CAPITOLUL I.

Noțiune de obligație civilă, structura, clasificarea și izvoarele

raporturilor juridice obligaționale

1.1. Noţiunea de obligaţie civilă

Noţiunea de obligaţie semnifică o relaţie între două sau mai
multe persoane reglementată de legiuitor în temeiul căreia uneia sau mai
multor persoane le incumbă una ori mai multe îndatoriri materializate prin
prestaţii pozitive sau negative.
Codul civil actual, în Cartea a V-a „Despre obligaţii” în art. 1164
arată: „obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia de debitorul
este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să
obţină prestaţia datorată” .
Codul anterior nu definea noţiunea de obligaţie şi de aceea în
doctrina juridică s-au formulat o multitudine de definiţii.
Din analiza textului rezultă că noţiunea de obligație nu este
altceva decât un raport juridic între două sau mai multe persoane, în
care cel puţin unul dintre subiecte este îndatorat să execute faţă de cel
puţin unul dintre subiecte o prestaţie concretă, iar aceasta din urmă are
dreptul să obţină acea prestaţie
L. Pop defineşte obligaţia: „raportul de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită
debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a
face, sau a nu face , de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat”.
Analiza textului legal, dar şi a definiţiei redate permite să se
observe că semnificaţia termenului de „obligaţie” în domeniul dreptului
civil este de raport juridic care presupune cu necesitate o latură activă
reprezentată de persoana creditorului şi o latură pasivă reprezentată
de persoana debitorului.
Etimologic termenul provine din limba latină veche, „obligatio”
însemna „a lega” pe cineva din cauza neexecutării unei prestaţii pe care
o datora altuia.
În dreptul roman termenul „obligatio” iniţial era o legătură
materială între două persoane datorită împrejurării că una dintre ele îi
datora alteia ceva.
Evoluţia societăţii romane a influenţat şi înţelesul termenului de
„obligatio”, ea reprezentând o legătură de drept, un raport juridic în
temeiul căruia creditorul îi poate pretinde debitorului să execute o
prestaţie în favoarea sa, pe care acesta o datorează.
Examinând raportul juridic obligaţional relevăm că latura activă
se referă la subiectul care este titularul dreptului de creanţă, care se

1
numeşte creditor, iar latura pasivă se referă la subiectul căruia îi
incumbă o datorie, o obligaţie şi se numeşte debitor.
Noţiunea de obligaţie evocă ideea legăturii care există între o
persoană determinată – creditor şi o altă persoană de asemenea
determinată – debitor.
Pentru creditor, raportul juridic apare ca un drept de creanţă,
iar pentru debitor, raportul juridic apare ca o datorie.
In limbajul curent actual, distingem că termenul de obligaţie are
două sensuri :
a) sensul restrâns, strict juridic, profesional – semnifică
raportul juridic în conţinutul căruia intră o obligaţie ca îndatorire de a
face, a da sau a nu face; conotaţia aparte a termenului obligaţie în sens
strict juridic este aceia de raport juridic care conţine una sau mai multe
îndatoriri care revin subiectelor sale;
b) sensul larg, neprofesionist - semnifică o îndatorire juridică
în general, concretizată în necesitatea de a respecta anumite
reglementări, de a adopta conduite concrete, de a ne abţine de la
anumite comportamente etc.

1. 2. Structura obligaţiei
Prin structura obligaţiei înţelegem elementele structurale,
intrinseci ale unui raport obligaţional.
Cu referire la structura raportului obligaţional, în literatura
juridică s-au conturat două opinii:
- pentru unii autori ( C. Stătescu, C. Bârsan Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor, Editura C. H. Beck, București 2008) raportul
obligaţional presupune cu necesitate trei elemente: subiecte, conţinut,
obiect;
- alţi autori (L. Pop. Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
regimul juridic general, vol. I, Editura C. H. Beck, București, 2006) susţin
că raportul obligaţional presupune patru elemente: subiecte, conţinut,
obiect şi sancţiune.
1.2.1. Subiectele
Subiectele raportului obligaţional sunt persoane fizice şi
persoane juridice care au o denumire specifică.
Subiectul activ este titularul dreptului de creanţă şi se
numeşte creditor.
Subiectul pasiv este persoana chemată să execute o
prestaţie se numeşte debitor.
În unele raporturi juridice (cele mai multe), debitorul şi creditorul
au calităţi corelative, dar există şi raporturi juridice în care părţile sunt fie
creditor, fie debitor. De exemplu, în contractul de donaţie, subiectul activ,
creditor este donatarul şi subiectul pasiv, debitor este donatorul.

2
 1.2.2. Conţinutul
Conţinutul raportului juridic obligaţional este reprezentat de
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor civile care aparţin subiectelor
sale.
Din acest punct de vedere raporturile juridice de obligaţii pot fi:
- simple - când subiectul activ are numai drepturi de creanţă
şi subiectul pasiv numai obligaţii; (de exemplu, în contractul de
donaţie, donatorului îi revine obligaţia să dea sau să execute prestaţia
asumată, iar donatarului dreptul să o primească);
- complexe - când subiectele au drepturi şi obligaţii; (de
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare presupune drepturi şi obligaţii
corelative şi pe seama vânzătorului şi pe seama cumpărătorului);
Raportul juridic obligaţional (de obligaţii) cuprinde drepturi de
creanţă şi obligaţiile corespunzătoare.
Dreptul de creanţă este un drept relativ – creditorul poate
pretinde doar executarea uneia ori mai multe prestaţii strict determinate
unui subiect determinat – debitorul; din această perspectivă creditorul nu
va fi îndreptățit să solicite debitorului său prestații care nu fuseseră
stabilite în cadrul raportului dintre ele
Prestaţiile pot fi : „de a da”, „de a face”, „de a nu face”.
Fiecărui drept de creanţă îi corespunde o obligaţie corelativă
care va fi executată de debitor, materializată într-o anumită prestaţie.
1.2.3. Obiectul
Obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita
concretă, acţiune ori inacţiune, pe care o parte, subiectului activ,
creditorul o poate pretinde celeilalte părţi subiectul pasiv, debitorul
şi la care este ţinut acesta.
Obiectul reprezintă ceea ce creditorul poate pretinde de la
debitorul său.
Obiectul diferă de conţinutul raportului juridic obligaţional.
Conţinutul reprezintă ansamblul de drepturi de creanţă şi obligaţii ca
posibilităţi juridice ale subiectelor.
Obiectul este acea prestaţie, acţiune concretă pe care o poate
cere creditorul de la debitor.
Obiectul obligaţiei poate să fie:
- prestaţie pozitivă : „a da”, „a face”
- prestaţie negativă : „de a nu face”.
Prestaţia de „a da” este îndatorirea debitorului de a constitui
sau de a transmite un drept real pe seama creditorului.
Prestaţia de „a face” este îndatorirea subiectului pasiv de a
efectua o lucrare, un serviciu etc.(orice altă prestaţie cu excepţia celei
de a constitui, a transmite un drept real). Există o categorie foarte variată
de prestaţii.

