DIP

CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE
Secţiunea 1
OBIECTIVE
DE Noţiunea de drept internaţional
STUDIU public
1. Noţiunea de drept Lato sensu, dreptul
internaţional public
internaţional public cuprinde
2. Trasaturile specifice totalitatea normelor juridice care
ale dreptului reglementează raporturile între
internaţional public subiectele acestui drept.
3. Obiectul dreptului La baza definirii dreptului
internaţional public internaţional public stau elementele
4. Fundamentul sale fundamentale, respectiv,
juridic al dreptului subiectele dreptului internaţional
internaţional public public, izvoarele şi obiectul său de
reglementare.
5. Raportul dintre
dreptul internaţional
Evolutiv, definiţia dreptului
public şi dreptul intern internaţional se fundamentează pe
trei categorii de principii şi anume:
6. Repere privind principiile dreptului internaţional,
evoluţia istorică a
principiile dreptului natural şi
dreptului internaţional
public
principiile dreptului pozitiv.
Immanuel Kant este primul
7. Norma de drept gânditor care a dat o definiţie
internaţional public completă acestui drept în sensul
că, în definirea sa, el a utilizat noţiunea de stat în locul noţiunilor
de naţiuni sau de popoare, ca subiecte ale raporturilor juridice
create între aceste entităţi1.
1 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public,

Editura Hyperion, Bucureşti, 1993, p. 11.
5
Georges Scelle considera dreptul internaţional ca fiind o
"ordine juridică normativă, constructivă şi instituţională a
societăţii internaţionale globale"2.
Dumitra Popescu defineşte dreptul internaţional public ca
fiind totalitatea normelor juridice create de state şi de celelalte
subiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber exprimat de
acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării
raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este
asigurată de respectarea lor de bună-voie, iar, în caz de necesitate,
prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod
individual sau colectiv"3.
Definiţia se fundamentează pe următoarele aspecte:
- relaţiile internaţionale cu element de extraneitate sunt
reglementate de normele dreptului internaţional public;
- normele dreptului internaţional public sunt create
numai de către state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza
acordului de voinţă liber exprimat de către acestea;
- asigurarea respectării normelor de drept internaţional
este realizată de către aceleaşi state care le-au elaborat, de bună-
voie şi în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate
individual sau colectiv.
Dreptul Internaţional Public se poate, deci, defini ca şi
ansamblul normelor create de State şi de alte subiecte
derivate de drept internaţional, pe baza acordului lor de
voinţă, exprimat în diferite izvoare de drept, în vederea
reglementării raporturilor dintre acestea.4
Conceptul de drept internaţional a apărut în secolul al XIX-
lea, el fiind întâlnit de-a lungul evoluţiei sale sub denumirea de jus
gentium (în Antichitate şi o lungă perioadă din Evul Mediu) sau jus
intergentes (până în perioada modernă).
2 George Scelle, Droit international public, Paris, 1953, Sireg, p. 8.

3 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept
internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 50.
4 Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 13.
6
Comunitatea internaţională este constituită din totalitatea
subiectelor dreptului internaţional public, iar ordinea juridică
internaţională reprezintă procesul de elaborare şi aplicare a
normelor dreptului internaţional public în cadrul acestei
comunităţi.
Dreptul internaţional public este o disciplină dinamică
întrucât orice modificare intervenită în cadrul relaţiilor
internaţionale se reflectă în normele sale juridice.
Astfel, pe scena internaţională remarcă o serie de
modificări intervenite în ultima perioada de timp. Unele subiecte
ale dreptului internaţional public au dispărut (U.R.S.S.,
Iugoslavia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană,
Republica Federală Germană etc.) în timp ce alte noi subiecte au
apărut (Ucraina, Moldova, Cehia, Slovacia, Germania, Serbia,
Slovenia, Croaţia, Macedonia, Bosnia-Herţegovina etc.).
Pe de altă parte, constatăm o tendinţă de unificare a unor
subiecte de drept internaţional pe teritoriul Europei sub forma
Uniunii Europene.
Toate aceste modificări ale peisajului internaţional au avut
drept consecinţă apariţia unor noi norme juridice de drept
internaţional public.
Codificarea acestor norme a dus la apariţia unor noi
ramuri ale dreptului internaţional public precum: dreptul
comunitar, dreptul păcii, dreptul mediului, dreptul dezvoltării,
dreptul spaţial, dreptul internaţional al drepturilor omului etc.
Dreptul Internaţional, ca ansamblu de norme al căror scop
este reglementarea relaţiilor între entităţile suverane care formează
societatea internaţională, poate fi considerat un instrument
sociologic internaţional, plecând de la elemente specifice societăţii
internaţionale în raport cu cea statală.5
5Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

7
Secţiunea 2
Trasaturile specifice ale dreptului internaţional public
Exercitarea principiului egalităţii în relaţiile dintre state

impune existenţa unor aspecte specifice, care delimitează sfera de
acţiune a dreptului internaţional public de celelalte ramuri ale
dreptului. Printre aceste trăsături specifice putem enumera:
 inexistenţa unui organ legislativ suprastatal.
Făcând o paralelă cu dreptul intern, putem afirma că, în
sistemul intern, Parlamentul este organul care are atribuţii
legislative. Prin aplicarea principiului teritorialităţii legii, actele
normative îşi produc efecte numai pe teritoriul statului respectiv.
O situaţie particulară întâlnim în cazul dreptului
internaţional public, întrucât, pe plan internaţional, nu există un
astfel de organ legislativ, care să edicteze norme juridice cu vocaţie
universală. Acest lucru s-ar putea justifica prin faptul că, în
eventualitatea faptului că, ar fi înfiinţat un astfel de organism, el ar
intra în contradicţie cu principiul suveranităţii naţionale şi cu
principiul neamestecului în treburile interne ale statului. De
aceea, organul legislativ internaţional a fost înlocuit cu grupurile
de state, care elaborează normele juridice în acest domeniu.
În acelaşi timp aceste state sunt şi destinatarele normelor
pe care le-au edictat, fapt ce impune concluzia că, în timp ce
dreptul intern este un drept de subordonare, datorită raporturilor
existente între organul legislativ şi destinatarii normelor juridice,
dreptul internaţional public este un drept de coordonare. Astfel,
relaţiile dintre state se bazează pe principiul fundamental al
dreptului internaţional public şi anume principiul egalităţii în
drepturi a statelor.
 garantarea aplicării normelor juridice ce
formează obiectul de reglementare al dreptului internaţional
public se face de către statele care le-au creat, întrucât pe plan
internaţional nu există o autoritate publică administrativă, ca în
dreptul intern.
În practică s-au întâlnit situaţii, în care aceste atribuţii au
fost încredinţate unor organe sau organizaţii internaţionale, pe
baza consimţământului statelor respective. Cu toate acestea,
8
astfel de structuri nu pot fi echivalente cu o autoritate publică
administrativă.
 inexistenţa unei instanţe judecătoreşti
internaţionale care să controleze executarea normelor şi să
aplice anumite sancţiuni în cazul neândeplinirii obligaţiilor ce
revin statelor. Este adevărat, că există instanţe internaţionale, care
funcţionează în anumite domenii, dar ele îşi desfăşoară activitatea
având anumite particularităţi. Este vorba, în primul rând, de
investirea acestor instanţe, care devin competente să judece o
cauză numai dacă statele aflate în litigiu sunt de acord şi solicită
expres acest lucru. În al doilea rând, executarea hotărârilor luate
de către aceste instanţe se face în mod volitiv de către statul
respectiv, care a pierdut procesul.
Facând o comparaţie cu dreptul intern, în ceea ce priveşte
structura logico-juridică a normei de drept, observăm că, cel de-al
treilea element al acesteia, respectiv sancţiunea, în cadrul
dreptului internaţional public, nu există.
În ceea ce priveşte absenţa sancţiunii, în dreptul
internaţional public putem sublinia, că aceasta nu este specifică
doar dreptului internaţional ci şi altor ramuri de drept, cum ar fi
dreptul constituţional. De altfel, aşa cum se susţine în general în
teoria dreptului, sancţiunea nu este un element esenţial pentru
existenţa şi aplicarea dreptului.6
La baza respectării normelor dreptului internaţional public
se află buna credinţă. Cu toate acestea, există şi situaţii în care se
poate apela la forţa coercitivă.
Secţiunea 3
Obiectul dreptului internaţional public
Dacă în cadrul dreptului intern relaţiile sociale sunt

reglementate de norme juridice elaborate de către organele
abilitate ale statului, în cadrul colectivităţii internaţionale nu
6 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 7.
9
există un astfel de organ suprastatal, fapt ce a impus un alt tip de
abordare în acest domeniu.
Necesitatea reglementării relaţiilor internaţionale rezidă
din imperativul guvernării pozitive a unor astfel de relaţii şi al
stabilirii limitelor în cadrul cărora pot acţiona statele şi
organizaţiile internaţionale.
Încă din Antichitate au existat încercări de impunere a
unor reguli, care să guverneze relaţiile dintre statele lumii.
La baza edictării acestor norme au stat, de multe ori,
reglementările interne ale statelor.
Nu toate relaţiile internaţionale formează obiectul de
reglementare al dreptului internaţional public.
În primul rând, pentru a constitui obiectul de
reglementare al dreptului internaţional public, relaţiile
internaţionale trebuiau să dobândească un caracter juridic, ceea
ce presupune ca acestea să fie reglementate printr-o normă de
drept.
În al doilea rând, nu toate relaţiile internaţionale, care
deţin caracter juridic, constituie obiectul de reglementare al
dreptului internaţional, ele putând face obiectul altor ramuri ale
dreptului internaţional, precum dreptul internaţional privat sau
dreptul comerţului internaţional.
Cerinţa necesară pentru ca aceste relaţii să constituie
obiectul dreptului internaţional public este aceea că subiecţii
participanţi la raporturile juridice să fie purtători ai puterii de stat
sau reprezentanţi ale organizaţiilor internaţionale.
În multe cazuri, statele participante la unele raporturi
juridice internaţionale, nu au calitatea de purtătoare ale puterii de
stat, ci de subiecte de drept civil sau de dreptul comerţului
internaţional şi alături de ele, tot cu calitatea de subiecte de drept
pot participa şi anumite persoane fizice sau juridice.
Concluzionând, putem spune că intră în cadrul obiectului
de reglementare al dreptului internaţional public numai acele
relaţii internaţionale, în care subiecte ale raporturilor juridice sunt
statele, ca purtătoare a suveranităţilor proprii, precum şi
10
Secţiunea 4
Fundamentul juridic al dreptului internaţional public
Adoptarea normelor de drept internaţional se face pe baza

acordului de voinţă fundamentat pe principiul egalităţii suverane
în drepturi.
Spre deosebire de dreptul intern în cadrul căruia sunt
constituite autorităţi publice cu atribuţii legislative, în dreptul
internaţional public, fundamentul juridic al acestui drept îl
constituie acordul de voinţă al statelor suverane, care compun la
un moment dat colectivitatea internaţională.7
Adoptarea numai prin consens a normelor de drept
internaţional public implicit situează acest drept în postura unui
drept de coordonare, situaţie care îl deosebeşte fundamental de
dreptul intern, care este considerat drept de subordonare8.
Nicolae Titulescu menţiona că dreptul internaţional este
un drept de coordonare, deoarece normele sale sunt rezultatul
voinţei unanime a statelor participante la elaborarea lor, ca
titulare ale unor drepturi suverane, având obligaţia respectării
necondiţionate a acestora.
Procedura complexă a obţinerii acordului de voinţă nu
exclude actele de presiune acceptate de dreptul internaţional
public.
Întrucât nu există autorităţi internaţionale abilitate să
elaboreze norme de drept internaţional, în mod similar, nu exista
asemenea autorităţi nici cu privire la urmărirea aplicării şi
sancţionarea nerespectării normelor de drept internaţional.
Aceste acţiuni intră în competenţa exclusivă a tuturor
statelor lumii.
Datorită faptului că nu există autorităţi publice
internaţionale, care să aibă atribuţii executive şi judecătoreşti
similare cu cele existente în cadrul statelor, se pune problema cine
7Dumitra Popescu ş.a., op.cit., p. 33.

8Ion Diaconu, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1995,
p. 14.
11
califică un act sau un fapt ilicit, cine este competent să aplice
sancţiunea şi care dintre sancţiunile internaţionale vor fi aplicate?
Conform legislaţiei internaţionale, în cazul producerii unui
act ilicit de către un stat împotriva altui stat, statul-victimă
constată şi probează caracterul ilicit al actului şi, în consecinţă,
poate trece la aplicarea unor sancţiuni, potrivit normelor dreptului
internaţional adoptate prin acordul lor de voinţă.
Încălcarea unei norme imperative din categoria celor care
vizează crimele internaţionale dă posibilitatea ca măsurile de
constrângere să fie luate atât de către statul-victimă cât şi de către
celelalte state.
La acţiunea de garantare a respectării valorilor supreme
ale colectivităţii internaţionale (pacea şi securitatea), alături de
statele lumii pot participa şi organizaţiile internaţionale precum
O.N.U.
Sancţiunile aplicate de către statul victimă în mod direct
trebuie să se înscrie în categoria celor specifice dreptului la
autoapărare, care pot consta inclusiv în mijloacele militare, atunci
când este victima unui atac armat.
Consiliul de Securitate al O.N.U., intervine şi adoptă
măsuri, numai în situaţia când trebuie restabilită ordinea
normativă, care vizează menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale ca măsură de securitate colectivă, putând adopta în
funcţie de gravitatea faptelor măsuri de natură politică, economică
sau militară.
Consensualismul constituind fundamentul juridic al
dreptului internaţional public, implicit, duce la individualizarea
unor trăsături specifice ale acestui drept precum lipsa unui organ
suprastatal cu atribuţii legislative, inexistenţa în ordinea juridică
internaţională a unor autorităţi ale administraţiei publice, care să
urmărească punerea în executare a normelor de drept
internaţional, precum şi a unui sistem de organe judecătoreşti cu
competenţă generală şi obligatorie, care să intervină şi să aplice
12
sancţiuni atunci când sunt încălcate normele dreptului
internaţional9.
Există totuşi domenii ale dreptului internaţional public
care nu sunt supuse negocierilor dintre state. Acestea se referă la:
asigurarea securităţii naţionale, libera alegere a formei de
organizare statală, organizarea politicii interne, organizarea
administrativ teritoriala a statului etc.
Secţiunea 5
Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
Între dreptul internaţional şi dreptul intern există o

strânsă interdependenţă întrucât pe baza tratatelor internaţionale
încheiate, statele sunt obligate să-şi ia măsuri pentru plan
îndeplinirea obligaţiile internaţionale la care s-au angajat.
Legislaţia internă conţine norme care guvernează activitatea lor
externă.
S-a pus problema stabilirii locului acestor două sisteme de
drept, în cazul unui conflict între normele lor.
Doctrina juridică internaţională a emis două teorii şi
anume teoria monistă şi teoria dualistă.
Teoria monista se fundamentează pe ideea ansamblului
normelor juridice ale celor două sisteme de drept şi subordonarea
unui drept fata de celalalt. Datorită acestui fapt ea are două
variante:
- prima variantă susţine primatul dreptului intern asupra
dreptului internaţional;
- a doua variantă susţine exact teza inversă, respectiv
primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern.
Teoria dualistă afirmă egalitatea între cele două sisteme de
drept, fiecare având domenii de acţiune separate, distincte.
Unii doctrinari au susţinut că în temeiul acestei teorii pot
exista neconformităţi între actele interne şi cele internaţionale, fapt
respins de majoritatea doctrinei internaţionale.

internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 4-5.
13
Dacă se poate vorbi despre o tendinţă, mai recentă, a
practicii, atunci aceasta pare să indice o tot mai accentuată
determinare a dreptului intern de către dreptul internaţional10.
Concluzionând putem afirma că nu există o ierarhie
absolută a celor două drepturi, practica demonstrând că primatul
unei ramuri de drept asupra celeilalte se schimbă de la caz la caz,
fapt ce face ca aplicarea normelor lor să se întrepătrundă.
Secţiunea 6
Repere privind evoluţia istorică a dreptului internaţional
public
Cele mai vechi izvoare, care atestă existenţa normelor

dreptului internaţional public datează încă din Antichitate.
Întâlnim, în stadiu incipient, norme de drept internaţional
public în state dezvoltate din punct de vedere economic, cultural şi
militar precum Imperiul Roman, Grecia, India, China, Egipt etc.
Datorită faptului că, în acea perioadă, războiul constituia
principala modalitate de acaparare de teritorii şi înfiinţare de state,
implicit, au fost create şi anumite reguli de purtare a războiului,
care vizau: declaraţia de război, armistiţiul, tratamentul
prizonierilor de război, folosirea prăzii de război etc.
″În realitate, legile războiului sunt tot atât de vechi ca şi
războiul însuşi, şi războiul tot atât de vechi ca şi viaţa pe
pământ″11.
În acest sens, reglementări precum Legile lui Manu,
lucrarea juridică Gautama Sutra, adoptate în India secolului al VI-
lea î.e.n. cuprindeau prevederi cu referire la distincţia dintre
combatanţi şi necombatanţi, la modul de desfăşurare a luptelor şi
de a acţiona faţă de persoanele lipsite de apărare, şi sancţiunile

11 J. Pictete, Development et principes du droit international humanitaire
Geneve, Edition A.Pedone, Paris, 1983, p. 12.
14
aplicate celor care încălcau asemenea reguli, inclusiv pedeapsa cu
moartea12.
Epopeile lui Ramayana şi Mahabharata conţineau
anumite reglementări referitoare la mijloacele interzise în purtarea
războiului terestru.
Un alt izvor al regulilor de drept internaţional din
antichitate este tratatul politic încheiat între faraonul Egiptului
Ramses al II-lea şi regele hitiţilor Hatuşill al III-lea, în anul 1296
î.e.n., considerat ca cel mai vechi tratat internaţional, prin care se
puneau bazele unei alianţe politice între Egipt şi statul Hitit13.
"Prin acest tratat cele două state se obligau să trăiască în pace, să
nu se atace şi să-şi acorde reciproc ajutor împotriva unui atac din
partea altui stat". Tratatul era pecetluit prin jurământ solemn şi
prin blestem împotriva celui ce-l va încălca.
Existenţa tratatelor încheiate între statele-cetăţi ale Greciei
Antice (secolul al VI-IV î.e.n), referitoare la diverse aspecte precum:
 menţinerea păcii;
 tratate de neagresiune;
 tratate de alianţă militară;
 tratate de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor etc.
Între cetăţile greceşti, precum şi în raporturile cu celelalte
state existau diverse relaţii bazate pe contacte diplomatice şi
utilizarea solilor.
Exista şi instituţia proxeniei, prin intermediul căreia era
asigurată protecţia cetăţenilor, care aparţineau altor cetăţi,
inclusiv prin existenţa unui proxen, care în dreptul internaţional
clasic modern şi contemporan are o îndeletnicire asemănătoare
consulilor şi ambasadorilor, precum şi un sistem de securitate
colectivă - "congresele statelor greceşti".14
12 Ion Diaconu, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti,

1995, p. 25.
13 Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura România de Mâine,
Bucureşti, 1999, p. 21.

1995, p. 26.
15
În faza republicană a Imperiului Roman s-au dezvoltat
unele norme de drept internaţional.
Regulile privind desfăşurarea războiului şi soluţionarea
diferendelor constituiau în acea perioadă conţinutul dreptului
internaţional.
Romanii aveau reguli de război, care interziceau folosirea
substanţelor otrăvitoare, şi care, în baza unui armistiţiu,
permiteau inamicului să-şi îngroape morţii.
Romanii, pentru prima dată, au individualizat şi organele
statului competente să decidă în domeniul relaţiilor interstatale,
dând astfel Senatului competenţa declarării războiului, încetarea
ostilităţilor, rezolvarea diferendelor şi încheierea tratatelor.15
Tot romanii au folosit pentru prima dată un principiu
fundamental al dreptului internaţional contemporan sub
denumirea de pacta sunt servanda.
Conceptul de jus gentium a apărut în perioada extinderii
Imperiului Roman dincolo de Peninsula Italică.
Jus gentium reglementa raporturile încheiate între
cetăţenii romani şi persoanele străine.
Dreptul ginţilor (ius gentium) cuprinde normele de drept
aplicabile tuturor popoarelor. Potrivit lui Gaius, ius gentium este
sinonim cu ius naturale, fiind stabilit de raţiunea naturală (ratio
naturalis).
În Evul Mediu, în mod deosebit în cel timpuriu, datorită
fărâmiţării statelor, ca urmare a destrămării Imperiului Roman
de Apus şi lipsei unei autorităţi centrale puternice, şi regulile de
drept internaţional existente au cunoscut o stagnare şi chiar un
puternic regres în unele domenii.16
Elaborarea unor norme de drept maritim a avut loc doar
după căderea Imperiului Roman (anul 476 e.n.), reguli ce vor
constitui fundamentul creării unor norme cutumiare în acest
domeniu.
15 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public,

Editura Hyperion, Bucureşti, 1993, p. 21.
1995, p. 31.
16
Datorită multiplelor conflicte, apărute în acea perioadă, cât
şi a consecinţelor nefaste ale acestora, s-a simţit nevoia adoptării
unor norme imperative, care să aibă drept scop diminuarea
acestor consecinţe.
Principiul respectării obligaţiilor internaţionale juca un rol
important, tratatele fiind, în acea perioadă, consfiinţite prin
jurăminte religioase, prin schimb de ostateci, prin zălog de teritorii
etc.
O influienţă majoră în diminuarea efectelor dăunătoare
ale războiului a avut-o Biserica catolică, ea fiind în acele timpuri
autoritatea spirituală, etică şi morală.
Ducând o politică umanistă, Biserica catolică, s-a implicat
în promovarea unor măsuri menite să limiteze consecinţele
conflictelor militare, prin instituirea anumitor zile în care războiul
era interzis şi prin protecţia anumitor categorii de persoane.
În scopul respectării acestor măsuri a fost impusă şi o
sancţiune specifică Bisericii şi anume excomunicarea religioasă.
În cadrul Conciliului de la Lateran din 1139, aceeaşi
biserică interzicea folosirea anumitor arme precum arbaletele şi
transformarea în sclavi a prizonierilor creştini17, şi a otrăvurilor în
luptă.
Şi în acest caz, se preciza, faptul că, acestea puteau fi
folosite împotriva infidelilor.
În plan doctrinar, Sfântul Augustin a fost primul care a
făcut diferenţa între războiul just şi războiul injust în cadrul
lucrării Civitatis Dei.
Un alt doctrinar Hugo Grotius, în lucrarea sa "De jure belli
ac pacis", apărută în 1625, lucrare care pe bună dreptate este
considerată începutul punerii bazelor dreptului internaţional18,
argumentează necesitatea protecţiei persoanelor combatante cât
şi a celor necombatante prin instituirea unor reguli umanitare.
17 Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura România de Mâine,

17
O altă contribuţie a lui Hugo Grotius la dezvoltarea
dreptului internaţional este şi enunţarea principiului libertăţii
mărilor în lucrarea Mare liberum (1605). Acest principiu îşi face
aplicarea şi în zilele noastre.
De o importanţă deosebită este lucrarea ″Registrele sau
judecăţile Oleronului″, care se referea la navigaţia în mările din
vest.
În anul 1594, la Barcelona, este editată lucrarea
Consulato del Mar (Consulatul mării) care constituie o codificare a
uzanţelor şi cutumelor în bazinul mediteranean, făcându-se
referire la drepturile şi obligaţiile beligeranţilor şi a statelor neutre.
Astfel, se prevedea regula că bunurile proprietate neutră,
capturate odată cu navele adversarului, trebuiau restituite
proprietarilor lor, navele neutre, care transportau bunuri inamice,
trebuiau, de asemenea, restituite proprietarilor lor, însă bunurile
pe care le transportau puteau fi confiscate19.
Grotius şi-a mai adus o importantă contribuţie în
domeniul dreptului diplomatic prin elaborarea unor teorii, pe care
se fundamentează imunităţile diplomatice şi instituţia tratatului
internaţional.
Principiul suveranităţii naţionale a fost afirmat cu ocazia
Revoluţiei franceze, Fiind inserat apoi în Tratatul de pace de la
Westfalia, din 1648.
Voloney susţine că nici un popor nu are dreptul de a
ridica armele împotriva vecinului său, de a-l lipsi de bunurile sale
naturale sau de a-i viola libertatea.
Prin Decretul emis la 22 mai 1790, nu se recunoaşte
decât un singur război şi anume "acela care apără împotriva
atacului său un drept".
Referitor la aceeaşi problemă Abatele Gregoire afirma că
"orice alt război este ilegal, este un atentat contra familiei umane".
Concepţiile revoluţiei franceze cu privire la dreptul
internaţional şi-au găsit expresia în Declaraţia asupra ginţilor,
elaborată de abatele Gregoire, preluată în Convenţia din 1795 în
19 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept internaţional umanitar, Casa de

Editură şi Presă Şansa, SRL, Bucureşti,1992, p.102.
18
care a fost proclamată existenţa unei stări naturale între state,
necesitatea respectării unei morale universale, inalienabilitatea
suveranităţii naţionale şi dreptul fiecărei naţiuni de a-şi organiza şi
schimba forma de guvernare.20
Progrese substanţiale în domeniul dreptului internaţional
au fost realizate şi în cadrul lucrărilor Congresului de la Viena din
anul 1815, ocazie cu care s-a realizat o codificare parţială a
dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile
internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi şi recunoaşterea
neutralităţii permanente a Elveţiei.21
Congresul de la Paris (1856) a contribuit la codificarea
normelor dreptului internaţional.
În plan instituţional apar primele organizaţii de colaborare
internaţională precum Uniunea Telegrafică Universală (1865),
Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru Sistemul
Metric (1875), Crucea Roşie (1863) etc.
Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 au avut o
contribuţie importantă la codificarea legilor şi obiceiurilor
războiului.
Tot cu această ocazie a fost instituită şi obligativitatea
declaraţiei de război.
Prin Convenţiile de la Haga din 1907 au fost realizate
progrese importante în direcţia rezolvării pe cale paşnică a
diferendelor înfiinţându-se totodată şi Curtea Permanentă de
Arbitraj, care funcţionează şi în prezent.22
Actul general asupra reglementării paşnice a diferendelor
internaţionale (1928), cunoscut şi sub denumirea de Pactul
Briand-Kellog, pentru prima dată scoate în afara legii războiul.
Doctrina secolului XX şi-a adus o contribuţie importantă
la dezvoltarea dreptului internaţional.
Perioada interbelică a fost marcată de Pactul Societăţii
Naţiunilor, sub egida căruia au văzut lumina multiple
reglementări ale acestui drept.
20 Vasile Creţu, op. cit., p. 27.

