Universitatea ,,Petre Andrei’’ din Iași

Facultatea de drept

Referat la disciplina: Teoria generală a dreptului

Noțiunea, originea și esența dreptului

Student: Petrache Alexandru Constantin

Lect. Univ. Dr. Claudia Carla Tompea Haralambie
Anul de studii: Anul I
Am ales această temă deoarece mi se pare mult mai interesant si mult
mai de ajutor să încep a cunoaște dreptul și chiar să am o foarte bună și
de lungă durată prietenie. Mai întăi, ca să pot ține lanț această
prietenie, cu dreptul, trebuie sa facem cunoștință și să știm totul unul
despre altul. Eu am 20 de ani și sunt student în anul I la facultate, îmi
place foarte mult ceea ce fac, toate preocupările și activitățile mele le
fac cu foarte multa dragoste și pasiune. Atât pot spune despre mine,
însă în privința dreptului avem ceva mai mult de spus despre el. Dreptul
reprezintă o structură de legi sau norme procurate de către guvern.
Rolul acestor legi este acela de a păstra egalitate si respect intr-o
comunitate. Cuvântul ,,drept’’ provine din limba latină, ,,directus’’, ceea
ce înseamnă linie dreaptă, riglă, referindu-se la comunitate, de a merge
pe o cale dreaptă, păstrând egalitatea.1
Noțiunea de drept. Prin aceasta ne putem adresa întrebarea: ce este
dreptul? O întrebare care ar pune-o și un copil dar cel mai frecvent un
student la început de an, la facultatea de drept, chiar eu adorm mereu
în gând cu ea. Nu voi înceta să nu ma mai gândesc la ea până nu voi afla
cu adevărat ce este dreptul, oricât de mult ar dura. După ce m-am
documentat puțin, am putut răspunde la acea întrebare, chiar dacă
acesta are multe concepții ce greu le poți înțelege de unul singur,dar,
am ales să raspund așa cum pot eu. Desigur, dreptul are un limbaj
specific și anume un limbaj juridic, este văzut din foarte multe puncte
de vedere și diferite concepții și are o mare importanță și influență
asupra poporului. Noțiunea de drept se analizează sub trei mari
aspecte: drept subiectiv, drept obiectiv și prin stiința dreptului.Dreptul
subiectiv este conceptul care indică privilegiul sau posibilitatea unei
persoane de a-și scoate în
evideță sau apăra ce i se cuvine. La drepturile subiective apar drepturile
omului: dreptul la viață, drept de proprietate, dreptul la casatorie etc.
1
Provine din limba latină și are înțeles de linie dreaptă. Totodată acesta mai are și alte înțelesuri: ca adverb, avea întelesul de
cuvânt care indica direcția (direct, fără ocol, de-a dreptul); ca adjectiv, indică anumite însușiri (linie dreapta, drum drept), iar în
sens figurativ însemnă, potrivit dreptății, potrivit adevărului, corect, echitabil.
Originea dreptului. Dreptul a format legile încă din cele mai vechi
timpuri pentru absolut toată lumea, fară diferențe, nu doar celor de
rang înalt, ci și omului de rând. Dreptul provine din lumea întreagă si
din absolut tot ce a facut omul pe Pământ, din politică, din morale, din
istorie, economie. Dreptului i sa dat mai multe înțelesuri de la anumiți
mari filosofi ai lumii, care trăiau în antichitate. În acele timpuri vechi,
dreptul a primit doua valori, una filosofică și una juridică. Valoarea
filosofică a fost utilizată de Aristotel2 și alți filosofi antici și se referă la
omenie, adevar, dreptate. Valoarea juridică se referă la cu totul altceva,
legile și normele erau deja deasupra omului dirijându-l fix cum vor ele,
fiind aplicate de către puterile de stat. Există și o valoare generala
(juridico-filosofică) care s-a răspândit ulterior foarte ușor și în alte limbi,
precum: limba română: Drept, limba germană: Recht, limba engleză:
Right, limba italiană: Diritto, limba franceză: Droit și multe altele.
La oricare societate, încă din începutul dezvoltării se arăta sentimentul
de claritate care conduce pe om la a înțelege că nu poate fi în fața altui
om fără a accepta că și acesta are aceleași drepturi egale. Acest
sentiment care a devenit tot mai integrat , acum, stă la baza societății.
Libertatea limitată date de viața în comun și gândirea care funcționează
cu instinctul, formează dreptul, cu obligația de a asigura respectul față
de semeni. Omul este destinat prin alegerea sa și prin nevoie la a trăi în
societate cu ceilalți, astfel dreptul apare ca destin al umanității.
Originea se găsește în aceste nevoi, devenind valabil un scop natural,
iar în timp, dreptul fiind și el un concept natural. Dreptul nu a existat de
la început. Primele forme rudimentare care s-au impus treptat ca
tradiții, obiceiuri și desprinderi au apărut in epoca primitivă, când au
inceput a se închega primele colectivități umane sau în societățile
arhaice, concomitent cu primele forme de organizare în gintă, trib,
familie.