3
 Prestaţia de „a nu face” este conduita negativă care
presupune o abţinere a debitorului, o conduită abstinentă. Sunt relativ
puţine raporturile obligaţionale care conţin prestaţii negative. De
exemplu, obligaţia unui autor care a încheiat un contract cu o editură de
a nu încheia un contract cu o altă editură referitoare la aceiaşi lucrarea
predată spre editare (se mai numeşte obligaţia de exclusivitate).
Prestaţia de „a da” are întotdeauna un caracter patrimonial
şi semnifică acțiunea de a constitui sau a transmite un drept real în
patrimoniul creditorului: a transmite dreptul de proprietate, a constitui
un drept de uzufruct etc. Prestaţia de „a da” este o prestaţie pozitivă.
Prestaţia de „a face” şi „a nu face” pot avea caracter
patrimonial, dar şi caracter nepatrimonial: a asigura locaţiunea unui
bun, a restitui un bun, a edifica un imobil, de a te abţine de la o anumită
conduită, de a nu contracta cu altă persoană, de a nu executa o anumită
operă altei persoane (prestaţia de exclusivitate) etc.
Cele mai multe prestaţii în dreptul civil sunt de „a face” şi sunt
prestaţii pozitive. Prestaţiile de „a nu face” sunt prestaţii negative şi sunt
mai reduse ca număr.
În art. 1225 din Noul Cod civil se arată: „obiectul contractului îl
reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea,
împrumutul şi alte asemenea, convenite de părţi, astfel cum aceasta
reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” Textul actual
ne relevă, pentru o justă înţelegere, natura dreptului creditorului
exemplificând enunţiativ câteva dintre operaţiunile juridice care constituie
obiectul unor prestaţii.
Obiectul contractului este diferit de obiectul prestaţiei care care-i
revine debitorului. În acest sens, art. 1226 dispune: „obiectul obligaţiei
este prestaţia la care se angajează debitorul”, care poate fi de „ a da”, „ a
face” şi „a nu face”.
Cu privire la obiectul prestaţiei actualul Cod civil ( art. 1226 alin.
2) arată că trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii
existente în momentul naşterii raportului obligaţional;
- să fie licit în sensul ca prestația cerută să se paseze în cadrul
licitului, să nu fie contrară dispozițiilor legale
1.2. 4. Sancţiunea
Sancţiunea constă în posibilitatea creditorului de a recurge la
forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său de
creanţă pe calea acţiunii în justiţie şi prin posibilitatea executării pe cale
silită a obligaţiei.
Sancţiunea se concretizează ca drept al creditorului,
garantat de lege, de a putea acţiona în justiţie pe debitor pentru
realizarea dreptului său de creanţă.

4
 L. Pop (op. cit., tratat…) arată că sancţiunea obligaţiei constă:
„din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi
defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de
constrângere a statului, pentru a obţine sau aș păstra prestaţia care i se
datorează de către debitor şi, din perspectiva debitorului, în mijloacele
juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de
datorie, prin executare prestației datorate, atunci când creditorul refuză
ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul
obligaţional”.
a. Creditorului poate recurge la mai multe mijloacele
juridice ofensive şi defensive care sunt reprezentate de:
- punerea în întârziere a debitorului,
- acţiunea în justiţie pentru ca debitorul să execute silit obligațiile
asumate; acțiunea poate fi dublată de solicitarea de daune cominatorii,
amenzi cominatorii sau de daune interese moratorii;
- executare silită de care poate uza creditorul pentru apărarea
sau realizarea dreptului de creanţă.
1. Punerea în întârziere: reprezintă manifestarea unilaterală de
voinţă prin care creditorul pretinde sau îi cere ferm debitorului să-şi
execute prestaţiile datorate (art. 1521-1523 C. civil). Poate fi făcută prin
notificare scrisă comunicată debitorului prin executorul judecătoresc sau
prin orice mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen
de executare. Ea poate fi făcută şi prin şi prin cererea de chemare în
judecată.
Consecinţele produse de punerea în întârziere:
- constată refuzul debitorului de a executa prestaţia;
- creditorul are dreptul de a cere plata de daune interese
compensatorii;
- semnifică faptul că debitorul datorează creditorului daune
interese moratorii;
- debitorul va răspunde pentru orice pierdere datorată cazului
fortuit;
2. Acţiunea în justiţie este mijlocul juridic prin care creditorul îl
cheamă pe debitor în justiţie pentru executarea prestaţiei ce o datorează
și în consecință fie în natură când are acest interes să obțină
executarea în antură fie prin echivalent când nu maia are interesul de a
obține executarea în natură Acțiunea în justiție poate produce
următoarele consecințe în raport cu ce urmărește creditorul :
- debitorul poate fi obligat la plata de daune-compensatorii
pentru executarea necorespunzătoare ori pentru neexecutarea
obligaţiilor;

5
 - debitorul poate fi obligat la daune moratorii pentru executare
cu întârziere ori la amenzi civile pentru a-l constrânge să-şi execute în
natură prestaţia asumată ;
- creditorul poate să solicite executarea silită asupra bunurilor
debitorului pentru realizarea dreptului de creanţă;
- creditorul chirografar poate exercita acţiune oblică sau a
acţiune pauliană de către pentru apărarea şi conservarea patrimoniului
debitorului cu care acesta garantează creanţa;
Daunele cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul le
datorează pe fiecare zi de întârziere până la executare prestaţiei
datorate, fiind obligat prin hotărâre judecătorească. Având efect
cominator ( de constrângere), după executarea prestaţiei, ele vor fi
restituite către debitor.
Amenzile cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul va fi
obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească bugetului de stat ca
sancţiune pentru fiecare zi de întârziere în executare prestaţiei. Amenzile
cominatorii au efect cominator, dar fiind plătite bugetului de stat ele nu
sunt supuse restituirii după executarea prestaţiei; în genere sunt
specifice obligațiilor fiscale;
Daunele interese moratorii: sunt despăgubiri civile pe care
debitorul trebuie să le plătească creditorului pentru prejudiciul cauzat prin
neexecutarea la termenele stabilite a prestaţiei şi au caracter reparatoriu.
Daunele interese compensatorii sunt despăgubiri pecuniare
sau reparare prin echivalent atunci când debitorul nu și-a executat
prestația sau a executat-o necorespunzător.
3. Executarea silită este o procedură complexă, cu implicarea
organelor de stat competente, la care recurge creditorul pentru a obţine
executarea prestaţiei care i se datorează. Ea presupune mai multe etape
şi se realizează prin urmărirea bunurilor debitorului.
Când debitorul care nu și-a executat prestația dispune de sume
de bani aflate în conturi bancare sau sume pe care acesta trebuie să le
primească de la un terț, executarea silită se realizează prin procedura
popririi.
Dacă sunt urmărite bunurile mobile corporale sau incorporale
ale debitorului aceasta se realizează prin procedura executării silite
mobiliare, iar dacă sunt urmărite bunurile imobilele ale debitorului
aceasta se realizează prin procedura executării silite imobiliare.
b. Debitorul poate recurge la mai multe mijloace juridice
pentru a se elibera de datorie:
- când prestaţia constă în predarea unui bun, el poate
consemna bunul pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie
(art. 1512 din Codul civil)

