Modulul I

Introducere in teoria generala a obligatiilor

Elementele si clasificarea obligatiilor civile

Unitate de invatare:

Unitate de invatare:
1.Obligatiile civile-concept si importanta

2.Notiunea de obligatie
Importanta obligatiilor civile
Elementele obligatiei civile
Clasificarea obligatiilor

1.Obligatiile civile-concept si importanta

Preliminarii

Etimologia notiunii de obligatie

Preliminarii. Noţiunea de „obligaţie” provine dintr-un cuvânt compus, obligatio-obligationes de origine latină,
format din prepoziţia ob cu înţelesul de „pentru” şi din verbul ligo- ligare cu semnificaţia „a lega”. În latina veche
obligatio însemna „a lega pentru un anumit scop”, iar în dreptul roman evoca, la început, înlănţuirea debitorului,
aservirea acestuia faţă de creditor, pentru ca mai târziu să reprezinte legătura juridică în virtutea căreia creditorul
putea cere debitorului, sub sancţiunea constrângerii, executarea obligaţiei sale.

Aşadar, în accepţiunea sa iniţială, termenul de obligaţie însemna o legătură pur materială ( vinculum cocpocis)
între două persoane, iar obligaţia era un ius in personam, adică un drept asupra unei persoane, asemănător dreptului
de proprietate, care era un drept asupra lucrului ( ius rei). În temeiul acestui drept ( ius in personam), creditorul putea
dispune de persoana debitorului insolvabil după bunul său plac, asemeni proprietarului unui lucru. Referitor la această
legătură pur materială, Iustinian afirma: „Obligaţiile se dobândesc pentru voi nu numai prin voi înşivă, ci şi prin acele
persoane care se află sub puterea voastră, de exemplu prin sclavii şi fiii voştri, încât totuşi, ceea ce vi se dobândeşte
prin sclavii voştri devine în întregime al vostru, dar ceea ce s-a dobândit dintr-o obligaţiune prin copiii pe care îi aveţi
sub puterea voastră, acest lucru se împarte potrivit cu imaginea proprietăţii şi a uzufructului bunurilor, imagine pe care
a decis-o Constituţia noastră, astfel încât avantajul care provine dintr-o acţiune, uzufructul acestuia îl are total,
proprietatea însă este păstrată pentru fiu”.

Cu timpul noţiunea de obligaţie încetează de a mai fi înţeleasă doar ca o simplă legătură materială, ea devenind o
legătură pur juridică (vinculum juris), adică un raport juridic în temeiul căruia creditorul poate pretinde debitorului său
să execute prestaţia ce i se datorează.
 În dreptul roman creditorul era numit şi reus credendi, iar debitorul reus debendi şi cum reus înseamnă pârât,
aceste denumiri arătau că la nevoie creditorul îl putea pârî pe debitor; aşa se explică de ce cu timpul reus a fost
rezumat numai a-l desemna pe debitor.

Limbaj tehnico-juridic. . În limbajul tehnico-juridic „obligaţia” exprimă aşadar existenţa unui raport juridic
în temeiul căruia o persoană, numită „creditor”, are dreptul de a pretinde şi de a constrânge o altă persoană, numită
„debitor”, „la efectuarea prestaţiei la care acesta s-a obligat”.

Obligaţia ca înscris constatator. „Obligaţia”, desemnează uneori însuşi înscrisul constatator al existenţei
conţinutului unui raport juridic obligaţional, destinat a servi ca mijloc de dovadă al acestuia. Ca titlu de valoare,
obligaţia poate fi: nominală, la ordin sau la purtător.
Prin „obligaţie” se mai înţelege şi titlul de valoare emis de stat, de o instituţie publică sau de o unitate, care
conferă titularului sau posesorului calitatea de creditor al emitentului. De exemplu,
în cadrul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat în înscrisul ce-l constată şi odată cu
transmiterea titlului se transmite însuşi dreptul. Or, a transmite dreptul încorporat în titlu, este o obligaţie concretă
(obligaţie în sens de datorie).
-Obligaţia ca datorie. Noţiunea de „obligaţie” mai poate însemna datoria pe care o are debitorul în cadrul unui
raport juridic de obligaţii, de a da ( dare), a face (facere) sau de a nu face (non facere) ceva, prestaţie care constituie
obiectul dreptului de creanţă al creditorului. Tot aici subliniem că unii autori denumesc drepturile de creanţă şi drepturi
personale, spre a le delimita mai pregnant de drepturile reale. Considerăm că această denumire este anacronică
deoarece, în dreptul actual, conţinutul dreptului de creanţă nu mai conferă atribute asupra persoanei debitorului, iar
denumirea de „personale” poate duce la confuzii între drepturile de creanţă şi drepturile strict ataşate titularilor lor
(intuitu personae).

-Obligaţie şi îndatorire juridică. În limba română, termenul de „obligaţie” este sinonim cu acela de „îndatorire”, cu
menţiunea că acestuia din urmă i se atribuie înţelesuri mai variate decât celui de obligaţie, atât în vorbirea curentă, cât
şi în terminologia juridică. De regulă, în dreptul civil este preferat termenul de obligaţie, spre deosebire de dreptul
constituţional unde se foloseşte mai mult termenul de îndatorire.

Codul civil în vigoare nu se ocupă în mod expres de distincţia dintre obligare şi îndatorire juridică deşi, aşa cum s-
a susţinut în doctrină, nevoia de a distinge între cele două noţiuni este impusă, nu doar de acurateţea limbajului
juridic, ci şi de evaluarea corectă a consecinţelor încălcării fiecăreia din ele

În limbajul uzual, termenul „obligaţie” înseamnă: datorie, îndatorire, sarcină asumată sau impusă. Cuvântul
„obligaţie” poate avea şi alte valenţe decât cele de natură civilă, şi anume: obligaţii morale, economice, politice,
familiale, spirituale etc. Dacă acestea sunt reglementate de o normă de drept, suntem în prezenţa unui raport juridic,
şi dacă această normă aparţine dreptului civil, suntem în prezenţa unui raport de drept civil.

2.Notiunea de obligatie

2.1.Definiţie. Codul civil, în art. 1164, defineşte obligaţia ca fiind „o legătură de drept în virtutea căreia debitorul
este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. După cum se poate
observa, este vorba despre o consacrare legislativă a definiţiei obligaţiei dezvoltată de doctrină în încercarea de a
suplini inexistenţa unei astfel de definiţii în vechea reglementare.

În acelaşi timp, definiţia legislativă actuală reglementează raportul juridic prin prisma obligaţiilor asumate de părţi şi
nu din punctul de vedere al drepturilor, aşa cum impunea art. 1073 C.civ. din 1864 1. În lipsa unei definiţii date de
Codul civil din 1864, doctrina a considerat că această noţiune este sinonimă cu dreptul de creanţă.
 Incontestabil că identificarea celor două noţiuni creanţă şi obligaţie este criticabilă deoarece, aşa cum cu justeţe s-
a arătat, pretinsa lor sinonimie poate fi cel mult un mod de a exprima legătura indisolubilă dintre dreptul de creanţă şi
obligaţie. În fond, însă, cele două noţiuni sunt diametral opuse, una fiind negaţia celeilalte. Dacă, prin definiţie, dreptul
de creanţă este dreptul în puterea căruia creditorul poate să pretindă şi să obţină de la debitor, sub sancţiunea
constrângerii, prestaţia sau abţinerea datorată de acesta din urmă, obligaţia civilă este un raport juridic de obligaţie, cu
o structură proprie, o finalitate specifică, acoperind un important domeniu de reglementare şi cercetare – domeniul
dreptului obligaţional.

2.2.Accepţiunile noţiunii de obligaţie

Obligaţia civilă în sens larg. Obligaţia civilă în sens larg rezultă din definiţia acesteia ca raport juridic de obligaţie.
Astfel, obligaţia civilă în sens larg exprimă însuşi raportul juridic civil de obligaţie considerat în toate componentele
sale:

drepturile civile subiective dobândite de părţi în şi prin acel raport juridic;

obligaţiile propriu-zise asumate de părţi, de asemenea, în şi prin raportul juridic respectiv.

Dar obligaţia civilă în sens larg priveşte deopotrivă drepturile dobândite de părţi şi obligaţiile asumate de ele.

Obligaţia civilă în sens restrâns. Dacă în limbajul uzual cuvântul obligaţie înseamnă datorie, îndatorire, aşa cum s-
a subliniat deja, în sens juridic acelaşi cuvânt desemnează o legătură (o relaţie) între doi termeni (termenii fiind părţile
între care se stabileşte legătura). Evident, sensul uzual al cuvântului obligaţie este mai aproape, în privinţa
conţinutului, de sensul restrâns al noţiunii de obligaţie civilă.

În această accepţiune termenul obligaţie desemnează numai obligaţia în sens de datorie (datoria debitorului din
raportul juridic de obligaţie), fără considerarea ei în legătură şi în unitate cu dreptul creditorului. Astfel, în raportul
juridic de obligaţie născut dintr-un contract de vânzare-cumpărare, obligaţia în sens restrâns este considerată a
consta în:

obligaţiile vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut şi cea de predare a acestui
lucru;
obligaţiile cumpărătorului de a plăti preţul şi de a primi lucrul cumpărat.
În acest context se poate afirma că:

dacă raportul juridic civil primeşte considerare din perspectiva intereselor creditorului, acest raport va fi desemnat
prin formula bine cunoscută – „drept de creanţă”;
dacă raportul juridic primeşte considerare din punctul de vedere care exprimă interesele debitorului, el va fi
desemnat prin ceea ce se cheamă „obligaţie în sens restrâns” (datorie).

Obligaţia civilă în sens de titlu. Uneori, termenul „obligaţie” desemnează însuşi titlul prin care se constată
existenţa unei datorii. De exemplu, în cazul titlurilor de credit la purtător, dreptul de creanţă este încorporat în
înscrisul ce-l constată şi, odată cu transmiterea titlului, se transmite însuşi dreptul. A transmite dreptul încorporat
în titlu este o obligaţie concretă (obligaţie în sens de datorie). Or, în consecinţă, transmiterea titlului valorează
transmiterea dreptului.
2.3.Caracterul patrimonial al obligaţiei

Concepţia clasică. Potrivit concepţiei clasice a dreptului nostru, obligaţia, sau mai exact dreptul de creanţă –
este un drept patrimonial. Acest drept are ca scop să permită satisfacerea nevoilor economice ale creditorului
prin prestaţia pe care trebuie să i-o efectueze debitorul. Dacă acesta nu o execută voluntar, creditorul poate să-l
constrângă pe diferite căi ale dreptului.

Dacă execuţia forţată în natură nu este posibilă, creditorul se va îndestula prin echivalent cu bunurile debitorului
sau prin vânzarea bunurilor acestuia în profitul său. Patrimoniul răspunde de datorii. Dreptul personal este deci, un
element activ al patrimoniului creditorului şi un element pasiv al patrimoniului debitorului.

Caracterul patrimonial al obligaţiei nu este decât rezultatul unei lungi evoluţii; dreptul roman iniţial nu vedea în
obligaţie decât o legătură personală între creditor şi debitor, ajungând la un sechestru asupra persoanei fizice a
acestuia şi care nu era garantată printr-o acţiune asupra lucrurilor.

Caracterul personal al obligaţiei. Caracterul personal al obligaţiei era, în aşa fel încât, dreptul roman a recunoscut, la
început, intransmisibilitatea creanţelor şi datoriilor. Drept urmare când se dorea să se schimbe unul dintre subiecţii
obligaţiei, creditorul sau debitorul, trebuia stinsă obligaţia, pentru a putea fi creată o alta (un alt caz).

La origine, intransmibilitatea se aplica chiar şi moştenitorilor deoarece moartea unei per-soane stingea creanţele şi
datoriile sale, ele neputând trece asupra moştenitorilor. Intransmibili-tatea asupra moştenitorilor, nefastă pentru
creditori, a fost abandonată, dar dreptul roman a păstrat întotdeauna principiul intransmibilităţii obligaţiilor între vii.
Desigur acest principiu comportă şi excepţii, dar nu a fost niciodată abolit.

Evoluţia ulterioară a tins să atenueze caracterul personal al legăturii dintre creditori şi debitor, să pună accentul pe
ideea că obligaţia, fiind o legătură între două persoane, implică un drept asupra bunurilor debitorului; ea tinde la
execuţia unei prestaţii, unui fapt sau unei reţineri care are o valoare patrimonială şi ea se găseşte garantată prin
dreptul de gaj general asupra bunurilor debitorului. Obligaţia este, deci, ea însăşi o valoare patrimonială. Dar aceasta
nu înseamnă că obligaţia nu mai este un raport între persoane, ci că individualitatea acestor persoane este, în
principiu, indiferentă pentru existenţa raportului de obligaţie.

Creditorul şi debitorul pot să se schimbe, dar obligaţia nu este stinsă sau modificată. Cum vom vedea, dreptul
modern încearcă să faciliteze din ce în ce mai mult transmiterea obligaţiilor; această transmitere a fost mai ales
simplificată în dreptul comercial, când creanţele îmbracă forma titlurilor la purtător, care se transmit din mână în mână.

Dezvoltarea caracterului patrimonial al obligaţiei are incidenţe economice importante din punctul de vedere al
creditorului, deoarece dacă creditorul ştie că poate să-şi cedeze cu uşurinţă dreptul, să-l transforme la dorinţa sa în
bani-numerar, nu va ezita să facă (să dea) credit debitorului său.

