoteca
         Ipoteca se stinge prin confuziunea calităţilor de creditor ipotecar şi de proprietar al
bunului ipotecat. Ea renaşte dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
            
           Confuziunea și fideiusiunea
         Confuziunea care operează prin reunirea calităţilor de creditor şi debitor profită
fideiusorilor. Confuziunea care operează prin reunirea calităţilor de fideiusor şi creditor ori de
fideiusor şi debitor principal nu stinge obligaţia principală.
 
        Efectele confuziunii faţă de terţi
        Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terţi în legătură cu
creanţa stinsă pe această cale.
 
         Desfiinţarea confuziunii
         Dispariţia cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligaţia cu efect
retroactiv.
 
        11.4. Remiterea de datorie
        Noţiunea
        Remiterea de datorie este un mod voluntar de stingere a obligaţiei, care constă în
renunţarea creditorului, cu consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
 
      Reglementarea legală
– art.1629 – 1633 Cod civil
 
       Felurile remiterii de datorie
     Remiterea de datorie poate fi:
 expresă sau tacită;
  cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
       Dovada remiterii de datorie
      Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada remiterii de datorie se face cu orice mijloc de
probă.
 
        11.5. Imposibilitatea fortuită de executare
        Noţiunea şi reglementarea legală
        Imposibilitatea fortuită de executare este o cauză de stingere a obligaţiei, care este
urmarea imposibilităţii fortuite de executare din partea debitorului din cauză de forţă majoră,
caz fortuit sau alt eveniment asimilat acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în
întârziere.
 
           Reglementare legală
         - art. 1634 Cod civil.
          Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când
creditorul nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligaţiei din cauza
împrejurărilor prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul
producerii acestora.
          Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligaţiei se suspendă pentru un
termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat
imposibilitatea de executare.
          Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului.
          Debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligaţiilor.
           Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în care
debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare, debitorul răspunde
pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
           Dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare.
 

GARANŢIILE PERSONALE

           Codul civil reglementează în Titlul X Garanţiile personale, respectiv în art. 2280-2320

fideiusiunea, iar în art. 2321-2322 garanţiile autonome.

            12.1. Fideiusiunea

           În sistemul nostru de drept, încă de la începuturile sale, fideiusiunea a fost cunoscută
sub denumirea de chezăşie.

            Noțiunea
 Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă
parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit
sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Scopul oricărei obligaţii este executarea ei, dar nu întotdeauna debitorii îşi execută
obligaţia la scadenţă, astfel încât creditorul doreşte să se asigure că la scadenţă, debitorul va
executa obligaţ[Link] alte cuvinte, creditorul doreşte o garanţie pe care s-o execute dacă
debitorul nu-și execută obligația.
Garanţia  oferă creditorului fie posibilitatea de a urmări cu preferinţă un anumit bun
pentru a-şi îndestula creanţa prin valorificarea lui, fie posibilitatea de multiplicare a gajului
general de care dispune.
Fideiusiunea este atât un contract, cât şi un drept de garanţie. Între creditor şi o altă
persoană decât debitorul se încheie cu sau fără consimţământul debitorului, un contract prin
care terţul se obligă să plătească datoria la scadenţă, dacă debitorul nu o va plăti.

Felurile fideiusiunii
Fideiusiunea poate fi:
 convenţională;
 judecătorească;
 legală.
Această clasificare nu are în vedere izvorul fideiusiunii (care e mereu convenţional), ci
necesitatea încheierii contractului de fideiusiune. In cazul fideiusiunii convenţionale,
încheierea este lăsată la aprecierea părţilor, în cazul fideiusiunii judecătoreşti ea este impusă
de instanță, iar în cazul fideiusiunii legale, încheierea contractului este impusă de către
legiuitor.

Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească fideiusorul:

 să aibă capacitate de exercițiu deplină;
 să domicilieze în România,
 să aibă și să mențină în România bunuri suficiente pentru a satisface creanța.