6
 - dacă natura bunului face imposibilă consemnarea şi
depozitarea presupune costuri foarte mari, debitorul poate proceda la
vânzarea bunului după notificarea creditorului.

1.3. Clasificarea obligaţiilor

Raportul juridic obligaţional prezintă anumite trăsături care le
deosebesc de alte raporturi juridice:
- obligaţiile civile sunt reglementate de normele dreptului
privat, multe cu caracter dispozitiv;
- raporturile juridice obligaţionale izvorăsc din acte şi fapte
juridice civile licite sau ilicite;
- subiectele raportului juridic obligaţional sunt persoane fizice
şi juridice fără ca acestea să aibă o calitate specială şi se află pe
poziţie de egalitate unul faţă de altul;
- subiectele poartă o denumire specifică: titularul dreptului
de creanţă se numeşte creditor, titularul obligaţiei se numeşte
debitor;
- conţinutul raportului juridic obligaţional constă din drepturi
de creanţă şi obligaţii corelative.
Utilitatea obligaţiilor civile rezultă necesitatea de a înţelege
modul lor de existență și pentru a distinge regimul juridic aplicabil
fiecăreia.
Obligaţiile pot fi clasificate din punct de vedere al mai multor
criterii:
1.3.1. După izvorul lor :
- a) generate de acte juridice
- b) generate de fapte juridice ;
Obligaţiile generate de acte juridice pot fi:
- contractuale;
- născute din acte juridice unilaterale;
Obligaţiile născute din fapte juridice pot fi:
- născute din fapte juridice ilicite intenţionate şi neintenţionate;
- născute din fapte juridice licite
În art. 1165 din Codul civil actual se arată :”Obligaţiile izvorăsc
din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau
fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
În doctrina veche, din punctul de vedere al izvoarelor, obligaţiile
se clasificau în:
- obligaţii delictuale - născute din fapte juridice ilicite
intenţionate;

7
 - obligaţii cvasidelictuale - născute din fapte juridice
neintenţionate;
- obligaţii contractuale se nasc din contractele civile;
- obligaţii cvasicontractuale sunt generate de fapte juridice licite;
Clasificarea mai susmenţionată a fost criticată pentru că era
eliptică întrucât nu conținea și obligaţiile născute din acte juridice
unilaterale.
1.3.2. După natura prestaţiei:
- a. obligaţia pozitive:
- obligația de a da – constă în constituirea transmiterea
dreptului de proprietate asupra unui bun prin vânzare, donaţie, schimb
etc. ori prin constituirea altui drept real cum ar fi de uzufruct, abitație,
servitute etc.;
- obligația de a face care presupune efectuarea unei anumite
prestaţii determinate;
- b. obligaţii negative - obligaţia de a nu face care presupune
o abstinență, o conduită negativă a subiectului pasiv.
Această clasificare are caracter tradiţional
1. 3. 3. După criteriul obiectului:
- a. obligaţiile de rezultat ( determinate)- sunt acelea în care
obiectul şi scopul urmărite de părţi sunt definite din momentul
naşterii raportului juridic. Prestaţia se consideră executată numai
atunci când s-a obţinut rezultatul urmărit; de exemplu obligaţia de „a da”
este obligaţie de rezultat; contractul de vânzare - cumpărare dă naştere
unei obligaţii de rezultat;
- b. obligaţiile de mijloace (de diligenţă)- sunt acele obligaţii
potrivit cărora debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate
mijloacele de care dispune pentru a obţine un anumit rezultat; debitorul
nu se obligă la obţinerea acelui rezultat, dar va face tot ce îi stă în putinţă
pentru a obţine acel rezulta; de exemplu obligaţia medicului, a avocatului
sunt obligaţii de rezultat;
- c. obligaţii de securitate sunt o categorie de obligaţii de a
face, în care una dintre părţi are îndatorirea legală sau contractuală de a
o garanta pe cealaltă parte sau chiar pe terţi împotriva riscurilor care ar
putea ameninţa securitatea corporală a fiinţei umane.
În genere, au natură contractuală, dar uneori ele rezultă din
însăşi normele juridice care reglementează anumite contracte, care au
caracter imperativ. Sunt o categorie de obligaţii mai noi, generate de mai
ales de normele dreptului consumului. Se aseamănă, sub aspectul
regimului juridic, cu obligaţiile de rezultat. De exemplu contractul de
transport de persoane generează obligaţia de securitate a cărăuşului în
privinţa securităţii persoanelor transportate.
Importanţa clasificării:

8
 - în cazul obligaţiei de rezultat şi de securitate neobţinerea
rezultatului îl prezumă automat pe debitor în culpă, că este vinovat
şi va fi obligat la daune de interese (operează prezumţia de vinovăție
a debitorului pentru neobţinerea rezultatului)
- în cazul obligaţiei de mijloace neobţinerea rezultatului
poate antrena răspunderea debitorului obligaţiei la daune, numai
dacă se dovedeşte vinovăţia lui în exercitarea tuturor activităţilor
pentru obţinerea unui rezultat pozitiv ( nu se declanşează automat
prezumţia de culpă).
1.3.4. După cum obiectul prestaţiei îl reprezintă plata unei
sume de bani sau o altă prestaţie de altă natură, obligaţiile se clasifică
în:
- a. obligaţiile pecuniare - au ca obiect prestaţia de a da o
sumă de bani,
- b. obligaţiile de altă natură - au ca obiect alte prestaţii decât
aceea de da o sumă de bani;
- c. obligaţii datorii de valoare - sunt acele obligaţii care au ca
obiect o valoare exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o
datorează creditorului, sumă care este supusă modificării sau recalculării
în situaţiile în care la momentul plăţii, valoarea acestora nu mai
reprezintă valoarea inițială din cauza fluctuaţiilor monetare.
Aceste obligaţii reprezintă o creaţie a doctrinei moderne, care
au rezultat din necesitatea firească ca echivalentul valorii, care se
execută la un anumit moment prin plata unei sume de bani, să fie corect
şi just dimensionată, să nu fie influenţat de fenomenele intrinseci a unei
economii fluctuante, care altminteri le-ar putea afecta făcând ca prestația
executată să fie derizorie. Sunt datorii de valoare obligaţiile de reparaţie
a unui prejudiciu cauzat unei persoane şi care a fost individualizat printr-
o hotărâre judecătorească şi care se execută prin plata unei sume de
bani la un moment ulterior, când suma individualizată nu mai reprezintă
acea valoare. Prin natura sa, ab initio, in obligatione prestaţia nu are ca
obiect plata a unei sume de bani, ci in soluţione banii au doar rolul de a
stinge obligaţia și executarea se face la un termen ulterior nașterii
dreptului la despăgubire
Importanţa clasificării:
a. Obligaţiile pecuniare sunt obligaţii de rezultat şi se
caracterizează prin următoarele trăsături ;
1. în cazul executării cu întârziere creditorul nu este obligat
să dovedească prejudiciul şi daunele interese , ci debitorul va plăti
daune moratorii care sunt dobânzi aferente imobilizării unui capital;
daunele moratorii se aplică de la lege, chiar dacă nu au fost stipulate
printr-o clauză penală ( banii sunt purtători de dobânzi);

9
 2. pot fi executate numai în natură şi neexecutarea nu poate
fi pusă în discuţie ;
3. obligaţiile pecuniare care sunt afectate de un termen
suspensiv sunt supuse fluctuaţiilor monetare.
b. Obligaţiile de altă natură trebuie executate aşa cum rezultă
din natura contractului, dar pot fi executate prin echivalent atunci când
creditorul are interesul și poate solicita în locul executării lor alte prestaţii,
altfel spus, daune - interese pentru neexecutare
c. Obligaţiile datorii de valoare, în momentul în care se
execută prin echivalent pecuniar, suma de bani se individualizează in
concreto la acel moment şi reflectă echivalentul bănesc actual al valorii
în momentul executării.
1.3.5. După cum obiectul prestaţiei îl constituie plata unui
bun cert, a unor bunuri generice sau sume de bani:
a. obligaţii de plată a unei sume de bani sau de predare a
unor bunuri generice - sunt obligaţii de a face constând în prestaţia
debitorului de a preda o sumă de bani individualizată sau obligația de a
preda un bun sau mau multe bunuri determinate prin numărare, cântărire
sau măsurare sau printr-un alt mod stabilit de părţi. Transferul dreptului
de proprietate operează deplin drept doar în momentul predării bunului.
De exemplu, obligaţia vânzătorului unei cantităţi de 100 kg. de fructe, pe
care acesta individualizează prin cântărire și o predă cumpărătorului )
b. obligaţii de predare a unui bun cert, individual determinat
- au ca obiect prestaţia de a pune la dispoziţia creditorului a unui bun
determinat asupra căruia el a dobândit un drept real sau un drept
personal (de ex. obligaţia locatorului de apune la dispoziţia chiriaşului a
apartamentului închiriat, obligaţia de a preda autoturismul vândut
cumpărătorului etc.)
Cele două categorii de obligaţii pot fi executate numai în natură
şi în caz de neexecutare debitorul poate fi silit să le execute forţat.
c. obligaţii de prestare de servicii - sunt obligaţii care au ca
obiect o activitate proprie a debitorului; de exemplu obligaţia croitorului
de a executa haina comandată, obligaţia coafezei de a executa coafura
comandată etc.)
d. obligaţia de a nu face – este obligaţia care are ca obiect o
conduită negativă a debitorului; de exemplu obligaţia de a nu edifica o
anumită construcţie decât la o anumită distanţă față de zidul despărțitor
dinte două proprietăți sau de o anumită înălţime, obligaţia de a nu remite
manuscrisul unei creaţii intelectuale decât unui anumit editor etc.
1.3.6. După criteriul sancţiunii:
- obligaţii perfecte
- obligaţii imperfecte (naturale).

10
 a. Obligaţiile perfecte - sunt înzestrate cu acţiune în justiţie,
respectiv, în ipoteza în care debitorul nu-și execută voluntar prestația, o
execută cu întârziere sau o execută necorespunzător, creditorul îl poate
acționa în justiție pentru a obține daune – interese, daune moratorii sau
executarea silită
b. Obligaţiile imperfecte - nu sunt înzestrate cu posibilitatea
creditorului de a-l acţiona în justiţie pe debitor în cazul neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a prestației
Obligaţiile imperfecte pot fi:
- 1. degenerate : au fost iniţial înzestrate cu acţiune în justiţie;
de exemplu creanța ca s-a prescris;
- 2. avortate : de la început nu au fost înzestrate cu acţiune în
justiţie; de exemplu obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil sau
obligațiile imposibile; de exemplu debitorul își asumă o prestție imposibil
de executat;
Importanţa clasificării:
- obligaţiile imperfecte degenerate au o caracteristică : dacă
debitorul le execută voluntar, nu mai poate cere restituirea prestaţiei
executate întrucât se consideră până la proba contrarie că a făcut plata
cu intenţia de a stinge o datorie (art. 1341 Cod civil );
- obligațiile imperfecte avortate executate de debitor
generează dreptul acestuia la restituire; de exemplu, dacă
moștenitorul legal a predat bunul stipulat printr-un un legat conținut de un
testament nevalabil, acesta are dreptul de a cere bunul predat de la
beneficiarul legatului conținut în testament nevalabil, când s-a constatat
situația de invaliditate a actului respectiv
1.3.7. După cum sunt afectate de modalităţi :
- obligaţii pure şi simple;
- obligaţii afectate de modalităţi;
Modalităţile pot să privească anumite elemente ale raportului
obligaţional : subiectele, obiectul, existenţa sau exigibilitatea prestației.
Dacă modalitatea vizează subiectele raportului obligațional,
putem distinge între obligaţiile solidar și indivizibile.
Dacă modalitatea vizează obiectul raportului obligațional
obligaţiile putem distinge între obligații alternative, şi facultative;
Dacă modalitatea vizează existenţa raportului obligaţional
obligaţiile distingem între obligații afectate de condiţie care poate fi
suspensivă ori rezolutorie.
Dacă modalitatea vizează exigibilitate prestației, raporturile
obligaţionale pot fi afectate de termen suspensiv ori extinctiv.