Obligaţiile străine de domeniul pur economic şi patrimonial. În legătură cu caracterul patrimonial specific evoluţiei
dreptului obligaţiilor, trebuie observat că există totuşi obligaţii al căror obiect nu este reprezentat de satisfacerea
intereselor economice şi pecuniare ale creditorului. Astfel, dacă luăm în considerare anumite raporturi pe care le
întâlnim în dreptul familiei, cum ar fi: îndatoririle personale între soţi, îndatoririle părinteşti faţă de copii lor, constatăm
că, deşi suntem în prezenţa unui raport juridic permiţând unui individ să ceară de la un altul un anumit comportament,
nu există, totuşi, un drept de creanţă propriu-zis: legea aplică aici o reglementare specială; suntem în afara
patrimoniului.

Fără a ne plasa însă pe teren familial, întâlnim obligaţii de ordin pur moral: obiectul unui contract de asociaţie
trebuie să fie nelucrativ, fiecare îşi ia angajamentul de a munci în scop caritabil, ştiinţific, sportiv. Astfel, jurisprudenţa
admite reparaţia pe temei delictual a prejudiciului moral (atingerea adusă onoarei etc.).
 Totuşi, studiul obligaţiilor se corelează cu dreptul patrimonial, căci, în principiu sancţiunea obligaţiilor constă în
daune-interese, adică în obligarea debitorului la plata unei sume de bani, mai mult sau mai puţin compensatoare şi cu
posibilitatea pentru victimă de a ridica bunurile debitorului în caz de neplată a acestei sume. În aceste cazuri,
consideraţiile de ordin moral trebuie să aibă greutate largă şi deasupra consideraţiilor de ordin material. Astfel,
acţiunile care tind să repare un prejudiciu moral (prejudiciu născut dintr-o defăimare, durere cauzată de moartea unei
fiinţe dragi), nu aparţin decât victimei însăşi şi nu pot fi exercitate de creditori prin intermediul acţiunii oblice.
Obligaţiile civile şi obligaţiile fiscale. Aşa cum s-a arătat în doctrină 1, deşi asemănarea obligaţiilor civile cu
obligaţiile fiscale rezultă din structura lor comună 2, acestea nu se confundă, natura şi regimul lor juridic fiind diferit,
deoarece, obligaţiile fiscale sunt născute în baza unor raporturi juridice de putere, în care subiectele nu se află pe
poziţie de egalitate, ci în subordonare, subiectul supraordonat – statul – având dreptul să adopte decizii obligatorii şi
să ia măsuri de constrângere în putere proprie faţă de celălalt subiect, persoană fizică, care îi este subordonat. Altfel
spus, obligaţiile fiscale sunt obligaţii de autoritate.

3. Importanta obligatiilor civile

3.1.Obligaţiile civile - importanţă teoretică şi practică. Veche ca dreptul, obligaţia civilă este o prezenţă categorială
juridică fără de care viaţa economico-juridică poate fi concepută cu greu. Importanţa acestei categorii juridice se
degajă din numărul impresionant de instituţii juridice puse la îndemâna omului de rând pe care le foloseşte în viaţa
cotidiană, cunoscând sau nu despre ce este vorba şi, bineînţeles, a specialistului care, găseşte în aceste instrumente,
„cheia universală” a atâtor soluţii pe care le aşteaptă nesfârşitele şi variatele situaţii de fapt ce viaţa însăşi le aduce în
faţa sa.

Pentru jurişti este aproape de prisos să-i subliniem importanţa; studiul teoretic al obligaţiilor prezintă o deosebită
însemnătate datorită înaltului lor grad de tehnicitate, caracterului profund ştiinţific al acestei părţi a dreptului, stabilităţii
mai mari faţă de alte ramuri şi aportului deosebit pe care studiul acestora îl are în formarea juriştilor, în deprinderea
celor ce operează cu valori economice şi, implicit, cu valori juridice, de a deosebi licitul de ilicit, moralul de imoral, de a
proceda, în fiecare caz, conform legii şi bunelor moravuri.

În compartimentul dreptului obligaţional se întâlnesc, ca într-o arenă, ideile filosofice, social-politice şi morale,
căci regulile de drept au menirea de a asigura transpunerea în viaţa juridică a acestora, potrivit principiului în
raport cu care „normele dreptului, îşi trag forţa din forţa moralei, iar morala nu poate fi concepută fără ca cele mai
importante dintre regulile sale să fie preluate şi reglementate de planul dreptului: quid leges sine moribus, quid
mores sine legibus”3.
Astfel, devine limpede că, nu numai pentru specialiştii din domeniul dreptului prezintă importanţă obligaţiile
civile; acestea sunt la fel de importante şi pentru alte categorii de specialişti a căror atenţie se impune a fi atrasă
asupra legăturii dintre drept şi viaţa social-economică în general şi dreptul obligaţional şi viaţa social-economică în
special, legătură care, în ultimă instanţă, face ca în viaţa juridică cotidiană să se reflecte viaţa social-economică.

Aşa se face că, la studiul obligaţiilor se obligă nu numai juriştii, ci o masă mult mai mare de oameni, toţi aceia
care, cu sau fără ştiinţă, săvârşesc zilnic numeroase operaţii juridice sau acţio-nează pentru realizarea regimului
juridic al valorilor, cu deosebire cele de ordin patrimonial, între aceştia un loc important ocupând economiştii,
inginerii, tehnicienii etc. Studierea atentă a mate-riei obligaţiilor civile reprezintă domeniul care înglobează aşa
cum am precizat deja, un număr mare de categorii juridice cu care se operează, în primul rând, în cadrul
circuitului civil general.

4.Elementele obligatiei civile

 4.1 Preliminarii

Consideraţii generale. Aşa cum a fost definită, obligaţia civilă se înfăţişează ca un raport juridic de obligaţie,
în temeiul căruia, o persoană numită creditor (reus credendi) poate pretinde unei alte persoane numite debitor
(reus debendi) să dea (aut dare), să facă (aut facere), sau să nu facă (aut non facere) ceva, iar, dacă debitorul
nu respectă comportamentul la care s-a obligat chiar prin intrarea în acest raport juridic, se recunoaşte
creditorului posibilitatea de a-l forţa la acest comportament, pe calea acţiunii în justiţie, ca mod de protecţie
juridică a dreptului său subiectiv şi de intervenţie a forţei coercitive a statului.

Astfel privită, obligaţia civilă, în sens larg (raportul juridic de obligaţie) are o structură proprie, clădită pe
următoarele elemente1:

subiectele obligaţiei;
obiectul obligaţiei;
conţinutul obligaţiei;
sancţiunea.

4.2. Elemente
§1. Subiectele obligaţiei civile.

Noţiune. În raportul juridic civil de obligaţie, subiectul activ, titularul dreptului, se numeşte creditor (creditor,
reus credendi), iar subiectul pasiv, persoana căreia îi incumbă obligaţia, se numeşte debitor (debitor, reus
debendi).

Aşadar, subiectele raportului juridic de obligaţie sunt persoanele între care se leagă (intervine) acest raport.

Pe de altă parte, subiectele raportului juridic civil (fie active, fie pasive), pot fi persoane fizice – angajate
personal (prin manifestarea voinţei personal) sau prin reprezentant – sau persoane juridice, fără a deosebi în
privinţa acestora.
În operaţiunile juridice de drept civil în care intră statul, prin Ministerul de Finanţe, acesta se comportă ca şi
când ar fi persoană juridică, poziţia sa având regimul juridic al poziţiei unei per-soane juridice, ceea ce înseamnă
că, pe cale de excepţie, statul poate fi subiect al obligaţiei civile.

Cetăţenia părţilor sau lipsa acesteia, în principiu, nu poate constitui o piedică în privinţa calităţii de drept
obligaţional1.

Subiectele obligaţiei civile pot purta denumiri diferite (nu numai creditor sau debitor, ori su-biect activ sau
subiect pasiv), în funcţie de natura raportului juridic în care intră: în contractul de vânzare-cumpărare ( emptio-
venditio) părţile se numesc vânzător şi cumpărător; în contractul de locaţie ( locatio-conductio) – locator şi
locatar, în contractul de furnizare – furnizor şi beneficiar etc.

Raportul juridic de obligaţie poate fi încheiat de persoane fizice (între ele), persoane juridice (între ele) sau de
persoane fizice şi persoane juridice, aşa cum s-a precizat deja.
 §2. Obiectul obligaţiei civile

Definiţie. Obiectul raportului juridic de obligaţie constă întotdeauna într-o prestaţie, care poate fi pozitivă (a
da şi a face) sau negativă (a nu face).

Prin definiţie, obligaţia civilă pretinde, datorită legăturii juridice concrete în care au intrat părţile, ca una dintre ele –
creditorul – să fie îndrituit a cere un anume comportament din partea celeilalte părţi (debitorul), iar acesta din urmă
este ţinut (obligat) să dea curs acestui comportament. Obiectul obligaţiei civile, care constă în conduita sau prestaţia
pe care creditorul o poate pretinde şi pe care debitorul este îndatorat să o îndeplinească, nu trebuie confundat cu
conţinutul raportului obligaţional sau cu obiectul actului juridic care a generat-o. Sub acest aspect, trebuie observat că
art. 1225 alin. (1) C.civ. dispune că: „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea,
locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţii, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi
obligaţiilor contractuale”, iar referitor la obiectul obligaţiei, art. 1226 alin. (1) prevede că „obiectul obligaţiei este
prestaţia la care se angajează debitorul” 2.

Nerespectarea comportamentului datorat de debitor atrage după sine consecinţe juridice constând, în primul
rând, în determinarea forţată a părţii în cauză să-i dea curs şi, în măsura în care s-au produs şi alte urmări, să
acţioneze în consecinţă, protecţia dreptului creditorului fiind asigurată de forţa coercitivă a statului.

2.1. Prestaţia pozitivă

A. Obligaţia de a da

Noţiune. Regulă. Obligaţia de a da (dare) constă în îndatorirea juridică concretizată în constituirea ori
transmiterea de drepturi reale cu privire la un bun.

Regula instituită de art. 1273 alin. (1) C.civ. Când obligaţia de a da priveşte transmiterea dreptului de
proprietate asupra unui bun cert, se consideră executată din momentul încheierii convenţiei părţilor, această
regulă decurgând din caracterul abstract al obligaţiei de a da, caracter care surprindea tocmai consecinţa
firească a acordului de voinţă – transmiterea dreptului real, transmitere care operează fără a fi nevoie de o
acţiune (fizică) concretă, cum ar fi predarea lucrului.

Potrivit art. 1483 alin. (1) C.civ., obligaţia de a strămuta proprietatea implică şi obligaţia de a preda lucrul şi de
a-l conserva până la predare, ceea ce înseamnă că pentru executarea prestaţiei de a da în întreaga sa
dimensiune, debitorul este ţinut să procedeze şi la predarea lucrului în cauză 1. Această regulă este valabilă
numai pentru bunurile individual determinate.

Excepţie la regulă. Prin excepţie de la această regulă, obligaţia de a da are o anumită existenţă în timp în
următoarele situaţii:

când convenţia se referă la bunuri de gen (când, între momentul acordului de voinţă şi momentul transmiterii
dreptului real prin individualizarea bunurilor, se scurge o anumită perioadă de timp);
când convenţia priveşte bunuri certe, dar părţile au convenit ca dreptul de proprietate să se transmită la o
dată ulterioară încheierii acesteia;
când convenţia priveşte un lucru cert, dar viitor (care nu a fost făurit încă);
când convenţia priveşte un lucru care nu aparţine înstrăinătorului, caz în care transmiterea dreptului de
proprietate operează după ce înstrăinătorul însuşi a dobândit proprietatea bunului respectiv;
 când convenţia priveşte un drept real imobiliar, supus regimului cărţii funciare în privinţa înstrăinării, caz în
care intabularea în cartea funciară fiind o condiţie ad validitatem (de existenţă) a contractului de
înstrăinare, transmiterea dreptului de proprietate nu operează pe data când părţile încheie convenţia, ci
pe data intabulării dreptului în cartea funciară;
când prin lege sau alte acte normative se stabileşte că dreptul de proprietate, sau un alt drept real, se
transmite ulterior încheierii convenţiei.

Ceea ce caracterizează obligaţia de a da este, aşa cum s-a subliniat deja, faptul că, ea constă într-o prestaţie
pozitivă abstractă; priveşte, de principiu, constituirea sau strămutarea unui drept real cu privire la un bun, ca o
consecinţă a exprimării consimţământului părţilor cu prilejul încheierii unui contract 2 şi nu ca urmare a unei acţiuni
concrete.

B. Obligaţia de a face
Noţiune. Obligaţia de a face (facere) constă în îndatorirea juridică de a săvârşi o prestaţie, pozitivă, alta decât
cele care se referă la constituirea ori strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun (adică, obligaţia de a da),
de pildă de a preda un lucru, de a face un serviciu, de a executa o lucrare etc.

Spre deosebire de obligaţia de a da, obligaţia de a face este întotdeauna materializată într-o activitate
concretă, ceea ce face ca ea însăşi (obligaţia) să fie concretă, iar data la care se execută să fie chiar data când
se realizează activitatea (acţiunea) a cărei constatare se poate face fizic.

