Universitatea ''Petre Andrei'' din Iași

Facultatea de drept

Referat la disciplina: Drept civil. Teoria

generală a obligațiilor.

Student: Petrache Alexandru Constantin

Titular curs: lect. univ. dr. Dionisie Afloroaiei
Titular activitate seminar: asist. univ. dr. Marian Russo
 Noțiunea și clasificarea obligațiilor

1. Noțiunea de obligație
2. Clasificarea obligațiilor
 1.Noțiunea de obligație.

Termenul de obligație provine din latinesul ,,obligatio''

care însemană în latina veche legarea de cineva din
pricina neexecutării obligației, evocând astfel ideea de
legătură dintre două persoane. Are mai multe înţelesuri,
dintre care primele două sunt principale: în sens larg, prin
obligaţie se înţelege raport juridic obligaţional. Este
înţelesul pe care îl reţinem în scopul formulării definiţiei
doctrinare a noţiunii de „obligaţie”, ca fiind acel raport
juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ,
denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit
debitor, de a da, de a face sau de a nu face ceva, sub
sancţiunea de a recurge la forţa de constrângere a statului
în caz de neexecutare de bunăvoie. Raportul juridic
obligaţional este format din două laturi: activă (dreptul de
creanţă aparţinând subiectului activ, creditorul) şi pasivă
(datoria ce incumbă debitorului). Materia obligaţiilor
civile constituie fundamentul pe care se construiesc
aproape toate instituţiile de drept civil, motiv pentru care
înţelegerea obligaţiilor civile este esenţială pentru a putea
stăpâni celelalte domenii de studiu din sfera civilului, şi
nu doar pe acestea. Aproape că nu există raport juridic sau
litigiu care să nu implice, într-o mai mică sau mai mare
măsură, o obligaţie civilă. Este suficient, sub acest aspect,
să ne amintim că repararea prejudiciului cauzat printr-o
infracţiune se face conform dispoziţiilor din materia
obligaţiilor sau că răspunderea autorităţilor pentru
prejudiciile cauzate în exercitarea atribuţiilor de putere
publică implică, pentru înţelegerea condiţiilor, tot o
raportare la obligaţiile civile. Art.1164 din Codul civil
definește noțiunea de obligație ca fiind „o legatură de
drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o
prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată”.

2.Clasificarea obligațiilor

Obligaţiile civile prezintă câteva trăsături specifice

care le deosebesc de celelate raporturi juridice:
-obligaţiile civile izvorăsc din acte şi fapte juridice civile;
-subiecte ale raportului de obligaţii pot fi orice persoane
fizice şi persoane juridice,fără a fi necesar să aibă o
calitate specială;-subiectele sau părţile obligaţiilor civile
se numesc creditor şi debitor;
-conţinutul obligaţiilor civile este alcătuit din drepturi de
creanţă şi îndatoriricorelative lor; drepturile de creanţă au
carcter relativ, fiind opozabile numai debitorului,
persoană determinată şi succesorilor săi în drepturi.
Clasificarea obligaţiilor se realizează în funcţie de
următoarele criterii:
• izvorul obligaţiei,
• obiectul obligaţiei,
• opozabilitatea obligaţiei,
• sancţiunea juridică,
• după cum sunt sau nu afectate de modalităţi.

În general, obligațiile sunt de două feluri :

a. obligațiile naturale;
b. obligaiile civile.

A. Obligațiile naturale:
Obligațiile naturale sunt acele obligații care nu conferă
titularului dreptului corelativ (creditorului) posibilitatea
de a proceda la executarea lor silită; ele se caracterizează
prin aceea ce pot fi executate numai voluntar. Câteva
exemple de obligații voluntare pot întregi imaginea asupra
noțiunii acestora:
a) obligațiile civile stinse prin prescripție;
b) obligațiile civile încheiate de o persoană aflată în stare
de incapacitate, dacă sunt executate de către moștenitorii
acesteia;
c) datoriile de onoare care rezultă, de pildă din contractul
de joc sau rămășag.