11
 1.4. Izvoarele obligaţiilor
Constituie izvoare ale obligaţiei faptele juridice care dau
naştere unui raport juridic obligaţional.
Faptele juridice în sens larg sunt acţiuni omeneşti care
produc efecte juridice: adică naşterea, modificarea, transmiterea,
modificarea şi stingerea unui raport juridic.
Faptele juridice se clasifică în:
- acte juridice
- fapte juridice propriu-zise;
Actele juridice sunt manifestări voliţionale făcute cu scopul
de a produce efecte juridice şi sunt:
- contractele civile
- actele juridice unilaterale;
În sens restrâns prin fapte juridice înţelegem şi acele
acţiuni omeneşti care sunt săvârşite fără ca autorul lor să dorească
naşterea unui raport obligaţional, dar acesta se naşte prin efectul
legii.
Faptele juridice în accepţiunea restrânsă pot fi
- licite: acțiuni că nu sunt contrare ordinii juridice și
moralei
- ilicite: acțiuni/inacțiuni prin care sunt lezate drepturi
subiective și interese legitime ale persoanelor prin care se
cauzează altuia un prejudiciu patrimonial (economic) nepatrimonial;
Sunt fapte juridice licite:
- îmbogăţirea fără justă cauză
- gestiunea de afaceri
- plata nedatorată.
Fapte juridice ilicite
- intenţionate când autorul a urmărit sau a acceptat
producerea rezultatului vătămător;
- neintenţionate acelea prin care autorul nu a urmărit
producerea unui rezultat vătămător, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă;
Noul Cod civil, în Cartea a V- a Despre obligaţii, titlul I, în art.
1165 dispune: ”obligaţiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral,
gestiune de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta
ilicită precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii”.
Textul legal invocat enumeră în concret toată categoria de
acte sau fapte care pot genera raporturi obligaţionale şi din această
perspectivă reprezintă un aspect novator. În următoarele titluri şi capitole
Noul Cod civil analizează fiecare dintre izvoarele enumerate mai sus
consacrându-le o serie de articole care constituie regimul juridic aplicabil:

12
 - contractul de la art. 1166-1323;
- actul juridic unilateral art. 1324-1329;
- faptele juridice licite art. 1130-1348;
- faptele juridice ilicite art. 1349-1395.

Capitolul II

Contractul izvor de obligații civile

2. 1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor

2.1.1. Noţiunea de contract

Contractul este fără îndoială cel mai important dintre izvoarele
obligaţiilor civile. Conform art. 1166 din Codul civil: ”contractul este
acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic”
Codul civil, în actuala reglementare, defineşte în mod exhaustiv
contractul ca izvor de obligaţii şi îi consacră întreg capitolul I al Titlului II
al Cărţii a V-a , de la art. 1166 al art. 1323 din Codul civil.
De esenţa acestuia este acordul de voinţă a unor subiecte
de drept, realizat cu scopul expres de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic.
În reglementarea anterioară, Codului civil definea contractul ca
fiind un acord de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a da
naştere unui raport sau a stinge un raport juridic preexistent.
Definiţia era eliptică întrucât nu se menţiona expres că un
contract poate și să modifice un raport juridic. Din aceste motive, în
doctrina mai veche de drept civil se făcea o distincţie între noţiunea de
convenţiei şi cea de contract, susţinându-se că au sensuri diferite.
Termenul de convenţie, se arăta că are o sferă mai largă de cuprindere
reprezentând acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte
juridice: de a da naştere, a stinge, a modifica un raport obligaţional, iar
contractul era considerat mai restrictiv pentru că se reţinea că poate da
naştere sau stinge un raport obligaţional.
Ulterior, literatura juridică mai ales după adoptarea noului Cod
civil, a relevat că în realitate termenul de contract şi convenţie sunt
sinonimi reprezentând acordul de voinţă dintre două sau mai multe
persoane realizat cu scopul de a produce efecte juridice: de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic obligaţional ( L. Pop Tratat, op. cit.).
Elementul esenţial al contractului este acordul de voinţă.

13
 Acordul de voinţă reprezintă întâlnirea concordantă a două
sau mai multe voinţe individuale, emanate de la persoane capabile,
cu scopul de a produce efecte juridice constând în naşterea unui
raport juridic, modificarea sau a stingerea lui.
Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să încheie
orice acte juridice potrivit principiului libertăţii contractuale. Libertatea de
a contracta face parte din conţinutul juridic al capacităţii civile a
persoanei fizice şi juridice.
În art. 1169 din Cod civil se dispune: „părţile sunt libere să
încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Actuala
reglementare consacră principiul libertăţii contractuale ca expresie a
libertăţii fiinţei umane, care s-a născut din teoria autonomiei de voinţă
consacrată de principiile filozofiei pozitiviste a sec. XVIII.
Teoria autonomiei de voinţă postulată anterior a suferit un declin
din necesităţi de ordine socială a fost înlocuită cu consensualismul care
a consacrat preceptul că simplul acord de voinţă este suficient pentru a
da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic.
Singura limitare a libertăţii de a contracta constituie situaţia
prin care contractul, ca expresie a voinţei libere de a contracta, aduce
atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.
Ordinea publică reprezintă totalitatea reglementărilor care
privesc dreptul obiectiv, reglementările juridice în genere
Bunele moravuri sunt reguli de conduită care s-au conturat
în conştinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu necesitate
printr-o practică îndelungată şi continuă.
Principiul libertăţii contractuale generează următoarele
consecinţe:
- normele juridice în materie contractuală au caracter dispozitiv;
- în privinţa contractelor civile normele cu caracter imperative
sunt destul de reduse;
- contractele se încheie de regulă prin simplul acord de voinţă;
Legiuitorul reglementează în mod expres mai multe tipuri de
contracte, dar subiectele de drept nu sunt ţinute de lipsa reglementării
exprese a lor, ci pot încheia orice contract cu condiţia ca acesta să nu
contravină ordinii juridice şi moralei.
Contractele se supun regulilor care le reglementează, în cazul
celor reglementare de Codul civil sau de alte legi, iar celelalte sunt
supuse regulilor generale conţinute de Codul civil în Capitolul I,Titlul II
din Cartea V. aşa cum se dispune în art. 1167 din Codul civil .
Sancţiunea încălcării ordinii juridice sau bunelor moravuri
prin încheierea unor contracte este aceea că ele nu pot produce efecte
juridice şi se desprinde din conţinutul dispoziţiilor art. 1247 şi art. 1248

14
din Codul civil în care se prevede: „încălcarea normelor de interes
general va atrage nulitatea absolută, în timp ce încălcarea normelor
menite să ocrotească un interes particular va atrage nulitatea relativă”