Obligaţia de a face poate urma o obligaţie de a da, dar poate fi săvârşită şi independent.

2.2. Prestaţia negativă

Noţiune. Obligaţia de a nu face (non facere) constă în îndatorirea juridică pe care debitorul şi-o asumă, în
sensul de a se abţine de la a săvârşi o prestaţie, prestaţie pe care o putea săvârşi dacă nu-şi asuma această
obligaţie. De pildă, autorul unei lucrări se poate adresa oricărei edituri pentru publicarea acesteia, dar dacă s-a
adresat unei anume edituri, iar contractul de editură conţine clauza, potrivit căreia publicarea lucrării se va face
numai prin editura respectivă, autorul lucrării şi-a asumat obligaţia de a nu face, obligaţie care îl ţine să nu se
adreseze altei edituri în acelaşi scop.

Evident, în lipsa clauzei amintite (dacă autorul nu-şi asuma obligaţia de a publica lucrarea numai prin editura
respectivă) el se putea adresa şi altor edituri.

§3. Conţinutul obligaţiei civile

Noţiune. Conţinutul obligaţiei civile este acel element din structura raportului juridic de obligaţie ce se alcătuieşte
din drepturile subiective civile dobândite de părţi şi din obligaţiile asumate de ele.

Componente. Ca element al structurii obligaţiei civile, conţinutul acesteia se clădeşte pe următoarele componente:
a) drepturile subiectului activ (drepturile creditorului). Este vorba de drepturile subiective civile dobândite de
creditorul raportului juridic de obligaţie prin şi înlăuntrul acestui raport. Dreptul subiectiv civil al creditorului constă în
facultatea (posibilitatea, prerogativa) acestuia de a pretinde subiectului pasiv (debitorului) să săvârşească anumite
acţiuni (prestaţii pozitive – a da, a face – sau să se abţină de la săvârşirea a ceva – a nu face);
 b) obligaţiile corelative drepturilor creditorului , obligaţii care incumbă debitorului şi care constau în îndatorirea
juridică a acestuia de a săvârşi ceva, sau de a se abţine de la a săvârşi ceva şi care, în măsura în care nu este
executată de bunăvoie, poate fi adusă la îndeplinire cu ajutorul forţei coercitive a statului.

În doctrină1 s-a arătat că acest conţinut al raportului obligaţional poate fi:

- subiectiv, atunci când este stabilit prin voinţa părţilor (în situaţia raporturilor obligaţionale născute din acte
juridice);
- obiectiv, atunci când este stabilit de legea imperativă (raporturile obligaţionale născute din fapte juridice
cauzatoare de prejudicii).

De asemenea, s-a mai arătat 1 că: „latura activă a raportului de obligaţii este alcătuită din drepturi de creanţă, iar
latura pasivă din obligaţiile personale sau îndatoririle corelative”.

Drepturile de creanţă formează una din cele două categorii de drepturi civile patrimoniale. Cealaltă categorie o
constituie drepturile reale. Între drepturile de creanţă şi drepturile reale pot fi decelate mai multe deosebiri 2. Cea mai
importantă deosebire constă în modul lor de exercitare şi realizare 3. Drepturile de creanţă se realizează mediat sau
mijlocit (numai printr-o anumită activitate, atitudine sau comportament al debitorului), iar drepturile reale sunt drepturi
cu exercitare sau realizare directă, nemijlocită.

În conţinutul raporturilor de obligaţii mai pot exista în unele cazuri şi drepturi din categoria aşa-ziselor drepturi
potestative4. Dreptul potestativ este puterea conferită unei persoane de a modifica sau stinge o situaţie juridică
preexistentă ori de a recrea o situaţie juridică prin voinţa sa unilaterală. Exercitarea unui asemenea drept se
obiectivează într-un act juridic unilateral. Dintre drepturile potestative care ar putea fi întâlnite în conţinutul unui raport
juridic de obligaţii fac parte: dreptul de a alege între o obligaţie alternativă, dreptul de denunţare unilaterală a unui
contract, dreptul de a revoca o ofertă de a contracta etc.

Îndatoririle debitorului corelative drepturilor de creanţă, după natura prestaţiilor pe care trebuie să le execute, sunt
de trei feluri: a da, a face şi a nu face.

§4. Sancţiunea. Element din structura obligaţiei civile, sancţiunea constă în posibilitatea juridică recunoscută
titularului dreptului subiectiv civil născut dintr-un raport juridic de obligaţie:

de a introduce acţiune în justiţie;

de a proceda la executarea silită.
În ambele situaţii (intentarea acţiunii în justiţie şi posibilitatea de a proceda la executarea silită) se tinde la
realizarea drepturilor subiective civile aparţinând creditorului, născute dintr-un raport juridic de obligaţie.

Sancţiunea este cel mai caracteristic dintre elementele ce intră în structura raportului juridic de obligaţie, pentru
obligaţia civilă; este elementul care face ca obligaţiile civile să se distingă de obligaţiile naturale.

Doctrina şi literatura de specialitate definesc sancţiunea obligaţiei ca fiind „dreptul creditorului de a recurge la
forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie şi să procedeze la
executarea silită pentru realizarea creanţei sale”5.

Într-o altă opinie6, s-a apreciat că „sancţiunea obligaţiei constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea
mijloacelor juridice ofensive şi defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de constrângere a
statului, pentru a obţine sau păstra prestaţia care i se datorează de către debitor şi, din perspectiva debitorului,
în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se elibera de datorie, prin executarea
prestaţiei datorate, atunci când creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă
raportul obligaţional prin executare”.

Ca mijloace juridice ofensive şi defensive aflate la dispoziţia creditorului, sunt de amintit: punerea în întârziere a
debitorului, acţiunea în justiţie, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii şi executarea
silită.

Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se elibera de datorie:

- punerea în întârziere a creditorului – este o prerogativă reglementată expres în art. 1510-1511 C.civ.;

oferta reală de plată urmată de consemnaţiune, în cazul datoriilor pecuniare, reglementată de Codul de procedură
civilă;
când prestaţia datorată se referă la predarea unui bun, refuzul nejustificat al creditorului de a-l primi îi dă dreptul
debitorului să consemneze bunul pe cheltuiala creditorului, eliberându-se de datorie (art. 1512 C.civ.);
vânzarea publică a bunului şi consemnarea preţului obţinut, cu condiţia notificării în prealabil a creditorului şi
încuviinţarea instanţei de judecată competente (art. 1515 C.civ.) – în situaţia în care natura bunului face
imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă bunul este depozitat la o terţa persoană, iar
cheltuielile de întreţinere sunt considerabile;
- vânzarea bunului făcută cu încuviinţarea instanţei fără notificarea creditorului [art. 1514
alin. (2) C.civ.], în situaţia în care bunul este cotat la bursă sau pe alta piaţa reglementată, dacă
are preţul curent sau are o valoare prea mică în raport cu cheltuielile.

Clasificarea obligaţiilor.

Obligaţiile naturale şi obligaţiile civile

Criterii. Majoritatea autorilor tratează clasificarea obligaţiilor pornind de la criteriul sancţiunii în funcţie de care
obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte) şi obligaţii naturale (imperfecte), care la rândul lor sunt obligaţii
civile degenerate1 şi obligaţii civile avortate2. Considerăm, însă, că mai întâi trebuie făcută delimitarea obligaţiilor
civile de obligaţiile naturale, urmând ca numai după aceasta să se facă clasificarea obligaţiilor civile în funcţie de
diferite criterii, sancţiunea nereprezentând altceva decât elementul în funcţie de care o obligaţie poate sau nu să fie
realizată prin forţa de constrângere a statului.

A.Obligaţiile naturale

Noţiune. În general, obligaţiile sunt de două feluri:

obligaţiile naturale;
obligaţiile civile.
Obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu conferă titularului dreptului corelativ (creditorului) posibilitatea de a
proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează prin aceea că pot fi executate numai voluntar.
Exemple. Câteva exemple de obligaţii naturale pot întregi imaginea asupra noţiunii acestora:

obligaţiile civile stinse prin prescripţie;

obligaţiile civile încheiate de o persoană aflată în stare de incapacitate, dacă nu sunt executate de către
moştenitorii acesteia;
datoriile de onoare care rezultă, de pildă, din contractul de joc sau rămăşag etc.
Obligaţia naturală o regăsim, aşadar, în acele cazuri în care a existat o obligaţie civilă care este însă lipsită de
efect, fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă înainte ca creditorul să-şi fi primit plata. Dacă debitorul plăteşte
totuşi, spunem că el execută o obligaţie naturală deoarece aceasta supravieţuieşte obligaţiei civile ineficace. Astfel,
cel care plăteşte o datorie la care nu mai este ţinut, execută o obligaţie naturală, dar, această împerechere a unei
datorii de conştiinţă şi a unei obligaţii civile imperfecte nu este necesară deoarece obligaţia naturală nu cere cu
necesitate existenţa unei obligaţii civile, aşa cum este cazul datoriilor de asistenţă pentru ajutor alimentar, oferită
persoanelor care nu sunt creditori civili, de exemplu fraţilor şi surorilor; copiilor nerecunoscuţi etc.

Tot astfel, poate fi şi cazul obligaţiei de a nu vătăma pe altul, care conduce la repararea prejudiciului pe care l-am
cauzat, chiar şi când condiţiile unei acţiuni în responsabilitate nu sunt întrunite. Spre exemplu, cea care rezultă din
ruperea unui concubinaj sau într-un alt domeniu cu totul diferit, în cazul unui sfătuiri proaste de plasament.

Posibilitatea transformării obligaţiilor naturale în obligaţii civile. În condiţiile legii, este admisă posibilitatea
transformării obligaţiilor naturale în obligaţii civile.

Un asemenea proces se finalizează (obligaţiile naturale se transformă în obligaţii civile) în condiţiile legii, în
următoarele două ipoteze:

în situaţia în care obligaţiile naturale sunt recunoscute, în scris, de către debitor;

în situaţia în care debitorul face o promisiune de executare a obligaţiilor naturale, în scris. În aceste ipoteze
dacă sunt îndeplinite cerinţele arătate, obligaţiile naturale se transformă în
obligaţii civile şi, drept urmare, pot fi executate silit.

B. Obligaţii civile

Definiţie. Obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin forţa coercitivă a
statului, în situaţia în care debitorul nu le execută de bunăvoie.

Drepturile corelative obligaţiilor civile beneficiază de protecţie juridică din partea statului, protecţie care se
materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forţa statală pentru realizarea lor.

Element definitoriu pentru obligaţiile civile. Ceea ce distinge obligaţiile civile de cele natu-rale este sancţiunea. În
timp ce obligaţiile civile pot fi executate silit, cele naturale pot fi executate numai voluntar. Inversând termenii, se
constată că, pe când drepturile subiective civile născute dintr-un raport juridic de obligaţie se pot realiza cu ajutorul
forţei coercitive a statului, pe calea acţiunii în justiţie, dreptul corelativ unei obligaţii naturale nu poate fi astfel realizat;
acest din urmă drept poate fi realizat numai în măsura în care debitorul, voluntar, execută obligaţia naturală corelativă.

Clasificarea obligaţiilor civile în raport de obiectul lor

Clasificare. În raport de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică în obligaţii de a da, obligaţii de a face1 şi obligaţii
de a nu face.
 Deosebirile între obligaţiile de a da2, a face şi a nu face se manifestă mai ales, din perspecti-va posibilităţilor de
executare a acestora (art. 1483-1488 şi art. 1525-1529 C.civ.).

Când vânzătorul transferă dreptul de proprietate asupra lucrului înstrăinat, el face implicit şi remiterea posesiei de
drept a acestuia, deoarece de la data contractului de vânzare-cumpărare, cumpărătorul devine şi posesorul de drept
al obiectului dobândit de el, chiar dacă nu i s-a făcut şi predarea efectivă a posesiei de fapt.

Aşadar, transferul posesiei de drept este prezumat că operează simultan cu acela al dreptului de proprietate 3.

1.Obligaţia de a da este expresia consensualismului dreptului modern, ce se exprimă prin ideea că simplul
consimţământ transferă dreptul de proprietate sau mai exact că obligaţia de a face predarea posesiei de drept a
lucrului, se consideră îndeplinită prin chiar încheierea contractului. Dacă bunul nu a fost predat efectiv la data
încheierii actului juridic, obligaţia debitorului se disjunge în două obligaţii distincte şi anume: obligaţia de a conserva şi
păstra bunul până la predare (obligaţie de a face ce urmează să fie executată) şi obligaţia de a preda bunul (tot
obligaţie de a face ce urmează să fie executată1).

Tot referitor la obligaţia de a da, trebuie reţinut că, uneori aceasta este de executare unică (când priveşte
înstrăinarea unor bunuri indivizibile), iar alteori este de executare succesivă la date prestabilite (cum este cazul
contractelor de furnizare).

Obligaţia de a face. La rândul său, obligaţia de a face poate fi de executare unică, cum este predarea unui bun
cert sau de executare succesivă, la diferite intervale de timp (cazul medicului care acordă îngrijiri medicale), iar uneori
continuă (cazul asigurării condiţiilor de locuit pe durata existenţei contractului de închiriere).