Caracterele juridice ale contractului de fideiusiune:

 este un contract accesoriu pe lângă contractul principal, deci soarta sa depinde de
soarta obligaţiei principale. Fideiusorul garantează doar pentru întinderea obligaţiei
principale, dar garantează şi faţă de accesoriile ei (dobânzi, cheltuieli de urmărire, eventuale
daune).
 este un contract solemn, întrucât trebuie încheiat în forma unui înscris autentic sau sub
semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute.
 este un contract unilateral pentru că numai fideiusorul se obligă faţă de creditor.
 este un contract cu titlu gratuit deoarece creditorul nu-l plăteşte pe fideiusor pentru
garanţia asumată, însă raporturile dintre fideiusor şi debitor nu sunt întotdeauna cu titlu
gratuit.

Condițiile de validitatea ale contractului de fideiusiune

Contractul de fideiusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă
ale contractelor şi cerinţe speciale referitoare la domiciliul fideiusorului şi la solvabilitatea sa.
 Pentru încheierea valabilă a contractului de fideiusiune nu se cere consimțământul
fideiusorului.

Obligațiile garantate prin fideiusiune

De regulă, fideiusorul garantează pentru obligaţiile prezente şi viitoare, indiferent de
obiectul lor şi chiar pentru obligaţiile eventuale.

Mijloacele de apărare ale fideiusorului

            Fideiusorul are la dispoziţie următoarele mijloace de apărare:

                Beneficiul de discuţiune

 fideiusorul poate cere creditorului să oprească urmărirea începută împotriva lui şi să se
îndrepte împotriva debitorului;
 ca să fie primit acest beneficiu, fideiusorul trebuie să indice bunurile debitorului care
pot fi urmărite (nu trebuie să fie vorba de bunuri supuse altor garanţii reale) şi care trebuie să
se afle în judeţul unde urmăreşte să execute obligaţia. Dacă nu respectă aceste condiţii,
beneficiul nu se acceptă;
 poate fi invocat doar în cazul fideiusiunii legale și a fideiusiunii convenționale,
 nu poate fi invocat de fideiusorul care se obligă în calitate de codebitor solidar sau cu
titlu de fideiusor solidar.

              Beneficiul de diviziune

 poate fi opus creditorului în cazul unei pluralități de fideiusori;
 se aplică în diferent de felul fideiusiunii;
 presupune divizarea acțiunii creditorului și posibilitatea acestuia de a urmări
fideiusorul care a opus acest beneficiu doar cu privire la partea sa;
 nu poate fi invocat de fideiusorul care s-a obligat în calitate de codebitor solidar sau cu
titlu de fideiusor solidar.
La ambele beneficii se poate renunţa, ceea ce înseamnă că fideiusorul nu se mai poate
apăra.

Efectele fideiusiunii:
 In raportul dintre creditor şi fideiusor, efectul principal constă în dreptul creditorului
de a se întoarce împotriva fideiusorului dacă debitorul nu plăteşte. Pentru creditor nu există o
ordine a urmăririi;
 În raportul dintre fideiusor şi debitor efectele se produc în măsura în care fideiusorul a
plătit creditorului. Atunci fideiusorul are o acţiune în regres împotriva debitorului pentru plata
datoriei, pentru că fideiusorul nu s-a obligat pentru ei, ci pentru altul.
 Regresul are în vedere datoria principală, dobânzile, cheltuielile de judecată şi
eventualele daune. Fideiusorul păstrează beneficiul solidarităţii dacă a garantat pentru mai
mulţi debitori.
 Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care
creditorul le avea împotriva debitorului.
 În raporturile dintre fideiusori efectul este că fideiusorul plătitor are acţiune în regres
împotriva celorlalţi fideiusori numai pentru plata pentru care ei au garantat.
            
               Stingerea fideiusiunii
Stingerea fideiusiunii se realizează:
a. Pe cale principală, din cauze proprii:
 remiterea de fideiusiune;
 renunţarea la fideiusiune;
 nulitatea absolută a obligaţiei garantate de fideiusor.
a. Pe cale accesorie:
 prin plata din partea debitorului;
 pe orice altă cale de stingere a obligaţiei principale.

            Încetarea fideiusiunii
Încetarea fideiusiunii se produce prin:
 confuziune;
 liberarea fideiusorului prin fapta creditorului;
  liberarea fideiusorului pentru obligaţiile viitoare sau nedeterminate;
 stingerea obligaţiei principale prin darea în plată;
  urmărirea debitorului principal;
 decesul fideiusorului;
 fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcţii deţinute de debitorul
principal se stinge la încetarea acestei funcţ[Link] toate acestea, fideiusorul rămâne ţinut pentru
toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiţii
sau unui termen.