21 Dumitra Popescu ş.a., op. cit., p. 17.
22 Dumitra Popescu ş.a., op. cit., p. 17.
19
Postbelic, prin apariţia Organizaţiei Naţiunilor Unite
dreptul internaţional public a cunoscut şi cunoaşte o dezvoltare
accelerată.
Adoptată la San Francisco, în 1945, Carta O.N.U. este cea
care încriminează agresiunea şi enunţă principiile fundamentale
ale dreptului internaţional.
Sub egida O.N.U. au fost adoptate o serie de documente
internaţionale, care şi-au adus o contribuţie importantă la
dezvoltarea dreptului internaţional public, dintre care putem
aminti:
 Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din 1970 ;
 Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa de la Helsinki din 1975 ;
 Rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U etc.
Secţiunea 7
Norma de drept internaţional public
Dreptul intern defineşte norma juridică ca fiind o regulă

de conduită generală, impersonală şi obligatorie ce exprimă voinţa
electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărui scop
este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la
îndeplinire pe cale statală, la nevoie prin constrângere23.
Din definiţie rezultă elementele esenţiale ale normei
juridice din dreptul intern şi anume: caracterul general, caracterul
obligatoriu, faptul că ea conţine un raport între oameni.
Norma juridică din dreptul internaţional reprezintă o
normă de conduită obligatorie ce stabileşte drepturile şi obligaţiile
participanţilor la categoria de relaţii pe care le reglementează.
Trăsăturile normei juridice de drept internaţional sunt
următoarele:
• este o regulă de conduită obligatorie;
• este caracterizată printr-un anumit grad de generalitate;
23Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia,

Craiova, 1994, p. 144.
20
• se formează prin acordul de voinţă al participanţilor la un
raport juridic internaţional.
Normele juridice de drept internaţional se clasifică în
următoarele categorii:
• norme imperative (de la care statele nu pot deroga);
• norme dispozitive (norme de la care statele pot deroga).
În Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului
tratatelor se face o definire a normelor imperative, ele fiind acele
norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a
statelor în ansamblul său, de la care nu este permisă nici o
derogare, ele neputând fii modificate decât printr-o normă nouă a
dreptului internaţional general, care are acelaşi caracter24.
Distincţia între normele dreptului intern şi normele
dreptului internaţional are la bază următoarele elemente:
 normele dreptului internaţional exprimă voinţa mai
multor state, pe când normele dreptului intern exprimă voinţa
unui singur stat;
 existenţa unui organ legislativ în dreptul intern, pe când
în dreptul internaţional un asemenea organ nu există;
 obiectul de reglementare al normelor din dreptul intern îl
reprezintă raporturile dintre persoanele fizice şi juridice dintr-un
stat, pe când în dreptul internaţional îl reprezintă reglementarea
relaţiilor dintre state;
 subiecţii normelor dreptului intern sunt persoanele fizice
şi juridice, pe când subiecţii normelor dreptului internaţional îl
reprezintă statele şi organizaţiile internaţionale;
 în dreptul internaţional nu există un organism situat
deasupra statelor, care să asigure aplicarea normelor de drept, pe
când în dreptul intern există organe competente să sancţioneze
încălcarea normelor.
O teză importantă este aceea a raportului dintre ordinea
publică internaţională şi normele imperative ale dreptului
Ordinea publică internaţională este definită ca fiind suma
principiilor şi regulilor a căror aplicare ar fi atât de importantă
24 Convenţia de la Viena din 1969, art. 53 şi 64.
21
pentru comunitatea internaţională în ansamblul său, încât orice
acţiune unilaterală sau acord, care ar contraveni acestor principii
sau reguli ar fi lipsit de forţă juridică25.
Astfel se recunoaşte ordinii publice internaţionale un
caracter imperativ.
În ceea ce priveşte conflictul între normele dreptului
internaţional public putem realiza o ierarhizare a acestor norme în
funcţie de puterea lor juridică.
Se remarcă, la prima vedere, trei categorii de norme care
pot intra în conflict şi anume:
- normele reieşite din Carta O.N.U. şi normele cuprinse în tratatele
încheiate de statele membre ale organizaţiei;
- normele universale (cuprinse în tratatele cu vocaţie universală) şi
cele particulare;
- normele imperative şi normele dispozitive.
În toate aceste situaţii, prima categorie de norme are câştig
de cauză, în cazul unui conflict de legi.
Din categoria normelor imperative fac parte cele cuprinse
în: principiile de drept internaţional cuprinse în Carta ONU,
drepturile fundamentale ale omului (dreptul la viaţă, dreptul la
respectarea demnităţii umane etc), drepturile general recunoscute
membrilor comunităţii internaţionale (libertatea mărilor, normele
dreptului cosmic etc).
25H. Mosler, The International Society as a Legal Community, in RCADI,

1974, IV, p. 34.
22
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Secţiunea 1
OBIECTIVE Conceptul de izvoare ale
DE dreptului internaţional public
STUDIU
1. Conceptul de Prin izvoare de drept
izvoare ale dreptului înţelegem modalităţile specifice de
internaţional public exprimare a conţinutului unei
2. Izvoarele principale norme de drept.
ale dreptului Dicţionarul de drept
internaţional public internaţional public defineşte
izvoarelor dreptului internaţional
3. Mijloacele auxiliare
de determinare a public ca fiind acele “forme
regulilor de drept specifice de exprimare a normelor
internaţional public acestui drept, care rezultă din
acordul de voinţă al statelor”.
În dreptul internaţional izvoarele sale sunt mijloacele
juridice prin care se exprimă normele acestui drept.
Expresia „izvoare ale Dreptului Internaţional” este un termen
larg, care acoperă trei elemente distincte: procesul creator (cum
devine o normă de conduită regulă de drept), factorii de creare
(instituţiile şi mecanismele de formare a Dreptului Internaţional) şi
produsul final al factorilor de creare care acţionează prin
intermediul procesului creator (adică regula de drept ea însăşi). Se
pot determina, astfel, două concepte de izvoare – izvorul formal
(procedurile de elaborare a dreptului şi forma sub care norma de
drept este prezentată destinatarilor săi), respectiv izvorul material
(conţinutul normei juridice).26
Abordând problematica izvoarelor dreptului internaţional,
comparat cu dreptul intern, vom constata că şi sub acest aspect

23
specificitatea dreptului internaţional este convingător ilustrată şi
de faptul că, dacă în dreptul intern izvorul principal este legea, act
normativ care emană de la organele competente ale unui stat, în
dreptul internaţional, izvoarele sale sunt tot norme juridice, care
exprimă acordul de voinţă a două sau mai multe state.
Tot comparat cu dreptul intern, dacă izvoarele acestui
drept sunt identificate în dispoziţiile actului fundamental -
Constituţia şi ale celorlalte acte normative care se adoptă pe baza
sa, în dreptul internaţional nu se poate apela la o asemenea
identificare, deoarece nu există structuri de organe de origine
constituţională, care să emită acte normative obligatorii pentru
colectivitatea internaţională.
Problematica izvoarelor dreptului internaţional fiind
abordată în practica şi doctrina de specialitate de pe poziţii diferite,
determinate de influenţa diferitelor şcoli şi curente de opinie,
grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut şi continuă
să facă obiectul unor controverse atât cu privire la individualizarea
lor, cât şi cu privire la calificarea priorităţii acestora.
În vederea realizării unei opinii unitare cu privire la
izvoarele dreptului internaţional un efect clarificator îl exercită
prevederile art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, la
care sunt părţi toate statele membre ale O.N.U., potrivit cărora, în
soluţionarea diferendelor care îi sunt supuse, va aplica27:
• Convenţiile internaţionale generale sau
particulare, recunoscute de statele în conflict;
• Cutuma internaţională, ca dovadă a practicii
generale acceptată ca drept;
• Principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate.
• Hotărârile judecătoreşti şi doctrina specialiştilor
celor mai calificaţi în dreptul public, ca mijloace auxiliare pentru
determinarea regulilor de drept, sub rezerva art. 50 din Statutul
Curţii;
• Echitatea, atunci când rezultă din acordul de
voinţă al părţilor născut din compromisul, care stă la baza
27 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, art. 33.
24
sesizării adresate unei instituţii judecătoreşti sau arbitrale
internaţionale sau se face trimitere la ea în convenţiile
internaţionale invocate;
• Doctrina dreptului internaţional, ca mijloc
subsidiar de determinare a normelor dreptului internaţional.
La izvoarele rezultate din textul Statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie se adaugă şi:
• actele adoptate de către organizaţiile
internaţionale;
• actele unilaterale ale statelor, ambele categorii de
acte sunt considerate izvoare numai în măsura în care produc
efecte juridice în raporturile cu alte state.
Izvoarele dreptului internaţional public se clasifică în două
mari categorii:
• izvoare principale, din categoria cărora fac parte: tratatul
internaţional, cutuma internaţională, principiile generale de drept
recunoscute de naţiunile civilizate;
• izvoare auxiliare, care cuprind: hotărârile instanţelor
judiciare şi arbitrare internaţionale, doctrina dreptului
internaţional, actele organizaţiilor internaţionale, echitatea.
Art. 38 al Curţii Internaţionale de Justiţie enumeră
izvoarele dreptului internaţional public în următoarea formulare:
"Curtea, a cărui misiune este de a soluţiona, conform
dreptului internaţional, diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
• convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale,
care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;
• cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici
generale, acceptată ca drept;
• principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate;
• sub rezerva dispoziţiilor art. 59 hotărârile
judecătoreşti şi doctrina specialiştilor celor mai calificaţi în dreptul
public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a
regulilor de drept.
25
Prezenta dispoziţie nu va aduce atingere dreptului Curţii
de a soluţiona o cauză ex aequo et bono, dacă părţile sunt de
acord cu aceasta".
Enumerarea efectuată de Curtea Internaţională de
Justiţie este exemplificativă şi nu restrictivă.
Dovada acestui fapt poate fi argumentată pe considerentul
că doctrina internaţională a mai prevăzut în sfera izvoarelor
auxiliare şi alte doua categorii, respectiv:
- actele organizaţiilor internaţionale;
- actele unilaterale ale statelor.
Secţiunea 2
Izvoarele principale ale dreptului internaţional public
Tratatele internaţionale
Reprezintă principalul izvor de drept internaţional public,
fapt reieşit şi din Preambulul Cartei O.N.U.
Tratatul internaţional este definit ca fiind "un acord între
două sau mai multe state, încheiat pentru a reglementa o afacere,
a determina drepturile şi obligaţiile lor sau pentru a stabili
normele de conduită pe care se obligă să le respecte".
Tratatul internaţional conţine elemente fundamentale ce ţin
în primul rând de dreptul civil, ca drept comun în materie, dar şi
de alte ramuri ale dreptului privat, precum Dreptul Internaţional
Privat sau Dreptul Comerţului Internaţional.28
Reglementarea internaţională a tratatului o regăsim în
Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor,
document care reprezintă o codificare a normelor juridice din
acest domeniu.
În doctrina internaţională s-a pus întrebarea dacă orice
tratat internaţional poate constitui un izvor de drept.
Raspunsul la această întrebare ne conduce la clasificarea
tratatelor în două categorii şi anume:
- tratatele licite;
- tratatele ilicite.

26
Tratatul licit presupune respectarea normelor dreptului
Tratatul ilicit poate fi cauzat de două aspecte:
- fie că încalcă norme imperative de drept internaţional;
- fie că este nul ca urmare a existenţei unor vicii de
consimţământ.
Nu pot constitui izvoare de drept acele tratate care încalcă
principiile de drept acceptate de toate statele sau care încalcă
drepturile altor state.
Ca izvoare de drept internaţional public, tratatele se
caracterizează prin următoarele două particularităţi:
- pe baza acordului de voinţă al statelor, stabilesc
drepturile şi obligaţiile corelative ale acestora;
- sunt flexibile, fapt care permite continua adaptarea a
dreptului internaţional public la dinamica relaţiilor internaţionale.
Dacă în prima perioadă de existenţă a dreptului
internaţional cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a
normelor de drept internaţional, după cea de-a doua conflagraţie
mondială, tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor
norme.
Asupra problematicii tratatelor vom reveni într-un capitol
ulterior.
Cutuma internaţională
Cutuma este practica generală, relativ îndelungată şi
repetată a statelor constând în acte şi atitudini în raporturile lor
internaţionale şi considerată de ele ca dând expresie unei reguli de
drept (opinio juris sive necessitatis)29.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie defineşte cutuma
ca fiind o “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”.
În dreptul internaţional clasic cutuma presupunea
existenţa a trei elemente de ordin material şi subiectiv:
• existenţa unei practici generale, comune, repetate;
• existenţa unei perioade de timp relativ îndelungate în
care se manifestă aceste practic;
29 Ion Diaconu, op.cit., p. 51.
27
• acceptarea ei de către subiectele dreptului internaţional
public ca fiind o regula obligatorie de conduită.
Deosebirea cutumei de curtuazia internaţională sau de
obicei constă tocmai în caracterul obligatoriu al cutumei.
Întrucât curtuazia internaţională şi obiceiul nu au o
recunoaştere juridică nu implică raspunderea internaţionala a
statelor în cazul încălcării lor.
Astfel, o contribuţie importantă a fost aceea că, în virtutea
cutumei, s-a format norma fundamentală a dreptului tratatelor,
care a făcut din acord un factor juridic producător de reguli
obligatorii între Statele care participă la acel acord, normă redată
în formula pacta sunt servanda.30
De-a lungul timpului, anumite uzanţe s-au transformat în
reguli cutumiare (de pildă imunităţile şi privilegiile diplomatice), pe
când alte reguli cutumiare au devenit simple uzanţe (de exemplu
anumite reguli ceremoniale aplicabile în cazul diplomaţilor).
Dreptul internaţional contemporan, datorită evoluţiei
rapide a relaţiilor internaţionale consacră numai două elemente
ale cutumei, respectiv obligativitatea şi repetabilitatea acesteia.
Practica şi doctrina internaţională au trebuit să
lămurească două aspecte legate de elementele cutumei.
Un prim aspect este acela al stabilirii numărului de state
necesar pentru ca o practică să devină cutumă.
Curtea Internaţională de Justiţie a menţionat că este
nevoie de “o participare largă şi reprezentativă din partea statelor
însă nu de totalitatea statelor, care formează societatea
internaţională la un moment dat.”31
Existenţa cutumei nu ţine de o vocaţie universală, ea
putându-se forma chiar şi între două state.
Al doilea aspect este acela al stabilirii timpul necesar
formării unei cutume, ajungându-se la concluzia că acesta se
poate rezuma la câţiva ani, dar cu condiţia, ca practica statelor să

31 Vezi în acest sens hotărârea C.I.J. din 20.02.1969 referitoare la Platoul
continental al Mării Nordului.
28
fi fost uniformă şi frecventă. Astfel au apărut aşa numitele
“cutume sălbatice”, cum ar fi dreptul popoarelor la decolonizare.
Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului
În prezent, cutuma este aplicată, de regulă, atunci când
unele din clauzele tratatelor internaţionale fac trimitere la ea.
Dovada existenţei cutumei revine statului care o invocă,
indiferent de scopul lui (fie că revendică un drept, fie că se apără
împotriva unei pretenţii emisă de către alt stat).
Conflictul între normele convenţionale şi cele cutumiare se
rezolvă în felul următor: normele imperative (jus cogens),
convenţionale sau cutumare împiedică formarea oricăror norme
particulare, normele speciale indiferent de izvoare, prevalează faţă
de normele generale. În caz de conflict între norme cu caracter
general sau conflict între norme cu caracter particular se aplică
ultima dintre ele, după principiul "lex posteriori derogat priori"32 .
Prin jus cogens definim norma juridică fundamentală,
imperativă, de la care Statele nu pot deroga, o garanţie a protecţiei
ordinii publice internaţionale. Este compusă din elemente
normative superioare, care dau naştere unei ierarhii a normelor
internaţionale. Pentru a putea intra în această categorie, normele
juridice trebuie să fie unanim acceptate şi recunoscute ca atare de
către comunitatea internaţională, pentru a se putea impune
ulterior, indiferent de acordul Statelor.33
Principiile generale de drept recunoscute de
naţiunile civilizate
La o primă analiză, această expresie poate fi considerată
relativ stângace, prin referinţa făcută la „naţiunile civilizate”. La
vremea respectivă, în anii ’20, acea expresie se referea la principiile
admise de popoare în care prima este civilizaţia europeană, aşa
cum afirmă Frederique de Martens. Este vorba aici la distincţia
între popoare creştine şi celelalte. Această noţiune este în prezent
32Ion Diaconu, op.cit., p. 54.

29
criticată, aşa cum rezultă şi din opinia judecătorului libanez
Ammoun în Afacerea platoului occidental al Mării Nordului din
1969. În prezent, prin principii generale ale dreptului trebuie
înţelese principiile recunoscute de State ca atare (fără nici o
conotaţie particulară). Altfel spus, orice Stat, prin simpla sa
existenţă, se regăseşte în categoria „naţiunilor civilizate”. Aşadar,
art. 38 ar trebui citit în prezent fără ultima sa parte. 34
Acest izvor de drept se foloseşte în situaţia în care tratatul
sau cutuma nu sunt edificatoare. Unii doctrinari au contestat
valoarea acestui izvor pe considerentul că asemenea principii nu
au aceeaşi valoare de exprimare a dreptului precum tratatul sau
cutuma.
Asemenea opinii nu sunt recunoscute de majoritatea
doctrinarilor.
Discuţii au existat şi pe marginea încadrării principiilor
generale. Unii doctrinari susţin că asemenea principii generale
aparţin dreptului internaţional, pe când alţii susţin că aceste
principii generale sunt ale dreptului naţional. Practica
internaţională a confirmat ambele noţiuni fapt atestat şi de
deciziile tribunalelor internaţionale.
Secţiunea 3
Mijloacele auxiliare de determinare a regulilor de drept
internaţional public
Actele organizaţiilor internaţionale

Datorită faptului că organizaţiile internaţionale
interguvernamentale reprezintă subiecte derivate de drept,
majoritatea doctrinarilor au inclus actele acestora în categoria
mijloacelor auxiliare de determinare a regulilor de drept
În practica internaţională, aceste acte pot fi întâlnite sub o
serie de denumiri precum: decizii, rezoluţii, declaraţii, recomandări
etc.

30
Din punctul de vedere al valorii lor de izvor de drept, actele
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale se clasifică în
două mari categorii:
- acte care vizează structura şi funcţionarea internă a
unei organizaţii;
- acte care cuprind reguli generale de comportament
pentru statele părţi, necesare pentru realizarea obiectivelor
organizaţiei.
Prima categorie de acte are un caracter obligatoriu, pe
când cea de-a doua poate avea fie un caracter facultativ, fie un
caracter obligatoriu.
Exemple de acte, care se încadrează în prima categorie,
pot fi rezoluţiile obligatorii, adoptate de Consiliul de Securitate al
O.N.U. pentru statele membre ale organizaţiei.
Pentru cea de-a doua categorie de acte putem exemplifica
recomandările Consiliului Europei. Acestea, deşi nu au o forţă
coercitivă, nu pot fi considerate numai simple norme de
recomandare întrucât statele părţi au obligaţia de a depune toate
eforturile pentru realizarea scopului organizaţiei.
Autoritatea acestei categorii de acte este stabilită prin
statutele fiecărei organizaţii şi variază între rezoluţii cu forţă
juridică obligatorie, şi cele au doar valoare de recomandări
adresate statelor membre, urmând ca punerea acestora în
aplicare să depindă de voinţa suverană a statelor membre35.
Actele unilaterale ale statelor
În categoria actelor unilaterale emise de către state se
înscriu: declaraţia; recunoaşterea; protestul; renunţarea;
notificare.
a) Declaraţia reprezintă actul prin care statul îşi expune
poziţia sa referitoare la o anumită situaţie. De exemplu, declaraţia
de pace, declaraţia de război, declaraţia statului prin care acceptă
jurisdicţia obligatorie a Curţii Internaţionale de Justiţie etc.