2.1.2. Clasificarea contractelor

Persoanele fizice şi juridice pot încheia, în temeiul principiului
libertăţii contractuale, o multitudine de contracte, dar cu respectarea
ordinii juridice şi ai bunelor moravuri.
Contractele legal încheiate, în raport de particularităţile lor, pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii. Determinarea apartenenţei unui
contract la un anumit tip de contract este importantă pentru a stabili
normele juridice aplicabile, consecinţele specifice cale generează şi a
altor reguli de bază care le sunt aplicabile, cu alte cuvinte regimul juridic
aplicabil.
1. După criteriul conţinutului contractele pot fi clasificate în:
a. contracte sinalagmatice
b. contracte unilaterale
a. Contracte sinalagmatice sau bilaterale - sunt acele
contracte în care părţile se obligă reciproc una faţă de alta să execute
două sau mai multe prestaţii, ambele fiind titulare de drepturi şi obligaţii;
cele mai multe contracte au caracter sinalagmatic.
În Codul civil se conturează noţiunea de contract sinalagmatic în
art. 1171 în care se dispune: ”Contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependent”.
Din conţinutul definiţiei şi al reglementării rezultă că de esenţa
contractelor sinalagmatice este caracterul interdependent şi
reciproc al prestaţiilor părţilor şi în consecinţă fiecare prestaţie a
unei părţi reprezintă cauza prestaţiei ce-i incumbă celeilalte părţi.
În cazul contractelor sinalagmatice părţile au calităţi
corelative sunt şi debitori şi creditori, fiecare având atât drepturi cât şi
obligaţii. În practică cele mai multe contractele sunt sinalagmatice. Sunt
contracte sinalagmatice contractele de vânzare–cumpărare, contractul
de transport, de prestări servicii etc.
b. Contracte unilaterale - sunt acele contracte prin care
numai una dintre părţi se obligă să execute una ori mai multe
prestaţii celeilalte părţi. Contractele unilaterale sunt diferite de cele
sinalagmatice şi această împrejurare se deduce și din conţinutul
dispoziţiilor art. 1171 din Codul civil în care se dispune: „În caz contrar
contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi”

15
 De esenţa contractelor unilaterale este existenţa obligaţiei
de a face sau a da, de a executa una ori mai multe prestaţii în
beneficiul celeilalte părţi.
În cazul contractelor unilaterale, părţile nu au calităţi corelative,
ci ele pot fi numai debitori şi creditori. Sunt contracte unilaterale:
contractul de depozit, contractul de donaţie, contractul de schimb etc. În
practică, contractele unilaterale sunt mai puţin numeroase decât cele
sinalagmatice. Aceste categorii de contracte au fost denumite în
literatura juridică de specialitate contracte sinalagmatice imperfecte.
Unele contracte unilaterale presupun o contraprestaţie pe
seama părţii creditoare astfel că si creditorul poate fi debitor, însă
prestația este minoră,nesemnificativă în raport cu prestația debitorului.
Unii autori au susţinut că acestea nu mai au caracter unilateral ci devin
sinalagmatice. Alţi autori au arătat că acele contracte unilaterale care
presupun şi o contraprestaţie pe seama creditorului, care însă raportată
la prestaţia principală a debitorului este nesemnificativă, sunt contracte
sinalagmatice imperfecte. De altfel, Noul Cod civil clarifică această
problemă care anterior era motiv de controversă . Obligațiile celor două
părți în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte nu a caracter
interdependent ca in cazul contractelor sinalagmatice propriu zise (L.
Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu op. cit.). Cu titlu de exemplu, contractul de
depozit este un contract unilateral care naște obligația depozitarului de a
restitui, la cererea deponentului, bunul primit în depozit, dar când pentru
a asigura securitatea bunului depozitat depozitarul închiriază un spațiu
adecvat, se naște obligația din partea deponentului de a-i restitui
depozitarului contravaloarea chiriei plătite. Dreptul de creanţă nu se
naşte din contractul de depozit propriu-zis, ci din faptul juridic al
efectuării unor cheltuieli pentru depozitarea în securitate a bunului. În
această ipoteză raportul juridic obligaţional este rezultat din faptul juridic
licit, cel al efectuării cheltuielilor referitoare la depozitarea bunului predat
în depozit şi care generează obligaţia deponentului în calitate de
beneficiar de a restitui cheltuiala. Contraprestaţia nu mai are caracter
interdependent şi corelativ nefiind generată de contract şi de faptul juridic
ulterior încheierii contractului reprezentat de cheltuielile făcute pentru
depozitare.
În art. 1171 din Codul civil se dispune: „Contractul este
unilateral chiar dacă executarea contractului presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi”. Actual reglementare a rezolvat disputa existentă
până acum în doctrină.
Importanţa clasificării:
clasificarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale este
importantă din următoarele considerente:
a) înscrisul doveditor:

16
 - în cazul contractelor sinalagmatice, înscrisul doveditor ad
probationem presupune întocmirea în atâtea exemplare câte părţi sunt
- în cazul contractului unilateral înscrisul doveditor se
întocmeşte în exemplar unic pe care îl va deţine creditorul;
b) contractul sinalagmatic presupune interdependenţa
obligaţiilor reciproce asumate de părţi, care dă naştere unor efecte
specifice care sunt:
1. excepţia de neexecutare a contractului care constă în
dreptul fiecărei părţi de a suspenda executarea prestaţiei sale atât
timp cât cealaltă parte nu-şi execută culpabil prestaţia pe care şi-a
asumat-o şi pe o poate opune cu scopul de a și proteja de un
eventual prejudiciu generat de neexecutarea datorată de
cocontractant;
2. rezoluţiunea sau rezilierea este specifică doar
contractelor sinalagmatice şi are ca temei neexecutarea culpabilă a
prestaţiei de către o parte care poate duce la desfiinţarea contractului cu
consecinţa realizării echilibrului iniţial dintre părţi.
3. suportării riscului contractual datorat forţei majore sau
cazului fortuit este specifică doar contractelor sinalagmatice şi se
suportă ca regulă generală de debitorul obligaţiei imposibil de executat şi
duce la stingerea obligaţiei pentru cealaltă parte şi încetarea contractului.
c. Contractelor unilaterale, desfiinţarea lor se face prin
revocare unilaterală în condiţii speciale.
2. După criteriul scopului urmărit , contractele pot fi :
- a. contracte cu titlul oneros
- b. contracte cu titlu gratuit
a. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care
fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui folos, o contraprestaţie
din partea cocontractantului.
În art. 1172 din Codul civil se dispune: ”Contractul prin care
fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este unul cu titlu oneros”.
În cazul contractelor oneroase întinderea prestaţiilor părţilor este
cunoscută sau posibil să fie determinată cu exactitate din chiar
momentul încheierii contractului. De exemplu contractul de vânzare
cumpărare este un contract oneros: vânzătorul transferă dreptul de
proprietate asupra bunului vândut pentru obținerea contravalorii
acestuia, cumpărătorul achită prețul bunului pentru a obține dreptul de
proprietate asupra bunului.
În practică cele mai multe contracte au natură oneroasă, fiecare
dintre părţi urmărind să obţină pentru sine sau pentru o altă persoană un
avantaj de natură economică.