12.2. Garanţiile autonome

Cod civil reglementează, în categoria garanţiilor autonome, scrisoarea de garanţie şi
scrisoarea de confort.
Scrisoarea de garanţie este definită de art. 2321 alin 1 Cod civil ca fiind angajamentul
irevocabil şi necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei
persoane denumite ordonator, în considerea unui raport obligaţional preexistent, dar
independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumită beneficiar, în
conformitate cu termenii angajamentului asumat.
                Scrisoarea de confort este definită de art. 2322 alin 1 Cod civil ca fiind un
angajament irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a face sau a nu
face, în scopul susţinerii unei alte persoane, denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor
acesteia faţă de un creditor al său.
PRIVILEGIILE ȘI GARANȚIILE REALE (I)

 
13.1. Privilegiile
Noțiunea și reglementarea legală
Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale.
Privilegiile sunt reglementate de art.2333-2342 Cod civil.

Caracterele juridice ale privilegiilor

  sunt cauze de preferinţă, adică îi conferă creditorului privilegiat dreptul de a fi plătit,
la momentul executării silite a debitorului, înaintea altor creditori, chiar dacă drepturile
acestora sunt anterioare creanței sale;
 sunt Indivizibile, ceea ce înseamnă că privesc întregul bun destinat garantării creanței
creditorului;
 au un caracter accesoriu față de creanța pe care o garantează;
 sunt opozabile terților.

Felurile privilegiilor
Privilegiile pot fi generale sau speciale
            Potrivit art. 2338 Cod civil, privilegiile generale sunt  privilegiile asupra tuturor
bunurilor mobile şi imobile ale debitorului se stabilesc şi se exercită în condiţiile prevăzute de
Codul de procedură civilă.
          Conform art. 2339 Cod civil, creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt
următoarele:
a. Creanţa vânzătorului neplătit pentru plata preţului bunului mobil vândut unei persoane
fizice este privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul
dobândeşte bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b. Creanţa celui care exercită un drept de retenţie este privilegiată cu privire la bunul
asupra căruia se exercită dreptul de retenţie, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) In caz concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin.(1). Orice
stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Privilegiul vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului,preţul
neîncasat se referă atât la integralitatea lui, cât şi la o parte din el. Obiectul privilegiului este
imobilul vândut. Dacă imobilul s-a vândut unor dobânditori succesivi, iar preţul nu a fost
plătit, primul dobânditor va avea preferinţa faţă de următorul şi tot aşa. Privilegiul se conservă
prin înscrierea în cartea funciară.
Privilegiul celui ce a împrumutat bani cumpărătorului pentru plata imobilului către
vânzător, împrumutătorul se subrogă în drepturile vânzătorului plătit. Titlul se înscrie în
cartea funciară şi trebuie să cuprindă destinaţia împrumutului şi subrogarea împrumutătorului
în drepturile vânzătorului.
Privilegiul în caz de separaţie de patrimonii este justificat de  evitarea de către
creditorii defunctului şi de legatarii cu titlu particular, a concursului creditorilor
moştenitorului. Creditorii şi legatarii care au cerut separaţia de patrimonii capătă un privilegiu
asupra imobilelor succesiunii, faţă de creditorii personali ai moştenitorului.
Condiţia necesară este înscrierea privilegiului în cartea funciară într-un an de la
deschiderea succesiunii. Dacă în acest termen, moştenitorul constituie o ipotecă asupra
imobilelor, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor privilegiaţi.
Concursul dintre privilegiile  şi ipoteci   este reglementat de  art. 2342 Cod civil, care
prevede următoarele:
 (1) In caz de concurs între privilegii sau între acestea şi ipoteci, creanţele se satisfac în
ordinea următoare:
1. Creanţele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2339;
2. Creanţele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este de preferat titularului unei
ipoteci mobiliare perfecte dacă îşi înscrie privilegiul în arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit
perfectă. Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă
îşi înscrie privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
 13.2. Ipoteca
Noțiunea și reglementarea legală
            Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligaţii.
           Ipoteca este reglementată de art.2343-2428 Cod civil.
           Felurile ipotecii
1.în raport de natura bunului
 ipotecă mobiliară;
 ipotecă imobiliară.
2.în raport de izvorul său
 ipotecă convențională;
 ipotecă legală.