Obligaţia de a nu face nu poate fi concepută decât ca o obligaţie de executare continuă, întrucât orice faptă a
debitorului potrivnică abstenţiunii datorate duce, de fapt, la încălcarea acestei obligaţii.

Distincţia dintre obligaţiile de a da, a face şi a nu face se poate realiza şi prin raportare la posibilitatea executării
acestora.

Obligaţia de a da, se execută totdeauna în natură2. Creditorul acestei obligaţii poate obţine oricând posesia de fapt
a lucrului asupra căruia a dobândit dreptul de proprietate prin apel la forţa de constrângere a statului.

Obligaţia de a face ca şi obligaţia de a nu face, în caz de neexecutare, se transpune într-o executare prin
echivalent sau mai exact, duce la plata de daune-interese, potrivit art. 1530 C.civ., dacă nu se poate obţine
executarea în natură.

De asemenea, obligaţia de a da, a face şi a nu face se disting între ele şi după cum executarea lor presupune sau
nu fapta exclusivă a debitorului.

Astfel, dacă obligaţiile de a da şi a face pot fi executate uneori şi de către un terţ 3, obligaţia de a nu face necesită
cu exclusivitate fapta de a se abţine a debitorului.

Clasificarea obligaţiilor civile în raport de scopul urmărit

1. Obligaţiile determinate4 (de rezultat, de scop)

Noţiune. Obligaţiile determinate, sau de rezultat, odată executate, asigură obţinerea unui anumit rezultat (exemplu,
obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat în acest scop la destinaţie). Aceste obligaţii se consideră
executate numai dacă se obţine rezultatul urmărit, neatingerea rezultatului având drept consecinţă angajarea
răspunderii debitorului. În doctrină, problema angajării răspunderii debitorului este trasată diferit, conturându-se
două opinii:
răspunderea debitorului este subiectivă şi se activează ca urmare a aplicării prezumţiei relative de culpă,
nerealizarea obiectivului contractat presupunând lipsa de diligenţă a debitorului 1, care se poate exonera de
răspundere numai prin dovedirea unei situaţii de caz fortuit2 sau forţă majoră3;
răspunderea debitorului este obiectivă, fără culpa debitorului, deoarece prin dovada cazului fortuit sau forţei
majore nu se înlătură prezumţia de culpă, ci se probează, pe terenul cauzalităţii, că între conduita debitorului şi
neobţinerea rezultatului lipseşte raportul de cauzalitate, care este o condiţie esenţială şi obiectivă pentru
existenţa răspunderii4.
Conform acestei ultime opinii, obligaţia de rezultat creează o veritabilă garanţie de executare pe care
debitorul şi-o asumă expres ori legea o impune în sarcina sa, implicit sau explicit, faţă de creditorul său.

Altfel spus, acesta din urmă are garanţia sau siguranţa că va obţine, fie rezultatul aşteptat a-i fi furnizat de
către debitor, fie, în caz contrar, repararea prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutare.

În doctrina străină5, problema în discuţie este nuanţată deoarece, în funcție de gradul de intensitate a
garanţiei de executare pe care debitorul o datorează creditorului, obligaţiile de rezultat se subclasifică în: obligaţii
de rezultat absolute, obligaţii de rezultat relative şi obligaţii de rezultat intermediare.

În cazul în care debitorul rămâne îndatorat chiar şi atunci când rezultatul promis nu a fost obţinut din cauză de forţă
majoră, suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat absolută; de pildă, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate fi
executată în orice situaţie. Dimpotrivă, în ipoteza în care obligaţia încetează din cauză de forţă majoră, răspunderea
debitorului fiind înlăturată, vorbim de o obligaţie de rezultat relativă, cum este obligaţia transportatorului născută dintr-
un contract de transport de persoane. Obligaţiile de rezultat intermediare sunt acele obligaţii care rămân în sarcina
debitorului numai în anumite cazuri de forţă majoră, determinate printr-o clauză contractuală sau dispoziţie legală;
răspunderea debitorului pentru neobţinerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci când va dovedi că acesta
se datorează unui alt caz de forţă majoră decât cele stabilite în contract sau în lege 1.

2. Obligaţiile de diligenţă.

Noţiune. Obligaţiile de diligenţă2 (obligaţiile-mijloace) tind către atingerea unui scop, dar nu pretind neapărat
realizarea scopului, cerând din partea debitorului o conduită, care constă numai în depunerea strădaniei (diligenţelor)
cerute de realizarea scopului, fără a se cere acestuia să realizeze scopul (exemplu, medicul are obligaţia de a îngriji
bolnavul potrivit regulilor profesiunii şi cuceririlor ştiinţelor medicale, nu însă şi cea de a evita sucombarea lui şi, în
aceeaşi manieră, avocatului îi revine obligaţia de a canaliza totalitatea informaţiilor de specialitate ce le deţine, precum
şi întreaga sa experienţă profesională, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile pentru cel care a apelat la serviciile
sale).

Dacă în cazul obligaţiilor de rezultat, debitorul este ţinut, precum arătam şi anterior, de atingerea unei finalităţi
expres stabilite, în cazul obligaţiei de rezultat, denumită şi de mijloace, acestuia îi revine doar sarcina de a uza
de toate pârghiile posibile pentru atingerea scopului, fără a se considera ab initio, că nu şi-a îndeplinit obligaţia
dacă nu a atins scopul asumat. În acest sens, răspunderea debitorului unei obligaţii de rezultat va fi antrenată
doar în cazul nedepunerii diligenţelor necesare în vederea atingerii obiectivului convenit cu creditorul, nu şi în
cazul în care rezultatul nu a fost atins dintr-un motiv neimputabil celui care se obligă. Cu alte cuvinte, precum s-a
arătat şi în doctrină3, dacă în situaţia nerespectării unei obligaţii de rezultat, răspunderea debitorului va fi una
obiectivă, în cazul obligaţiei de mijloace răspunderea va fi una subiectivă, bazată pe culpă.
 Spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod civil, în art. 1481 alin. (3) stabileşte, cu titlu
exemplificativ, o serie de criterii de delimitare4 a obligaţiilor de diligenţă faţă de obligaţiile de rezultat.

Astfel, un prim criteriu se referă la modul în care obligaţia este stipulată în contract , acordându-se prioritate
manierei în care părţile au înţeles să formuleze conţinutul obligaţiei sau obligaţiilor la care s-au angajat. Cu alte
cuvinte, revine actorilor contractuali sarcina de a stabili dacă, pentru o anumită obligaţie este necesară obţinerea unui
anumit rezultat ori este suficientă dovada depunerii tuturor diligenţelor în vederea atingerii rezultatului propus.

Un al doilea criteriu indicat în acest articol se referă atât la existenţa şi natura contraprestaţiei, cât şi celelalte
elemente ale contractului. Mai exact, dacă preţul ori, la modul generic, contraprestaţia este neobişnuit de mare,
atunci, raportat la specificităţile contextului, se va putea prezuma că natura obligaţiei asumate este una de
rezultat.

Un al treilea criteriu constă în gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului . În acest sens, în
acele situaţii în care executarea unei anumite obligaţii implică un grad sporit de risc (efectuarea unei intervenţii
chirurgicale pe cord, de pildă), prezumţia este că natura obligaţiei asumate este de obligaţie de mijloc, nu de
rezultat.

Nu în ultimul rând, un ultim criteriu statuat de art. 1481 alin. (3) C.civ. este legat de influenţa pe care cealaltă
parte o are asupra executării obligaţiei. Cu alte cuvinte, se consideră că, în cazul în care creditorul se bucură de
o influenţă reală asupra executării prestaţiei de către debitor, atunci obligaţia poate fi prezumată ca fiind una de
diligenţă.

Important de menţionat este faptul că, atât cel de-al treilea, cât şi cel de-al patrulea criteriu, amintiţi anterior, au
natura unor aplicaţii concrete ale criteriului doctrinar al prezenţei elementului aleatoriu în realizarea scopului urmărit
prin încheierea contractului1, atât gradul de risc, cât şi influenţa exercitată având valoarea unui alea în raport cu
debitorul.

În mod just, s-a observat faptul că, între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace există legături şi
interferenţe, deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligenţă2 din partea debitorului
şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una sau mai multe activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor.

Referitor la clasificarea obligaţiilor în obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace, trebuie abordată, în opinia
noastră, şi clasificarea obligaţiilor de securitate care, începând cu secolul al XIX-lea, după dezvoltarea
maşinismului şi al revoluţiei industriale, au fost consacrate din punct de vedere terminologic în doctrina franceză,
fiind preluată ulterior de literatura de specialitate din celelalte ţări, precum şi din ţara noastră.

În doctrină, nu s-a ajuns la o opinie unitară în ceea ce priveşte întrebarea dacă obligaţiile de securitate au o
natură exclusiv contractuală şi nici dacă acestea sunt obligaţii de rezultat sau obligaţii de mijloace.

Toţi autorii au căzut de acord asupra faptului că obligaţiile de securitate sunt o specie a obligaţiilor de a face
şi au apreciat că, de regulă generală ele au o natură contractuală3.

Există însă autori care au contestat caracterul lor contractual, afirmând că asistăm astăzi la ceea ce se
numeşte „decontractualizarea” obligaţiei de securitate4.

Este incontestabil că obligaţiile de securitate trebuie clasificate în obligaţii de securitate legale şi obligaţii de securitate
contractuale deoarece întâlnim situaţii în care îndatorirea unei părţi de a garanta pe cealaltă parte decurge din lege.
Că aşa stau lucrurile, rezultă şi din aceea că obligaţia de garanţie asupra riscului există şi faţă de terţii care nu au
luat parte la încheierea contractului.
 De altfel, dreptul de consum este dominat de obligaţii de securitate

Pornind de la clasificarea obligaţiilor de securitate în obligaţii legale şi obligaţii contractuale, în doctrină s-a
statuat că obligaţiile de securitate prevăzute expres de lege, în majoritatea lor, sunt obligaţii de rezultat, pe când
obligaţiile de securitate născute din contract, altele decât contractul de transport, sunt de regulă obligaţii de
mijloace. În acest din urmă caz, doctrina are în vedere acele contracte care generează obligaţii de securitate în
care iniţiativa victimei, libertatea ei de acţiune ori participarea sa activă la executarea contractului de către
debitor sunt destul de mari pentru a considera a fi inoportun şi inechitabil să i se atribuie creditorului, beneficiul
garanţiei pe care îl conferă o obligaţie de rezultat 1. Asistăm, astfel, la ceea ce s-a spus a fi un „recul al obligaţiilor
de securitate de rezultat”, dacă izvorăsc dintr-un alt contract decât contractul de transport2.

Aşadar, doctrina3, pornind de la iniţiativa victimei în executarea contractului, concluzionează că obligaţiile

contractuale de securitate sunt de mijloace sau de rezultat în funcţie de faptul dacă participarea victimei se află sau nu
printre circumstanţele evenimentului care a avut ca urmare vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale.

Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitate

Obligaţiile ordinare. Obligaţiile ordinare se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să răspundă cu
întregul său patrimoniu pentru executarea acestora.
Aşadar, obligaţiilor ordinare, care alcătuiesc regula, le sunt proprii sub aspectul opozabilităţii toate regulile
care privesc drepturile relative.

Obligaţiile reale4. Obligaţiile reale se caracterizează prin aceea că debitorul este ţinut să răspundă pentru îndeplinirea
lor, în limitele unui bun sau unor bunuri anume determinate.
Literatura de specialitate, distinge două categorii de obligaţii reale: unele sunt obligaţii de a face ce apar ca accesorii5
ale unui drept real a cărui soartă juridică o urmează ( obligaţii propter rem), iar altele ca obligaţii opozabile terţilor1
(scriptae in rem), ce sunt obligaţii strict legate de posesia lucrului. Creditorul nu poate obţine satisfacerea
dreptului său decât dacă posesorul actual al lucrului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat
direct şi personal la formarea raportului de obligaţie (de ex: în cazul locatarului, folosinţa lucrului închiriat rămâne
neschimbată şi în cazul în care înainte de a expira contractul, locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar fiind
obligat să respecte drepturile ce revin locatarului, chiar dacă nu a fost parte la încheierea contractului).

Importanţa clasificării. Această clasificare prezintă o importanţă deosebită sub aspectul posibilităţilor de realizare
a intereselor creditorilor.

În cazul obligaţiilor ordinare, creditorul are doar dreptul de gaj general asupra bunurilor existente în
patrimoniul debitorului, ceea ce nu opreşte efectuarea unor operaţii juridice care pot avea drept obiect aceste
bunuri.