31
b) Recunoasterea reprezintă actul prin care un stat
recunoaşte noi reguli de drept internaţional sau acceptă aparitia
unei noi entităţi pe scena relaţiilor internaţionale. De exemplu,
recunoaşterea unui stat nou format sau recunoaşterea unei
organizaţii internaţionale interguvernamentale nou înfiinţate.
c) Protestul reprezintă actul prin care un stat ia poziţie
împotriva pretenţiilor emise de către un alt stat. De exemplu
revendicarea unor drepturi.
d) Renunţarea reprezintă actul prin care un stat
abandonează în mod voluntar exercitarea unui privilegiu sau
drept. De exemplu, renunţarea unui stat la recuperarea
prejudiciului produs de către un alt stat.
e) Notificarea reprezintă actul prin care un stat
înştiinţează alte state despre existenţa anumitor drepturi pe care
le deţine. De exemplu o declaraţie de neutralitate.
Această enumerare este exemplificativă şi nu restrictivă.
Opinia generală, consacrată în jurisprudenţa
internaţională şi în doctrină, consideră că actele unilaterale ale
statelor au un rol decisiv pentru elaborarea şi aplicarea dreptului
convenţional sau cutumiar36.
Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale
internaţionale reprezintă un mijloc subsidiar de determinarea
normelor de drept ele fiind enunţate de articolul 38 din Statutul
Curţii Internaţionale de Justiţie.
Hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie nu sunt izvor
de drept. Ele pot servi ca şi hotărârile instanţelor arbitrale ca
mijloc de constatare şi de interpretare a normelor de drept
internaţional, deci ca element consitutiv al procesului cutumiar.
Totuşi, hotărârile instanţelor internaţionale nu pot fi puse
pe acelaşi plan cu practica statelor ,care contribuie direct la
formarea normelor cutumiare37.
36 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept

internaţional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 65.
37Ion Diaconu, op.cit, p.56.
32
Potrivit art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justiţie, hotărârile Curţii nu au forţă obligatorie decât între părţi şi
cu privire la cazul respectiv.
Având în vedere acest lucru instanţele internaţionale nu
sunt obligate să urmeze hotărârile anterioare, cu toate că se ţine
cont de acestea.
Unele hotărâri judecătoreşti internaţionale au cunoscut o
recunoaştere generală cum ar fi cele referitoare la infracţiunile de
genocid sau cele care vizează acordarea unor despăgubiri pentru
un prejudiciu internaţional.
Doctrina dreptului internaţional
Articolul 38 din statutul Curţii Internaţionale de Justiţie
menţionează că pot fi aplicate de Curte şi teoriile "specialiştilor
celor mai calificaţi în dreptul public ai diferitelor naţiuni".
În această categorie trebuie incluse nu numai lucrările
marilor specialişti în dreptul internaţional ci şi lucrările
organizaţiilor ştiinţifice internaţionale cum ar fi cele ale Comisiei de
Drept Internaţional, ale Asociaţiei de Drept Internaţional, ale
Institutului de Drept Internaţional.
Tot în categoria doctrinei intră şi opiniile separate
formulate de judecatorii Curţii Internaţionale de Justiţie, care sunt
anexate deciziilor pronunţate în diverse speţe.
Deşi nu este izvor de drept, doctrina are un rol creator
putând să constate, să comenteze, să interpreteze sau să evalueze
dreptul internaţional. Ea poate să aducă o contribuţie însemnată
la dezvoltarea dreptului prin analiza ştiinţifică a normelor sale, în
lumina principiilor şi a finalităţii şi ţinând seama de cadrul de
formare şi de manifestare al dreptului internaţional38.
Importanţa doctrinei este însă recunoscută în acest cadru
prin faptul că, la nivelul CIJ, judecătorii sunt aleşi dintre mari
doctrinari ai dreptului internaţional, ale căror decizii, indubitabil
influenţate şi de convingerile lor pur doctrinare, au un rol
33
important în formarea şi influenţarea unor comportamente şi
norme de drept internaţional.39
Echitatea (ex aequo et bono)
Unii autori au susţinut că echitatea este un izvor
subsidiar al dreptului internaţional întrucât ar avea rolul de a
completa lacunele dreptului.
Echitatea constă în posibilitatea acordată unui judecător
internaţional de a nu recurge propriu-zis la lege, ci la bunul simţ,
la spiritul de dreptate pentru a pronunţa soluţii, care să atenueze
aplicarea rigidă a legii, dar numai cu condiţia ca părţile să fie de
acord cu acest lucru.
Practica internaţională a dovedit că echitatea reprezintă
un izvor subsidiar al dreptului internaţional, iar eliminarea
echităţii ar lipsi organismele internaţionale de un instrument de
aplicare a normelor de drept.
Folosirea echităţii nu presupune încălcarea normelor
imperative ale dreptului internaţional public.
Gradul ridicat de subiectivitate existent în cazul aplicării
principiului echităţii este compensat de beneficiul atenuării
rigorilor legii internaţionale sau completării vidului de legislaţie în
acel domeniu.
Totuşi acest principiu are o sferă redusă de aplicare, el
fiind întâlnit în cazul conflictelor politice şi teritoriale.

Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 33-34.
34
CAPITOLUL III
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Secţiunea 1
Aspecte generale
OBIECTIVE
DE
STUDIU Evoluţia dreptului
internaţional din ultimele decenii a
1. Aspecte avut ca urmare formarea şi
generale afirmarea principiilor fundamentale
2. Apariţia şi ale acestuia.
evoluţia principiilor Specificul acestor principii
fundamentale fundamentale ale dreptului
3. Conţinutul internaţional este reprezentat de
principiilor caracterul lor dinamic, ele fiind
fundamentale acelea care asigură concordanţa
dintre sistemul juridic şi relaţiile
4. Codificarea
dreptului
sociale văzute în continua lor
internaţional public transformare.
Privite din punct de vedere evolutiv, principiile
fundamentale ale dreptului internaţional public au apărut şi s-au
dezvoltat concomitent cu evoluţia dreptului internaţional.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional conţin
regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este
indispensabilă pentru dezvoltarea unor relaţii prieteneşti între
state, pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale40.
Ca în orice ramură a dreptului, principiile fundamentale
ale dreptului internaţional public reprezintă structura de
rezistenţă a acestuia, structură pe care se grefează celelalte
instituţii juridice cu care dreptul internaţional operează.
Datorită caracterului lor imperativ, principiile
fundamentale asigură stabilitatea desfăşurării raporturilor
internaţionale, indiferent de modul în care ele au luat naştere.
40 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 7.
35
Respectarea acestora constituie garanţia menţinerii păcii
şi securităţii internaţionale, a dezvoltării relaţiilor prieteneşti dintre
state şi naţiuni.
Orice încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional public duce la periclitatea păcii mondiale, având ca o
consecinţă inevitabilă răspunderea internaţională a statului, care
a încălcat principiul, pentru faptele comise.
În doctrina occidentală au apărut şi încercări de a
contesta sau minimaliza rolul jucat de principiile fundamentale în
asigurarea păcii mondiale.
Aceste opinii fac un serviciu politicii agresive duse de unele
grupuri de presiune, care pentru realizarea unor interese
pecuniare încalcă principiile fundamentale ale dreptului
Neavând un caracter imuabil şi etern, principiile
fundamentale se transformă şi se dezvoltă pe măsura şi în
concordanţă cu evoluţia relaţiilor sociale.
Datorită dezvoltării progresive a dreptului internaţional,
principiile sale fundamentale sunt înscrise în tratate multilaterale
cu caracter universal sau regional41.
Secţiunea 2
Apariţia şi evoluţia principiilor fundamentale
De-a lungul timpului, concomitent cu apariţia şi

dezvoltarea relaţiilor dintre state au luat naştere şi au evoluat
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public care
"trebuie să guverneze relaţiile dintre toate statele" şi care sunt
chemate să constituie substanţa unor noi raporturi
41 De ex. Carta O.N.U., art. 2; tratatul din 27 ianuarie 1967 asupra

principiilor care guvernează activitatea statelor în explorarea şi explotarea
spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti; Carta
de la Bogota (1851) prin care a fost creată Organizaţia Statelor Americane;
Carta Organizaţiei Unităţii Africane (1963); Statutul C.A.E.R.(1960) etc.
36
internaţionale, componentă esenţială a unei noi ordini economice
şi politice internaţionale"42.
Din punct de vedere istoric, cel mai vechi principiu
fundamental a apărut în antichitate - principiul "pacta sunt
servanda"- fiind întâlnit la romani.
De asemenea, izvoarele istorice consemnează că tratatul
încheiat între Ramses al II-lea - faraonul Egiptului - şi Hattusil al
III-lea - regele hitiţilor în anul 1296 î.e.n. era pecetluit prin
jurământ solem şi prin blestem împotriva celui ce-l va încălca.
În Evul mediu, principiul respectării obligaţiilor
internaţionale juca un rol important, tratatele fiind, în acea
perioadă, consfiinţite prin jurăminte religioase, prin schimb de
ostateci, prin zălog de teritorii etc.
De pildă, în anul 1526 pentru încheierea păcii de la
Madrid, Fracisc I, regele Franţei, îi trimite pe fii săi drept gaj lui
Carol Quintul.
În anul 1529 ei sunt răscumpăraţi de tatăl său, predarea
lor făcându-se în mijlocul unui pod de vase pe râul Bilassoa.
La sfârşitul perioadei monarhiei feudale, apare noţiunea
de suveranitate, expresie juridică şi politică a supremaţiei puterii
monarhice în interiorul ţării, adică asupra tuturor feudalilor şi în
acelaşi timp a independenţei, în exterior faţă de Biserica de la
Roma, de împărăţii Sfântului Imperiu Roman, de naţiunea
germană şi de alţi monarhi feudali43.
O largă recunoaştere cunoaşte principiul suveranităţii în
perioada absolutismului.
Astfel, prin pacea de la Westfalia încheiată în anul 1648,
este recunoscută independenţa Olandei şi Elveţiei.
Caracterul feudal, dinastic, se imprimă şi asupra
principiului suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor.
42 Vezi în acest sens, Grigore Geamănu, Drept internaţional public,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, p. 126.
43 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 23.
37
Suveranitatea era cunoscută în acea perioadă sub forma
suveranităţii monarhului, întrucât acesta era considerat ca fiind
singurul purtător al suveranităţii.
În acea perioadă principiul egalităţii în drepturi a statelor
apărea sub forma egalităţii monarhilor, fiind exprimat în sintagma
"par in parem non tratat judicium" (egalul nu-l poate judeca pe
egalul său).
Aplicarea principiilor suveranităţii şi egalităţii au avut
drept consecinţă definirea unor drepturi şi obligaţii fundamentale
ale statelor.
Concepţia feudală asupra acestor două principii, cu toate
că se recunoştea suveranitatea, permitea intervenţia în afacerile
interne ale unui stat pentru a restabili dinastia legitimă sau
pentru a menţine echilibrul politic.
Astfel, de exemplu, între anii 1698-1700, Franţa, Anglia şi
Olanda au încercat să împartă între ele posesiunile spaniole sub
pretextul menţinerii echilibrului european.
Revoluţiile burgheze, mai ales cea franceză din 1789-
1793, au schimbat conţinutul social al principiului suveranităţii şi
au proclamat noi principii.
Astfel, bunul plac al regilor este înlocuit cu adunările
reprezentative, cu legea şi cu tratatul internaţional.
Dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional,
care au fost formulate de burghezia în ascensiune amintim:
• principiul neamestecului în treburile interne;
• principiul egalităţii în drepturi a statelor.
Aceste noi principii s-au reflectat în declaraţiile făcute de
către Robbespierre, Voloney, Abatele Gregoire. Astfel, Voloney
susţine că nici un popor nu are dreptul de a ridica armele
împotriva vecinului său, de a-l lipsi de bunurile sale naturale sau
de a-i viola libertatea.
Prin Decretul emis la 22 mai 1790, nu se recunoaşte
decât un singur război şi anume "acela care apără împotriva
atacului său un drept".
Referitor la aceeaşi problemă Abatele Gregoire afirma că
"orice alt război este ilegal, este un atentat contra familiei umane".
38
Tot în această perioadă au existat încercări pentru
elaborarea unui cod general al principiilor relaţiilor internaţionale,
însă, datorită faptului că, burghezia franceză, care cucerise
puterea politică, începea să ducă o politică expansionistă, acest
lucru nu a mai fost posibil, întrucât burghezia nu mai era
interesată în proclamarea unor reguli generale de drept, care să
consfiinţească egalitatea între popoare.
Proclamarea principiului suveranităţii a creat
fundamentul pentru recunoaşterea egalităţii în drepturi a statelor,
care înlătură conflictele feudale cu privire la ierarhia statelor şi a
reprezentanţilor lor44.
Tot în această perioadă a fost proclamat şi principiul
neintervenţiei, care datorită politicii imperialiste de subjugare şi
inegalitate, a avut un conţinut foarte limitat, fapt ce a dus la
admiterea unor excepţii, care îngăduiau practica marilor puteri de
a invoca diferite pretexte pentru intervenţiile făcute.
Noile norme internaţionale proclamate de revoluţia
franceză au apărut pe baza intereselor de clasă ale burgheziei,
clasă ascendentă în prima perioadă a capitalismului şi care a
jucat un important rol pozitiv în dezvoltarea principiilor aplicabile
relaţiilor dintre state45.
Datorită influenţei forţelor progresiste, vechile principii ale
dreptului internaţional, respectiv respectarea tratatelor
internaţionale, egalitatea în drepturi şi respectarea suveranităţii au
evoluat.
Menţionăm că, în aceeaşi perioadă, se citeză mai multe
exemple de intervenţii, printre care trimiterea de către Prusia, în
1787, a unei armate în Olanda, pentru restabilirea pe tron a
prinţului de Orania46.
44 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 129.
45 Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa SRL,

46 R. Redslob, Histoire des grands principes de droit des gens, Paris,
1923, p. 238.
39
Încep să se afirme principii noi, ca de exemplu principiul
neagresiunii, principiul cooperării şi cel al coexistenţei paşnice, al
dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta, moment ce
marchează un salt calitativ în evoluţia dreptului internaţional.
Încă din anul 1815, cu ocazia Congresului de la Viena, a
fost recunoscută libertatea de navigaţie şi s-a interzis, în principiu,
comerţul cu sclavi.
În contradicţie cu principiul legitimismului şi principiul
proporţionalităţii achiziţiilor teritoriale, care fuseseră proclamate
de puterile absolutiste ale Congresului de la Viena drept criteriu
pentru restructurarea hărţii politice a Europei, îşi croiesc drum
principiile suveranităţii naţiunilor, dreptul fiecărei naţiuni de a se
desprinde într-un stat separat, principiul naţionalităţilor, dreptul
naţiunilor de a se uni într-un stat şi stabilirea teritoriului pe calea
plebiscitului47.
Totuşi, în această perioadă, principii ca suveranitatea,
egalitatea şi neintervenţia sunt încălcate prin intermediul unor
tratate inegale, încheiate între marile puteri şi ţările semicoloniale,
cum ar fi de exemplu tratatele încheiate la Mankin (1840) şi
Tiantin (1860).
Cu toate că mijloacele paşnice de reglementare a litigilor
internaţionale, cum ar fi de exemplu mediaţiunea, arbitrajul şi
comisiile mixte, au cunoscut în cursul ultimilor decenii ale
secolului al XIX-lea o dezvoltare intensă, acestea nu au contribuit
decât într-o mică măsură la aplanarea diferendelor, întrucât ele se
aplicau numai unor conflicte mici, în care nu erau implicate
marile puteri.
Preşedintele S.U.A. Thomas Woodrow Wilson, în anul
1918, cu ocazia încheierii păcii după primul război mondial
condiţionează încheierea acestei păci, de realizarea următoarelor
cerinţe:
• libertatea mărilor;
• libertatea comerţului;
• tratate de pace deschise;
• stabilirea de garanţii care să asigure încheierea înarmărilor;
47 Grigore Geamănu, op. cit., p. 142.
40
• formarea unei alianţe generale a naţiunilor, create în scopul
garantării reciproce a independenţei politice şi a integrităţii
teritoriale în mod egal pentru statele mari şi mici.
Nu se poate vorbi despre o pace mondială atât timp cât nu
poate fi asigurată securitatea internaţională .48
Pentru asigurarea păcii mondiale Nicolae Titulescu avea o
soluţie foate simpla şi anume aceea de a constitui un front unic al
păcii.
Pactul Societăţii Naţiunilor din 1919 în preambulul său
sublinia necesitatea dezvoltării relaţiilor de cooperare între naţiuni
şi a renunţării la război.
Cu toate acestea, regula renunţării la război nu era
obligatorie ci impunea o proceduralizare a războiului.
Doctrina Monroe49 a susţinut principiul neintervenţiei,
invocând în acest sens politica Statelor Unite de a nu interveni în
războaiele europene.
În acelaşi sens, Statele Unite, conform doctrinei Monroe
nu vor permite amestecul puterilor europene pe continentul
american.
Au fost formulate o serie de doctrine care se opuneau
intervenţiei.
Este vorba de doctrina Calvo50 şi Drago51, numite astfel
după iniţiatorii lor.
Doctrina Calvo se opune intervenţiei militare pornită cu
scopul recuperării daunelor provocate cetăţenilor în urma unui
război civil.
Doctrina Drago se opune intervenţiei armate îndreptată
împotriva unui stat care nu a plătit datoria publică.
În perioada interbelică se dezvoltă noi principii, acestea
fiind marcate de următoarele momente:
48 Nicolae Titulescu - Eseu despre o teorie generala a drepturilor

eventuale, Editura Fundaţia Europeană Titulescu - Filiala Craiova,
Craiova 2002, p. 8.
49 Intitulată astfel după numele preşedintelui SUA din acel timp (1923).
50 Formulată de juristul argentinian Calvo.
51 Formulată de ministru de externe ale Argentinei.
41
• Pactul Briand-Kellog, încheiat în anul 1928, care
introduce ca instrument al politicii naţionale - renunţarea la
război;
• Convenţiile de la Londra din 3-5 iulie 1933, care au
dat o definiţie clară a conceptului de agresiune şi de agresor.
Numeroase convenţii internaţionale şi-au adus contribuţia
la dezvoltarea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional.
Printre acestea se numără şi Carta O.N.U., care defineşte
cele mai importante principii ale dreptului internaţional.
Alături de Carta O.N.U. principiile fundamentale ale
dreptului internaţional au fost afirmate şi în alte documente
internaţionale printre care amintim:
• Rezoluţiile Adunării Generale a O.N.U;
• Declaraţia Conferinţei de la Bandung din anul 1955
cu privire la sprijinirea păcii generale şi colaborării;
• Conferinţa de la Cairo din 1957;
• Conferinţa ţărilor africane de la Accra din 1958;
• Declaraţia Conferinţei de la Addis-Abeba din anul
1963 a statelor africane etc.
Secţiunea 3
Conţinutul principiilor fundamentale
Trebuie menţionat că în Declaraţia Adunării Generale

O.N.U. din 1970 au fost consacrate 7 principii fundamentale iar
prin Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa de la Helsinki din 1975 au mai fost consacrate alte trei
principii.
Doctrina occidentală denumeşte "principii generale de
drept recunoscute de naţiunile civilizate" următoarele:
1) - principiul egalităţii suverane şi al respectării
drepturilor inerente suveranităţii;
2) - principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii
frontierelor;
3) - principiul egalităţii în drepturi a statelor;
42
4) - principiul dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure
soarta;
5) - principiul neamestecului în treburile interne;
6) - principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu
forţa;
7) - principiul rezolvării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale;
8) - principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate prin tratate internaţionale
9) - principiul cooperării internaţionale ;
10) - principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
1) Principiul egalităţii suverane şi al respectării
drepturilor inerente suveranităţii
Acest principiu reprezintă un element esenţial al Dreptului
internaţional public întrucât pe el se fundamentează multe din
normele acestui drept.
Reprezentând un atribut esenţial al statului, suveranitatea
constă în plan intern în supremaţia puterii de stat, iar în plan
extern constă în independenţa puterii de stat faţă de orice altă
putere.
Suveranitatea, ca şi atribut intrinsec al Statului, este un
concept la fel de vechi ca şi acesta şi reprezintă puterea de a
rezolva, fără influenţe externe şi după propria sa voinţă, probleme
ce apar pe plan intern şi extern, fără a viola însă drepturile altor
State şi nici principiile şi normele de Drept Internaţional.
Suveranitatea înseamnă independenţa Statului şi este exclusivă,
inalienabilă şi indivizibilă, având un caracter originar şi plenar,
primul care a definit acest concept fiind Jean Bodin în cele şase
volume ale operei sale De Republica, publicate la 1576.52
Suveranitatea se caracterizează prin următoarele trăsături
esenţiale: exclusivitate, indivizibilitate, inalienabilitate, caracter
originar şi plenar.

43
Caracterul exclusiv al suveranităţii constă în aceea că pe
teritoriul unui stat nu se poate exercita decât o singură
suveranitate.
Acest caracter se exprimă în teritorialitatea, în general a
legilor şi autorităţii jurisdicţionale, în dreptul exclusiv al fiecărui
stat de a stabili modul de organizare şi funcţionare a organelor
sale inclusiv a celor administrative şi de a exercita puterea de
constrângere53.
Caracterul indivizibil al suveranităţii presupune că aceasta
nu poate fi împărţită cu nimeni. Acceptarea fragmentării
suveranităţii ar duce la apariţia unor vechi practici ilicite, cum ar
fi protectoratul şi colonialismul.
Caracterul inalienabil al suveranităţii constă în aceea că ea
nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau organizaţii
internaţionale.
Cedarea ei către un alt stat ar echivala cu golirea
suveranităţii de orice conţinut.
Caracterul originar şi plenar al suveranităţii este
determinat de faptul că suveranitatea este proprie fiecărui stat în
virtutea calităţii sale de subiect de drept internaţional, nu-i este
atribuită de vreo entitate din afară şi se manifestă în toate
domeniile vieţii social-economice şi politice54.
Acest principiu face parte din ius cogens gentium întrucât
prin obligarea unui stat să încheie un tratat s-ar încălca o normă
de ius cogens, fapt ce ar avea drept efect, conform Dreptului
Internaţional Public, nulitatea tratatului încheiat.
Suveranitatea conferă dreptul statelor de a-şi alege în mod
liber sistemul politic, economic şi social conform voinţei poporului
care trăieşte pe teritoriul său, şi, în acelaşi timp, de a-şi promova
propria sa politică internă şi externă.
Raportul Comitetului Special pentru Codificarea
Principiilor din 1964 menţiona că suveranitatea este privită ca "o
regulă general obligatorie a dreptului internaţional contemporan".
53Charles Rousseau, Droit international public, vol.III, Paris, 1974, p.73.

54Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova,
2002, p. 73.
44
2) Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii
frontierelor
Acest principiu nu a putut fi consacrat atât timp cât
războiul era considerat un mijloc licit de soluţionare a diferendelor
internaţionale.
Consacrarea acestui principiu a fost impusă, în primul
rând, de consecinţele pierderilor materiale şi umane cauzate de
primul război mondial iar, în al doilea rând, de necesitatea
menţinerii status-quo-ului stabilit prin Pacea de la Versailles,
încheiată la 28 iunie 1919.
Art.10 din Pactul Societăţii Naţiunilor menţiona că
membrii organizaţiei se obligă "să respecte şi să apere împotriva
oricărui atac din afară integritatea teritorială şi independenţa
politică existentă a tuturor membrilor Societăţii".
Integritatea şi inviolabilitatea teritoriului impune statelor o
serie de obligaţii printre care şi aceea de a se abţine de la orice
atingere adusă teritoriului unui alt stat prin acţiuni militare, sau
de altă natură, de la orice tentativă urmărind ruperea parţială
sau totală a unităţii naţionale şi integrităţii teritoriale ale unui alt
stat, de la orice act de folosire a forţei sau ameninţării cu forţa,
împotriva teritoriului altui stat ducând la ocupaţie militară,
anexarea, dezmembrarea unui alt stat; de la orice act de
acaparare sau uzurpare a întregului sau a unei părţi a teritoriului
unui alt stat55.
La baza integrităţii teritoriale stau inalienabilitatea şi
indivizibilitatea teritoriului de stat, care permit exercitarea
drepturilor suverane ale unui stat pe întreaga suprafaţă a
teritoriului naţional.
Orice încălcare a principiului integrităţii teritoriale duce în
acelaşi timp şi la o încălcare a suveranităţii statului.
3) Principiul egalităţii în drepturi a statelor
Conform acestui principiu toate statele se bucură de un
statut egal, fără discriminări din care decurge capacitatea acestor
state de a dobândi în mod egal drepturi şi de a-şi asuma obligaţii.
55 Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. (26,25ţXX) Declaraţia referitoare la

principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi colaborarea
între state.
45
Cu alte cuvinte acest principiu interzice ca un stat sau un
grup de state să beneficieze de mai multe drepturi decât celelalte
state în cadrul relaţiilor internaţionale.
Egalitatea înseamnă, deci, faptul că Statele sunt titulare
ale aceloraşi drepturi şi obligaţii în faţa Dreptului Internaţional
Public. Acest lucru este un factor important, dat fiind că
reprezintă o evoluţie în cadrul Dreptului Internaţional şi al
relaţiilor internaţionale, de la o perioadă în care legea era făcută de
marile puteri, în mod discreţionar şi fără nici o consideraţie faţă de
opiniile Statelor mai mici, către o perioadă în care acest
comportament tinde să ia calea istoriei, fiind înlocuit de
manifestarea practică a principiului egalităţii juridice a Statelor în
cadrul relaţiilor internaţionale.56
Profesorul Grigore Geamănu menţiona că "Egalitatea în
drepturi a statelor înseamnă că nici un stat nu poate să-şi aroge
în raporturile reciproce drepturi mai mari decât altele având deci o
posibilitate egală de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii57.
Unirea principiului suveranităţii cu principiul egalităţii în
drepturi s-a făcut prin intermediul Cartei O.N.U. care sintetizează
cele două principii în principiul egalităţii suverane.
Egalitatea în drepturi redă concepţia egalităţii funcţionale
sau absolute. Statele au o egală capacitate juridică de a dobândi
drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, că drepturile şi obligaţiile lor
trebuie să fie egale, indiferent de inegalităţile de fapt dintre state58.
4) Principiul dreptului popoarelor de a-şi hotărî
singure soarta
Declaraţia O.N.U. din 1970 prevede că "toate popoarele au
dreptul de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără
amestec din afară şi de a urma dezvoltarea lor economică, socială

57 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale drepturlui internaţional
contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967, p. 100.