           Ipoteca este convențională atunci când izvorul său este convenția părților.
          Ipoteca este legală atunci când este prevăzută de lege. Codul civil prevede în art.2386
că următorele persoane beneficiază de ipotecă legală:
 vânzătorul asupra bunului imobil vândut pentru prețul datorat;
 promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect
un imobil înscris în cartea funciară asupra bunului respectiv;
 cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra
imobilului, astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
 cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreținerii, asupra imobilului înstrăinat
pentru plata rentei în bani corespunzătoare întreținerii neexecutate;
 coproprietarii pentru plata sultelor sau a prețului datorat de coproprietarul adjudecatar,
 legatarii cu titlu particular asupra imobilelor din moștenire cuvenite celui obligat la
executarea legatului;
 arhitecții și antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască
sau să repare un imoil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, dar
numai în limita sporului de valoare realizat.

Obiectul ipotecii
Ipoteca mobiliară poate avea ca obiect:
 bunuri mobile corporale,
 bunuri mobile incorporale.
Ipoteca imobiliară  poate avea ca obiect:
 bunuri imobile și accesoriile acestora;
 uzufructul bunurilor imobile și accesoriile acestora;
 dreptul de superficie;
 cotele-părți din dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile.
      Nu pot face obiectul ipotecii:
 bunurile inalienabile;
 bunurile insesizabile.
                  Contractul de ipotecă
              Contractul de ipotecă trebuie să îndeplinească condițiile cerute de art.1179 Cod civil:
capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit, o cauză licită
și morală.
            Constituitorul ipotecii poate fi debitorul sau o terță persoană.
            Din punct de vedere al formei, contractul de ipotecă este un contract solemn:
 în materia ipotecii imobiliare, contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de
către notarul public, sub sancțiunea nulității absolute;
 în materia ipotecii mobiliare, contractul prin care se constituie ipoteca se încheie în
formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
           Capacitatea cerută pentru constituirea unei ipoteci este cea necesară încheierii actelor
de dispoziţie, capacitate deplină de exerciţiu, cu precizarea că minorul nu poate, nici cu
încuviinţarea autorităţii tutelare, să-şi ipotecheze bunul în vederea garantării executării
obligaţiei unui terţ.
Sub sancțiunea nulității, contractul de ipotecă trebuie să cuprindă următoarele
elemente:
            1. constituitorul și creditorul ipotecar;
            2. cauza obligației garantate;
            3. descrierea bunului ipotecat;
            4. suma pentru care este constituită ipoteca.
            Pentru opozabilitate față de terți, ipoteca trebuie să fie înscrisă în:
            a) Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, pentru ipoteca mobiliară;
            b)  cartea funciară, pentru ipoteca imobiliară.
            Ipoteca convențională se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, dar la data
la care înscrierea în cartea funicară va avea caracter constitutiv  de drepturi, ipoteca se va
constitui prin înscrierea în cartea funciară.
            Pentru opozabilitate față de terți, ipoteca, indiferent dacă este legală sau
convențională, trebuie să fie înscrisă în registrele de publicitate, respectiv:
 ipoteca imobiliară se înscrie în cartea funciară;
 ipoteca mobiliară se înscrie în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
Caracterele juridice ale  ipotecii
 ipoteca este accesorie dreptului de creanță pe care îl garantează,
 ipoteca este indivizibilă, în sensul că ea grevează întregul bun ce formează obiectul
ipotecii până la stingerea integrală a obligației garantate.
Drepturile aferente contractului de ipotecă
Creditorul are posibilitatea ca la scadenţă, dacă debitorul nu-şi execută obligaţia, să
obţină satisfacerea creanţei sale prin executarea silită a imobilului ipotecat.
            Până la momentul realizării ipotecii, debitorul păstrează posesia imobilului ipotecat, îl
poate înstrăina în mod liber sau îl poate administra în funcţie de interesul său.
           Dacă se înstrăinează de către debitor imobilul ipotecat, dobânditorul va primi imobilul
grevat de dreptul de ipotecă respectiv, dacă s-au realizat formalităţile de publicitate imobiliară
de către creditorul ipotecar.
Dacă la scadenţă debitorul nu-şi execută obligaţia, bunul va putea fi vândut silit,
urmând ca preţul să fie repartizat între titularii drepturilor de ipotecă asupra imobilului
respectiv, în funcţie de rangurile acestora.
Dacă la momentul realizării ipotecii imobilul se găseşte în posesia unui terţ, căruia i-a
fost înstrăinat anterior de către debitor, terţul este obligat să suporte efectele executării silite a
imobilului. Pentru a împiedica executarea asupra bunului imobilul, terţul are  următoarele
posibilităţi:
 plata creanţei creditorului, urmată de subrogarea sa în drepturile acestuia;
 invocarea unei excepţii care are ca efect suspendarea procedurii de executare silită.
Această excepţie constă în solicitarea adresată creditorului ca acesta să execute silit mai întâi
alte imobile care sunt afectate garantării executării aceleiaşi obligaţii, şi care se află în posesia
debitorului.
 purga,  procedura care presupune că dobânditorul poate oferi creditorilor ipotecari o
sumă de bani care să determine stingerea creanţelor acelori creditori în limita preţului de
achiziţie al imobilului, sau a valorii estimate a imobilului respectiv (dacă terţul l-a dobândit cu
titlu gratuit). Plata de către terţ a acestor sume creditorilor, va determina stingerea creanţelor
acestora, şi deci, stingerea dreptului de ipotecă.