Creditorul este, în acest caz, expus riscului insolvabilității, risc ce poate avea două cauze:

este foarte probabil ca debitorul să fie de rea-credinţă şi să-şi provoace insolvabilitatea prin acte de
înstrăinare a bunurilor, chiar simulate, situaţie în care creditorul, pentru realizarea creanţei sale, va trebui mai
întâi să acţioneze în justiţie pe debitor şi pe terţii cu care acesta a intrat în raporturi juridice pentru a revoca
actele juridice încheiate în dauna sa (acţiunea pauliană sau revocatorie) şi, numai după aceea să poată urmări
bunurile debitorului;
 este, posibil, însă, ca debitorul să nu fie de rea-credinţă, dar el să nu poată să fie în măsură de a se ocupa în
cele mai bune condiţii de propriile sale treburi (un neglijent sau un risipitor – prodigus – cum spuneau romanii),
stare de pe urma căreia să profite terţii. În această situaţie, evident, creditorul poate acţiona pentru refacerea
solvabilităţii, introducând acţiune în justiţie, de această dată subrogându-se în locul debitorului, împotriva terţilor
(acţiunea oblică sau subrogatorie), după care poate realiza urmărirea bunurilor din patrimoniul său.
Nu încape îndoială asupra faptului că, din acest punct de vedere, obligaţiile reale prezintă serioase avantaje
pentru creditor: debitorul nu mai poate dispune de bunul sau bunurile afectate a garanta realizarea obligaţiilor
sale de creditor, căci acesta din urmă are la îndemână dreptul de urmărire, în baza căruia va putea urmări acele
bunuri în mâinile oricui s-ar afla ele, dar şi dreptul de preferinţă, în baza căruia, în cazul în care şi alţii ar ridica
pretenţii împotriva debitorului, el, creditorul, se va îndestula cu preferinţă (primul) în pretenţiile sale şi numai după
aceea, dacă mai este posibil, şi ceilalţi.
Literatura juridică cunoaşte şi alte clasificări ale obligaţiilor: obligaţii juridice şi obligaţii morale; obligaţii
patrimoniale şi extrapatrimoniale; obligaţii reale şi personale, asupra cărora nu este cazul să mai insistăm
întrucât au format obiect de studiu în cadrul teoriei generale a drepturilor subiective.

Clasificarea obligaţiilor în raport de izvorul lor

Prezentarea clasificării. În funcţie de criteriul izvorului lor, obligaţiile civile se clasifică

în:

obligaţii născute din actele juridice civile:

1) obligaţii născute din convenţii;

2) obligaţii născute din actul unilateral de voinţă;

obligaţii născute din faptul juridic licit:

obligaţii civile născute din îmbogăţirea fără just temei;
obligaţii civile născute din gestiunea de afaceri;
obligaţii născute din plata lucrului nedatorat (plata nedatorată);
obligaţiile civile născute din faptul juridic ilicit (cauzarea de prejudicii, adică, din delictul civil).
Potrivit acestui criteriu, obligaţiile civile sunt: obligaţiile civile născute din convenţii; obligaţiile civile născute
din actul unilateral de voinţă; obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără just temei; obligaţiile civile născute din
gestiunea de afaceri; obligaţiile civile născute din plata nedatorată; obligaţiile civile născute din delictul civil
(cauzarea de prejudicii).

Clasificarea obligaţiilor după cum sunt sau nu afectate de modalităţi

Clasificare generală. Privite din punct de vedere al modalităţilor ce le pot afecta, conform art. 1396 C.civ.,
obligaţiile pot fi:

pure şi simple;
simple;
 afectate de modalităţi.
Clasificarea obligaţiilor în obligaţii pure şi simple şi obligaţii simple nu se regăsea în doctrina anterioară
adoptării actualului Cod civil. Din analiza dispoziţiilor generale referitoare la modalităţile obligaţiilor cuprinse în
art. 1396-1398 nu rezultă care este interesul practic al delimitării între obligațiile pure şi simple şi obligaţiile
simple.

În actuala reglementare a Codului civil, obligaţia simplă nu este definită prin raportare la obligaţiile complexe, în
categoria cărora erau incluse de doctrină şi obligaţiile afectate de modalităţi. Altfel spus, Codul nu păstrează
distincţiile operate de doctrină între obligaţiile pure şi simple şi obligaţiile pure şi complexe1.

Obligaţiile sunt simple (sau pure şi simple) când cuprind numai elementele structurale ale raportului juridic de
obligaţie, adică: subiecţii, obiectul, conţinutul şi sancţiunea. Sensul dat obligaţiei simple de actuala reglementare
este echivalent cu sensul dat de doctrină obligaţiei pure şi simple.
Obligaţiile sunt pure întrucât se nasc sigur şi imediat, fiind executate imediat ce s-au născut, din proprie
iniţiativă sau la cererea creditorului.
Obligaţiile sunt simple deoarece reprezintă legături juridice între doua persoane şi au ca obiect o singură
prestaţie. Acestea nu sunt susceptibile de modalităţi2. Obligaţia este simplă şi nu condiţională şi în cazul în care
depinde de un eveniment care, fără ca părţile să ştie, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a obligat
sub condiţie3.

Obligaţiile sunt afectate de modalităţi când, pe lângă elementele structurale ale raportului juridic de obligaţie,
acestea cuprind şi altele ca: termenul sau condiţia.
Opinia majoritară a doctrinei anterioare actualului Cod civil era în sensul că4, obligaţiile afectate de modalităţi
intră în categoria obligaţiilor complexe.

Au fost şi autori5 care au definit modalităţile obligaţiilor în sensul în care a optat legiuitorul în actualul Cod
civil, ce reglementează obligaţiile complexe separat de obligaţiile afectate de modalităţi. Potrivit acestei opinii,
însuşită de Codul civil actual6, modalităţile obligaţiilor sunt definite ca reprezentând elemente sau împrejurări
exterioare ori interioare structurii unor raporturi juridice de obligaţii care le afectează fiinţa sau exigibilitatea ori
subiectele sau obiectul lor, elemente ale căror prezenţă le conferă anumite particularităţi în ce priveşte regimul
lor juridic.

Feluri. Legea reglementează obligaţiile condiţionale şi obligaţiile cu termen în Titlul III din Cartea a V-a7 (art.
1396-1420 C.civ.).
Obligaţia cu termen1 (art. 1411-1420 C.civ.). În principiu, orice obligaţie poate fi afectată de termen.
Termenul – este un eveniment viitor şi cert în privinţa realizării sale, însă în privinţa datei realizării el poate fi:
sigur, când este dinainte cunoscut şi nesigur când nu se ştie întinderea (de exemplu: îţi voi presta întreţinere pe
timpul vieţii).

Termenul este suspensiv2 – când are ca efect amânarea executării unei obligaţii (de exemplu: îţi voi presta
întreţinere începând cu data de 1 ianuarie 1999).

Termenul este extinctiv3 – când are ca efect stingerea executării unei obligaţii (exemplu: îţi voi presta întreţinere
până la data de 1 mai 2000). La împlinirea lui, obligaţia se stinge.

Termenul este legal când este prevăzut de lege; judiciar (art. 1415 C.civ. ) când este fixat de instanţă şi
convenţional când este stabilit printr-un act juridic.
 Termenul se deosebeşte de condiţie prin faptul că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână
executarea.

Obligaţiile condiţionale sunt obligaţiile afectate de condiţie, iar drepturile la care dau naştere aceste obligaţii
se numesc drepturi condiţionale.
Obligaţiile sunt condiţionale când perfectarea lor depinde de un eveniment viitor necert (art. 1399 C.civ.4).

Obligaţiile pot fi afectate de orice fel de condiţii: cauzale, potestative sau mixte, cu excepţia condiţiilor
imposibile, ilicite, imorale care, conform legii, sunt lovite de nulitate.

Condiţia cauzală este aceea care depinde de hazard, întâmplare şi nu este nici în puterea creditorului şi nici
în cea a debitorului.

Condiţia potestativă – este aceea a cărei realizare depinde de voinţa părţilor raportului juridic de obligaţie şi
ea poate fi:

- condiţie potestativă pură5 – este cea a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi (de obicei se
regăseşte sub formularea: „dacă voi vrea”, „dacă voi dori” etc.).

- condiţie potestativă simplă – este cea a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi, cât şi de un
element exterior acesteia (de exemplu: „îţi voi vinde apartamentul dacă plec în alt oraş”).

Condiţia mixtă – este cea a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe
persoane (de exemplu: îţi vând casa dacă mă voi căsători).

După efectele pe care le produce, condiţia poate fi: suspensivă sau rezolutorie.

Condiţia suspensivă6 – este cea de a cărei realizare depinde naşterea unei obligaţii (de exemplu: îţi vând
maşina dacă iau examenul la facultate).
Condiţia rezolutorie1 – este cea de a cărei realizare depinde stingerea unei obligaţii2 (de exemplu: îţi vând
maşina, însă dacă reuşesc la facultate, vânzarea va fi reziliată).

MODULUL II
Izvoarele obligatiilor

Unitate de invatare:
I -Consideratii generale asupra izvoarelor obligatiilor civile II-Actul juridic ca izvor
de obligatii: Contractul
 Consideratii generale asupra izvoarelor obligatiilor civile

Noţiunea şi clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile.

1.Noţiune. Prin izvorul obligaţiei înţelegem sursa care îi dă naştere.

Sursa obligaţiilor civile o constituie faptele juridice stricto sensu de producerea cărora legea leagă naşterea
anumitor efecte juridice, adică crearea raporturilor juridice de obligaţie.

De asemenea, actele juridice civile, cu deosebire cea mai importantă specie a acestora

– contractul – constituie sursă a obligaţiilor civile, ele născând raporturi juridice de obligaţie.

Clasifirarea izvoarelor obligatiilor civile potrivit Codului civil român

2.1. Clasificare1. Codul civil clasifică izvoarele obligaţiilor în contracte, actul unilateral, gestiunea de afaceri,
îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea
unei obligaţii (art. 1165).

2.2. Deosebiri. Codul civil din 1864, clasifica izvoarele obligaţiilor în contracte, cvasicon-tracte, delicte,
cvasidelicte şi legea.

Clasificarea adoptată de actualul Cod civil este justificată deoarece vechea clasificare era susceptibilă de a
primi următoarele critici: pe de o parte, clasificarea părea a fi prea complexă, deoarece se complica cu noţiuni
inutile; pe de altă parte şi în sens opus, ea era incompletă pentru că nu cuprindea toate izvoarele de obligaţii.
Astfel:
Clasificarea legală era inexactă, în primul rând pentru că distincţia ce se făcea între delicte şi cvasidelicte nu
antrena după sine nicio consecinţă practică 2. Astfel, potrivit reglementărilor respective, delictul şi cvasidelictul
aveau acelaşi regim juridic. Deşi delictul era o faptă săvârşită cu intenţia de a produce un prejudiciu, iar
cvasidelictul – o faptă săvârşită fără o asemenea intenţie, ele nu produceau consecinţe juridice distincte
deoarece, şi într-un caz şi în celălalt, prejudiciul era reparat în întregime. Este foarte probabil ca legiuitorul
francez de la 1804, după care legiuitorul nostru s-a inspirat, să fi avut în vedere o eventuală simetrie cu distincţia,
de asemenea destul de contestată, între contracte şi cvasicontracte (şi această din urmă clasificare fiind
inexactă, pentru că mai ales noţiunea de cvasicontract producea confuzii). Ideea de cvasicontract se funda pe o
greşită înţelegere a termenului care fusese folosit în Codicele Iustinian, unde avea alt înţeles decât acela de
izvor (sursă) de obligaţii civile.
Or, este lesne de înţeles că în realitate obligaţia dintr-un cvasicontract nu este rezultatul voinţei care, la contract,
este elementul esenţial. Între cvasicontracte, în concepţia Codului civil din 1864, se enumera plata lucrului nedatorat,
admiţându-se că cel care a primit o astfel de plată este dator s-o restituie ca şi când s-ar fi angajat la aceasta, în caz
că a primit suma, ca şi cum la bază ar sta un contract. Acest lucru este inexact, pentru că nu se poate depista în
niciun caz voinţa de restituire, voinţă care este proprie contractului.
 S-ar mai putea adăuga faptul că plata nedatorată este, într-un anume sens, o ipoteză particulară a îmbogăţirii
fără just temei (fără însă a se confunda între ele), or, îmbogăţirea fără just temei nu conţine nicio idee
contractuală.

Un alt cvasicontract, în concepţia legiuitorului, îl constituia gestiunea de afaceri, care dă naştere la obligaţii în
sarcina celor două părţi: gerantul şi geratul. În cazul uneia dintre părţi (gerantul) distingem bine voinţa sa de a
săvârşi anumite acte de gestiune pentru gerat, din proprie iniţiativă. Suntem în prezenţa unei singure voinţe (nu a
unui acord de voinţe, adică a unui contract) şi nu se poate admite că o singură voinţă ar putea da naştere la
obligaţii în sarcina ambelor părţi, mai ales a geratului care, de fapt, n-a vrut nimic, putând fi chiar străin de tot
ceea ce a întreprins gerantul.
Aşadar, nici plăţii nedatorate şi nici gestiunii de afaceri nu li se aplică regulile contractului.
Clasificarea legală era, în al doilea rând, incompletă, deoarece Codul civil din 1864 omitea a enumera
printre izvoarele obligaţiilor şi actul unilateral de voinţă.

Actualul Cod civil admite expres actul juridic ca izvor de obligaţii, aspect controversat sub imperiul Codului
civil din 1864. De asemenea, precizează expres că legea, prin ea însăşi, nu generează raporturi juridice
obligaţionale concrete (art. 1165).

Într-adevăr, legea oferă unei împrejurări puterea de a produce efecte juridice, dar reglementează doar
raporturi juridice abstracte şi potenţiale, iar pentru a se ajunge la un raport concret este nevoie fie de un fapt
juridic stricto sensu, fie de un act juridic.