2
Aristotel a fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, născut în 384 Î. Hr., clasic al filosofiei
universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. A fost discipol al lui Platon și a tras concluziile
necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul
științei politice ca știință de sine stătătoare.
Esența dreptului. Aceasta presupune intrarea cât mai adâncă în drept
pentru indetificarea unor calități. Teoria generala a dreptului, abordând
fenomenul juridic în ansamblul său, are menirea să ofere o definiție3 a
dreptului care să depășească notele particulare ale unor sisteme
concret-istorice, pentru a obține, printr-un efort de abstractizare si
generalizare, o definiție științifică , care să surprindă elementele
comune și universal valabile ale tuturor sistemelor de drept. Desigur,
un astfel de demers nu este lipsit de dificultăți. Realitatea social-istorica
nu oferă un sistem de drept general, așa cum nu oferă un model de
stat unic, comun tuturor comunităților umane în evoluția lor istorică.
Fiecare formațiune socială are determinările ei specifice, iar în cadrul
fiecăreia dintre ele persistă, inerent si firesc, uneori spectaculoase, de
la un spațiu geopolitic la altul, de la un tip de cultură si civilizație la altul.

Pe baza cazurilor concrete se poate particulariza un anumit sistem de

drept, dar construcția teoretică respectivă este în cel mai bun caz un
adjuvant, de bună seamă necesar, pentru studiul comparat sau de
identificare a elementelor susceptibile de a fi integrate într-o definiție
generală a dreptului.

Fenomen social complex, dreptul îsi circumscrie trăsăturile esențiale în

funcție de seama unor factori sociali familiari: viața economică, ce
conferă dreptului o dimensiune de natură economică; viața social-
politică, ce impune dreptului o dimensiune de esență politică, prin care
dă curs intereselor și aspirațiilor din societate; voința generală, ca
voință ridicată la rangul de lege, care asigură esența normativă a
dreptului.

Bibliografie:
3
DREPTUL reprezintă ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și
disciplinarea comportamentelor umane, în principiu, relațiile din societate într-un climat specific manifestării
coexistenței și libertăților, a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de dreptate.
1. Dr. Costică Voicu și Dr. Adriana Camelia Voicu, Teoria Generală a
Dreptului. Curs universitar, ediție revăzută și actualizată.Universul
Juridic
2. Mihai Bădescu, Teoria Generală a Dreptului. Curs universitar, Ediția
a VI-a, revăzută și adăugită. Editura Hamangiu 2020
3. https://conspecte.com/Drept/genezașiesențadreptului.html