Obligația naturală o regăsim așadar, în acele cazuri în care

a existat o obligație civilă care este însă lipsită de efect,
fie că este lovită de nulitate, fie că a fost stinsă înainte ca
creditorul să-și fi primit plata. Dacă debitorul plătește
totuși, spunem că el execută o obligație naturală deoarece
acesta supraviețuiește obligației civile ineficace. Astfel cel
care plătește o datorie la care nu mai este ținut, execută o
obligație naturală, dar această împerechere a unei datorii
de conștiință și a unei obligații civile imperfecte nu este
necesară deoarce obligația naturală nu cere cu necesitate
existența unei obligații civile.

B. Obligațiile civile:

Obligațiile civile sunt obligațiile a căror aducere la

îndeplinire este asigurată prin forța coercitivă a statului, în
situația în care debitorul nu le execută de bună voie.
Drepturile corelative obligațiilr civile beneficiază de
protecție juridică din partea statului, protecție care se
materializează tocmai în posibilitatea de a se apela la forța
statală pentru realizarea lor.
Ceea ce distinge obligațiile naturale de cele civile este
SANCȚIUNEA. În timp ce obligațiile civile pot gi
executate silit, cele naturale pot fi executate numai
voluntar. Inversând termenii, se constată că, pe când
drepturile subiective civile născute dintr-un raport juridic
de obligație se pot realiza cu ajutorul forței coercitive a
statului, pe calea acțiunii de justiție, dreptul corelativ unei
obligații naturale nu poate fi astfel realizat, acest din urmă
drept poate fi reazlizat numai în măsura în care debitorul,
voluntar, execută obligația naturală corelativă.
În raport de obiectul lor, obligațiile civile se clasifică în
obligații de a da, obligații de a face și obligații de a nu
face.
Prestaţia de „a da” presupune transmiterea (de exemplu,
a unui drept de proprietate asupra unui imobil în cazul
vânzării) sau constituirea unui drept real în patrimoniul
creditorului (de exemplu, constituirea prin contract a unui
drept de uzufruct asupra unuicimobil). Rezultă că
prestaţia de „a da” i-a două forme: transmiterea unui drept
real sau constituirea unui drept real. Diferenţa dintre cele
două forme depinde de existenţa sau nexistenţa dreptului
în patrimoniul debitorului la momentul naşterii raportului
juridic obligaţional. Dacă dreptul real exista în
patrimoniul debitorului, suntem în ipoteza transmiterii.
Dacă însă dreptul real nu exista, ci s-a născut în urma
raportului juridic obligaţional, suntem în ipoteza
constituirii.
Prestaţia de „a face” este orice altă obligaţie pozitivă în
afara obligaţiei de „a da” (de exemplu, obligaţia
locatorului de a asigura folosinţa bunului). Uneori
prestaţia de „a da” poate da naştere unei/unor prestaţii de
„a face”. Astfel, obligaţia vânzătorului de a strămuta
proprietate implică şi obligaţia de a transmite posesia şi a
conserva bunul.
Prestaţia de „a nu face” constă în îndatorirea debitorului
de a se abţine de la o anumită conduită, la care ar fi fost
îndreptăţit în lipsa raportului juridic obligaţional. Specific
acestei obligaţii este că, în lipsa raportului juridic
obligaţional, debitorul putea să acţioneze într-un anume
sens, însă, ca urmare a naşterii obligaţiei, această prestaţie
pozitivă îi este interzisă.

Bibliografie:

1. Ionuț Florin Popa, Liviu Pop, Stelian Ioan Vidu, Drept

civil. Obligațiile, Universul Juridic, 2020;
2. Sergiu Baieș, Drept civil: TGO: Manual, coordonator,
2015 Chișinău;
3. Suport de curs, Universitatea ,,Petre Andrei'' din Iași,
Facultatea de drept, Drept civil_Curs teoria generală a
obligațiilor_sem2 2022.

Surse internet:
1. https://ro.scribd.com/document/458762657/Notiunea-
si-clasificarea-obligatiilor-civile;