58 N. Ecobescu s.a., Democratizarea relaţiilor dintre state şi noua ordine
internaţională, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 107.
46
şi culturală şi toate au obligaţia de a respecta acest drept conform
prevederilor Cartei".
Actul final al C.S.C.E. din 1975 prevede că în virtutea
principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a
dispune de ele însele, toate popoarele au în permanenţă dreptul,
în deplină libertate de a determina aşa cum doresc statutul lor
politic, intern şi extern "fără nici un amestec din afară şi de a
înfăptui conform voinţei lor dezvoltarea lor politică, economică,
socială şi culturală"59.
Acest principiu mai este întâlnit în literatura de
specialitate şi sub denumirea de principiul autodeterminării.
Prin afirmarea şi consacrarea acestui principiu, lupta de
eliberare naţională a popoarelor asuprite a căpătat un caracter
legal.
Consacrarea juridică a acestui principiu intervine în mo-
mentul decolonizării, în special în cazul Namibiei (1971), al
Saharei Occidentale (1975) şi al Timorului de Est (1995). Curtea
Internaţională de Justiţie afirmă acest principiu ca fundamental şi
opozabil erga omnes, considerat a se aplica tuturor popoarelor, nu
doar celor supuse unei dominaţii coloniale60
Principiul autodeterminării le permite popoarelor asuprite
să recurgă la forţa armată în situaţia în care statul asupritor
opune forţa luptei de autodeterminare.
În virtutea acestui principiu popoarele stabilesc în mod
liber atât statutul lor politic cât şi modul de dezvoltare economică,
socială şi culturală.
Din cele prezentate anterior se desprind două caracteristici
esenţiale ale dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta şi
anume:
1) - Dreptul de a se constitui într-un stat naţional şi
dreptul de a-şi alege sistemul economic, politic şi social.
59Grigore Geamănu, op.cit., p. 109.

47
2) - Suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor
naturale61.
O problemă importantă pusă în discuţie în cadrul acestui
principiu, a fost aceea dacă este recunoscut acest drept şi
minorităţilor naţionale.
Majoritatea covârşitoare a doctrinarilor au dat un răspuns
negativ acestei probleme considerând că este absurd a se atribui
acest drept minorităţilor naţionale întrucât ele fac parte dintr-o
naţiune.
A da un răspuns pozitiv acestei problematici ar însemna
crearea în plan internaţional, în mod artificial a unei serii de
coflicte legate de revendicările teritoriale, pe care minorităţile
naţionale le-ar face. Finalitatea acestei acţiuni ar fi fragmentarea
ţărilor existente într-o multitudine de mici state întrucât, în
principiu, nici o naţiune nu este, "pură" ea cuprinzând mai multe
minorităţi naţionale.
Nicolae Titulescu menţiona că : Obligaţiile statelor faţă de
minorităţi trebuie să fie universale, sub formă de drept sau sub
formă de morală…Minorităţile să fie tratate cu bunăvoinţă, dar şi
statele din care fac parte să fie tratate la fel.62
Exercitarea dreptului de a-şi hotărî singure soarta de către
un popor aflat sub dominaţie străină are drept scop obţinerea
independenţei şi constituirea într-un stat naţional propriu.
5) Principiul neamestecului în treburile interne
Acest principiu mai poartă denumirea şi de principiul
neintervenţiei.
În concepţia Dreptului Internaţional Public intervenţia
presupune un amestec în rezolvarea problemelor interne sau
externe ale unui stat, fapt ce conduce la un caracter ilicit al
acesteia.
Carta O.N.U. prevede că "nici o dispoziţie din prezenta
Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni,
61 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967, p. 129.
62 Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1996, p.121.
48
care aparţin esenţial competenţei interne a unui stat, nici nu va
obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre
rezolvare pe baza prezentei Carte"63
Se interzice în acest fel nu numai intervenţia armată ci şi
orice altă formă de amestec direct sau indirect în treburile altor
state, care aduce atingere suveranităţii naţionale, dreptului
popoarelor de a-şi hotărî singure soarta64.
În doctrina occidentală se susţine că acest principiu suferă
o serie de excepţii. Este vorba, în principal de intervenţiile
"consimţite" şi de intervenţiile pentru "motive umanitare".
În primul caz legalitatea unei intervenţii s-ar datora
faptului că aceasta ar avea loc la cererea unui guvern.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă agresiunea S.U.A
asupra Vietnamului, justificată prin aceea că ea s-a făcut la
cererea adresată de guvernul marionetă din acea ţară.
Al doilea caz se referă la intervenţia pentru motive
umanitare executată în situaţia în care un stat se face vinovat în
mod repetat de cruzimi şi persecuţii împotriva cetăţenilor săi. Un
exemplu în acest sens îl constituie intervenţia armată a S.U.A. în
fosta Iugoslavie.
Respectarea şi aplicarea principiului neamestecului în
afacerile, care ţin de competenţa naţională a statelor este deosebit
de important pentru relaţiile internaţionale noi, pentru
respectarea celorlalte principii fundamentale ale dreptului
internaţional, în special a principiilor suveranităţii, egalităţii în
63 Carta O.N.U., art. 2, pct. 7.

64 În lucrările Comitetului Special O.N.U. pentru principiile dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, printre
altele s-a arătat că statele sunt obligate să nu se opună popoarelor
luptând pentru independenţă, care au dreptul inalienabil şi suveran de a
constitui guvernul lor naţional, fără nici o intervenţie din afară şi care sunt
libere să stabilească relaţii politice, economice şi culturale cu alte state şi
dacă este cazul să înlocuiască un sistem economic şi social perimat (Doc.
O.N.U. A/5746, p. 126).
49
drepturi şi a dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure propria
soartă, precum şi pentru asigurarea păcii65.
Indiferent de pretextele care s-ar invoca pentru justificarea
intervenţiei, ea este interzisă de dreptul internaţional
contemporan. Această interdicţie absolută şi generală constituie
garanţia apărării suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor şi a
dreptului popoarelor de a-şi hotărî singure soarta66.
6) Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea
cu forţa.
Odată cu dezvoltarea tehnicii militare şi cu mărirea discre-
panţelor economice între State, riscurile unor războaie inegale şi
de pierderi umane considerabile erau din ce în ce mai importante.
Astfel, pentru a diminua aceste riscuri, la sfârşitul secolului al
XIX-lea a fost interzis războiul ca modalitate de cucerire de
teritorii, pentru ca, puţin mai târziu, să fie limitată recurgerea la
forţă şi în cazul recuperării datoriilor contractuale (Convenţia
Drago-Porter). În anul 1919, era interzis războiul de agresiune,
deşi dispoziţiile Pactului SDN erau relativ vagi în acest sens.67
Este consacrat într-o serie de documente internaţionale
printre care şi Carta O.N.U. Acest principiu s-a putut exercita
odată cu scoaterea războiului în afara legii. Datorită acestui fapt
folosirea războiului nu mai era admisă decât în mod excepţional,
în două situaţii şi anume:
• în cazul exercitării dreptului la autoapărare;
• în baza hotărârilor Cosiliului de Securitate O.N.U.
În categoria actelor interzise prin intermediul acestui
principiu mai intră: organizarea şi sprijinirea actelor de război civil
pe teritoriul altui stat; sprijinirea actelor de terorism pe teritoriul
altui stat; tolerarea desfăşurării unor activităţi pe teritoriul statului
care implică folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa.
65 Ludvic Takacs, Marţian Niciu, Dreptul internaţional public, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 45.
66 Grigore Geamănu, op. cit., p. 191.
50
Din interpretarea prevederilor Carte O.N.U. rezultă că este
interzisă nu numai folosirea forţei armate ci şi a forţei care se
manifestă sub alte forme.
Conferinţa ţărilor nealiate de la Cairo din 1964 a subliniat
ideea că forţa se poate manifesta sub diferite forme atât pe plan
militar cât şi pe plan politic sau economic, iar toate aceste
manifestări ale forţei sunt interzise.
Actele de agresiune se clasifică în două mari categorii:
• acte de agresiune armată;
• acte de agresiune prin folosirea altor forme de
manifestare a forţei în relaţiile internaţionale (presiuni economice,
politice etc).
De asemenea, agresiunea armată, la rândul ei se
structurează pe două nivele:
• agresiunea armată directă;
• agresiunea armată indirectă.
Agresiunea armată directă constă în următoarele acte
săvârşite de către un stat:
• invadarea teritoriului altui stat de către forţele armate;
• anexarea prin folosirea forţei a teritoriului unui stat;
• bombardarea de către forţele armate a teritoriului altui
stat;
• folosirea oricăror arme de către un stat împotriva
teritoriului altui stat;
• blocarea porturilor sau a coastelor unui stat;
• atacarea forţelor armate ale unui alt stat;
• folosirea forţelor armate ale unui stat situat pe teritoriul
altui stat, contrar condiţiilor privind staţionarea lor pe acest
teritoriu;
• trimiterea de bande înarmate, forţe neregulate sau de
mercenari, care să comită acte de forţă armată contra altui stat;
• admiterea ca teritoriul unui stat să fie folosit de către alt
stat pentru a comite un act de agresiune împotriva unui stat terţ.
Declaraţia de război adresată unui stat, deşi figurează în
lucrările Convenţiei de la Londra din 1933, în definiţia agresiunii,
51
totuşi aceasta nu a fost reţinută în cadrul documentelor O.N.U.,
întrucât ea nu echivalează cu un atac armat.
Această argumentare este însă contrazisă de practica
internaţională, care a dovedit că toate aceste declaraţii au fost
urmate de acţiuni militare.
Agresiunea armată indirectă se materializează sub
următoarele forme:
• infiltrarea sau incursiunile unor forţe armate
neregulate ale statului agresor pe teritoriul altui stat;
• iniţierea unor acţiuni subversive, care urmăresc
răsturnarea ordinii politice, sociale, juridice a unui alt stat şi la
baza cărora stă folosirea forţei.
Ameninţarea cu forţa constă în actele sau acţiunile unor
state, care echivalează cu promisiunile exprese de a folosi forţa
împotriva altor state.
Aceste acţiuni se materializează în: declararea ultimatului
unui război; concentrarea de trupe în zonele de frontieră;
demonstraţii militare, navale şi aeriene; întreruperea completă sau
parţială a relaţiilor economice sau a mijloacelor de comunicaţie;
propagarea războiului la adresa unor state prin mijloace mass-
media.
Aceste acţiuni constituie încălcari ale principiului
neagresiunii.
Este general recunoscut că, nerecurgerea la forţă sau la
ameninţarea cu forţa, constituie o normă imperativă a dreptului
internaţional, de la care statele nu pot deroga în raporturile dintre
ele. Deşi a fost dezvoltat în legătură cu sistemul de securitate
colectivă al O.N.U., principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţare
cu forţa a dobândit deja caracterul de normă cutumiară, care se
aplică independent de acţiunea instituţiilor O.N.U.68
7) Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale
Este un corolar al principiului nerecurgerii la forţă sau la
ameninţarea cu forţa.
52
Prin Carta O.N.U., statele membre s-au angajat să
renunţe la folosirea forţei şi să soluţioneze eventualele diferende
numai prin mijloace paşnice.
Referitor la război Titulescu îşi exprima convingerea că
"războiul nu este niciodată, dar într-adevăr niciodată, soluţia unui
conflict. Războiul, în cazul cel mai bun, adică războiul victorios, nu
poate decât schimba termenii problemei nemulţumitul de mâine
va lua locul nemulţumitului de astăzi. Unui război dus în numele
dreptăţii îi va urma un război dus în numele justiţiei. Şi aşa la
nesfârşit. Şi cu ce preţ? Cu un preţ imens plătit de întreaga
comunitate internaţională pentru motivele obiective ale unuia sau
mai multora dintre membrii săi69.
Principiul a fost inserat într-o serie de documente
internaţionale precum: Actul general asupra reglementării paşnice
a diferendelor internaţionale din 1928; Carta O.N.U. din 1945;
Declaraţia asupra principiilor relaţiilor comerciale şi cooperării
între state din 1970, adoptată de Adunarea Generală O.N.U.;
Declaraţia Adunării Generale O.N.U. privind reglementarea
paşnică a diferendelor internaţionale din 1982; Actul final al
C.S.C.E. de la Helsinki din 1975 etc.
Principalele norme care formează conţinutul acestui
principiu sunt:
• obligaţia de a reglementa diferendele internaţionale
numai prin mijloace paşnice;
• obligaţia de a căuta o soluţie rapidă şi echitabilă a
diferendelor;
• libera alegere a mijloacelor de soluţionare, pe care părţile
le consideră cele mai adecvate împrejurărilor şi naturii
diferendului;
• obligaţia părţilor ca în cazul în care nu ajung la o soluţie
printr-unul din mijloacele paşnice, să continue să caute rezolvarea
diferendului prin alte mijloace paşnice;
• obligaţia statelor în diferend, ca şi a celorlalte state, de a
se abţine de la orice act de natură să agraveze situaţia şi să pună
69 Ibidem, p. 331.
53
în pericol pacea şi securitatea ori să facă mai dificilă soluţionarea
diferendului;
• obligaţia de a soluţiona diferendele pe baza egalităţii
suverane a statelor şi în conformitate cu scopurile şi principiile
Cartei O.N.U.70
Aplicarea acestui principiu se face asupra tuturor
diferendelor, fără nici o excepţie.
În concepţia lui Titulescu "bunul cel mai de preţ al unei
ţări este pacea prelungită, care singură îngăduie unei naţiuni să-şi
găsească drumul, care singură îngăduie să se aducă civilizaţiei
generale binefacerile creatoare ale geniului naţional"71.
8) Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate prin tratatele internaţionale
Acest principiu mai este cunoscut şi sub denumirea de
principiul "pacta sunt servanda", fiind unul dintre cele mai vechi
principii fundamentale ale dreptului internaţional public.
Principiul este întâlnit încă din antichitate.
Aplicarea acestui principiu se face numai în cazul unui
tratat internaţional valabil.
Conceptul de bună-credinţă se referă la gradul de
conştinciozitate, cu care obligaţia asumată, de către un stat printr-
un tratat internaţional, trebuie să fie îndeplinită.
Referirea la buna-credinţă, în ceea ce priveşte respectarea
obligaţiilor asumate, adaugă o calitate conduitei statelor în raport
de obligaţiile asumate, ca un criteriu de apreciere a modului în
care statul se achită de aceste obligaţii. În esenţă, conduita
statelor trebuie să fie conformă nu numai cu litera tratatelor ci şi
cu spiritul acestora, cu obiectivul urmărit prin normele respective
de drept internaţional72.
Principiul "pacta sunt servanda" a fost inserat într-o serie
de documente internaţionale printre care menţionăm:
documentele Congresului de la Viena din 1915, Pactul Ligii

71 Nicolae Titulescu, Pledoarii pentru pace, Editura Enciclopedică,
54
Naţionale, Carta O.N.U, Convenţia de la Viena din 1969 cu privire
la dreptul tratatelor, Declaraţia Adunării Generale O.N.U. din
1970, Actul final al C.S.C.E. din 1975, Carta de la Paris din 1990
etc.
Putem considera că acest principiu este bariera Dreptului
Internaţional împotriva fraudei şi înşelăciunii, fiind consacrat de
art. 26 al Convenţiei de la Viena din 1969 privind dreptul
tratatelor, ce stipulează că orice tratat în vigoare obligă părţile la
executarea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.73
9) Principiul cooperării internaţionale
Este un principiu formulat şi dezvoltat după adoptarea
Cartei O.N.U. Atât Carta, cât şi alte documente prevăd îndatorirea
statelor de a coopera între ele, oricare ar fi diferenţele lor politice,
economice şi sociale, în diverse domenii ale relaţiilor
internaţionale. Cooperarea nu mai este deci, un act facultativ, ci o
îndatorire a statelor74.
Principiul a fost înscris într-o serie de documente
internaţionale precum: Carta Organizaţiei Statelor Americane
(1948); Carta O.N.U. (1945); Declaraţia Adunării Generale O.N.U.
din 1970; Carta Organizaţiei Unităţii Africane (1963); Actul final al
C.S.C.E. din 1975; Carta de la Paris (1990).
Acest principiu nu se rezumă numai la colaborarea cu
statele vecine, ci are o vocaţie universală.
Cooperarea internaţională trebuie să se facă în interesul
întregii comunităţi internaţionale şi nu în interesul unui grup de
state.
Ea este în acelaşi timp atât un drept cât şi o îndatorire.
Principiul cooperării are în vedere toate domeniile vieţii
internaţionale şi anume: menţinerea păcii şi securităţii,
cooperarea economică, cooperarea socială şi culturală, cooperarea
politică, ştiinţa şi tehnologia75.

55
10) Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului
A fost inserat într-o serie de documente internaţionale
printre care menţionăm: Carta O.N.U., Actul final al C.S.C.E., din
1975.
Acest principiu are o vocaţie universală şi nu este supus
condiţiei reciprocităţii întrucât beneficiarul acestui principiu nu
este un stat ci persoana fizică.
Pentru aplicarea consecventă a acestui principiu au fost
create o serie de mecanisme de supraveghere atât în plan regional
cât şi în plan universal.
Privitor la documentele internaţionale care consacră
aceste drepturi şi libertăţi fundamentale putem menţiona
că la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală O.N.U. a
adoptat "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului" care
reprezintă un document politic ce aşează la baza drepturilor
şi libertăţilor omului egalitatea în drepturi.
Ulterior au fost adoptate, tot de către Adunarea Generală
O.N.U. la 16 decembrie 1966 cele două pacte ale drepturilor
omului respectiv:
- Pactul drepturilor civile şi politice;
- Pactul drepturilor economice, sociale şi culturale.
Dreptul internaţional contemporan afirmă egalitatea în
drepturi a tuturor persoanelor şi promovează eliminarea oricărei
forme de discriminare.
Egalitatea în drepturi reprezintă unul din fundamentele
garantării drepturilor omului respingându-se astfel idee acordării
de regimuri privilegiate unor anumite grupuri de persoane.
Sistemul internaţional de promovare şi garantare a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului are la bază
relaţia triunghiulară dintre acţiunea de elaborare a instrumentelor
juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat şi de
difuzare în vederea cunoaşterii şi educării fiecărui membru al
56
sovietăţii în vederea respectării standardelor umane şi umanitare
consacrate.76
Exercitarea drepturilor omului trebuie să se facă, în mod
global, evitându-se astfel restrângerea exercitării unor anumite
drepturi.
În spiritul acestei idei statele au obligaţia să asigure
exercitarea tuturor categoriilor de drepturi ale omului indiferent
dacă este vorba de drepturi civile, economice, politice, sociale sau
culturale.
Indiferent de aceste clasificări drepturile omului trebuie să
rămână interdependente. Normele care protejează această
categorie de drepturi aparţin lui "ius cogens".
Noi principii fundamentale ale dreptului internaţional
public în curs de consacrare
Este vorba de 4 asemenea principii şi anume:
• principiul respectării suveranităţii depline a statului
asupra bogăţiilor lui naturale. El constă în dreptul statelor de a
dispune conform voinţei lor de bogăţiile lor naturale. Acestui drept
îi corespunde o obligaţie corelativă constând în abţinerea tuturor
celorlalte state de a se amesteca în treburile altor state.
• principiul avantajului reciproc. Conform acestui
principiu relaţiile internaţionale interstatale trebuie să se bazeze pe
avantaj reciproc.
• principiul bunei vecinătăţi. Este un principiu cu
vocaţie universală, ceea ce presupune aplicarea lui între toate
statele lumii. A fost inserat într-o serie de documente
internaţionale precum: Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. din
1979; Carta de la Paris din 1990.
• principiul dezarmării. Acest principiu presupune
oprirea cursei înarmării şi trecerea la dezarmare. Au fost făcuţi o
serie de paşi în această direcţie prin interzicerea producerii,
deţinerii şi folosirii unor categorii de arme, respectiv a armelor de
distrugere în masă.
76 Cristina Otovescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura

Scrisul Românesc, Craiova, 2006. p. 108.
57
Secţiunea 4
Codificarea dreptului internaţional public
Noţiunea de codificare semnifică o operaţie de

sistematizare a unor norme juridice în vederea asigurării unei
concordanţe între conţinutul lor şi, în acelaşi timp, înlăturarea
discrepanţelor care pot exista între ele.
Codificarea dreptului internaţional public are ca obiect
normele juridice ce guvernează raporturile internaţionale din acest
domeniu.
Există două şcoli de drept care au abordări diferite în ceea ce
priveşte această acţiune. Pentru juriştii europeni, această
codificare nu este doar o simplă prezentare sistematizată a unor
norme de drept internaţional, ci şi un mod de modificare sau
abrogare a unor norme, în funcţie de evoluţia ansamblului
Dreptului Internaţional – codificare constitutivă. Pentru juriştii din
sistemul de drept anglo-saxon, această codificare nu este decât o
simplă orânduire a unor norme de drept internaţional – codificare
declarativă.77
Codificarea se structurează pe două nivele, respectiv:
codificarea neoficială şi codificarea oficială.
Criteriul pe baza căruia se efectuează această clasificare
este acela al autorului codificării.
Codificarea neoficială este făcută de regulă de către
doctrina de specialitate şi datorită acestui fapt nu este obligatorie
pentru subiectele dreptului internaţional public.
Codificarea oficială este efectuată de către instituţii
specializate care îşi desfăşoară activitatea pe baza acordului de
voinţă al statelor.
Codificarea oficială are un caracter obligatoriu, ea
realizându-se, de regulă, în cadrul organizaţiilor sau al
conferinţelor internaţionale.