17
 b. Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte în care
una dintre părţi doreşte să procure alteia un avantaj fără să
urmărească pentru sine obţinerea un avantaj economic, material.
Se mai numesc şi contracte de binefacere.
În alin.2 din art. 1172 din Codul civil se dispune:”contractul prin
care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit” .
De exemplu contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit
pentru că donatorul transmite din patrimoniul său dreptul de proprietate
asupra unui bun sau a mai multor bunuri, în patrimoniul donatarului care
îl dobândește fără ca el să efectueze o prestație față de cocontractantul
său
În practică, se întâlnesc mai puţine contracte cu caracter gratuit,
ele sunt mai rare decât cele oneroase.
a. Contractele cu titlu oneros pot fi :
1. Contracte comutative – acele contracte oneroase în care
obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte părţi şi întinderea
prestaţiei este certă. Ele sunt reglementate de art. 1173 din Codul civil în
care prevede: „este comutativ contractul în care, în momentul încheierii
sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă”.
De exemplu contractul de vânzare-cumpărare este un contract
oneros şi comutativ. În practică cele mai multe contracte civile au
caracter comutativ.
2. Contracte aleatorii –sunt acele contracte oneroase în care
prestaţia echivalentă a unei părţi ori a ambelor depinde de un eveniment
viitor incert. De exemplu, contractul de rentă viageră este un contract
aleatoriu pentru că o persoană transmite din patrimoniul său dreptul de
proprietate asupra unui bun pentru ca dobânditorul să-i achite
periodic/lunar o suma de bani numită rentă, până la sfârșitul vieții sale.
În alin. 2 al art. 1173 din Codul civil se dispune: „Este aleatoriu
contractul care, prin natura lui ori prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi,
care depinde de un eveniment viitor şi incert”.
În cazul contractelor aleatorii una dintre părţi poate să fie
avantajată, iar cealaltă să obţină o prestaţie inferioară care nu reprezintă
un echivalent al prestaţiei executate, disproporţia fiind generară de un
eveniment viitor și incert care nu depinde de voința niciuneia dintre părți.
Prestaţia unei părţi nu poate fi anticipată ca întindere din momentul
încheierii contractului. Partea dezavantajată nu va putea invoca leziunea
ca viciu de consimţământ şi să obţină anularea actului încheiat şi nici
faptul că disproporţia dintre prestaţia sa şi cea a cocontractantului este

18
generată de impreviziune ca să justifice acţiunea în justiţie pentru
reechilibrarea prestaţiilor.
Importanţa clasificării :
- în cazul contractele comutative leziunea poate fi viciu de
consimţământ
- în cazul contractele aleatorii nu se poate invoca leziunea ca
viciu de consimţământ întemeiat pe disproporţia dintre prestaţiile
reciproce.
b. Contractele cu titlu gratuit sunt :
1. Contracte liberalităţi (de binefacere) - sunt acele contracte
cu titlu gratuit prin care o parte transmite un drept din patrimoniul
său altei părţi, fără un echivalent. De exemplu, contractul de donaţie
este un contract liberalitate. În cazul contractelor liberalităţi,
patrimoniul unei părţi se diminuează cu una sau mai multe valori
care se vor regăsi în patrimoniul contractantului.
2. Contracte dezinteresate (servicii gratuite) - sunt acele
contracte în care o parte se obligă în mod gratuit să facă un
serviciu, să execute o prestaţie celeilalte altei părţi fără a suferi o
diminuare a propriului patrimoniu. D exemplu, contractul de mandat
este un contract dezinteresat. În cazul contractului dezinteresat,
patrimoniul debitorului nu suferă o diminuare, ci creditorul beneficiază de
o prestaţie pe care s-a obligat să o execute în beneficiul său cealaltă
parte.
Importanţă clasificării:
a. încheierea contractului
- contractele liberalităţi sunt contracte solemne, valabilitatea
lor fiind condiţionată de încheierea cu respectare anumitor formalităţi în
faţa unor oficialităţi, prin respectarea anumitor forme.
- contractele dezinteresate nu presupun anumite formalităţi
pentru a fi încheiate, sunt consensuale (se încheie prin simplul acord de
voinţă );
b. persoanele care le pot încheia
- pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, legea
interzice încheierea contractelor liberalităţi prin reprezentare în scopul
protecţiei acestor categorii de persoane;
c. contractul cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu
personae (în considerarea unei anumite persoane ) şi în consecinţă
eroarea asupra persoanei este cauză de anulare a contractului;
d. în cazul unei liberalităţi, moştenitorii rezervatari ai
autorului au dreptul de a cere raportul ei la masa succesorală
pentru complinirea rezervei, putând avea drept consecinţă
reducţiunea acesteia;

19
 e. revocarea contractului cu titlu gratuit se poate cere prin
acţiune pauliană de creditorul donatorului; se exercită în condiţii mai
grele decât când contractul este cu titlu oneros şi mai facile când
contractul este cu titlu gratuit;
f. în cazul contractului cu titlu oneros obligaţiile părţilor şi
răspunderea lor contractuală este mai sever reglementată decât în
cazul contractului cu titlu gratuit.
3. După criteriul modului de formare contractele se clasifică
- a. consensuale
- b. solemne
- c. reale.
În art. 1174 din Codul civil se dispune: ”Contractul poate fi
consensual, solemn, sau real. Contractul este consensual când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Contractul este solemn
atunci când valabilitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi
prevăzute de lege. Contractul este real atunci când, pentru valabilitatea
sa, este necesară remiterea bunului”
a. Contractele consensuale - sunt cele care se încheie prin
simplul acord de voinţă dintre părţi, fără nici o formalitate ( solo
consensu). În practică cele mai multe contracte au caracter consensual.
b. Contractele solemne - sunt cele pentru a căror încheiere
valabilă, pe lângă acordul de voinţă, se impune să îmbrace o
anumită formă, să fie însoţite de anumite solemnităţi prevăzute de
lege.
Nerespectarea formalităţilor solemnităţii duce la sancţionarea cu
nulitatea absolută a contractului. De exemplu donaţia, contractul de
ipotecă, vânzarea-cumpărarea de terenuri sunt contracte care trebuie
încheiate sub forma înscrisului autentic pentru a produce efecte juridice
specifice. În art. 1242 din Codul civil se dispune: „este lovit de nulitate
absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic,
legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.
c. Contractele reale sunt acele contracte care, pentru a putea fi
încheiate în mod valabil, este necesară remiterea materială a bunului
obiect material al contractului. De exemplu contractul de depozit,
contractul de gaj, contractul de transport sunt contracte reale.
Importanţa clasificării
Clasificarea este importantă pentru analiza condiţiilor de
valabilitate a contractelor:
- în cazul celor consensuale se analizează dacă sunt respectate
condiţiile generale şi obişnuite de valabilitate;
- în cazul contractelor solemne pe lângă condiţiile generale de
valabilitate trebuie analizate dacă a fost respectată şi forma cerută de
lege pentru încheierea lui valabilă;