In situaţia în care nu se recurge de către terţul dobânditor la aceste modalităţi de

evitare a executării silite, terţul dobânditor are un drept de regres împotriva debitorului pentru
prejudiciile pe care le-a suferit.
Stingerea dreptului de ipotecă
Stingerea dreptului de ipotecă este reglementată de art. 2428 Cod civil:
 (1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală
a bunului.
(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre
următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de  care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului de ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege;
(3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin.(2) lit. a) şi b), ipoteca nu se stinge
dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori
determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.
              Pe cale accesorie, ipoteca se stinge  o dată cu stingerea dreptului de creanţă a cărei
executare o garantează.
             Pe cale principală, ipoteca se stinge prin:
 renunţarea creditorului la ipotecă;
  uzucaparea imobilului de către un terţ;
  purgă;
 desfiinţarea contractului care a generat dreptul de ipotecă;
  pieirea fortuită a bunului imobil ipotecat.  Dacă imobilul care a pierit era asigurat sau
dacă imobilul ipotecat a fost expropriat, ipoteca nu se stinge, ci se strămută asupra sumei
primite de proprietarul imobilului (în acest caz având loc o subrogaţie reală cu titlu
particular).

GARANȚIILE REALE (II)

14.1. Gajul
Noțiunea și reglementarea legală
Potrivit art. 186 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009
privind Codul civil, prin gaj se desemnează toate garanțiile reale mobiliare care necesită
 deposedarea debitorului de bunul afectat garanției, indiferent de momentul și de temeiul juridic
al constituirii lor.
În doctrină, gajula fost definit ca fiind un contract accesoriu, prin care debitorul remite
creditorului său un bun mobil pentru garantarea datoriei.
Reglementarea legală a gajului este cuprinsă în art.2480-2486 Cod civil.

Obiectul gajului
 Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în
formă materializată.

Constituirea gajului
Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului  către creditor sau, după caz,prin
păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării
creanței.
Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la
purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în
scop de garanție.
Constituirea gajului se face prin încheierea unui contract, care trebuie să îndeplinească
cerinţa formei scrise în vederea dovedirii sale.
Capacitatea necesară pentru constituirea unui gaj  este capacitatea necesară pentru
încheierea actelor de dispoziţie, respectiv capacitate deplină de exerciţiu, astfel că minorul
poate constitui un gaj numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare şi numai pentru executarea
obligaţiilor proprii.