58
Un exemplu de organism specializat, care realizează
codificări oficiale, îl poate constitui Comisia de Drept Internaţional.
Cele mai importante codificări realizate până în prezent au
fost în domeniul dreptului mării, relaţiilor diplomatice şi
consulare, tratatelor etc.
59
CAPITOLUL IV
SUBIECTELE RAPORTURILOR JURIDICE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Secţiunea 1
OBIECTIVE
Aspecte generale
DE
STUDIU
Ca şi în toate celelalte ordini
1. Aspecte generale juridice şi în ordinea juridică
2. Clasificarea internaţională, calitatea de subiect de
subiectelor dreptului drept este dată de capacitatea
internaţional public entităţilor de a fi titulare de drepturi şi
3. Statele ca subiecte
obligaţii, în cadrul raporturilor juridice
principale ale create.
dreptului internaţional În dreptul internaţional public,
calitatea de subiect de drept
4. Organizaţiile
internaţional este dată de
internaţionale ca
subiecte derivate ale
personalitatea juridică deţinută de
dreptului internaţional către entităţile în cauză adică de a
putea acţiona cu drepturi depline în
5. Protecţia raporturile cu celelalte subiecte ale
internaţională a
acestui drept.
drepturilor omului
Subiectele dreptului
6. Alte entităţi ale internaţional public spre desebire de
societăţii subiectele tuturor celorlalte ramuri de
internaţionale drept, nu numai că participă la
desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de normele acestui
drept ci sunt şi autorii elaborării normelor în cauză, a căror
aplicare o realizează cu conştiinţa obligativităţii.
Subiectele dreptului internaţional public sunt definite ca
fiind acele entităţi, care participă la elaborarea normelor de drept
internaţional şi, pe de altă parte, la desfăşurarea raporturilor
juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit
60
drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale78.
Secţiunea 2
Clasificarea subiectelor dreptului internaţional public
Subiectele dreptului internaţional se clasifică în

următoarele categorii:
• subiecte originare ale dreptului internaţional, din
categoria cărora fac parte statele;
• subiecte derivate din categoria cărora fac parte
organizaţii internaţionale guvernamentale;
• naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea
independenţei, care constituie subiecte cu personalitate juridică
limitata şi tranzitorie, până la formarea statului independent;
Secţiunea 3
Statele ca subiecte principale ale dreptului internaţional
Statele reprezintă subiectele tipice şi primordiale ale

dreptului internaţional având o capacitate de exerciţiu deplină.
Calitatea de subiect internaţional al statelor este
determinată de 4 elemente esenţiale: populaţia, guvernul,
teritoriul şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Un element esenţial al statului îl reprezintă suveranitatea,
care stă la baza capacităţii de a avea drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii în cadrul relaţiilor internaţionale.
Datorită suveranităţii statul are posibilitatea de a-şi
exercita autoritatea atât în plan intern (asupra cetăţenilor săi şi a
altor persoane ce se află pe teritoriul său) cât şi în plan extern (prin
exercitarea dreptului de a-şi reprezenta naţiunea).
Unele documente internaţionale vin să consfiinţească o
serie de drepturi şi obligaţii ce le revin statelor, iar printre acestea

61
putem aminti Convenţia de la Montevideo (1933) şi Carta
drepturilor şi obligaţiilor economice ale statelor (1974).
Cu titlu exemplificativ putem enumera câteva dintre
drepturile statelor: dreptul la suveranitate, dreptul la pace, dreptul
la progres, dreptul la autodeterminare, egalitatea în drepturi a
statelor, dreptul la legitimă aparare, dreptul la dezvoltare.
Alături de drepturi statele mai au şi o serie de obligaţii,
care se concretizează în următoarele: obligaţia de a respecta
suveranitatea celorlalte state, obligaţia de a respecta
inviolabilitatea frontierelor, obligaţia de a nu recurge la folosirea
forţei, obligaţia de a nu ameninţa cu folosirea forţei, obligaţia
rezolvării diferendelor internaţionale numai pe cale paşnică,
obligaţia îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiile asumate prin
tratatele internaţionale etc.
3.1. Tipuri de state
Evolutiv, statul a cunoscut mai multe forme de organizare,
fiecare dintre acestea având anumite caracteristici specifice.
Astfel, în funcţie de forma de organizare, statele se pot
clasifica în două mari categorii şi anume:
- state unitare;
- state compuse, care la rândul lor pot fi:
 uniuni de state, care se concretizează în:
♦ uniunea personală;
♦ uniunea reală;
 federaţii de state. Formele acestora pot fi:
 confederaţia de state;
 federaţia.
Statele unitare sunt statele, care se caracterizează prin
existenţa unui singur sistem de organe ale puterii, justiţiei şi
administraţiei de stat, dispuse în plan central şi teritorial, care
reprezintă şi aduc la îndeplinire funcţiile statului, atât în interiorul
său, cât şi în raporturile cu alte state şi organizaţii
internaţionale.79
79Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova,

2002, p. 97.
62
Statele compuse au cunoscut mai multe forme, dintre
care unele există chiar şi în prezent.
Uniunile de state reprezentau o asociere de state, în
cadrul căreia fiecare stat îşi păstra individualitatea.
Uniunea personală constă într-o asociere de state, care
sunt conduse de un singur monarh şi care îşi menţin fiecare
organele proprii. În acest caz, toate statele îşi păstrează calitatea de
subiect de drept. Un exemplu în acest sens îl constituie
Principatele Române în perioada 1859-1861, sub domnia lui
Aleandru Ioan Cuza.
Uniunea reală este tot o asociere între două state, în care
statele au în comun un monarh şi unele organe de reprezentare
în relaţiile cu alte state. Deşi în plan intern statele membre îşi
păstrează organele proprii din domeniul legislativului,
administraţiei şi justiţiei, totuşi, în plan extern acţionează numai
în numele uniunii, în mod deeosebit în domeniul finanţelor şi al
apărării. Exemple de uniuni reale au fost: Uniunea dintre Suedia
şi Norvegia pe perioada 1815-1905, Austria şi Ungaria pe
perioada 1867-1918, Danemarca şi Islanda 1918-1944,
Muntenia şi Moldova 1861-1862.80
Confederaţiile de state reprezintă o asociere între mai
multe state, în cadrul căreia statele îşi păstrează în totalitate
organizarea proprie, având în continuare, fiecare, calitatea de
subiect de drept internaţional public. Un exemplu în acest sens îl
poate constitui Confederaţia Statelor Americane din perioada
1781-1787. În unele cazuri confederaţia reprezintă o formă
tranzitorie către constituirea unui stat federal (de exemplu S.U.A.).
Statul federal este rezultatul unei uniuni de state în care
statele membre îşi păstrează în parte organizarea proprie, cu
excepţia organelor din domeniul executiv, legislativ şi cel
judecătoresc, care sunt comune pentru întreaga entitate.81 Un
exemplu în acest sens îl constituie Belgia.
80 Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova,

2002, p. 98-99.
81 Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria, Craiova,
2002, p. 100.
63
Trebuie precizat faptul că numai statul federal are
calitatea de subiect de drept internaţional public.
Conducerea relaţiilor internaţionale revine statului federal,
iar statele membre sunt competente de a guverna problemele de
interes local.
3.2. Neutralitatea
Conceptul de neutralitate a evoluat de-a lungul timpului.
Iniţial ea semnifica neimplicarea unui stat într-un conflict armat.
Hugo Grotius a fost primul care a susţinut ideea
neutralităţii în lucrarea sa Consolato del Mare din 1494.
Ulterior s-a conturat ideea neutralităţii permanente, care
opera atât în timp de pace cât şi în timp de război, aceasta fiind
consacrată prin Convenţia de la Haga din 1907 privind regulile
purtării războiului.
Manifestarea de-a lungul timpului a neutralităţii a
cunoscut mai multe forme, care se pot clasifica astfel :
1. În funcţie de timpul în care se desfăşoară avem :
- neutralitatea permanentă ;
- neutralitatea ocazională ;
2. În funcţie de atitudinea faţă de statul victimă a agresiunii
avem :
- neutralitatea imparţială ;
- neutralitatea diferenţiată.
Neutralitatea permanentă reprezintă statutul unei ţări
care şi-a asumat obligaţia permanentă, atât în timp de pace cât şi
în timp de război, de a nu partipa la alianţe cu caracter militar şi
de a nu interveni în cadrul niciunui conflict armat. Un asemenea
statut îl deţin Elveţia şi Austria.
Neutralitatea ocazională o constituie atitudinea unui stat,
care şi-a asumat obligaţia de a nu partipa la alianţe cu caracter
militar şi de a nu interveni în cadrul niciunui conflict armat în
timp de război.
Neutralitatea imparţială o constituie atitudinea unui stat
de echidistanţă faţă de toţi participanţii la un conflict armat.
64
Reglementarea acestei forme de neutralitate a fost făcută prin
intermediul convenţiilor de la Haga din anul 1899 şi 1907.
Neutralitatea diferenţiată reprezintă atitudinea unui stat
de neimplicare militară în cazul unui conflict armat, dar, în acelaşi
timp, şi îndatorirea întrajutorării umanitare a statului victimă a
agresiunii. Ajutorul umanitar se acordă populaţiei statului în
cauză.
Astfel, se face o distincţie între statul agresor şi statul
victimă a agresiunii. De abia în secolul XX, după ce a fost
consacrat principiului fundamental al neagresiunii s-a dezvoltat
conceptual neutralitatea diferenţiată.
Neutralitatea se caracterizează prin următoarele trăsături
caracteristice:
: a) caracterul permanent, ceea ce impune atitudinea
statului care adopta un asemenea statut de a nu participa sub
nici o formă, la un conflict armat;
b) aplicabilitatea conceptului se face numai asupra
entităţilor statale şi nu asupra unor teritorii. Acest lucru
diferenţiază conceptul de neutralitate de statutul de neutralizare;
c) reprezintă un statut juridic.
Izvorul neutralităţii poate fi atât convenţional (de exemplu,
neutralitatea poate fi statuată printr-un tratat internaţional) cât şi
printr-un act unilateral (de exemplu, printr-o declaraţie).
În ceea ce priveşte raportul dintre suveranitate şi
neutralitate, de-a lungul timpului neutralitatea permanenta era
considerată ca o îngrădire a suveranitaţii statului, deoarece
lipseau statul de unul dintre cele mai importante drepturi ale sale
şi anume acela de a porni un război.
Astăzi, statul neutru îşi pastrează toate drepturile care
decurg din suveranitatea sa, întrucât războiul a fost scos în afara
legii, nemaifiind admis ca mijloc de soluţionare a diferendelor
internaţionale.
Printre obligaţiile ce decurg din statutul de neutralitate
putem aminti:
 neparticiparea la alianţe militare, politice sau economice, care
au ca scop pregătirea de acţiuni agresive;
 neinstalarea pe teritoriul său de baze militare străine;
65
 să nu producă sau să deţină arme nucleare;
 să-şi păstreze neutralitatea în timpul conflictelor militare.
În prezent, există mai multe state care se bucură de
statutul de neutralitate, printre care putem aminti Elveţia82,
Austria83 şi Laosul84.
De-a lungul timpului, au mai existat ţări, care au mai avut
un statut de neutralitate permanentă precum: Belgia(1831-1919)
şi Luxemburgul (1867-1919).
Statutul de neutralitate permanentă nu presupune
izolarea statului neutru de problemele păcii şi securităţii
internaţionale.
O problemă importantă, care a provocat dezbateri aprinse
în doctrina internaţională, a fost aceea, dacă un stat neutru poate
participa cu trupe militare de menţinere a păcii la o acţiune de
acest fel desfăşurată sub patronajul unei organizaţii
internaţionale. Este vorba de situaţia Elveţiei, care nu a putut
deveni membră O.N.U. decât foarte târziu, întrucât s-a considerat
că statutul său este incompatibil cu obligaţiile prevazute în Carta
organizaţiei. Aceste obligaţii se refereau la participarea la
sancţiunile adoptate împotriva unui stat agresor, care pot lua
uneori şi forme militare.
Dilema era provocată de faptul că Elveţia ar fi putut
participa cu trupe în cadrul unei astfel de acţiuni, ceea ce ar fi dus
la încălcarea statutului de neutralitate.
În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia, că statutul de
neutralitate nu este încălcat deoarece trupele elveţiene se află sub
comanda Naţiunilor Unite şi, în acest fel, nu reprezintă statul
82 Neutralitatea Elveţiei a fost consacrată prin Declaratia din 20 martie

1815 a Congresului de la Viena.
83 Prin legea Parlamentului austriac din 26 octombrie 1955 a fost
proclamată neutralitatea Austriei. Printr-o serie de declaraţii, aceasta este

recunoscută, ajungându-se la 1 iulie 1956 să fie recunoscută de 53 de
state.
84 Prin Declaraţia de la Geneva, din 23 iulie 1962 asupra neutralităţii
Laosului, se ia act de declaraţia proclamată de guvernul acestei ţări la 9

iulie 1962, iar Acordul general de la Paris (1973) asupra restabilirii păcii în
Vietnam reafirmă acest fapt în art.20.
66
elveţian ci organizaţia internaţională, care le are la dispoziţie. Şi
Austria a devenit membră a Naţiunilor Unite pe baza aceluiaşi
raţionament.
Trebuie precizat faptul că exercitarea dreptului de
autoapărare nu este incompatibilă cu statutul de stat neutru.
3.3. Recunoaşterea statelor şi a guvernelor
Recunoaşterea statelor constă în acel actul unilateral emis
de un stat, prin intermediul căruia se constată apariţia unui nou
subiect al dreptului internaţional public pe scena vieţii
internaţionale.
Recunoaşterea reprezintă un drept şi nu o obligaţie a
statului, fiind un exerciţiu de manifestare a suveranităţii lui.
Recunoaşterea reprezintă un act declarativ de drepturi,
întrucât statul recunoscut dobândeşte personalitate juridică în
momentul formării sale ca stat. De fapt, prin actul recunoaşterii,
între cele două state se stabilesc relaţii oficiale.
Recunoaşterea poate îmbrăca mai multe forme şi anume:
recunoaşterea expresă, care este realizată prin intermediul unui
act oficial scris, comunicat statului ce urmează a fi recunoscut (de
exemplu, printr-o notă diplomatică sau o telegramă de felicitare,
trimisă de şeful altui stat);
recunoaşterea tacită, atunci când rezultă din comportamentul
statului care face recunoaşterea (de exemplu, încheie un tratat cu
acesta).
O altă clasificare a recunoaşterii se referă la:
 recunoaşterea individuală care reprezintă regula în acest
domeniu, întrucât ea este realizată de către fiecare stat în parte.
 recunoaşterea colectivă care atunci când mai multe state
acţionează în comun în această direcţie (de exemplu, prin
intermediul unui tratat).
Recunoaşterea se mai poate structura în :
 recunoaşterea de facto, care are un caracter provizoriu
acţionând în situaţia în care noul stat nu s-a consolidat.
 recunoaşterea de jure, care are un caracter definitive şi
complet, operând atunci când noul stat a devenit stabil.
În doctrina de specialitate recunoaşterea mai poate fi
întâlnită şi sub forma recunoaşterii condiţionate. Aceasta se
67
întâlneşte atunci când este supusă unor condiţii, cum ar fi
condiţia reciprocităţii recunoaşterii. De-a lungul timpului,
această formă a recunoaşterii a fost folosită în scopuri
expansioniste.85
Recunoaşterea guvernelor are loc în situaţia în care noul
guvern se formează pe o cale constituţională (de exemplu, prin
revoluţie) ori are loc formarea a două guverne.
Cu alte cuvinte, recunoaşterea guvernelor este definită ca
fiind actul unilateral prin intermediul căruia un stat acceptă
guvernul altui stat ca reprezentant al acestuia.
Recunoaşterea unui guvern are la bază două condiţii şi
anume :
- guvernul să beneficieze de suportul majorităţii
populaţiei din statul respectiv ;
- guvernul să aibă capacitatea de a achita obligaţiile
internaţionale ce revin statului său.
Printre efectele recunoaşterii guvernului putem aminti:
obţinerea dreptului de a stabili relaţii diplomatice, obţinerea
dreptului de a promova acţiuni în justiţie pe teritoriul statului care
l-a recunoscut, obţinerea imunităţii de jurisdicţie şi de execuţie
etc.
3.4. Succesiunea statelor
Fundamentul juridic internaţional al succesiunii statelor îl
constituie cele două convenţii de la Viena, respectiv Convenţia
privind succesiunea statelor la tratate (1978) şi Convenţia privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983).
Succesiunea statelor este definită de către acestea ca fiind
“substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce priveşte
raspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”.
Problema succesiunii poate apărea în situaţia:
• creării unor state noi pe teritoriul fostelor colonii;
• creării unor state noi prin fuziune sau dezmembrare;
85 De exemplu, Tratatul de la Berlin (1878), condiţiona recunoaşterea

independenţa României de garantarea respectării libertăţii de conştiinţă
şi a celei religioase pentru minorităţile naţionale.
68
• succesiunii la calitatea de membru al unei organizaţii
internaţionale;
• apariţiei unei revoluţii sociale.
Dreptul internaţional a reglementat astfel de situaţii
instituind o serie de reguli aplicabile în aceste situaţii.
Crearea unor state noi pe teritoriul fostelor colonii are loc
pe baza dreptului la autodeterminare.
Întrucât statul apărut este un nou subiect al dreptului
internaţional, vechile tratate care instituiau protectoratul şi tutela
încetează, întrucât sunt incompatibile cu noul stat suveran.
Celelalte tratate de colaborare internaţională pot fi preluate
de catre noul stat, care poate să le modifice, dacă nu corespund
intereselor sale.
Fuziunea presupune unirea mai multor state într-un
singur stat, care va dobândi calitatea de subiect de drept
internaţional (de exemplu, unificarea Germaniei prin fuziunea
R.F.G. cu R.D.G.).
Dezmembrarea unui stat presupune divizarea acestuia şi
apariţia mai multe subiecte de drept internaţional (de exemplu,
dezmembrarea Iugoslaviei). În principiu, noul subiect de drept
internaţional continuă aplicarea tratatele anterioare.
Succesiunea statelor la calitatea de membre a
organizaţiilor internaţionale se face diferenţiat, în funcţie de
condiţiile de admitere a membrilor organizaţiei.
Statul creat în urma unei revoluţii sociale, deoarece au
acelaşi teritoriu şi populaţie, nu ridică problema unei succesiuni
propriu-zise, întrucât nu apare un nou subiect de drept
internaţional. De regulă, noile structuri ale puterii dau publicităţii
o declaraţie, în care îşi arată poziţia faţă de tratatele anterioare (de
exemplu, Comunicatul Consiliul Frontului Salvării Naţionale din
România).
69
Secţiunea 4
Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate ale dreptului
internaţional
Ele au o capacitate limitată întrucât sunt o creaţie a

statelor, fiind îndreptăţite să aibă doar acele drepturi şi să-şi
asume numai acele obligaţii, care concură la realizarea scopului
pentru care au fost înfiinţate.
Fenomenul organizaţiei internaţionale marchează un pas
important în direcţia democratizării vieţii internaţionale; el
constituie un fenomen caracteristic al epocii actuale, care
influenţează sensibil continutul şi formele politicii internaţionale,
încât se vorbeşte, în prezent, chiar de formarea unei ramuri
speciale a dreptului internaţional public - dreptul organizaţiilor
internaţionale.86
Comisia de Drept Internaţional a definit organizaţia
internaţională ca fiind "o asociere de state, constituită printr-un
tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune şi
posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre care o compun"87.
N. Ecobescu definea organizaţia internaţională drept o
asociaţie voluntară de state, creată pe baza voinţei libere a
participanţilor, în scopul de a realiza pentru bunăstarea comună,
scopurile convenite, caracterizată printr-o activitate permanentă,
dotată cu organe proprii şi având atribuţiile şi personalitatea
internaţională necesară înfăptuirii scopurilor pentru care a fost
creată”88
Astfel, organizaţiile internaţionale pentru a fi subiecte de drept
internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie o organizaţie guvernamentală (creată pe baza unui tratat
internaţionale);
86 L.C.Green, Law and Society, Seand printing A.W. Sijthoff-Leyden.1977,

p.183
87 Definiţia a fost propusă de Raportorul Comisiei G. Fitz Maurice. V.
Annuaire C.D.I. 1956, vol. 2, p.106

88 N. Ecobescu, I. Voicu, op. Cit., p.177
70
• scopurile şi conţinutul statutului şi activităţile sale să
corespundă principiilor fundamentale ale dreptului internaţional;
• prin actul de constituire statele fondatoare să-i fi conferit
funcţii, care să-i permită să acţioneze în cadrul relaţiilor
internaţionale în nume propriu, adică, să dobândească drepturi şi
să-şi asume obligaţii.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor
guvernamentale permite exercitarea următoarelor drepturi:
dreptul de a guverna activitatea organelor sale interne; dreptul de
a încheia tratate; dreptul de a înfiinţa misiuni diplomatice
permanente; dreptul de legaţie activă şi pasivă; dreptul
organizaţiei şi al functionarilor ei de a beneficia de imunităţi şi
privilegii diplomatice; dreptul de a acţiona pe plan internaţional
împotriva unui alt subiect de drept.
Chiar şi statele care nu sunt membre ale organizaţiei
recunosc personalitatea juridică a acesteia.
Raportorul Comisiei de drept internaţional în problema
relaţiilor dintre state şi organizaţiile internaţionale a considerat că
organizaţiile internaţionale se definesc prin urmatoarele elemente:
„asociaţie de state” având „o baza convenţională”; „organe cu o
identitate distinctă de cea a statelor care o alcătuiesc”,
„personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre, fiind,
deşi într-o masură limitată, un subiect de drept internaţional”89.
Pe plan internaţional există două categorii de organizaţii
respectiv: organizaţiile guvernamentale şi organizaţiile
neguvernamentale.
Din punct de vedere statistic 96% din totalul organizaţiilor
internaţionale sunt reprezentate de organizaţiile
neguvernamentale, iar restul de 4 procente sunt organizaţii
guvernamentale.
Cu toate acestea, deşi ocupă o pondere foarte mică
organizaţiile guvernamentale joacă un rol important în societatea
internaţională întrucât sunt constituite, în principiu, dintr-o
89 A. El. Erian, Troisieme rapport sur les relations entre les Etats et les
organisations internationales, „Annuaire de la Commission du droit
international”, 1968, II, p.205 – 207.
71
asociere de state, pe când organizaţiile neguvernamentale au ca
membrii fondatori persoanele fizice sau juridice.
Dacă în cadrul dreptului intern relaţiile sociale sunt
reglementate de norme juridice elaborate de către organele
abilitate ale statului, în cadrul colectivităţii internaţionale nu
există un astfel de organ suprastatal, fapt ce a impus un alt tip de
abordare în acest domeniu.
Necesitatea reglementării relaţiilor internaţionale rezidă
din imperativul guvernării pozitive a unor astfel de relaţii şi al
stabilirii limitelor în cadrul cărora pot acţiona statele şi
Constituirea organizaţiilor internaţionale decurge din
necesitatea organizării politice a societăţii internaţionale ca “reacţie
la anarhia care rezultă din conflictele internaţionale şi la insuficienţa
doctrinei echilibrului”90
Cu alte cuvinte, organizaţiile internaţionale au fost create,
în principal, pentru asigurarea climatului de pace şi securitate
internaţională, fapt ce presupune luarea unor măsuri ce vizează
prevenirea şi eliminarea conflictelor armate.
Doctrina juridică a clasificat organizaţiile internaţionale în
funcţie de mai multe criterii şi anume:
1) după zona teritorială în care îşi exercită activitatea avem:
- organizaţii internaţionale cu vocaţie universală, care acţionează
pe întregul teritoriu al planetei;
- organizaţii internaţionale cu vocaţie regională, care acţionează
numai pe un anumit teritoriu.
La rândul lor, organizaţii internaţionale cu vocaţie
regională, se structurează pe două nivele si anume:
- organizaţii care au un obiect special de activitate;
- organizaţii care au o rază limitată de acţiune şi care privesc
numai o regiune geografică anume.
2) după posibilitatea de aderare avem:
- organizaţii internaţionale deschise, la care pot adera în mod liber
statele;
90 Dinh, Nguyen Quoc; Daillier, Patrick; Pellet, Alain – Droit

international public, L.G.D.J, Paris, 1994, p. 62.
72
- organizaţii internaţionale închise, la care aderarea se face numai
cu consimţământul statelor membre ale organizaţiei.
3) după obiectul de activitate avem:
- organizaţii internaţionale cu un obiect general de activitate, care
priveşte cooperarea între statele membre în orice sferă de
activitate;
- organizaţii internaţionale cu obiect special de activitate, care
priveşte numai un anumit domeniu.
4) după competenţa pe care o au, avem:
- organizaţii internaţionale de cooperare;
- organizaţii internaţionale de integrare91.
5) – după metodele de coordonare, există:
- organizaţii normative, care se limitează doar la armonizarea şi
orientarea comportamentelor şi acţiunilor propriilor membri, cum
ar fi OMS,
- organizaţii operaţionale, care se angajează direct în cadrul
operaţiilor pe care le desfăşoară,
- organizaţii mixte, care sunt în acelaşi timp normative şi
operaţionale, cum este cazul ONU.92
Structura organizaţiei internaţionale este stabilita prin
actul constitutiv al acesteia.
Generic, o organizaţie internaţională se fundamentează
pe următoarele elemente constitutive:
- un organ plenar, care cuprinde toate statele membre. Acest
organ poate fi întâlnit în sfera internaţională sub mai multe
denumiri precum: Conferinţă, Congres, Adunare Generală etc. În
vederea unei bune desfăşurări a activităţii, organul plenar poate
crea anumite comisii plenare, care au atribuţii în domeniul
pregătirii documentelor, ce urmează a fi adoptate.
- anumite organe restrânse, care pot avea atribuţii de decizie,
atribuţii tehnice etc.
91 Manuel Diez De Velasco Vallejo, Les organisations internationales,