Noțiunea de izvor de drept

Izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care asigură
organizarea. Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul normativ,
adică actul autorității publice competente cuprinzând norme juridice, reprezentat
prin noțiunea de lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este
garantată de stat. Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește
izvoarele de drept scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise (obiceiul,
norma socială, cutuma). De asemenea există o distincție între izvoarele de drept
oficiale (legea sau jurisprudența) și de cele neoficiale (obiceiul și doctrina).
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relațiilor sociale care
generează norma juridică,indiferent de natura ei (dreptul public sau privat etc.).
Pornindu-se insa de la sensul etimologic al termenului de "izvor" in știința juridica
prin el au fost denumite,de asemenea sursele, originea, factorii de deteminare și
creare a dreptului.
Modul de apariție a ideii de dreptate și, în final, a dreptului este strâns legata de
acele realități sociale care produc situația juridică,adică forma de drept. În acest
sens,conştiinţa individuală și conştiinţa socială sunt, în ultima instanţă,
responsabile pentru apariţia dreptului,printr-un proces complex în care
motivaţiile, decurgând din interesele individului,din interesele diverselor grupuri
sociale și, în final, din interesele obiective generale ale societății, se
intercondiţionează reciproc,construind în dialectica evoluţiei lor o unitate extrem
de complexa pe care o denumim,generic,izvor al dreptului.
Noţiunea de izvor al dreptului,identifică tocmai aceste surse complexe de natură
obiectivă și subiectivă, individuală si socială care, la un moment dat, într-o
anumită conjunctură istorică, duc la apariţia dreptului. După Hegel, putem
identifica în postura de surse ale dreptului orice proces istoric, cat și determinările
pozitive, care nu sunt altceva decât relaţiile sociale transformate prin acţiunea
normei juridice. În teoria dreptului este larg dezbătută noțiunea de izvor al
dreptului. Se face distincția între sensul juridic al noțiunii de izvor de drept și
semnificația sa istorică. În înțelesul pe care-l conferă istoria și arheologia juridică
noțiunii de izvor, acest concept semnifică un anumit document care atestă o
formă suprapusă de drept (izvoare-relicve sau vestigii de civilizație juridică). Astfel
apar pentru noi Tăblițele cerate descoperite în Transilvania sau documente de
etnografie juridică. Noţiunea de izvor al dreptului are și accepţiunea de sursă
ideologică, în sensul de bazin de civilizaţie juridică, la care se conectează un
anumit sistem juridic naţional.
Acțiunea în timp a normei juridice
Norma juridică se raportează în ceea ce privește validitatea și
eficacitatea sa la trei elemente exterioare: timpul, spațiul și persoanele.
Norma juridică se referă la conduita umană, element legat inexorabil de
trecerea timpului. Ca și obiectul său, norma juridică este legată de un
început, de o durată în timp și de un sfârșit. De aceea, timpul pentru
norma juridică are o triplă semnificație:
1. există un moment al începerii acțiunii în timp;
2. o durată a acțiunii în timp;
3. o încetare a acțiunii normei juridice în timp.

Primul moment este exprimat pe plan juridic de intrarea în vigoare a

normei juridice, al doilea de momentul acțiunii normei juridice în timp
si al treilea de momentul ieșirii din vigoare a normei juridice.

INTRAREA IN VIGOARE

Intrarea în vigoare semnifică faptul că norma în cauză este validă și

dobândește forța juridică, este obligatorie pentru toți cei cărora li se
adresează, începe să producă efecte juridice și poate fi dusă la
îndeplinire cu sprijinul forței de constrângere a puterii publice.
Există state în care intrarea are loc la data publicării în actul oficial al
statului sau la o data ulterioară valabila pentru toate actele normative
sau numai pentru anumite tipuri, de asemenea, acte sau la o dată
expres prevazută în actul normativ care poate fi doar posterioară
publicării sale.

Condițiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică este o formă specifică a răspunderii sociale.
Aceasta din urmă privește comportamentul oamenilor în condițiile în
care au posibilitatea opțiunii, în cadrul determinismului social și în
funcție de interesele sociale generale. Nerespectarea normelor sociale
provoacă consecințe negative atât pentru ceilalți oameni, cât și pentru
societate în general. De aceea, comportamentul persoanei atrage cu
necesitate aprecieri și reacții din partea celorlalți și a societății în
general.
Normele sociale sunt forma instituționalizată prin care operează
aprecierea comportamentului uman; ele exprimă valori apte să
orienteze și să modeleze comportamentul individual.
Crearea cadrului necesar prin care cel vinovat este obligat să suporte
consecințele conduitei sale depinde de o seamă de condiții constând în
cumulul de factori care privesc atât fapta ilicită cât și autorul ei. Este
vorba de conduita sau fapta ilicită, de rezultatul sau efectul social-
juridic produs prin aceasta, de legatura cauzală dintre faptă si rezultat,
de existența autorului încălcării și de vinovăția acestuia, precum și de
lipsa unor împrejurări care să excludă caracterul ilicit al faptei sau să
înlăture răspunderea juridică. În materie penală, dupa caz, ea poate
înlătura și executarea pedepsei sau numai a acesteia. În materie civilă
ea poate conduce la pierderea caracterului executoriu al hotarârii
judecatorești ce a stabilit răspunderea. Grațierea este un act de
clemență, așa cum este și amnistia, dar înlătură, total sau în parte, doar
executarea pedepsei.
Dreptul penal mai cunoaște și alte cauze care înlătură răspunderea
juridică, precum lipsa plângerii prealabile a parții vătămate (în materia
infracțiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale depinde
de introducerea actului de sesizare la organul competent), împacarea
parților sau retragerea plângerii prealabile.