2.3. Enumerare. Din art. 1165 C.civ., rezultă că sunt izvoare ale obligaţiilor civile:
contractul (art. 1166-1323);
actul juridic unilateral (art. 1330-1348): - promisiunea
unilaterală;
- promisiunea publică de recompensă.

faptul juridic licit (art. 1330-1348):

gestiunea de afaceri;
îmbogăţirea fără justă cauză;
plata nedatorată.
fapta ilicită (răspunderea civilă, art. 1349-1395);
orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

2.4. Clasificarea izvoarelor obligaţiilor civile în raport de manifestarea voinţei ori lipsa manifestării acesteia.
Din acest punct de vedere, izvoarele obligaţiilor civile se clasifică în:
izvoare voluntare (cele ce constau în manifestarea de voinţă în scopul producerii unor anume efecte juridice).
Intră, în această categorie, actele juridice civile (contractul şi actul unilateral de voinţă);
izvoarele nevoluntare (faptele juridice stricto senso):
evenimentele juridice;
acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

II.Actul juridic ca izvor de obligatii

 Contractul

1. Noţiune

1. Definiţia legală

Definiţia dată de Codul civil român. Codul civil reglementează contractul în art. 1166 ca fiind „acordul de voinţe dintre
două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.

Actualul Cod civil, în definirea contractului, foloseşte expresia „acord de voinţă” care este de preferat Codului civil
din 1864, potrivit căruia: „Contractul este acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau stinge între
dânşii un raport juridic”.
Este subliniat astfel faptul că, trăsătura esenţială, definitorie a oricărui contract o constituie acordul de voinţă al
părţilor exprimat cu intenţia de a se obliga juridiceşte.

Prin actuala reglementare se acoperă lacuna existentă în Codul civil din 1864, care recunoştea acordului de voinţă
doar efecte născătoare sau extinctive de raporturi juridice, fără a se face însă vorbire de cele modificatoare.

Definiţia dată de doctrină. Literatura juridică defineşte contractul ca fiind acordul de voinţă realizat între două sau
mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica, transmite sau stinge raporturi
juridice.

Într-o exprimare sintetică, esenţa contractului este acordul de voinţă. Niciun contract nu se poate forma cât timp
voinţele care conlucrează la crearea sa nu s-au pus de acord.

Contractul, ca acord de voinţă, trebuie distins de acordurile de pură curtoazie, complezenţă sau toleranţă.

Pornind de la perspectiva utilităţii sale pentru părţi, respectiv de la realitatea că acestea încheie contracte pentru
că urmăresc un interes şi că este posibil ca un contract să fie considerat valabil chiar dacă voinţa uneia sau ambelor
părţi lipseşte, este alterată sau limitată (aşa cum este cazul contractelor forţate sau al contractelor de adeziune),
doctrina a definit contractul ca „voinţă transformată în fapt pentru a satisface interesele urmărite de părţi”.

2. Clasificarea contractelor după conţinutul lor

În funcţie de conţinutul lor, contractele se clasifică în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale.

2.1. Contractele sinalagmatice. Contractele sinalagmatice: sunt contractele care dau naştere la obligaţii
reciproce şi interdependente între părţi. Fiecare parte din contract îşi asumă
obligaţii şi, bineînţeles, dobândeşte şi drepturi. De pildă, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul îşi asumă
obligaţia de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut sau, după caz, dreptul vândut, de a-l preda şi să
îl garanteze pe cumpărător contra evicţiunii şi viciilor bunului, iar cumpărătorul se obligă să preia bunul vândut şi să
plătească preţul.

Neîndoielnic, vânzătorul are dreptul de a pretinde preţul, iar cumpărătorul, de a pretinde predarea lucrului, ceea ce
demonstrează că în contractele sinalagmatice:

părţile îşi asumă obligaţii, dar dobândesc şi drepturi;

obligaţiile părţilor sunt reciproce, adică tuturor părţilor dintr-un astfel de contract le revin obligaţii; reciprocitatea
obligaţiilor presupune ca ele să aibă ca izvor comun acelaşi contract. Caracterul reciproc al obligaţiilor sau datoriilor
nu se confundă cu reciprocitatea prestaţiilor; obligaţiile sau datoriile fac parte din conţinutul raportului juridic născut din
contract, în timp ce prestaţiile alcătuiesc obiectul acelui raport juridic
obligaţiile părţilor sunt în strânsă legătură (conexe), adică unei anume obligaţii a unei părţi îi corespunde o anume
obligaţie a unei alte părţi; de pildă, obligaţiei vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului vândut îi
corespunde obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, sau, obligaţiei vânzătorului de a preda bunul vândut, îi
corespunde obligaţia cumpă-rătorului de a primi bunul vândut;
în sfârşit, mai rezultă că drepturilor dobândite de o parte le corespund obligaţiile celeilalte părţi, cu alte cuvinte,
unui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. De pildă, dreptului vânzătorului de a pretinde preţul îi corespunde
obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul, iar dreptului cumpărătorului de a cere predarea lucrului vândut îi corespunde
obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut (vezi schema de pe pagina următoare);
specificul contractului sinalagmatic este dat de interdependenţa şi reciprocitatea dintre obligaţiile părţilor, astfel că,
neexecutarea unui contract sinalagmatic ţine de trei reguli particulare: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea şi teoria
riscurilor.
Din această sumară analiză, se trage concluzia că raporturile juridice ce se nasc dintr-un contract sinalagmatic
sunt raporturi complexe.

2.2.Contractele unilaterale. Contractele unilaterale sunt contractele din care se nasc obligaţii numai pentru una din
părţi, cealaltă parte fiind titulara unor drepturi corelative.

Se impune precizarea că: este foarte probabil ca atât în contractele unilaterale, cât şi în cele sinalagmatice să fie,
de pildă, mai mulţi vânzători şi mai mulţi cumpărători, mai mulţi locatori şi mai mulţi locatari etc.; noţiunea de parte în
contract se referă nu la o singură persoană, ci chiar la două sau mai multe persoane care îşi asumă în acelaşi timp
aceeaşi obligaţie faţă de cealaltă parte Spre exemplu, dacă se vinde un bun care se află în indiviziunea a patru
persoane către un cumpărător, vinderea va avea tot două părţi, deoarece cei care vând au aceeaşi poziţie
contractuală aceea de vânzător.

Distincţia dintre contractul sinalagmatic şi contractul unilateral se face prin raportare la reciprocitatea şi
interdependenţa obligaţiilor specifice totdeauna contractului sinalagmatic. În caz contrar, contractul este unilateral
chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.

Printre cele mai importante contracte unilaterale se enumeră: contractul de împrumut (art. 2144 şi urm. C.civ. şi
art. 1576 şi urm. C.civ. din 1864), contractul de depozit (art. 2103 şi urm C.civ. şi art. 1591 şi urm. C.civ. din 1864.),
contractul de mandat (dacă este gratuit), contractul de fidejusiune (art. 2280 şi urm. C.civ. şi art. 1652 şi urm. C.civ.
din 1864), donaţia etc.
Importanţa acestei clasificări. Clasificarea contractelor în contracte sinalagmatice şi contracte unilaterale rezultă, în
primul rând, din faptul că reciprocitatea obligaţiilor în contractele sinalagmatice face ca aceste contracte să aibă
anumite reguli specifice, proprii, reguli care nu funcţionează în contractele unilaterale şi anume:
 o parte nu poate pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia, dacă ea nu şi-a executat-o pe a sa; aceasta din
urmă îi poate opune excepţia neîndeplinirii contractului ( exceptio non adimpleti contractus);
partea, care şi-a executat obligaţia sau dovedeşte că este gata să şi-o execute, poate cere rezoluţiunea
contractului, dacă cealaltă parte refuză să execute obligaţia la care este ţinută prin contract;
dacă obligaţia nu poate fi executată datorită forţei majore, cealaltă parte este liberată de obligaţia sa, pentru că
riscul contractual îl suportă debitorul obligaţiei imposibil de executat ( res perit debitori).
Clasificarea prezintă importanţă şi dintr-un alt punct de vedere: înscrisul, ce constată contractul sinalagmatic cerut
a fi făcut în formă scrisă, se va întocmi în atâtea exemplare câte părţi cu interese contrarii sunt. Este ceea ce se
cheamă formula multiplului exemplar, care face ca înscrisul să aibă forţa probantă a unui înscris sub formă privată
(art. 1179 C.civ. din 1864 şi art. 275 C.proc.civ.).

Această cerinţă nu este pretinsă şi la contractele unilaterale, în schimb, dacă obiectul acestora priveşte sume de
bani sau bunuri fungibile, se pretinde formula bun şi aprobat pentru (art. 1180 C.civ. din 1864 şi art. 275 C.proc.civ.).

3. Clasificarea contractelor în funcţie de scopul urmărit

3.1. Contractele cu titlu oneros (art. 946 C.civ. din 1864). Conform alin. (1) al art. 1172 C.civ., „contractul prin care
fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.

În aceste contracte, fiecare dintre părţi urmăreşte un folos, o contraprestaţie, adică realizarea unui interes
patrimonial propriu. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul de
locaţiune etc.

Contractele cu titlu oneros sunt întotdeauna contracte sinalagmatice, întrucât toate părţile îşi asumă obligaţii,
fiecare urmărind să obţină un echivalent în schimbul a ceea ce se obligă.

Nu are importanţă, dacă prestaţiile, la care se obligă o parte, sunt de o valoare mai mică sau mai mare decât
echivalentul primit.

Contractele lezionare nu pierd caracterul oneros, pentru simplul motiv că există o dispro-porţie vădită între
prestaţiile conexe la care părţile s-au obligat.

3.2. Contractele cu titlu gratuit. Aceste contracte se încheie în interesul exclusiv al unei părţi şi anume, al părţii
căreia i se procură un folos de către cealaltă parte, fără a se da ceva în schimb.

Conform doctrinei, criteriul distincţiei dintre contractele cu titlu oneros şi cele cu titlu gratuit poate fi de natură
subiectivă (intenţia părţilor) sau de natură obiectivă (echivalenţa între prestaţii). Dar cum folosul urmărit nu
trebuie să fie neapărat de ordin patrimonial, ambele criterii pot fi luate în consideraţie în acelaşi timp. Astfel, un
act este gratuit ori de câte ori oferă unei părţi un folos care nu este compensat printr-o contraprestaţie care, obiectiv
sau subiectiv, să fie echivalentă, iar contractul cu titlu oneros implică prestaţii care, obiectiv sau subiectiv, sunt
echivalente.
Contractele cu titlu gratuit sunt de două feluri:

liberalităţile, adică cele ce implică diminuarea patrimoniului celui ce se obligă cu contrava-loarea prestaţiei la care
se obligă, de exemplu: donaţia;
 contractele de binefacere sau dezinteresate, în care cel ce se obligă, prin realizarea prestaţiei la care s-a angajat,
nu-şi diminuează patrimoniul, de exemplu comodatul, contractul de depozit şi contractul de mandat.

Importanţa clasificării. Importanţa clasificării contractelor în contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit se
vădeşte în situaţia în care sunt supuse analizei contractele ce se află la graniţa dintre cele cu titlu gratuit şi cele cu titlu
oneros.

Sunt unele contracte care nu pot fi decât cu titlu oneros (de pildă, contractul de vânzare-cumpărare), iar altele,
care nu pot fi decât cu titlu gratuit (de pildă, donaţia şi comodatul); unele contracte care, de regulă, sunt cu titlu gratuit,
pot fi şi cu titlu oneros, de pildă, donaţia afectată de sarcini, comodatul în care se stipulează un preţ etc.

Alte contracte, gratuite prin natura lor, pot deveni oneroase prin convenţia părţilor. Astfel, depozitul şi mandatul
sunt gratuite prin natura lor, însă părţile pot conveni ca depozitarul sau mandatarul să primească un salariu pentru
serviciul pe care-l fac, caz în care aceste contracte devin oneroase. De asemenea, împrumutul de bani este când
oneros, când gratuit, după cum este sau nu cu dobândă.

Clasificarea contractului în oneros şi cu titlu gratuit se realizează în funcţie de caracterul bilateral sau unilateral al
avantajelor generate de acesta.

Pe de altă parte, această clasificare prezintă importanţă şi din următoarele puncte de vedere:

răspunderea debitorului se apreciază mai sever în contractele cu titlu oneros. Debitorul este în genere ţinut
de garanţie contra evicţiunii prin fapta terţilor numai în contractele oneroase;
viciul erorii la contractele cu titlu gratuit prezintă însemnătate deosebită şi duce întotdeauna la anularea lor;
acţiunea pauliană sau revocatorie poate fi promovată mai uşor la contractele cu titlu gratuit (reclamantul-creditor
nu este ţinut să facă dovada complicităţii terţului achizitor la fraudarea debitorului);
legea impune condiţii speciale în privinţa contractelor cu titlu gratuit, referitor la capacitatea 1 părţilor, cerând uneori
forma solemnă (exemplu, contractul de donaţie);
actele cu titlu gratuit săvârşite în considerarea celui gratificat sunt prin excelenţă acte intuitu personae. În actele cu
titlu oneros, persoana celui ce participă la act este, de regulă, indiferentă;
orice înstrăinare cu titlu gratuit trebuie să figureze în mod fictiv în masa patrimoniului dispunătorului, pentru a se
putea calcula cotitatea disponibilă şi rezerva, pe când în cazul înstrăinărilor cu titlu oneros nu există această obligaţie
de raportare;
în cazul contractelor gratuite prin esenţa lor, modificarea contractului prin solicitarea unei contraprestaţii în
schimbul avantajului patrimonial procurat, conduce la modificarea a însăşi naturii juridice a actului, care va primi o altă
calificare juridică şi se supune dispoziţiilor legale noii categorii de acte juridice în care a fost inclus.