Edition Economica, Paris, 2002, p. 19.
92 A se vedea în acest sens Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional
public şi privat, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 56.
73
Luarea deciziilor nu se face în mod uniform, fiecare
organizaţie internaţională hotărând, prin actul său constitutiv,
modul în care vor fi luate aceste decizii.
Sintetizând, putem afirma că există mai multe sisteme de
luare a hotărârilor, în principiu, în cadrul organului plenar,
fiecare stat membru are dreptul la un vot.
Există mai multe categorii referitoare la vot si anume:
1)Votul unanim, care presupune că toate statele membre votează
în aceeaşi direcţie. La rândul său, votul unanim se poate clasifica
în:
- vot unanim strict, care a fost folosit iniţial de către
organizaţiile internaţionale închise;
- vot unanim funcţional, care produce efecte juridice numai
pentru statele membre ce voteaza în această direcţie, nu şi
pentru cele care se abţin sau votează împotrivă.
2)Votul majoritar, care constituie principiul de bază în ceea ce
priveşte luarea deciziilor la nivelul organizaţiilor internaţionale.
Acesta, la rândul său, se poate clasifica în:
- vot majoritar simplu, ceea ce presupune ca luarea deciziilor
să se facă în conformitate cu voinţa a jumătate plus unu dintre
membrii organizaţiei internaţionale prezenţi şi votanţi;
- vot majoritar calificat, care presupune luarea deciziilor cu
cuantumul de două treimi din numărul statelor membre
prezente si votante. Personalitatea juridică a
organizaţiilor internaţionale se manifestă sub două aspecte şi
anume:
- pe plan intern, care este necesară datorită faptului că ele trebuie
să încheie acte juridice în dreptul intern, acte ce nu ar putea fi
realizate în absenţa unei astfel de personalităţi (de exemplu
dobândirea unui sediu al organizaţiei);
- pe plan internaţional, întrucât numai în acest fel pot dobândi
drepturi şi îşi pot asuma obligaţii la nivel internaţional
Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale este
opozabilă erga omnes93.
93 Opozabilă tuturor.
74
În principiu, membrii organizaţiilor internaţionale sunt
statele, iar în mod excepţional pot fi chiar şi anumite organizaţii
internaţionale sau popoarele aflate în lupta de eliberare naţională.
Calitatea de membru într-o organizaţie internaţională se
poate dobândi fie prin participarea înfiinţarea unei asemenea
organizaţii, ca membru fondator, fie ulterior prin aderare,
ratificare, acceptare sau aprobare.
Pierderea acestei calităţi se poate face fie prin excludere,
fie, în mod voluntar, prin retragere.
Spre deosebire de alte subiecte auxiliare de drept
internaţional, Organizaţiile Internaţionale nu acced la Statutul de
persoane juridice internaţionale decât după ce au fost create de
grupe de State, rămânând supuse voinţei creatorilor lor.94
Astfel, organizaţiile internaţionale pentru a fi subiecte de
drept internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• să fie o organizaţie guvernamentală (creată pe baza
unui tratat internaţionale);
• scopurile şi conţinutul statutului şi activităţile sale
să corespundă principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional;
• prin actul de constituire statele fondatoare să-i fi
conferit funcţii, care să-i permită să acţioneze în cadrul relaţiilor
internaţionale în nume propriu, adică, să dobândească drepturi şi
să-şi asume obligaţii.
Personalitatea juridică internaţională a organizaţiilor
guvernamentale permite exercitarea următoarelor drepturi:
dreptul de a guverna activitatea organelor sale interne, dreptul de
a încheia tratate, dreptul de a înfiinţa misiuni diplomatice
permanente, dreptul de legaţie activă şi pasivă, dreptul
organizaţiei şi al functionarilor ei de a beneficia de imunităţi şi
privilegii diplomatice, dreptul de a acţiona pe plan internaţional
împotriva unui alt subiect de drept.

75
Secţiunea 5
Statutul individului în dreptul internaţional public
Dreptul internaţional public, în principiu, nu recunoaşte

persoanei fizice calitatea de subiect de drept internaţional, întrucât
se consideră că statul este cel care mediază participarea
individului la viaţa internaţională.
În literatura de specialitate există o controversă referitoare
la recunoaşterea calităţii de subiect de drept internaţional a
individului.
S-a considerat, că se poate discuta, de această capacitate
a individului, doar în domeniul dreptului internaţional penal şi al
dreptului internaţional al drepturilor omului.
Individul, atunci când săvârşeşte infracţiuni grave,
încriminate de convenţiile internaţionale poate deveni subiect al
raspunderii penale internaţionale (de exemplu, comiterea unui
crime de război).
Dreptul internaţional al drepturilor omului este singurul
care recunoaşte individului calitatea de subiect de drept
internaţional.
Astfel, el are dreptul de a sesiza instituţiile jurisdicţionale
internaţionale în legătură cu unele încălcări ale drepturilor
omului.
Individul este tratat de pe poziţii de egalitate cu statul în
faţa instanţei internaţionale.
Secţiunea 6
Alte entităţi ale societăţii internaţionale
Naţiunile şi popoarele care luptă pentru eliberare

Odată cu consacrarea principiului fundamental al
dreptului internaţional public, respectiv principiul
autodeterminării, s-a legalizat lupta de eliberare naţională a
popoarelor asuprite, în vederea constituirii într-un stat
independent.
Astfel, li s-a recunoscut acestora calitatea de subiecte de
drept internaţional public.
76
Trebuie precizat faptul că această calitate are un caracter
limitat şi tranzitoriu subzistând până la constituirea noului stat
independent.
Personalitatea juridică internaţională a statului se
dobândeşte în momentul înfiinţării unor organe proprii de
conducere şi execuţie.
Printre drepturile de care se bucură aceste entităţi ale
societăţii internaţionale putem enumera:
 dreptul de a încheia tratate internaţionale;
 dreptul de a întreţine relaţii oficiale internaţionale;
 dreptul de a primi ajutoare din partea subiectelor de
drept internaţional;
 dreptul de a contribui la crearea normelor dreptului
Secţiunea 7
Sfântul Scaun
Prin tratatul de la Latran din 1929 dintre Italia şi Sfântul

Scaun, a fost creată Cetatea Vaticanului şi Sfântul Scaun a intrat
în rândul Statelor suverane. Ca subiect de drept internaţional,
Sfântul Scaun marchează tranziţia de la subiectul de drept
internaţional cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele cu
un caracter total diferit. Uneori, Sfântul Scaun a avut o bază
teritorială, alteori, nu. Este, deci, vorba de un subiect de drept
internaţional organizat din punct de vedere teritorial, cu trăsături
speciale proprii, caracterul său teritorial fiind mai curând
accidental, decât esenţial. De fapt, din cauza poziţiei Papei de şef al
unei organizaţii mondiale – Biserica Romano-Catolică – şi nu
pentru că Papa este şeful unui Stat simbolic, Statele îi recunosc
Sfântului Scaun calitatea de subiect de drept internaţional.95

77
CAPITOLUL V
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI
Secţiunea 1
OBIECTIVE Aspecte generale
DE
STUDIU
Conferinţa de la Montevideo
1. Aspecte generale din 1933 a stabilit că un stat este
subiect de drept internaţional dacă
2. Populaţia se fundamentează pe următoarele 4
elemente definitorii şi anume:
3. Teritoriul
populaţia, teritoriul, guvernul şi
capacitatea de a intra în relaţii cu
alte state.
Secţiunea 2
Populaţia
Aceasta trebuie să fie o colectivitate permanentă, relativ

organizată şi numeroasă.
În dreptul internaţional prin populaţia unui stat se
înţelege totalitatea indivizilor sedentari aflaţi pe teritoriul său şi
care sunt supuşi aceleeaşi autorităţi.
În conformitate cu această definiţie din populaţia statului
fac parte:
• cetăţenii statului (naţionali sau resortisanţi)
• străinii (cetăţenii unui alt stat);
• bipatrizii (personele cu dublă cetăţenie);
• apatrizii (persoanele fără cetăţenie);
• persoanele strămutate.
Nu intră sub jurisdicţia statului personalul diplomatic şi
consular, care aparţine statelor străine, precum şi funcţionarii
internaţionali, care beneficiază de imunităţi şi privilegii
diplomatice. Statul este cel care stabileşte prin legislaţia sa
internă, care este regimul juridic aplicabil persoanelor ce formează
populaţia sa.
78
2.1. Regimul juridic aplicabil cetăţenilor statului
Lato sensu cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat.
Această legătură există încă din vremea dreptului roman civis
romanus, care făcea referinţă la acea parte a populaţiei
competentă în soluţionarea treburilor politice dintr-un Stat.
Revoluţia Franceză este însă cea care va perfecţiona şi generaliza
conceptul cetăţeniei, prin intermediul Declaraţiei Drepturilor
Omului şi Cetăţeanului din 1789.96
Dobândirea cetăţeniei, schimbarea sau pierderea ei sunt
probleme care ţin de competenţa internă, exclusivă a fiecărui stat.
În mod excepţional în situaţia în care o zonă teritorială
trece de sub suveranitatea unui stat sub suveranitatea altui stat,
există instituţia opţiunii în materia cetăţeniei, fapt ce se
concretizează în posibilitatea alegerii uneia dintre cele două
cetăţenii.
În cazul transferului unei populaţii dintr-un stat în altul,
prin tratatele internaţionale care reglementează această
operaţiune se stabileşte şi cetăţenia pe care o va avea populaţia
transferată.
Cetăţenii statului reprezintă singura categorie din cadrul
populaţiei unei ţări, care se bucură de exercitarea tuturor
drepturilor şi obligaţiilor prevazute în legislaţia naţională.
Acordarea cetăţeniei este de competenţa fiecărui stat în
parte.
Există anumite condiţii care trebuiesc îndeplinite pentru
ca acordarea cetăţeniei să fie valabilă şi anume:
 caracterul licit al acesteia ceea ce presupune să nu fie
acordată pe baza unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase
sau politice);
 acordarea cetăţeniei sa aibă în vedere legatura efectivă
a individului cu statul;

79
 să fie fundamentată pe principiile şi normele dreptului
internaţional.
Ignorarea acestor condiţii poate avea drept efect
nerecunoaşterea cetăţeniei de către statele comunităţii
internaţionale.
Cetăţenia se poate dobândi pe două căi şi anume prin
naştere şi prin naturalizare.
La baza dobândirii cetăţeniei prin naştere se pot aplica
următoarele principii:
- principiul jus sanguinis97;
- principiul jus soli98.
Al doilea caz de dobândire a cetăţeniei se obţine la cererea
persoanei, după îndeplinirea anumitor condiţii, respectiv:
• să fi locuit o perioadă de timp pe teritoriul statului;
• să cunoască limba naţională;
• să dispună de un loc de muncă şi de mijloace de
existenţă;
• să nu aibă condamnări penale;
• să nu fi desfăşurat vreo activitate împotriva intereselor
statului ce acordă cetăţenia etc.
Naturalizarea apare, de regulă, ca urmarea căsătoriei sau
a rezidenţei pe teritoriul unui stat.
Legea română stipulează că cetăţenia se dobândeşte pe
următoarele căi : prin naştere, prin adopţie, prin repatriere, la
cerere.
Pierderea cetăţeniei poate avea loc prin retragere şi prin
renunţare.
Retragerea constituie sancţiunea ce se aplică individului
care a comis fapte grave împotriva statului ce i-a acordat
cetăţenia. Ea mai poate apărea şi în situaţia în care a obţinut
fraudulos cetăţenia.
97 Principiul legaturii de sânge conform căruia copilul dobândeşte

cetăţenia parinţilor indiferent de locul naşterii.
98 Principiul locului naşterii conform căruia copilul dobândeşte cetăţenia
statului pe teritoriul căruia se naşte.
80
Renunţarea la cetăţenie reprezintă o facultate a
cetăţeanului, care se materializează în situaţia în care, o persoana
se stabileşte într-un stat, care nu aplică principiul bipatridiei.
Renunţarea are un caracter intuitu personae, operând numai
asupra aceluia care o face şi nu asupra membrilor familiei
acestuia.
2.2. Regimul juridic aplicabil apatrizilor
Apatridia este situaţia unei persoane care nu are nici o
cetăţenie. Ea se poate ivi în următoarele împrejurări:
• copilul născut din părinţi fără cetăţenie pe teritoriul
unui stat, care aplică principiul "dreptului sângelui";
• persoanele ce au pierdut cetăţenia unui stat fără a
dobândi altă cetăţenie.
Apatrizii au un statut juridic mai precar decât al străinilor,
motiv pentru care se bucură de mai puţine drepturi decât
cetăţenii statului respectiv. Concret ei nu se bucură de o serie de
drepturi politice cum ar fi: dreptul de vot, dreptul de a alege,
dreptul de a fi ales etc.
Sub auspiciile O.N.U. au fost adoptate două convenţii,
care au urmărit înlăturarea cazurilor de apatridie şi anume:
Convenţia pentru reducerea cazurilor de apatridie în viitor (1957);
Convenţia pentru înlăturarea apatridiei (1960).
Aceste convenţii au instituit o serie de reguli printre care
amintim:
- pierderea cetăţeniei nu va opera decât în momentul
dobândirii unei noi cetăţenii;
- copilul născut din părinţi necunoscuţi, dacă nu i se
cunoaşte locul naşterii va primi cetăţenia statului pe teritoriul
căruia a fost găsit. Atunci când se va cunoaşte cetăţenia unuia
dintre părinţi copilul poate dobândi această cetăţenie;
- copilul născut din părinţi apatrizi va primi cetăţenia
statului pe al cărui teritoriu a fost născut.
Statutul juridic al apatrizilor este apropiat de cel al
străinilor cu excepţia faptului că ei nu benenficiază de protecţie
diplomatică a vreunui stat.
81
2.3. Regimul juridic aplicabil bipatrizilor
Bipatridia reprezintă situaţia unei persoane, care are, în
acelaşi timp, cetăţenia a două state.
Această situaţie se poate întâlni în cazul unui copil născut
din părinţi, ce sunt cetăţeni ai unui stat care aplică "dreptul
sângelui" în ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei, pe teritorul
unui stat, care aplică principiul dreptului solului în această
materie.
În această situaţie copilul respectiv va dobândi ambele
cetăţenii.
Un alt caz de bipatridie este acela al căsătoriei unei femei
cu un cetăţean străin, atunci când în urma acestei căsătorii
femeia nu pierde cetăţenia proprie, însă primeşte cetăţenia
statului căruia îi aparţine soţul.
Dubla cetăţenie se poate întâlni şi în cazul adopţiei sau
îndeplinirii serviciului militar într-un stat străin.
După primul război mondial a avut loc la Haga, în 1930,
prima conferinţă de codificare a dreptului internaţional, ocazie cu
care s-a căutat să se ajungă la un sistem de înlăturare a dublei
cetăţenii.
Aceeaşi conferinţă a formulat în protocolul ei o serie de
reguli referitoare la bipatrizi şi anume:
• persoana cu dublă cetăţenie aflată pe teritoriul unuia
dintre statele a căror cetăţenie o are nu poate invoca protecţia
diplomatică a celuilalt stat;
• bipatridul va îndeplini serviciul militar în statul pe al
cărui teritoriu trăieşte mai mult;
• persoana cu dublă cetăţenie poate fi absolvită de
îndeplinirea stagiului militar dacă, conform legislaţiei statului
respectiv, renunţă la cetăţenia acestuia în momentul majoratului.
2.4. Regimul juridic aplicabil străinilor
Cetăţeanul străin este acea persoană fizică, care se află pe
teritoriul unui stat fără să aibă cetăţenia acestuia, dar care însă
are cetăţenia altui stat. În general, străinul beneficiază de toate
drepturile cetăţeanului statului respectiv, cu excepţia drepturilor
politice.
82
Intrarea unui străin pe teritoriul unui stat uneori este
condiţionată de cerinţa vizei.
În doctrina internaţională sunt cunoscute următoarele
regimuri juridice aplicabile cetăţenilor străini:
• regimul naţional în cadrul căruia statul în cauză acordă
cetăţenilor străini aceleaşi drepturi civile, economice, sociale şi
culturale pe care le acordă şi cetăţenilor săi;
• regimul special conform căruia cetăţenii străini au
drepturile prevăzute în convenţiile internaţionale sau în legislaţiile
lor proprii;
• regimul naţiunii celei mai favorizate conform căruia un
stat acordă cetăţenilor străini drepturi egale cu cele acordate de
acesta cetăţenilor oricărui stat terţ;
• regimul de tratament minim reciproc se acordă pe baza
unor convenţii bilaterale care pot fi de două feluri:
- reciprocitate materială când statele părţi la convenţie
acordă străinilor aceleaşi drepturi;
- reciprocitate formală când fiecare stat acordă străinilor
drepturi prevăzute în legislaţia internă referitoare la statutul
juridic al străinilor.
În ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile acordate
străinilor, ele nu trebuie să depăşească drepturile acordate
propriilor cetăţeni.
Străinii se bucură de următoarele drepturi: dreptul la
viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea persoanei; dreptul de a se
căsători; dreptul la egală ocrotire a legii; dreptul de a fi recunoscut
ca subiect de drept; egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie;
dreptul la o cetăţenie; dreptul la proprietate; dreptul de a nu fi
supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în
familie, în domiciliu sau în corespondenţa sa sau a unei atingeri
ilegale aduse onoarei ori reputaţiei; dreptul la muncă; dreptul la
asigurare socială; dreptul mamelor la ocrotire socială; dreptul
copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială; dreptul de asociere,
inclusiv în sindicate; dreptul la odihnă şi la timp liber; dreptul
persoanei la un nivel de trai suficient pentru familia sa; dreptul la
concediu plătit; dreptul persoanei la realizarea drepturilor din
domeniile vieţii economice, sociale şi culturale pentru menţinerea
83
demnităţii sale; dreptul la sănătate; dreptul la educaţie; dreptul de
a participa la viaţa culturală; dreptul de a beneficia de progresul
tehnic şi de aplicaţiile sale; dreptul persoanei de a beneficia de
protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din operele
sale.
Cetăţenii străini se bucură de protecţia diplomatică a
statului lor, pe perioada în care aceştia se află în străinătate.
Statul pe teritoriul căruia se află cetăţenii străini are
dreptul de a-i expulza în situaţia în care aceştia desfăşoară acţiuni
duşmănoase faţă de statul respectiv.
Expulzarea nu acţionează decât asupra cetăţenilor străini
nu şi asupra cetăţenilor statului respectiv.
Dreptul de azil reprezintă dreptul unui stat de a acorda
cetăţenilor altui stat urmăriţi pentru activitatea lor politică,
ştiinţifică sau de luptă pentru eliberarea popoarelor, posibilitatea
intrării pe teritoriul lor în vederea stabilirii domiciliului şi de a
refuza extrădarea lor.
Străinii care au primit dreptul de azil în România pot fi
scutiţi de unele obligaţii ce le revin. Conform art. 18 din
Constituţie, dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii,
cu respectarea tratatelor la care ţara noastră este parte. În cazul în
care s-a acordat azilul, cei ce beneficiază de el au obligaţia de a
respecta legile române99.
Azilul trebuie acordat oricărei persoane, care este urmărită
în ţara sa pentru considerente rasiale, religioase, pentru opinii
politice, pentru apartenenţa la un grup social sau pentru lupta
dusă împotriva apartheidului şi colonialismului.
Dreptul de azil nu se acordă persoanelor, care sunt
urmărite pentru infracţiuni de drept comun sau pentru acţiuni
contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite100.
Aceste acţiuni se concretizează în crimele împotriva păcii,
crimele de război şi cele împotriva umanităţii.
99 A Adrian Pricopi, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura

Actami, Bucureşti, 1999, p. 89.
100 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14.
84
Azilul poate îmbrăca două forme de manifestare, respectiv
azilul teritorial şi azilul diplomatic.
Azilul teritorial se acordă la cererea unor persoane care
sunt persecutaţi în statele de origine pentru opiniile lor politice.
Odata acordat azilul, statul are obligaţia de a asigura o
protecţie a azilantului care are ca scop integrarea acestuia în
societate.
Azilul diplomatic constă în oferirea de găzduire în localurile
ambasadelor străine, a cetăţenilor statului acreditar.
Această instituţie a fost iniţial recunoscută doar de ţările
latino-americane (Convenţia de la Havana din 1928) şi justificată
printr-o rezoluţie din 1950 de către Institutul de Drept
Internaţional de la Bruxelles. Cu toate acestea, azilul nu este
recunoscut ca şi instituţie juridică, practica ţărilor
latino-americane fiind mai mult o simplă cutumă locală – din
punctul de vedere al CIJ, azilul Dreptul Internaţional Public
reprezintă o derogare de la suveranitatea unui Stat, prin aceea că
sustrage o persoană de la aplicarea justiţiei acelui Stat.101
Motivaţia acordării azilului diplomatic este aceea că viaţa
acestora este în pericol datorită unor evenimente interne
excepţionale.
Acordarea acestui azil are la bază considerente de ordin
umanitar.
De regulă, azilul diplomatic se poate acorda fie pe baza
unor convenţii, fie pe bază de reciprocitate.
Această instituţie s-a regăsit în cuprinsul unor serii de
convenţii, dintre care putem aminti:
• Tratatul de drept internaţional penal semnat la Montevideo în
1889;
• Convenţia de la Havana din 1928 privind azilul;
• Convenţia privind azilul politic de la Montevideo din 1933;
• Tratatul de la Montevideo din 1939;
• Convenţia de la Caracas, din 1959, privind azilul diplomatic.

85
În principiu, această instituţie nu se poate aplica decât în
ţările care au aderat la aceste convenţii şi în legislaţiile cărora azilul
este recunoscut ca drept.
Nu este necesară condiţia reciprocităţii.
Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat instituţia
azilului diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului
implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage
infractorul de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi constituie o
intervenţie în domenii, care ţin exclusiv de competenţa acestui
stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât
dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat) şi a statuat
că azilul este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent
şi persistent şi în acest caz, nu constituie o chestiune de drept ci
de acţiune umanitară102.
Extrădarea
Reprezintă instituţia juridică, prin care se urmăreşte
predarea autorului unei infracţiuni de către statul care îl deţine,
unui alt stat, la cererea expresă a acestuia în vederea judecării sau
executării pedepsei la care a fost condamnat.
Din punct de vedere naţional, actul de asistenţă juridică
interstatală în materie penală, care are drept scop predarea unei
persoane urmărite sau condamnate penal dinspre domeniul
suveranităţii juridice, a unui stat către domeniul unui alt stat
poartă denumirea de extrădare103.
Instituţia extrădării are la bază principiul suveranităţii
statelor, fiind una din formele cele mai importante ale luptei
statelor împotriva criminalităţii.
Statele au dreptul să refuze extrădarea unui infractor. De
la aplicarea acestui drept fac excepţie persoanele, care au săvârşit
crime împotriva păcii şi umanităţii.
Din categoria persoanelor care nu se extrădează fac parte:
• autorii infracţiunilor cu caracter politic, care sunt
cetăţeni străini;
102I.C.J., Asylum Case, Reports, 1950, p. 266.