20
 - în cazul contractelor reale pe lângă verificarea condiţiilor
generale de valabilitate trebuie verificată şi cerinţa remiterii materiale a
bunului
4. După criteriul reglementării contractele pot fi :
- a. contracte numite
- b. contracte nenumite
a. Contractele numite sunt cele expres reglementate de
Codul civil ori alte legi speciale. Codul civil reglementează expres
următoarele contracte: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul,
locaţiunea, antrepriza, contractul de societate, de transport, de mandat,
de agenţie, de depozit, de împrumut, de cont curent, de asigurare, de
rentă viageră, de întreţinere, de furnizare, de report, de arendă.
b. Contractele nenumite sunt acele contracte care nu sunt
expres reglementate de lege.
Importanţa clasificării:
- contractelor numite le sunt aplicate dispoziţii legale care
le reglementează;
- contractelor nenumite li se aplică principiile generale,
părţile putând stipula în mod liber ce clauze contractule doresc, dar cu
respectarea a ordinii publice şi a bunei credinţe.
Importanţa practică a clasificării
Clasificarea este importantă pentru a putea stabili regimul juridic
specific fiecărui contract pentru cele reglementate de Codul civil sau alte
acte normative se vor aplica regulile prevăzute de aceste reglementări,
iar pentru cele nenumite se vor respecta principiile generale ale legii
civile, ale uzanţele etc.
5. După criteriul modului de executare a prestaţiilor
- a. contracte cu executare dintr-o dată (uno icto )
- b. contracte cu executare succesivă
a. Contractele cu executare dintr-o dată sau imediată, sunt
acele contracte în care părţile au obligaţia să execute prestaţia
datorată, după momentul încheierii contractului. De exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare este, în principiu, un contract cu
executare dintr-o dată, imediată.
b. Contractul cu executare succesivă se caracterizează prin
aceea că executarea prestaţiilor se face succesiv la diferite intervale
de timp. De exemplu, contractul de locaţiune, contractul de asigurare
sunt contracte cu executare succesivă.
Importanţa clasificării :
1. neexecutarea prestaţiei unei părţi într-un contract cu
executare instantanee poate determina rezoluţiunea solicitată de
partea adversă.

21
 2. în cazul contractului cu executare succesivă operează
rezilierea în cazul neexecutării prestaţiei de către o parte.
3. contracte cu executare instantanee nu pot fi revocate prin
voinţa unilaterală a unei părţi
4. contractele cu executare succesivă pot fi revocate pe
cale unilaterală, dar în anumite condiţii. De exemplu contractul de
locaţiune poate fi în anumite condiţii revocat unilateral cu respectarea
unor condițiile legale.
5. suspendarea executării prestaţiei poate opera numai în
cazul contractului cu executare succesivă. De exemplu contractul de
asigurare se suspendă pe perioada cât asiguratorul nu plăteşte ratele;
suspendarea contractului cu executare succesivă operează pe timpul cât
dăinuie forţa majoră.
Clasificarea este importantă și din punctul de vedere al efectelor
care le generează în timp, al regimului juridic aplicabil, al legii civile
aplicabile al efectelor care se produc în cazul intervenţiei unor
reglementări care au abrogat reglementarea în vigoare la momentul
încheierii.
6. După cum părţile pot sau nu să stabilească conţinutul
contractului:
- a. contracte negociate
- b. contracte de adeziune
- c. contracte forţate
a. Contractele negociate - sunt acele contracte în care
părţile stabilesc ele însele conţinutul, clauzele, drepturile şi
obligaţiile. În practică cele mai multe contracte sunt negociate.
b. Contractele de adeziune - sunt acele contracte în care una
sau mai multe părţi acceptă conţinutul, clauzele stabilite de cealaltă
parte ori de celelalte părţile, pe care le acceptă, aderă la contractul
prestabilit. De exemplu, contractul de transport , de furnizare de gaze,
electricitate, telefonie, TV prin cablu sunt contracte de adeziune.
În cazul contractului de adeziune o parte îl acceptă în
modalitatea şi forma în care îi este prezentat de cocontractant.
În art. 1175 din Codul civil în care se dispune: „Contratul este de
adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”
c. Contractele forţate - sunt contractele pe care suntem
obligaţi de lege să le încheiem. De exemplu, contractul de răspundere
civilă auto obligatorie este un contract forţat fiindcă suntem obligaţi prin
lege să-l încheiem.
În cazul contractului forţat o parte impune altei părţi clauzele
contractului fără nicio posibilitate de a-şi impune clauze proprii.

22
 Importanţa clasificării
Clasificarea este necesară pentru a stabili regulile aplicabile în
cazul unor litigii generate de astfel de contracte:
- dacă părţile invocă dezechilibru de valoare a prestaţiilor;
- în cazul invocării unor vicii de consimţământ,
- în cazul stabilirii limitelor întinderii obligaţiilor reciproce ale
părţilor etc.

7. După gradul de generalitate al clauzelor :

a. contractul cadru
b. contractul încheiat cu consumatorii
a. Contractul cadru este acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale
căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (art. 1176 din
Codul civil)
Contractul cadru se încheie pentru o perioadă
nedeterminată/determinată de timp şi presupune ca prestaţiile părţilor şi
relaţiile lor contractuale să dăinuie în timp. Anumite elemente ale
derulării contractului cadru, modalităţile concrete de executare a
prestaţiilor se vor stabili prin convenţii ulterioare.
b. Contratul încheiat cu consumatorii este cel încheiat în
vederea executării unor prestaţii determinate de persoane juridice
specializate sau persoane fizice specializate cu beneficiarii care
sunt consumatori şi care oferă garanţii privitoare la calitatea
prestaţiilor şi este reglementat de legi speciale (art. 1177 din Codul
civil).

23
24