Sarcinile stipulate într-un contract de donaţie nu sunt decât nişte modalităţi, care nu modifică caracterul gratuit al
contractului, decât în cazul în care ele ar constitui un echivalent pasiv egal sau aproape egal cu beneficiul obţinut. Prin
urmare, nu se poate considera o asemenea donaţie un contract nenumit şi cu titlu oneros.

Spre deosebire de contractele sinalagmatice, unde cauza fiecăreia dintre obligaţiile părţilor o constituie
executarea prestaţiei promise de către cealaltă parte, în contractele cu titlu gratuit, cauza obligaţiei celui care
dispune constă în intenţia de a mări patrimoniul celui gratificat, fără a primi în schimb o contraprestaţie. În ceea
ce priveşte simplele motive, deşi în principiu ele nu sunt determinante pentru validitatea actului, liberalitatea nu
va fi valabilă decât dacă voinţa de a gratifica a fost determinată de un mobil care să nu contravină regulilor de
convieţuire socială.
 Clasificarea contractelor în raport de întinderea prestaţiilor ce constituie obiectul lor

4.1. Contractele comutative. Conform dispoziţiilor art. 1173 C.civ., „contractul comutativ este contractul în care, la
momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă”.

În aceste contracte, întinderea prestaţiilor la care părţile se obligă se cunoaşte de la început, în sensul că este
determinată din momentul încheierii lor.

În contractul de vânzare-cumpărare, de pildă, vânzătorul cunoaşte de la început întinderea prestaţiilor la care

se obligă (transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun sau a mai multora, certe sau generice, existând
şi în acest din urmă caz – al bunurilor generice – elemente necesare pentru stabilirea întinderii prestaţiei sale) că
trebuie şi să predea bunul sau bunurile respective, cumpărătorul ştiind precis care este preţul şi că trebuie să
plătească. Părţile au, deci, de la început, imaginea exactă a consecinţelor juridice pe care angajamentul le
produce.

4.2. Contractele aleatorii. Contractul aleatoriu este definit de art. 1173 alin. (2) C.civ. ca fiind „contractul care, prin
natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”.

În aceste contracte întinderea prestaţiei părţilor, ori a unei părţi, depinde de un eveniment incert, ceea ce face ca
în momentul încheierii contractului să nu se poată cunoaşte cu certitudine şansele de pierdere sau de câştig ale
părţilor (exemplu, contractul de loto-pronosport, contractul de asigurare).
Şi în aceste contracte părţile au imaginea consecinţelor juridice care decurg din angajamentul juridic asumat,
dar numai într-un anume sens; părţile îşi asumă de la început riscul de a pierde, risc ce se acceptă în
considerarea şansei de câştig care, obiectiv, este posibilă.

Şansa de pierdere sau de câştig în contractele aleatorii depinde de un eveniment viitor – alea – care în cazul
contractului de loto-pronosport, de pildă, constă în extragerea numerelor câştigătoare care se pot regăsi înscrise pe
buletin, eveniment care întotdeauna este ulterior încheierii raportului juridic (cumpărării biletului).

Importanţa clasificării. Codul civil din 1864, reglementa contractele comutative şi aleatorii în art. 947, făcând parte
din clasa contractelor cu titlu oneros.

Actualul Cod civil aduce o modificare importantă în sensul că nu se mai condiţionează existenţa clasificării în
comutativ sau aleatoriu de existenţa caracterului oneros al contractului. astfel nu mai reprezintă o subclasificare a
contractului cu titlu oneros, ci reprezintă o clasificare distinctă, propriu-zisă.

Importanţa clasificării constă într-un interes juridic: contractul aleatoriu nu poate fi anulat pentru leziune şi nu se
poate cere rezoluţiunea pentru neexecutare. Va fi, însă, lovit de nulitate dacă lipseşte elementul aleatoriu sau dacă
acest element este cauza juridică a unor jocuri de noroc nepermise de lege.

5. Clasificarea contractelor în funcţie de executarea lor

Această clasificare se face în funcţie de modul în care se execută prestaţiile la care sunt obligate părţile
contractante.
 5.1. Contractele cu executare imediată (instantanee). Executarea acestor contracte se face imediat după
încheierea lor, de regulă, obiectul obligaţiei constând într-o singură prestaţie.

Regula executării de îndată a prestaţiilor se desprinde din dispoziţiile art. 1495 alin. (1) şi art. 1555 C.civ.

De exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare, în care vânzătorul se obligă să transmită proprietatea şi să

remită bunul vândut, iar cumpărătorul să plătească preţul în acelaşi timp.

5.2.. Contractele cu executare succesivă. Executarea acestor contracte se desfăşoară în timp, sub forma unor
prestaţii continue (de exemplu, contractul de închiriere de locuinţe), sau sub forma unor prestaţii succesive (de
exemplu, contractul de furnizare).

Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele:

pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare imediată operează rezoluţiunea şi se desfiinţează
cu efect retroactiv (ex tunc), pe când pentru neexecutarea din culpă a contractelor cu executare succesivă
operează rezilierea şi sunt desfiinţate numai pentru viitor (ex nunc);
unele contracte cu executare succesivă pot fi reziliate fie prin voinţa oricărei părţi, de pildă contractul de locaţiune
fără termen, fie numai prin voinţa unei părţi, cum este contractul de închiriere de locuinţe sau contractul de depozit;
de regulă, problema suspendării obligaţiilor se pune numai la contractele cu executare succesivă;
de asemenea, această clasificare prezintă importanţă şi în privinţa suportării riscurilor contractuale, potrivit
regulilor ce guvernează această materie.

6. Clasificarea contractelor în raport de formarea lor

Această clasificare se face în funcţie de modul de formare valabilă a contractelor.

6.1. Contractele consensuale. Contractele consensuale sunt contractele pentru a căror formare (validitate) este
suficient acordul de voinţă al părţilor.

În dreptul nostru funcţionează regula (principiul) consensualităţii ( solus consensus obligat), potrivit căreia pentru
formarea contractului este suficient acordul de voinţă al părţilor.

Principiul în discuţie este consacrat de dispoziţiile art. 1178 C.civ. care prevede: „Contractul se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

Doctrina a arătat că acest principiu al consensualismului actelor civile reprezintă o „conse-cinţă majoră a libertăţii de
voinţă, care permite participanţilor la circuitul civil să-şi aleagă nu numai conţinutul concret al actului juridic, ci şi forma
de manifestare a consimţământului. Doar legea este aceea care poate deroga de la consensualism. Prin urmare, dacă
autorii unui act consensual se hotărăsc să-i dea acestuia o haină solemnă, actul în discuţie va rămâne de lege lata tot
consensual, iar voinţa părţilor sale va trebui interpretată în sensul că ei au dorit să-şi preconstituie un anumit tip de
probă”.

De la această regulă există două excepţii: contractele reale şi contractele solemne.

a.Contractele reale. Contractele reale sunt contractele pentru a căror validitate (formare valabilă), pe lângă acordul
de voinţă al părţilor, se cere şi remiterea (predarea) unui lucru de către o parte celeilalte părţi (de exemplu: contractul
de împrumut, contractul de comodat, contractul de depozit etc.).
 Actele juridice reale iau naştere în mod valabil doar din momentul predării (remiterii materiale) a bunului.
Înţelegerea prealabilă a predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, după
caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă. Această promisiune poate
produce efecte în situaţia în care beneficiarul ei se adresează instanţei solicitând pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care să ţină loc de contract.

b. Contractele solemne. Contractele solemne sunt contractele care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie să fie
făcute în anumite forme. Deci, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, pentru validitatea contractelor solemne se mai cer
a fi întrunite unele condiţii de formă, unele formalităţi. Se spune că aceste formalităţi sunt cerute ad validitatem (ad
solemnitatem), adică pentru validitatea contractului.

Sunt contracte solemne: donaţia, actele de înstrăinare a imobilelor şi contractul de ipoteca. Forma cerută ad
validitatem (ad solemnitatem) nu trebuie confundată cu forma scrisă pe care legea o cere uneori pentru dovada
contractelor (ad probationem). În acest din urmă caz, legea nu condiţionează existenţa contractului de
existenţa unei astfel de forme, ci numai posibilitatea dovedirii lui; contractul (operaţia juridică) există
independent de faptul dacă s-a făcut un înscris care să consemneze acordul de voinţă al părţilor, numai că
operaţia juridică va fi foarte greu de dovedit.

Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în nevoia de a stabili dacă părţile au încheiat un
contract valid (valabil) cu respectarea cerinţelor impuse de lege. În acest scop se va stabili dacă, fiind vorba de un
contract consensual, consimţământul s-a dat în condi-ţiile prevăzute de lege, respectiv art. 1179 C.civ.; dacă, fiind
vorba de un contract real, pe lângă consimţământ, a fost respectată şi cerinţa remiterii bunului; şi, dacă fiind vorba de
un contract solemn, pe lângă consimţământul părţilor, au fost respectate cerinţele de formă impuse de lege sub
sancţiunea nulităţii absolute (Art. 1242 C.civ.).

7. Clasificarea contractelor după reglementarea legală

Această clasificare se face după cum contractele sunt sau nu reglementate expres de lege.

7.1. Contractele numite. Contractele numite sunt contractele care au o reglementare specială, corespund unor
anumite operaţii economice. Exemple: contractul de vânzare (art. 1650 şi urm. C.civ. ), contractul de locaţiune (art.
1777 şi urm. C.civ.), contractul de schimb (art. 1763 şi urm. C.civ.) etc.

7.2.. Contractele nenumite. Contractele nenumite sunt contractele care nu au nume propriu şi nu sunt supuse
unei reglementări speciale, întrucât nu aparţin unei anumite categorii. Prin mijlocirea acestor contracte se
realizează operaţiile juridice cele mai variate, pe care părţile doresc să le săvârşească 1.

Fiind contracte neformale, contractele nenumite au ca obiect o prestaţie şi o contraprestaţie. Această

categorie de contracte a fost cunoscută şi în dreptul roman sub denumirea de nova

negotio (acte juridice noi), cuprinzând: do ut des (dau ca să-mi dai); do ut facias (dau ca să-mi faci); facio ut des (fac
ca să-mi dai); şi facio ut facias (fac ca să-mi faci).

Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în aceea că, pentru contractele numite, părţile nu
trebuie să prevadă toate implicaţiile raporturilor în care intră (deoarece acestea sunt reglementate de lege) decât dacă
fac abateri de la reglementările – bineînţeles supletive – ale legii, pe când, în cazul contractelor nenumite, părţile
trebuie să prevadă clauze care se referă la toate implicaţiile unor asemenea raporturi.
 Contractelor numite (cum este contractul de transport, contractul de locaţiune, contractul de depozit, contractul de
vânzare-cumpărare, contractul de asigurare, contractul de societate, contractul de ipotecă, contractul de gaj etc.) li se
aplică, pe lângă regulile prevăzute de Codul civil şi regulile particulare privind contractul respectiv, prevăzute pentru
fiecare contract numit.

Contractelor nenumite (cum este contractul hotelier, contractul de asistenţă, contractelor cu prestaţii etc., denumite
şi contracte sui-generis) li se aplică regulile dreptului comun prevăzute de Cap. I – Contractul, Titlul II, Cartea a V-a şi
în condiţiile în care părţile nu au stabilit prin acordul de voinţă reglementările aplicabile se aplică, potrivit dispoziţiilor
art. 1168 C.civ., regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

8. Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente între ele

8.1. Contractele principale. Aceste contracte au o existenţă de sine stătătoare; ele nu depind de alte contracte
(exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de împrumut, contractul de antrepriză etc.).

8.2. Contractele accesorii. Contractele accesorii sunt contractele care, neavând o existenţă de sine stătătoare,
depind de existenţa altor contracte (exemplu: clauza penală, contractul de gaj, contractul de ipotecă, contractul de
fideiusiune etc.).

Importanţa clasificării. Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că soarta juridică a contractului accesoriu
depinde de soarta contractului principal (accesorium sequitur principale), ceea ce înseamnă că:

validitatea contractului accesoriu se apreciază în funcţie de validitatea contractului principal;

rezilierea sau rezoluţiunea contractului principal atrage după sine rezilierea sau rezoluţiunea contractului
accesoriu;
dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră şi contractul accesoriu etc.

Clasificarea contractelor în funcţie de efectele lor

9.1.. Contracte constitutive. Contractele constitutive sunt contractele care creează raporturi juridice care au în
conţinutul lor drepturi şi obligaţii noi, drepturi şi obligaţii inexistente anterior ca atare.

Intră în această categorie: contractul de ipotecă, contractul de uzufruct etc.

9.2. Contracte translative. Contractele translative sunt contractele prin care se strămută un drept dintr-un
patrimoniu în altul. Intră în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă etc.

9.3. Contractele declarative de drepturi. Contractele declarative de drepturi sunt contractele care definitivează şi
consolidează drepturi preexistente (care au existat anterior momentului încheierii lor), de exemplu, tranzacţia.