103Adrian Pricopi, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura
86
• cetăţenii statului respectiv;
• persoanele care au săvârşit delicte militare, vamale sau
fiscale (în anumite cazuri).
Extrădarea se fundamentează pe două principii şi anume:
principiul reciprocităţii şi principiul specializării.
Pentru ca o persoană să fie extrădată trebuie să
îndeplinească anumite condiţii, respectiv:
• obiectul infracţiunii săvârşite este prevăzut în convenţiile
internaţionale încheiate;
• principiul dublei încriminări conform căruia infracţiunea
trebuie să fie pedepsită atât de legislaţia statului care solicită
extrădarea cât şi în legislaţia statului care deţine infractorul;
• pedeapsa pentru fapta săvârşită să fie mai mare de un
an iar modalitatea de executare este aceea a închisorii.
Infractorul nu poate fi judecat decât pentru fapta pentru
care a fost extrădat.
Există anumite reguli generale ce stau la baza statutului
juridic al străinilor şi anume:
• statul are dreptul de a expulza un cetăţean străin numai pentru
motive legale şi temeinice;
• statul este obligat să admită intrarea unui străin pe teritoriul
sau, dar numai dacă acesta îndeplineşte anumite condiţii
prevăzute în legislaţia internă a statului respectiv.
Extrădarea nu va avea loc în următoarele situaţii:
• dacă fapta săvârşită s-a prescris;
• dacă infractorul a fost deja judecat pentru infracţiunea
respectivă;
• dacă a încetat procesul penal.
Extrădarea poate fi cerută de:
 statul al cărui cetăţean este infractorul;
 statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită infracţiunea;
 statul care a suferit paguba de pe urma infracţiunii.
Cererea de extrădare se face pe cale diplomatică.
Măsura extradării se poate lua fie în baza unor convenţii
internaţionale, pe baza de reciprocitate, fie în temeiul legislaţiei
interne.
87
Expulzarea cetăţenilor străini
Expulzarea reprezintă sancţiunea luată de un stat, de a
constrânge un cetăţean străin să-i părăsească teritoriul, atunci
când cetăţeanul străin se află pe teritoriul său, act motivat pe
raţiunea ocrotirii ordinii publice, a regimului politic, a sistemului
economic sau a securităţii naţionale.
Competenţa de a face expulzarea o are instanţa
judecătorească.
Cetăţenii români nu pot fi expulzaţi din România104.
În mod exceptional, conform art. 19, alineatul 2 din
Constituţia României, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.
Expulzarea intervine în următoarele cazuri:
• străinilor cu drept de şedere temporară în România i s-a
ridicat acest drept şi care nu părăseşte ţara în termenul
indicat;
• străinului domiciliat în ţară i s-a revocat domiciliul şi, de
asemenea, nu se conformează obligaţiei de părăsire a ţării105.
În mod excepţional, dacă străinul nu are posibilitatea să
plece din ţară din anumite condiţii obiective, i se stabileşte
obligaţia de şedere într-o anumită localitate, până când încetează
aceste condiţii.
Este interzisă expulzarea colectivă de străini de către un
stat, întrucât această sancţiune are un caracter individual.
Regimul juridic al străinilor în România
Intrarea străinilor în ţară.
Accesul străinilor în ţară se face pe baza actelor necesare
pentru trecerea frontierei respectiv a paşaportului şi cu
îndeplinirea formalităţilor prevăzute atât de legea română, cât şi
de legea statului de origine.
104Constituţia României, art. 19, alin.1.

105Adrian Pricopi, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura
88
Intrarea se face prin punctele de control sau alte locuri
anume stabilite pentru acest scop. Viza de intrare poate fi refuzată
în unele cazuri prevăzute de legislaţia română106.
Şederea străinilor în ţară
Străinii îşi pot stabili domiciliul în România sau pot avea o
şedere temporară la noi în ţară.
Străinii au dreptul de şedere pentru timpul prevăzut în
viza română de intrare107.
În situaţia stabilirii domiciliului străinilor le este aplicabil
regimul juridic prevăzut pentru cetăţenii români cu privire la
domiciliu precum şi alte reguli specifice care ţin de condiţia lor
juridică.
Conform legislaţiei noastre stabilirea domiciliului pentru
un cetăţean străin în România este aprobată de Preşedintele
României.
În acest sens, cetăţeanul străin trebuie să depună o cerere
împreună cu toată documentaţia aferentă prevăzută de legislaţia
noastră.
Cererea se depune fie la misiunile diplomatice sau
consulare române, atunci când cetăţeanul străin, care doreşte să-
şi stabilească domiciliul în România se află în străinătate, fie la
Inspectoratul Judeţean al Ministerului de Interne, atunci când
cetăţeanul străin se află în România.
Odată ce a fost aprobată cererea şi au fost efectuate
formalităţile, cetăţeanul străin dobândeşte domiciliul în România,
pe care nu îl poate pierde decât dacă, în mod excepţional, i se
revocă stabilirea domiciliului în România, de către preşedintele
ţării.
Domiciliul exprimă în dreptul internaţional privat legătura
dintre o persoană şi un sistem de drept.
106 Adrian Pricopi, Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, Editura

89
În cazul nostru domiciliul reprezintă punctul de legătură
dintre cetăţeanul străin şi legea română, punct care determină
aplicarea legii materiale române.
Ieşirea străinilor din ţară
Străinii pot ieşi din România pe baza documentelor
prevăzute de lege pentru trecerea frontierei de stat române şi a
vizelor române de intrare-ieşire în şi din ţară108.
Părăsirea ţării noastre de către cetăţeanul străin este
obligatorie în două situaţii:
• atunci când i-a expirat termenul de şedere;
• în situaţia în care i s-a ridicat dreptul de şedere.
Pentru cetăţenii străini care au domiciliul în România, este
obligatoriu să părăsească teritoriul statului român în situaţia în
care i s-a ridicat dreptul de a rămâne în ţară.
Personalul diplomatic şi consular
Intrarea, şederea, evidenţa şi ieşirea din ţară a persoanelor
din această categorie, inclusiv a membrilor lor de familie sunt
supuse unui regim special109.
Acest regim va fi dezbătut ulterior.
2.5. Refugiaţii şi persoanele strămutate
Refugiatul este definit ca fiind persoana care, în urma unor
temeiuri jusitficate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie,
naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se
găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza
acestor temeri, nu doreşte să revină în acea ţara110.
Acordarea statutului de refugiat se face individual şi nu pe
grupuri de persoane.
Istoric vorbind, această situaţie a apărut după primul
război mondial, precum şi în contextul instaurat ulterior. În 1951
era creat Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR) şi era
adoptată Convenţia privind Statutul Juridic al Refugiaţilor, prin


110 Convenţia O.N.U. din 1951, privind statutul refugiaţilor, art.1.
90
care se stabileau drepturi elementare în materia drepturilor civile,
convenţie la care România a aderat în 1991. Prin această
convenţie se stabileşte principiul acordării tratamentului naţional
în favoarea refugiaţilor în anumite domenii (învăţământ, legislaţia
muncii, protecţia socială, libertăţi fundamentale şi religioase,
dreptul de a acţiona în justiţie).111
Persoanele strămutate sunt definite ca fiind acele
persoane, care au fost deportate pe teritoriul unor state străine,
datorită unor conflicte armate existente în statele de origine. Pe
plan internaţional au fost încheiate o serie de convenţii ce au ca
obiect asigurarea repatrierii strămutaţilor.
Refugiaţii şi strămutaţii au un regim juridic similar cu cel
al străinilor.
Statele care au pe teritoriul lor o asemenea categorie de
persoane, au o obligaţie imperativă de a nu returna refugiaţii în
alte state unde drepturile fundamentale ale omului le-ar fi
încălcate.
În România, acordarea a statutului de refugiat se face pe
baza cereri motivate, adresate fie unei misiuni diplomatice sau
consulare, fie Direcţiei generale a poliţiei sau altor organe locale.
Cereriea solicitantului poate respinsă pentru urmatoarele
motive:
• comiterea unor infracţiuni ce aduc atingere păcii sau
umanităţii;
• comiterea unor fapte contrare Cartei O.N.U.;
• dacă face parte dintr-o grupare care ameninţă
siguranţa naţională sau ordinea publică;
• dacă a comis o infracţiune pedepsită cu închisoare
mai mare de 3 ani;
• dacă a dobândit statutul de refugiat în alt stat.

91
Secţiunea 3
Teritoriul
3.1. Aspecte generale

Teritoriul în dreptul internaţional se clasifică în două mari
categorii şi anume:
• spaţii aflate sub suveranitatea statelor;
• spaţii nesupuse suveranităţii statelor.
Teritoriul reprezintă principalul obiect al exercitării
suveranităţii. Teritoriul de stat este spaţiul geografic în limitele
căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale,
naturale ale existenţei statului. Spre deosebire de organizaţia
gentilică, bazată pe legăturile de sânge ale membrilor săi, statul se
caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca urmare a
aşezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.
,,Faţă de vechea organizaţie gentilică, statul se caracterizează, în
primul rând, prin împărţirea supuşilor săi pe bază teritorială”112.
Doctrina dreptului internaţional a cunoscut patru teorii
principale referitoare la natura juridică a teritoriului de stat şi
anume:
 teoria teritoriului-subiect conform căreia teritoriul
reprezenta un element constitutiv al statului;
 teoria teritoriului-obiect conform căreia teritoriul constituie
obiectul asupra căruia statul îşi exercită autoritatea;
 teoria teritoriului-limită113 conform căreia teritoriul este
limita exerciţiului puterilor guvernanţilor;
 teoria competenţei conform căreia teritoriul reprezintă
suprafaţa asupra căreia îşi face aplicarea un sistem
juridic.
În componenţa teritoriului de stat intră următoarele:
112 K. Marx, Fr.Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului,

în Opere alese, vol. II, Bucureşti, Editura politică, 1967, p.297.
113 Care mai poate fi întâlnită şi subdenumirea de teoria spaţiului sau a
limitei.
92
• spaţiul terestru, care include solul şi subsolul cuprins în
limitele frontierelor de stat, indiferent dacă acesta este format
dintr-o singură întindere sau este despărţit de ape maritime;
• spaţiul acvatic, care cuprinde apele interioare iar pentru
statele cu ieşire la mare mai cuprinde în plus şi apele maritime
interioare şi marea teritorială;
• spaţiul aerian, care reprezintă coloana de aer situată
deasupra teritoriului terestru şi a spaţiului acvatic al statului;
• cablurile submarine;
• sectoarele polare.
3.2. Teritoriul terestru
3.2.1. Modalităţi de dobândire
De-a lungul timpului au existat mai multe modalităţi de
dobândire şi modificare a teritoriului terestru printre care putem
aminti:
• ocupaţia de teritorii conform căreia primii descoperitori ai
unui nou teritoriu, care era considerat fără stăpân, deveneau
proprietarii acestui teritoriu. Ea s-a fundamentat pe două teorii şi
anume:
- teoria dobândirii originare;
- teoria priorităţii descoperirii.
Noile pământuri descoperite erau socotite „fără stăpân”
(res nullius), iar stabilirea chiar formală, asupra lor a puterii
statului cotropitor, aşa-zisa „ocupaţie iniţială”, era recunoscută ca
temei juridic pentru aplicarea acestor teritorii.114
Cu toate acestea, teritoriul considerat ca fiind „fără
stăpân” avea de fapt un proprietar, reprezentat de populaţia
autohtonă.
Dintr-o perspectivă istorică, termenul de „dobândire de
teritorii” se referă la modurile prin care, în trecut, anumite state şi-
114 A. Decencière - Ferrandière, Essai historique et critique sur

lâoccupation comme mode dâacquérir les territoires en droit international, în
„Revue de droit international et législation compare”, 1937, p. 362.
93
au lărgit teritoriul, fără ca prin aceasta să se micşoreze
corespunzător teritoriului altui stat115.
• cucerirea de teritorii care constă în anexarea unor teritorii în
urma unui război.
Doctrina dreptului internaţional clasic, considera cucerirea sau
anexarea cu forţa ca fiind un mod legal de dobândire a unor
teritorii, dar odată cu scoaterea războiului în afara legii, orice astfel
de achiziţii teritoriale sunt nule.
• prescripţia - care a fost preluată din dreptul civil şi aplicată în
dreptul internaţional public.
Această formă de prescripţie era considerată legală chiar dacă
luarea în posesie iniţială a avut la bază un act ilicit.
• cesiunea de teritorii - care constă în renunţarea de către un
stat la un teritoriu în favoarea altui stat. Ea putea avea loc cu
ocazia semnării unor tratate de pace.
Se consideră că asemenea modificări de teritoriu, care sunt în
acelaşi timp modalităţi de dobândire a teritoriului, sunt legale
numai dacă au la bază voinţa suverană a poporului care locuieşte
pe acel teritoriu116.
• donaţia - care a fost preluată tot din dreptul civil;
• vânzarea de teritorii, instituţie preluată din dreptul civil;
• continuitatea consta în extinderea suveranităţii unui teritoriu
asupra unor zone alăturate, care, în mod frecvent, din punctul de
vedere al suprafeţei, mai întinse decât teritoriul iniţial.
• contiguitatea consta în extinderea suveranităţii unei insule
asupra întregului arhipeleg.
• plebiscitul - este singura modalitate de modificare a teritoriului
admisă de dreptul internaţional contemporan. El constă în voinţa
exprimată de populaţia care trăieşte pe acest teritoriu de a înfiinţa
un nou stat sau de a se anexa la un alt stat.
Pentru ca plebiscitul să fie recunoscut de dreptul
internaţional trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
115 Nicolae Ţaţomir, Drept internaţional contemporan, Editura

Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 1972, p. 206.
116 Marţian Niciu, Drept internaţional public, Editura Servosat, Arad,
1997, p. 79.
94
 să fie premergător actului cesiunii unui teritoriu ;
 să fie organizat pe baza unui vot secret;
 desfăşurarea plebiscitului să se facă sub controlul unor
observatori internaţionali.
3.2.2. Delimitarea teritoriului
Limitele între care îşi exercită un stat suveranitatea sunt
desemnate de frontierele de stat.
Frontierele de stat sunt definite ca fiind liniile reale sau
imaginare trasate între anumite puncte prin care se delimitează
teritoriul statului inclusiv faţă de marea liberă şi faţă de spaţiul
extraterestru.
Frontierele se clasifică în două mari categorii:
• frontiere naturale - care se trasează cu ajutorul
formelor de relief;
• frontiere artificiale - care sunt trasate de către
state pe baza consimţământului reciproc. Ele la rândul lor pot fi:
- frontiere geometrice, care sunt frontiere trasate prin linii
drepte între anumite puncte;
- frontiere astronomice, care sunt frontierele trasate cu
ajutorul unor paralele sau meridiane geografice;
Stabilirea froniterelor de stat are la bază două operaţiuni :
• delimitarea frontierelor;
• demarcarea frontierelor.
Delimitarea frontierelor se face printr-un tratat
internaţional la care se anexează şi alte documente (hărţi
topografice, schiţe);
Demarcarea frontierelor se face prin stabilirea la faţa
locului a liniei de frontieră, ceea ce presupune şi baterea bornelor
de frontieră.
Baterea bornelor: operaţie de materializare a frontierei pe
teren, prin mijloacele convenite prin demarcare.117
Pentru acest lucru se vor constitui comisii mixte care vor
întocmi procese verbale de demarcare, la care se ataşează

95
fotografii de descriere a semnelor de frontieră şi fotografii adiţionale
referitoare la modul de folosire şi întreţinere a drumurilor, a
cursurilor de apă şi a semnelor de frontieră.
Fixarea frontierelor presupune o serie de reguli ce-şi fac
aplicabilitatea în acest domeniu. Astfel:
• dacă frontierea trebuie să se fixeze pe crestele unor munţi,
aceasta va trece obligatoriu pe linia ce uneşte cele mai înalte
vârfuri ale munţilor;
• dacă frontiera trebuie să se stabilească pe cursul unei ape
curgătoare vor fi avute în vedere următoarele:
 dacă apele curgătoare au mai multe braţe, frontiera se va
face pe braţul principal;
 dacă apa curgătoare este navigabilă, frontiera se va stabili
pe linia celor mai mari adâncimi;
 dacă apa curgătoare este nenavigabilă, frontiera se va
stabili pe linia mediană a acesteia;
• frontierele maritime se fixează de fiecare stat în parte în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Montego-Bay din
1982;
• frontierele aeriene se trasează printr-o linie perpendiculară,
care porneşte de la frontiera terestră sau acvatică până la limita
inferioară a spaţiului cosmic.
Regimul juridic al frontierelor
Se stabileşte atât prin legislaţia internă a fiecărui stat, cât
şi prin convenţii internaţionale.
În cadrul acestui regim juridic este reglementat:
• traficul de frontieră;
• regimul muncitorilor frontalieri;
• regimul frontalier al bunurilor;
• protecţia şi exploatarea faunei şi florei de pe frontiere;
• exploatarea zăcămintelor din zona de frontieră;
• protecţia mediului;
• vecinătatea aeriană.
96
3.2.3. Regimul juridic al frontierelor de stat ale
României
Sediul materiei îl găsim în Legea nr. 56/1992 privind
frontiera de stat a României, care a suferit o serie de modificări
aduse prin OUG nr. 105/2001 şi OUG nr. 130/2008.
Conform art. 5, alineatul 1 al OUG nr. 130/2008, regimul
juridic al frontierelor de stat ale României este definit ca fiind
"totalitatea regulilor prevăzute în legislaţia internă care privesc
frontiera de stat şi desfăşurarea diferitelor activităţi în zona de
frontiera, în zona aeroporturilor şi porturilor deschise traficului
internaţional".
Sunt stipulae anumite reglementări referitoare la zona de
frontieră cum ar fi:
• plantarea pomilor şi arborilor, care este permisă numai
la o distanţă de 500 metri de la linia de frontieră;
• culturile înalte, care pot fi plantate numai la 250 metri
de la linia de frontieră;
• zona de frontieră, care se întinde 30 de km în interiorul
ţării de la linia de frontieră.
Pentru anumite infracţiuni în acest domeniu legea
prevede sancţiuni cum ar fi: trecerea frauduloasă a frontierei de
stat, racolarea de persoane, îndrumarea sau însoţirea acestora în
vederea trecerii frauduloase a frontierei, care sunt pedepsite cu
închisoarea.
3.2.4. Zone teritoriale cu regim special
Pentru evitarea unor conflicte armate între state au fost
constituite anumite zone care au regim juridic special.
Aceste zone pot privi atât teritorii geografice aflate sub
suveranitatea unor state cât şi teritorii nesupuse unei asemenea
suveranităţi.
Regimurile speciale ale acestor teritorii se concretizează în
demilitarizare, neutralizare şi denuclearizare.
Demilitarizarea este statutul juridic aplicabil unui
anumit teritoriu potrivit căruia, pe acel teritoriu vor fi desfiinţate
toate instalaţiile militare şi vor fi îndepărtate forţele armate ale
unui stat.
97
Zona demilitarizată poate cuprinde părţi ale teritoriului
unui stat cât şi zone nesupuse suveranităţii naţionale.
Demilitarizarea poate fi totală sau parţială.
Demilitarizarea totală priveşte întregul teritoriu, iar
demilitarizarea parţială se referă numai la o anumită parte a
teritoriului, de regulă la zona de frontieră.
De asemenea, demilitarizarea poate fi completă sau
limitată.
Demilitarizarea este completă când sunt desfiinţate toate
fortificaţiile şi sunt retrase complet trupele armate cu toate tipurile
de armă.
Demilitarizarea este limitată atunci când este permisă
menţinerea unor anumite fortificaţii sau a unui număr redus de
trupe.
Neutralizarea este regimul juridic referitor la un spaţiu
geografic, pe care statele, se obligă, în timp de război, să nu
desfăşoare operaţii militare, iar în timp de pace să nu-l transforme
într-o bază militară118.
De regulă, neutralizarea însoţeşte demilitarizarea, un
exemplu în acest sens fiind Antarctica, care este o zonă
demilitarizată şi neutralizată.
Neutralizarea se poate clasifica în:
• neutralizare permanentă, care îşi face aplicabilitatea atât
în timp de pace cât şi în timp de război;
• neutralizare temporară, care acţionează numai în timp
de război.
Un regim juridic de neutralizare au şi Canalele de Suez şi
Panama precum şi strâmtoarea Magelan.
Denuclearizarea priveşte zone teritoriale în care statele
îşi asumă obligaţia de a nu produce sau depozita arme nucleare.
Crearea zonelor denuclearizate reprezintă o măsură de
împiedicare a răspândirii arsenalului nuclear.
Regimul lor juridic se apropie de regimul de demilitarizare
şi neutralizare parţială.
118 Ion Diaconu, op.cit., p.137.
98
În vederea constituirii unor zone denuclearizate au fost
încheiate anumite tratate, de exemplu:
• tratatul de la Tlatelolco din 1963 prin care a fost
denuclearizată America Latină;
• tratatul de stat din 1955 prin care a fost denuclearizată
Austria;
• tratatul de la Washington din 1959 prin care s-a dispus
demilitarizarea şi denuclearizarea Antarcticii;
• tratatul din 1972 cu privire la interzicerea amplasării
armelor nucleare şi a altor arme de distrugere în masă pe fundul
mărilor şi oceanelor şi în subsolul acestora.
3.3. Teritoriul acvatic
Teritorul acvatic supus suveranităţii statelor
Din această categorie fac parte:
• apele interioare;
• apele maritime interioare
• marea teritorială
3.3.1. Apele interioare. Din categoria acestora fac parte
domeniul fluvial şi lacustru.
Apele interioare cuprind şi cursurile de apă care străbat
frontierele mai multor ţări (ex. fluviile internaţionale).
Regimul juridic al apelor interioare este stabilit de statul pe
al cărui teritoriu se află.
Apele maritime interioare
Sunt considerate ape maritime interioare ale statelor cu
litoral, apele porturilor şi radelor, ale golfurilor şi ale fiordurilor,
situate între litoral şi linia de bază a mării teritoriale119.
Apele porturilor sunt acele ape ce sunt cuprinse între ţărm
şi instalaţiile portuare cele mai avansate spre larg.
Constituie ape maritime interioare şi golfurile şi băile
interioare, care au o deschidere spre mare mai mică de 24 de mile
marine, dar şi golfurile şi băile "istorice", care, deşi au o deschidere

99
mai mare, au fost declarate de către statele respective ca fiind ape
interioare, din considerente de ordin istoric120.
Regimul juridic al acestora este stabilit de statul respectiv.
În situaţia în care aceste golfuri se află pe teritoriul a două
sau mai multe state, regimul lor juridic se stabileşte prin convenţii
internaţionale.
Exemple de golfuri istorice: golful Bristol, golful Hudson,
golful Granville, golful Riga, golful Petru cel Mare.
3.3.2. Fluviile internaţionale
În ceea ce priveşte fluviile internaţionale ele sunt definite
ca fiind acele cursuri de apă care separă sau traversează teritoriile
mai multor state şi care sunt navigabile până la vărsarea lor în
mare121.
Fluviile internaţionale din punctul de vedere al regimului
juridic sunt supuse astăzi unor regimuri juridice speciale.
Astfel, Actul final al Congresului de la Viena din 1815
proclamă principiul general al libertăţii navigaţiei comerciale pe
principalele fluvii internaţionale122.
Această libertate de navigaţie permite accesul neângrădit
al tuturor navelor comerciale pe fluviile internaţionale.
Dreptul fluvial contemporan se caracterizează prin principiul
libertăţii de utilizare internaţională, în baza Convenţiei de la
Barcelona din 1921, care stabileşte liniile principale ale
comunicaţiei fluviale şi consacră principiul libertăţii de navigaţie şi
al egalităţii de tratament. Este admis, astfel, caracterul licit al
taxelor de trecere pentru serviciile prestate, cu condiţia ca acestea
să nu aibă ca scop o îmbogăţire fără justa cauză. Statele riverane
au obligaţia de a garanta libertatea de navigaţie, de a interveni în
caz de nevoie şi de a întreţine cursul navigabil. Există posibilitatea
administrării în comun a fluviului, de către toate Statele riverane,
120 I. Diaconu, op.cit., p. 118 - 119.