Caracterele juridice ale contractului de gaj

 contract real,  ia naştere doar în urma remiterii bunului gajat creditorului sau unui terţ
stabilit de către părţi. Dacă obiectul gajului este un bun mobil incorporal, remiterea se
realizează prin predarea înscrisurilor constatatoare ale bunului incorporal respectiv;
 caracter accesoriu, depinde de soarta obligaţiei a cărei executare o garantează;
 contract unilateral, singura obligaţie pe care o garantează fiind obligaţia creditorului
de a restitui bunul gajat către debitor în momentul stingerii obligaţiei garantate.

Publicitatea   gajului
            Conform art.2482 Cod civil, când gajul are ca obiect bunuri mobile corporale,
publicitatea se realizează fie prin deposedarea debitorului, fie prin înscrierea gajului în Arhiva
Electronică a Garanţiilor Reale Mobiliare.
            Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deținerea
acestora, iar gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau prin andosarea
titlurilor.

Conservarea gajului
Conservarea gajului este reglementată în art.2485 Cod civil:
 (1) Gajul există numai atât timp cât creditorul deţine bunul gajat sau, după caz, cât
timp este valabilă andosarea titlului la ordin.
(2) Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când:
 a) creditorul nu mai deţine bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terţ pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei preceduri
de urmărire silită.

Conținutul gajului
Contractul de gaj, conferă creditorului mai multe drepturi, respectiv:
Bunul gajat se află în păstrarea creditorului, care are calitatea de detentor precar în
raport cu acest bun, astfel că nu-l poate folosi în interes propriu, iar dacă foloseşte bunul în
interesul său, debitorul poate cere punerea bunului sub sechestru.
Creditorul răspunde pentru eventualele deteriorări pe care le cauzează bunului dat în
gaj, înaintea scadenţei obligaţiei garantate.
Dacă la scadenţă, debitorul îşi execută obligaţia, creditorul va trebui să restituie bunul
dat în gaj.

Efectele gajului
Gajul este un drept real de garanție care conferă titularului său dreptul de urmărire și
dreptul de preferință.
Restituirea bunului către debitor
Codul civil reglementează în art. 2492 restituirea bunului către debitor:
 (1) Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligaţia, cu
excepţia cazului în care creditorul foloseşte ori conservă bunul în mod abuziv.
(2) Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti pronunţate în condiţiile alin.(1).

Stingerea gajului
Fiind un drept accesoriu, se stinge o dată cu creanţa, în raportul în care este accesoriu.
Gajul se poate stinge şi prin moduri independente, cum ar fi:
 renunţarea creditorului la garanţie;
  pieirea fortuită a bunului gajat.

14.2. Dreptul de retenţie

Noțiunea și reglementarea legală
            Dreptul de retenție este un drept real  de garanție  care se naște în patrimoniul celui
care are obligația  să remită sau să restituie un bun și care presupune că acesta poate să rețină
bunul până când titularul dreptului real asupra bunului îi restituie cheltuielile făcute pentru
conservarea, întreţinerea şi îmbunătăţirea lucrului.
           Dreptul de retenție este reglementat în art. 2495-2499 Cod civil.

Temeiul juridic al dreptului de retenţie

 Dreptul de retenție se fundamentează pe legătura creată între un anumit bun aflat în
deţinerea unei persoane şi datoria pe care titularul dreptului real asupra bunului no are faţă de
deţinător.
 Obiectul dreptului de retenție
Dreptul de retenție poate avea ca obiect un bun imobil sau un bun mobil.

Caracterele juridice ale dreptului de retenție:

 drept real,  este opozabil nu numai titularului dreptului real, ci şi creditorilor ipotecari
şi dobânditorilor subsecvenţi ai bunului;
 dreptul de retenţie nu conferă o posesie, cel care deţine bunul este detentor precar, deci
nu poate culege fructele bunului;
 este indivizibil, operează asupra întregului bun până la plata datoriei;
 poate fi valorificat pe cale de excepţie în cazul unui proces sau pe calea unei
contestaţii la executare.

            Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenție

             Cel care exercită un drept de retenție are drepturile și obligațiile un ui administrator al
bunurilor altuia, împuternicit cu administrarea simplă.
Opozabilitatea dreptului de retenție
              Dreptul de retenție este opozabil terților fără îndeplinirea vreunei formalități de
publicitate.
Stingerea dreptului de retenție
Conform art.2499 Cod civil, dreptul de retenție încetează dacă cel interesat
consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanție suficientă