Clasificarea contractelor în funcţie de modul în care se exprimă voinţa părţilor

10.1. Contracte negociate. Contractele negociate denumite şi „tradiţionale” sunt acelea în care părţile discută,
negociază toate clauzele, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună ceva. În cazul încheierii lor, va putea exista o
perioadă aşa-zisă precontractuală în care au loc negocierile sau discuţiile între părţi. Majoritatea contractelor sunt
contracte negociate.
 Codul civil acordă o importanţă deosebită fazei precontractuale în care au loc negocierile dintre părţi, personal sau
prin reprezentant şi care se poate concretiza în contracte de negociere sau acorduri de principiu 1, sau care se poate
realiza printr-un acord simplu sau printr-un act de executare.

Nerespectarea culpabilă a acordului de negociere atrage răspunderea civilă contractuală a părţii aflate în culpă.
Legea obligă părţile angajate în negocieri să fie de bună-credinţă şi să păstreze confidenţialitatea informaţiilor aflate în
timpul negocierilor. În acest sens sunt relevante dispoziţiile art. 183-184 C.civ.

10.2. Contracte de adeziune. Contractul de adeziune este contractul ale cărui clauze sunt stabilite de una dintre
părţi, fără posibilitatea ca cealaltă parte să le discute, ci doar ca aceasta să le accepte, situaţie în care contractul se
încheie, sau să nu le accepte, refuzând astfel încheierea lui. Aceste contracte ridică însă riscul inserării în conţinutul
lor a unor clauze abuzive, motiv pentru care legiuitorul, prin norme speciale, a înţeles să intervină pentru reprimarea
lor, partea mai slabă (consumatorii) având nevoie de protecţia instituită de acesta.

Acordul de voinţă în cadrul acestor contracte se încheie, de regulă, într-un mod sui-generis, oferta nefiind
adresată unei persoane determinate, ci publicului (exemple: contracte încheiate cu societăţile de telefonie, de
gaze, de electricitate, contractul de transport pe cale ferată etc.).

Legiuitorul, în actualul Cod civil, a înţeles să reglementeze expres acest tip de contract, stabilind prin dispoziţiile
art. 1175 că există contract de adeziune „atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redate de una dintre
părţi pentru acestea sau urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.

Aşa cum rezultă din definiţie, specificul acestor contracte de adeziune constă în aceea că ele nu se formează pe
baza discuţiilor sau a negocierilor libere, ci pe baza adeziunii părţii mai slabe din punct de vedere economic la
proiectul de contract a cărui redactare este realizată în întregime de către partea mai puternică.

Deci, opţiunea celui care aderă se reduce între a încheia sau nu contractul, la stabilirea conţinutului căruia voinţa
sa nu a avut nicio contribuţie, întrucât ofertantul a stabilit toate clauzele încă de la început.

Drept urmare, nu ne vom afla în prezenţa unui contract de adeziune dacă una dintre părţi redactează în întregime
clauzele esenţiale ale contractului, iar cealaltă parte poate beneficia de posibilitatea de negociere a acestora.
Contractul de adeziune este rezultatul dezvoltării schimbului de bunuri şi servicii, situaţie ce impune o
standardizare a vieţii juridice.

Fac parte din această categorie contractul de furnizare a gazului, a apei, electricităţii, contractul de transport etc.

În concret, partea mai puternică economic se impune, stabilind întregul conţinut al contractului, existând (în mod
evident) riscul de a-l dezavantaja pe cel mai slab, care are doar dreptul de a nu încheia contractul

Totuşi, contractele de adeziune nu reprezintă o limitare a principiului libertăţii de a contracta, aceasta regăsindu-se
în opţiunea pe care părţile o au cu privire la încheierea sau nu a unui astfel de act.

Astăzi, în mare parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de consumatori cu comercianţii sunt contracte
de adeziune. Conţinutul acestor contracte este predeterminat de comercianţii profesionişti, consumatorii practic
neavând posibilitatea de a negocia contractele, ci doar să le accepte aşa cum sunt, fie de a nu contracta. Este motivul
pentru care se vorbeşte de o parte puternică în contract (comerciantul profesionist) şi de o parte slabă (consumatorul),
precum şi de existenţa unui dezechilibrul contractual în favoarea comerciantului profesionist în detrimentul
consumatorului.

10.3. Contractul încheiat cu consumatoriiîşi găseşte reglementarea în actualul Cod civil în art. 1177. Acest
contract este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor Codului civil.
 Legislaţia protecţiei consumatorului are în vedere raporturile juridice dintre profesionist şi consumator 1 (business
to consumer), spre deosebire de legislaţia concurenţei comerciale, care are în vedere relaţiile dintre profesionişti
(business to business).

Jurisprudenţa a statuat că „o clauză contractuală care, în materie strict civilă sau comercială, ar fi considerată
legală conform dispoziţiilor Codului civil, poate primi un tratament diferit în virtutea legilor speciale privind protecţia
consumatorilor”.

Dreptul contemporan a elaborat, practic, o nouă clasificare a contractelor pornind de la conţinutul termenilor de
„profesionişti” şi „profani” (amatori).

Conform acestei noi orientări, exprimată pentru prima dată în dreptul francez, contractele încheiate între ei, fie de
„profesionişti”, fie de „profani” (particulari), rămân supuse unui regim tradiţional, dar contractele încheiate între un
„profesionist” şi un particular se pot numi „contracte de consum” şi trebuie să fie guvernate de un regim de protecţie
a consumatorilor, regim din ce în ce mai extins.

Aşadar, acelaşi contract, după calitatea părţilor sale, va fi supus unui regim diferit; de exemplu, vânzarea
automobilelor între proprietarii de parcuri auto sau între particulari nu presupune aceleaşi garanţii, ca în cazul garanţiei
dată de contractul încheiat între un proprietar de parc auto şi un particular. Tot astfel, împrumutul, cerut de un
particular prietenului său, nu este supus aceloraşi formalităţi ca acela cerut de la o bancă.

Fundamentarea acestei teorii rezidă în ideea de pricepere şi abilitate pe care o au profesioniştii în comparaţie cu
particularii (amatori, profani) şi implicit nevoia acestora din urmă de a fi protejaţi prin lege.

În acest scop, Comisia Comunităţilor Europene a adoptat Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele
abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În dreptul românesc pentru armonizarea legislaţiei române cu legislaţia comunitară, a fost adoptată Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată.

Legea instituie un tratament juridic egal tuturor categoriilor de consumatori, fără a face deosebire între
consumatorii persoane fizice, ori persoane juridice.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000, formulează criteriile pe baza cărora se poate stabili natura abuzivă a unei clauze
contractuale. Astfel, literatura de specialitate a cristalizat condiţiile ce trebuie întrunite, în mod cumulativ , pentru a
putea fi solicitată, în instanţă, constatarea nulităţii unei clauze ca fiind abuzivă:
- Lipsa negocierii
- Existența unui dezechilibru în defavoarea consumatorului
- Încălcarea principiului bunei-credințe
-
La determinarea caracterului abuziv al clauzei, se va ţine seama şi de:
1) natura bunurilor sau a serviciilor ce fac obiectul convenţiei;
2) totalitatea circumstanţelor care au condus la încheierea contractului (de pildă, presiuni din partea
profesionistului);
3) alte clauze ale contractului ori un alt contract de care convenţia în discuţie depinde.
Este de reţinut că, interpretarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, presupune o evaluare globală a
contractului, spre a se putea reţine dacă acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. În situaţia în care, numai o
parte din clauze au fost negociate cu consumatorul, legea se va aplica în restul clauzelor.
 Profitând de abilitatea lor, într-un anumit domeniu, profesioniştii pot să-şi creeze avantaje, luând prin surprindere
consumatorii, ceea ce în fond reprezintă, de fapt, încălcarea obligaţiei pozitive precontractuale de informare pe care o
au faţă de aceştia şi implicit realizarea unei convenţii cu cauză imorală.

Nulitatea convenţiei sau a clauzelor abuzive trebuie să se constate nu în temeiul leziunii, ci al cauzei imorale, care
stă la baza unui atare act.

În prezent, având în vedere modificările survenite în art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000, ca urmare a intrării
în vigoare a Legii nr. 76/2012, constatarea de către instanţa de judecată a nulităţii absolute a unei clauze abuzive
dintr-un contract, permite înlăturarea acelei clauze din toate contractele de acelaşi tip, aflate în curs de executare.
De menţionat că, pentru a se obţine acest efect legal, acţiunea în constatarea nulităţii unei clauze abuzive trebuie
promovată de reprezentanţii împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau de specialişti
autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor (art. 8 raportat la art. 12 şi art. 13 din Legea
nr. 193/2000).

Dacă nu se constată existenţa clauzei abuzive în contract procesul-verbal este anulat. Dacă se constată, însă, că
fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii, încât, potrivit legii penale, să fie considerată infracţiune, instanţa
judecătorească, va scoate cauza de pe rol şi va sesiza organele de urmărire penală competente.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 14, consumatorii prejudiciaţi prin contractele încheiate cu încălcarea
prevederilor legii, pot intenta acţiuni în justiţie, în condiţiile dreptului comun.

10.4. Contracte obligatorii. Contractele obligatorii sunt contractele la care condiţiile încheierii lor sunt
delimitate, impuse de lege. Ele se mai numesc şi „forţate” iar impunerea lor de către lege are în vedere, fie
protejarea intereselor contractanţilor, care sunt obligaţi să le încheie (exemplu: asigurarea imobilelor), fie
protejarea intereselor unor terţi, cum este cazul asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de
autovehicule, în această situaţie urmărindu-se in-demnizarea de către societatea de asigurare a victimelor
accidentelor cauzate de autovehicule.
Diferenţa dintre contractele de adeziune şi contractele forţate constă în faptul că în cazul contractelor de adeziune,
conţinutul şi condiţiile de încheiere a acestora sunt stabilite de una dintre părţi, pe când în cazul contractelor forţate
conţinutul lot este stabilit de către lege, acestea reprezentând în fapt o derogare de la principiul libertăţii de a
contracta.

În cazul contractelor de adeziune, cum este şi cazul contractelor încheiate cu consumatorii de către comercianţi,
legea specială instituie instrumente de intervenţie pentru a veni în ajutorul celor interesaţi, spre deosebire de
contractele negociate unde părţile trebuie să se limiteze la invocarea dreptului comun.

11. Clasificarea contractelor după structura lor

După structura lor, se poate distinge între contracte simple şi contracte complexe sau contracte-cadru.

Definiţie. În timp ce contractele simple sunt acelea prin intermediul cărora se realizează o singură operaţie
juridică, în situaţia contractelor complexe, sunt realizabile două sau mai multe operaţii juridice.

11.1. Contractul cadru. Conform art. 1176 C.civ., contractul-cadru este „acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta”.

Instrument de identificare a raporturilor juridice, contractul-cadru este o formulare contractu-ală folosită de părţi cu
scopul de a defini principalele reguli la care vor fi supuse relaţiile lor şi care pregăteşte prin conţinutul său obligaţional
încheierea mai multor contracte în viitor. Convenţiile ulterioare sunt denumite „de aplicaţie” sau „de executare”.
Acestea reprezintă, practic, executarea obligaţiilor izvorâte din contractul-cadru, însă îşi păstrează autonomia de
regim, putându-se vorbi cel mult de o legătură cauzală cu contractul-cadru, care are caracter de contract preparator.

Prin acest contract se definesc termenii generali în care urmează să se deruleze anumite raporturi juridice, fiind
încheiate în principal de profesionişti deoarece presupun desfăşurarea unei activităţi în mod continuu, în sensul art. 3
alin. (3) C.civ. care defineşte noțiunea de întreprindere.

Modalitatea de executare a contractului-cadru (termenul şi volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul
acestora) sunt precizate prin convenţii ulterioare.

În doctrină se distinge între contractele complexe şi grupurile de contracte, apreciindu-se că spre deosebire de
contractul complex, în cadrul căruia se juxtapun mai multe operaţiuni contractuale în vederea atingerii unui scop, dar
toate operaţiile se desfăşoară între aceleaşi părţi, grupul de contracte reprezintă două sau mai multe contracte strâns
legate între ele prin faptul că sunt încheiate în vederea realizării aceluiaşi obiectiv final, contracte care îşi conservă
însă propria individualitate.

Sunt date ca exemplu, contractul de credit şi contractele de garanţie prin care se garantează restituirea creditului,
contractul de antrepriză pe care se garantează o serie de subantreprenori şi duc la execuţia unor părţi mai restrânse
din obiectul primului contract şi subordonate, în consecinţă, acestuia.

De asemenea, „contractul-cadru poate cuprinde şi obligaţii care iau naştere la momentul încheierii convenţiei şi
care se execută în timp (exclusivitate de aprovizionare sau de revânzare, de a asigura publicitatea sau materialele
promoţionale etc.), însă acestea nu îl transformă într-o vânzare cu executare succesivă, pentru transferul proprietă ții
mărfurilor fiind necesare noi acorduri de voinţă. În consecinţă, părţile trebuie să fie capabile să contracteze la
momentul încheierii fiecărei convenţii (fiecărei livrări), nu numai la momentul acordului iniţial, cum se întâmplă la o
vânzare cu executare succesivă.

Fac parte din categoria contractelor-cadru, contractele de muncă, contractele de distribuţie, contractele
bancare, contractele de publicitate, contractul de hotelărie, contractul de leasing.