122 C.A. Colliard, Institutiones des relatious internationals, Paris, 1985, p.
47.
100
sau cea a administrării individuale, unde fiecare Stat este
responsabil cu propria sa parte din fluviu.123
Navele maritime, cele vamale şi de poliţie ale statelor
neriverane au accesul interzis pe aceste fluvii.
Navele militare, vamale şi de poliţie ale statelor riverane au
accesul de navigaţie permis numai pe sectoarele supuse
suveranităţii statelor respective.
Statele riverane au dreptul de a exercita control vamal,
sanitar, precum şi de a percepe anumite taxe.
Dintre toate fluviile europene (Rin, Dunărea, Mosela, Meusa,
Escaut), Dunărea are un regim specific, stabilit prin Convenţia de
la Belgrad din 1948, care exclude Statele non-riverane de la
administrarea fluviului, guvernat de principiul libertăţii navigaţiei
în favoarea tuturor Statelor.124
3.3.3. Canaluri maritime internaţionale
Reprezintă acele căi artificiale de navigaţie construite
pentru a face legătura între mări, oceane şi fluvii în vederea sporirii
accesului la căile de comunicaţie. Canalurile pot avea un regim
juridic naţional sau internaţional.
Regimul lor juridic este guvernat de principiul supunerii
teritoriale faţă de Statul riveran, care are dreptul exclusiv de a
reglementa în domeniu, de a stabili şi percepe taxe de traversare,
precum şi a determina şi aplica măsuri de apărare. Totuşi, aceste
canale au un regim internaţionalizat, datorită caracterului lor
specific şi al necesităţii de a proteja atât interesele navigaţiei
internaţionale, cât şi ale Statului riveran. Astfel, fiecare canal
beneficiază de un regim juridic specific.125
Printre canalurile care au un regim internaţional putem
enumera: Canalul de Suez, Canalul Panama, Canalul Kiel.
Canalul de Suez are o lungime de 160 de Km. şi a fost
construit în perioada 1859-1864 pe teritoriul Egiptului.


101
El face legătura între Marea Mediterană şi Marea Roşie.
Prin Convenţia de la Constantinopole din 1888 este
stipulată libertatea de navigaţie în canal, atât pentru navele
comerciale cât şi pentru navele militare.
Libertatea de navigaţie îşi face aplicabilitatea atât pe timp
de pace cât şi pe timp de război.
Canalul Panama, are o lungime de 81 de Km şi uneşte
Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific. A fost deschis navigaţiei în
anul 1914.
Tratatul anglo-american din 1901 a instituit controlul
american asupra Canalului, iar prin Tratatul din 1903 dintre SUA
şi Panama, canalul a fost cedat S.U.A. pe o perioadă de 99 de ani.
În cadrul acestui tratat s-a consacrat libertatea de navigaţie a
tuturor navelor atât pe timp de pace cât şi pe timp de război.
Pentru că S.U.A. nu a respectat clauza demilitarizării,
tratatul a fost renegociat în 1977. Noul tratat stabilea că de la 1
ianuarie 2000, canalul va intra sub suveranitatea Republicii
Panama.
În prezent canalul este administrat de Republica Panama.
Canalul Kiel face legătura între Marea Baltică şi Marea
Nordică, având o lungime de 98 de Km.
Are regim de liberă navigaţie care a fost stabilit prin
tratatul de la Versailles din 1919.
În 1936 Germania a denunţat tratatul menţinând
libertatea de navigaţie numai pentru navele comerciale străine.
Pentru navele de război era necesară o autorizaţie
specială.
După sfârşitul celei de-a doua conflagraţie mondială, s-a
revenit la vechiul regim juridic al canalului, stabilit prin Tratatul
de la Versailles.
3.3.4. Strâmtorile internaţionale
Sunt considerate strâmtori internaţionale întinderile de
apă situate între porţiuni de uscat, formând treceri înguste pentru
navigaţie126.

102
În principiu, ele au regim de mare liberă fiind deschise
navigaţiei tuturor navelor.
Raportat la amplasarea lor strâmtorile au:
• regim de ape interioare - dacă ţărmurile acestora fac
parte din teritoriul unui singur stat;
• regim de ape internaţionale - dacă leagă două părţi ale
mării libere sau o parte a mării libere cu o zonă economică
exclusivă a unui stat riveran.
Convenţia de la Montego-Bay din 1982 dă o definiţie a
noţiunii "dreptului de trecere în tranzit", care se apropie de dreptul
de trecere inofensivă prin marea teritorială.
De asemenea, dreptul de trecere în tranzit prin strâmtori
suferă o serie de limitări, care se concretizează în:
• tranzitul trebuie să fie rapid şi continuu;
• navele trebuie să se abţină de la ameninţarea cu forţa
a statelor riverane;
• navele trebuie să se abţină de la folosirea forţei
împotriva statelor riverane;
• navele trebuie să se abţină de la orice activităţi, care ar
putea îngreuna navigaţia în zonă;
• navele trebuie să respecte regulile privind poluarea în
zonele marine;
• personalul aflat la bordul navelor nu are dreptul de a
efectua cercetări ştiinţifice fără acordul statului riveran.
Principalele strâmtori internaţionale sunt: strâmtoarea
Bosfor, strâmtoarea Dardanele, strâmtoarea Gibraltar,
strâmtoarea Magelan, strâmtoarea Sund, strâmtoarea Beltul Mic,
strâmtoarea Beltul Mare.
Strâmtoarea Bosfor uneşte Marea Neagră cu Marea
Marmara şi are o lungime de 28 de Km. şi o lăţime de aproape
700 de metri în punctul cel mai îngust.
Strâmtoarea Dardanele uneşte Marea Marmara cu Marea
Egee şi are o lungime de 58 de Km. şi o lăţime de 1,3 Km. în
punctul cel mai îngust.
103
Evolutiv, datorită poziţiei lor strategice cele două strâmtori
au constituit un motiv de neînţelegere între cele 3 mari imperii din
zonă: Imperiul Roman, Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist.
Turcia, care era ţară riverană, a căutat să-şi impună
controlul asupra lor, lucru pe care l-a şi reuşit până la sfârşitul
Primului Război Mondial când prin Tratatul de Pace de la Sevres
din 1919 a fost deschisă navigaţia prin strâmtori pentru orice fel
de nave, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război.
Prin Conferinţa de la Montreaux din 1936 a fost afirmată
libertatea de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele
comerciale ale tuturor statelor, în timp de pace şi de război, dacă
Turcia nu este beligerantă. Dacă Turcia este în război, vasele de
comerţ ale ţărilor neutre pot trece prin strâmtoare cu condiţia de a
nu colabora cu inamicul Turciei127.
În timp de război, când Turcia nu este parte beligerantă,
trecerea navelor militare se face pe baza unui acord bilateral
încheiat între Turcia şi statul căruia îi aparţine nava.
Strâmtoarea Gibraltar uneşte Marea Mediterană cu
Oceanul Altantic fiind una dintre cele mai importante căi
maritime.
Este liberă pentru navigaţia navelor tuturor statelor. Prin
convenţiile anglo-franceze din anii 1904 şi 1907, acceptate de
Spania, Franţa şi Anglia, acestea îşi asumă obligaţia de a nu
construi fortificaţii sau instalaţii militare pe ţărmurile strâmtorii şi
de a asigura libertatea de navigaţie128.
Strâmtoarea Magelan leagă Oceanul Altantic de Oceanul
Pacific. Regimul ei juridic a fost stabilit prin Convenţia din 1881
dintre Argentina şi Chile.
Conform aceste convenţii ea era deschisă navigaţiei
tuturor navelor.
Strâmtorile Sund, Beltul Mic şi Beltul Mare unesc Marea
Baltică cu Marea Nordului.
Până în secolul XVII-lea se aflau sub suveranitatea
Danemarcei, care, pentru traversarea lor, percepea anumite taxe.

128 Ion Diaconu, op.cit, p.127
104
În 1760 prin convenţia încheiată între Rusia, Suedia şi
Danemarca era interzis accesul navelor de război ale statelor
neriverane şi era recunoscută libertatea de navigaţie a tuturor
navelor comerciale.
Prin Convenţia de la Copenhaga din 1857 au fost
desfiinţate taxele de traversare a strâmtorilor. Din acest moment,
libertatea de navigaţie se aplică oricărui tip de navă.
3.3.5. Marea teritorială
Reprezintă fâşia din apele maritime, ce se întinde de-a
lungul ţărmului statului riveran pe o anumită lăţime şi care este
supusă suveranităţii teritoriale a statului în cauză.
Regimul juridic al mării teritoriale este stabilit pe plan
internaţional de Convenţia de la Montego-Bay din 1982, iar pe
plan intern de legislaţia statului riveran.
Potrivit Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 lăţimea
mării teritoriale poate fi până la 12 mile marine. Marea teritorială
se întinde între linia de bază şi linia exterioară.
Linia de bază a mării teritoriale poate fi de două feluri:
• linia de bază normală, care este reprezentată de linia
celui mai mare reflux sau de linia ţărmului statului riveran, atunci
când ţărmul nu prezintă prea multe neregularităţi;
• linia de bază dreaptă, care se stabileşte prin unirea
unor puncte din apropierea ţărmului atunci când ţărmul nu este
regulat.
Linia exterioară a mării teritoriale reprezintă linia
imaginară, care separă marea teritorială de marea liberă. Ea se
poate stabili cu ajutorul a trei metode şi anume:
• metoda traseului paralel cu linia de bază normală;
• metoda traseului paralel cu linia de bază dreaptă;
• metoda arcurilor de cerc.
Navigaţia în apele mării teritoriale
Navele străine au drept de trecere inofensivă prin marea
teritorială.
Articolul 19 al Convenţiei de la Montego-Bay din 1982
menţionează că trecerea este inofensivă atunci când "nu aduce
atingere păcii, ordinii şi securităţii statului riveran".
105
Dreptul de trecere inofensivă se aplică numai navelor
străine comerciale, pentru cele militare fiind necesară o autorizaţie
prealabilă, dată de statul riveran în acest scop.
Submarinele aparţinând altor state pot naviga în marea
teritorială numai la suprafaţă şi fără a face opriri.
Statele riverane au dreptul de a urmări şi reţine navele
străine, care desfăşoară activităţi interzise, în lumina conceptului
de trecere inofensivă. Aceste acţiuni ilegale pot consta în:
ameninţarea cu forţa, utilizarea forţei, efectuarea unor manevre
militare, culegerea de informaţii, poluarea deliberată şi gravă,
pescuitul, cercetarea ştiinţifică, cercetarea arheologică etc.
Statul riveran îşi poate exercita jurisdicţia penală în marea
teritorială asupra unei nave străine în următoarele cazuri:
• dacă la bordul navei a fost săvârşită o infracţiune, care
aduce atingere ordinii publice a statului riveran;
• dacă actele de urmărire penală sunt efectuate pentru
reprimarea traficului ilicit de droguri;
• dacă se solicită de către căpitanul navei sprijinul
autorităţilor locale.
De asemenea, statul riveran poate exercita şi o jurisdicţie
în materie civilă, care se concretizează în luarea de măsuri
asiguratorii sau de executare silită asupra navelor străine în baza
unor obligaţii contractuale.
Navele de stat folosite în scopuri necomerciale au un regim
juridic identic cu cel al navelor de război.
Pentru a preveni contrabanda şi îmbarcarea sau
debarcarea ilegală de persoane, statul riveran stabileşte în apele
sale teritoriale, un control de frontieră, control vamal şi sanitar, el
are dreptul de a opri şi vizita navele străine comerciale în trecere,
de a verifica documentele lor, încărcătura, documentele
călătorilor129.
3.3.6. Zone maritime cu regim special
De la limita exterioară a mării teritoriale se întinde marea
liberă, care din anumite puncte de vedere nu mai este supusă
suveranităţii statului riveran. Din alte puncte de vedere, anumite
106
zone marine constituie prelungiri ale regimului juridic al
teritoriului maritim al statului, în care acesta exercită drepturi
suverane de jurisdicţie sau control şi care au, deci, un regim
juridic diferit de cel al largului mării130. Aceste zone maritime cu
regim special sunt următoarele:
1) - zona contiguă;
2) - platoul continental;
3) - zona economică exclusivă.
3.3.6.1. Zona contiguă

Este cuprinsă între limita exterioară a mării teritoriale
până la o distanţă de 24 mile marine, care se măsoară de la linia
de bază a ţărmului spre larg.
Conform art. 33 alin.1 din Convenţia de la Montego-Bay
statul riveran are drepturi de jurisdicţie şi control, care se
concretizează în: control vamal, control fiscal, control sanitar,
control pentru prevenirea infracţiunilor de trecere frauduloasă a
frontierelor.
Exercitarea acestor prerogative funcţionale se face în
aceleaşi condiţii ca şi în marea teritorială. Apa de deasupra zonei
contigue are regim de mare liberă.
3.3.6.2. Platoul continental
Reprezintă din punct de vedere geologic prelungirea
naturală a ţărmului care coboară în pantă uşoară, sub apele
107
mării, până la marginea continentală, unde marea nu atinge, de
regulă, adâncimi mai mari de 150-200 de metri, după care
începe taluzul continental abrupt, spre marile adâncimi ale
mărilor şi oceanelor131.
Lăţimea platoului continental diferă, ea putând fi de la
câţiva kilometri la câteva sute de kilometri.
Convenţia de la Montego-Bay din 1982 arată de unde se
întinde şi ce cuprinde platoul continental.
Astfel, platoul continental cuprinde fundul mării şi
subsolul regiunilor submarine. El este situat dincolo de marea
teritorială până la limita exterioară a prelungirii naturale a părţii
terestre dar nu mai mult de 350 de mile marine, iar dacă
prelungirea părţii terestre este mai mică, platoul se poate întinde
până la 200 de mile marine. Lăţimea platoului continental se
măsoară de la linia de bază a mării teritoriale.
Statul are drepturi suverane exclusive asupra acestuia, în
sensul că dacă nu explorează resursele, nimeni nu o poate face.
Prin resurse se înţeleg şi organismele vii care păstrează contactul
cu fundul mării, în mod constant.132
Art. 77 al Convenţiei de la Montego-Bay din 1982
stipulează că aceste resurse pot fi:
• zăcămintele de hiodrocarburi sau de origine minerală;
• speciile sedentare de organisme vii, care trăiesc în
această zonă.
În cazul exploatării resurselor de hidrocarburi sau de
origine minerală din platoul continental de către statul riveran, se
instituie o zonă de securitate de 500 de metri în jurul instalaţiilor,
pe care navele statelor străine sunt obligate să o respecte.
Apa de deasupra platoului continental are regim de mare
liberă.
Delimitarea platoului continental între statele vecine se
face prin tratate internaţionale, la care statele în cauză sunt părţi.

internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p.232.
108
Exploatarea resurselor naturale ale platoului continental
aparţinând unui stat riveran nu se poate face de către alt stat
decât în mod excepţional şi numai cu acordul statului riveran.
3.3.6.3. Zona economică exclusivă
Este zona situată dincolo de marea teritorială, până la o
distanţă de 200 de mile marine, de la linia de bază de la care se
măsoară marea teritorială133.
În această zonă statul riveran are drepturi suverane
privind explorarea, exploatarea, conservarea şi gestionarea
resurselor naturale, biologice şi nebiologice.
De asemenea, în această zonă statul riveran are drepturi
exclusive de producere de energie.
Conform Convenţiei de la Montego-Bay din 1982 statul
riveran are dreptul să întreprindă o cercetare ştiinţifică asupra
mediului intern şi să ia măsuri pentru protecţia acestui mediu.
Statul riveran, pe bază de convenţii, poate facilita statelor
defavorizate georgrafic să exploateze surplusul de resurse biologice
din această zonă.
Celelalte state au în zona economică următoarele drepturi:
dreptul de liberă navigaţie, dreptul de survol, dreptul de a instala
cabluri şi conducte submarine.
3.3.7. Marea liberă
Aceasta este definită ca fiind acea parte a spaţiului marin
care nu este supusă suveranităţii nici unui stat134.
Conform art. 89 al Convenţiei de la Montego-Bay din 1982
nici un stat nu poate pretinde, să supună suveranităţii sale, o
parte a mării libere.
În marea liberă statele se bucură de următoarele libertăţi:
libertatea de navigaţie, libertatea de survol, libertatea de pescuit,
libertatea de a instala cabluri şi conducte submarine, libertatea de
cercetare ştiinţifică, libertatea de a construi insule artificiale şi alte
instalaţii.

109
Alături de aceste libertăţi, statele au şi anumite obligaţii,
care se concretizează în:
- obligaţia utilizării în scopuri exclusiv paşnice a mării
libere;
- obligaţia prevenirii şi reprimării unor activităţi ilicite.
Există o limitare a libertăţii de navigaţie în marea liberă,
care rezultă din exercitarea dreptului de urmărire de către un stat
riveran.
Exercitarea dreptului de urmărire presupune îndeplinirea
cumulativă a două condiţii şi anume:
• să existe motive temeinice pentru a se crede că nava
străină a încălcat legi sau reglementări ale statului riveran, atunci
când se află în apele maritime supuse suveranităţii acestuia;
• urmărirea să fi început în spaţiile maritime ale statului
riveran şi să fi fost neîntreruptă.
Dreptul de urmărire încetează atunci când nava urmărită
intră în marea teritorială a statului căruia îi aparţine sau a unui
alt stat135.
Dacă urmărirea a fost nejustificată, nava urmărită are
dreptul să ceară despăgubiri.
Fiecare stat exercită în marea liberă jurisdicţia deplină şi
exclusivă numai asupra navelor care arborează pavilionul său.
Pentru navele militare caracterul exclusiv şi plenar ale acestei
competenţe este absolut. Pentru navele comerciale însă,
competenţa statului pavilionului intră uneori în conflict cu
competenţa altor state, în materie civilă. În aceste cazuri, conflictul
dintre legile mai multor state se rezolvă în conformitate cu
normele de drept internaţional privat. În materie penală,
competenţa statului pavilionului, deşi, în principiu, exclusivă, se
exercită, uneori, în concurenţă cu aceea a statului naţional al
persoanei vinovate sau, în caz de abordaj, şi cu a statului
pavilionului navei avariate136.

110
În marea liberă navele au dreptul să navigheze sub
pavilionul statului a cărui naţionalitate o au.
Fiecare navă are dreptul la un singur pavilion.
Marea liberă este calificată drept res nullius, are caracter
de domeniu public şi nu se supune nici unei suveranităţi statale.
Principiul aplicabil este că autorităţile Statului de pavilion sunt
competente în virtutea competenţei lor personale, bazate pe
naţionalitatea navei şi a echipajului, navele militare ale Statului
pavilionului dispunând asupra tuturor navelor care arborează
pavilionul respectiv de un drept de apropiere, abordare şi control
în marea liberă.137
Navele militare în marea liberă au dreptul să exercite un
control asupra altor nave, dacă există informaţii că acestea sunt
folosite pentru piraterie sau alte activităţi ilegale.
3.3.8. Zona internaţională a teritoriilor submarine
Zona internaţională a teritoriilor submarine este
constituită din solul şi subsolul mărilor şi oceanelor.
Conform dreptului internaţional public fundul mării,
situat dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, nu poate să facă
obiectul vreunei apropriaţiuni deoarece constituie "patrimoniul
comun al întregii umanităţi".
Datorită identificării resurselor naturale situate în solul şi
subsolul mărilor şi oceanelor, statele lumii au manifestat un
interes deosebit pentru explorarea şi exploatarea acestor zone.
Declaraţia asupra principiilor care guvernează fundul
mărilor şi oceanelor, ca şi subsolul acestora, dincolo de limitele
jurisdicţiilor naţionale din 1970, formulează patru principii
fundamentale ale exploatării resurselor acestei zone şi anume:
• fundul mării, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale,
nu poate să facă obiectul vreunei apropriaţiuni şi constituie
"patrimoniul comun al umanităţii";
• explorarea şi exploatarea zonei se va face numai în
interesul umanităţii, independent de situaţia geografică a statelor

111
şi ţinându-se cont, în principal, de interesele şi nevoile ţărilor în
curs de dezvoltare;
• zona va trebui să fie utilizată în scopuri exclusiv
paşnice;
• un regim internaţional se va aplica zonei şi resurselor
sale al cărui mecanism va fi stabilit printr-un tratat internaţional
cu caracter universal.
Comisia de drept internaţional a arătat că încredinţarea
explorării şi exploatării resurselor subsolului Zonei internaţionale
a mării libere unor agenţii specializate ale O.N.U. este
nepracticabilă şi că o altă organizaţie internaţională capabilă să
realizeze asemenea activităţi, inclusiv de supraveghere, nu
există138.
Exploatarea resurselor Zonei se poate face prin
intermediul a două instituţii specializate, respectiv Autoritatea şi
Întreprinderea.
Conform art. 153 al Convenţiei de la Montego-Bay din
1982 activităţile din Zonă se pot desfăşura fie de către
Întreprindere, fie în asociere cu Autoritatea, de către statele-părţi ori
persoane fizice sau juridice care au naţionalitatea unui stat-parte
sau sunt efectiv controlate de un stat-parte .
3.4. Zonele polare
În această categorie se înscriu Artica şi Antartica, fiecare
dintre aceste teritorii având un regim juridic diferit.
Arctica este situată în Oceanul îngheţat de Nord (2/3 apă
şi 1/3 pamânt) care formează calota de gheaţă din jurul Polului
Nord.
Datorită faptului că temperaturile sunt scăzute în această
zonă (mergând de la -25° C până la -40° C) nu este posibilă încă o
ocuparea efectivă, din partea unei populaţii.
S-a încercat împărţirea Arcticii pe sectoare însă acest
lucru nu a fost însă unanim recunoscut.
138 Oficial Records of the United Nations Conference on the Law of the Sea,
vol.VI, Foursth Comittee, Continental Shelf, United Nations publication
Sales No.58., Vol.VI,document AţCONF. 13/C.4/L.1.parag.1-3.
112
În art. 234 al Convenţiei de la Montego-Bay din 1982,
asupra dreptului mării s-a recunoscut dreptul statelor riverane la
zone acoperite de gheţuri de a lua - pe distanţe de până la 200 de
mile - măsuri de protecţie şi control al poluării maritime şi pentru
conservarea echilibrului ecologic, considerat deosebit de fragil în
aceste zone.139
Staţiunile ştiinţifice de cercetări sunt printre puţinele
centre umane situate în acele zone.
Regimul juridic aplicabil Antarticii este determinat de
faptul că ea se află sub suveranitatea statelor riverane de la
Oceanul Îngheţat de Nord.
Antarctica este situată în jurul Polului Sud.
Există din punctul de vedere al regimului juridic cel puţin
trei aspecte şi anume:
• revendicărea teritorială;
• regimul juridic al activităţilor în zonă;
• exploatarea resurselor naturale.
Au fost formulate o serie de revendicări teritoriale de-a
lungul timpului asupra Antarcticii.
Prin Tratatul din 1959, se instituia asupra acestei zone a
unui regim care consacră ”îngheţarea” revendicărilor teritoriale şi
menţinerea status-quo-ului.
Acest lucru nu semnifică o renunţare la revendicările
teritoriale formulate anterior.
Au fost enunţate cu această ocazie o serie de principii
referitoare la regimul juridic al activităţilor în Antarctica, şi anume:
• întărirea cooperării internaţionale pentru
garantarea libertăţii cercetării ştiinţifice;
• folosirea regiunii în scopuri exclusiv paşnice,
conform principiilor Cartei ONU;
• denuclearizarea şi demilitarizarea Antarcticii140;
• interzicerea deversării de deşeuri radioactive.
139 Principalul pericol pentru echilibrul ecologic al zonelor arctice îl

constituie transportul de hidrocarburi de mare tonaj.
140 Astfel, Antarctica devine prima zonă demilitarizată şi denuclearizată.
113
Convenţia de la Canberra din 1980 a avut ca obiectiv
conservarea mediului marin şi protecţia ecosistemului antarctic.
Convenţia de la Canberra instituie o Comisie ştiinţifică în
scopul înlesnirii cercetărilor şi studiilor privind resursele vii şi
ecosistemulmarin al Antarcticii şi adoptării de măsuri de
conservare a acestora.
Pentru completarea regimului exploatării resurselor
Antarcticii, s-a încheiat la Wellington (Noua Zeelandă) în 1988,
după lungi negocieri Convenţia asupra reglementării activităţii
privind resursele minerale ale Antarcticii. Deşi deschisă spre
semnare din 1988, Convenţia nu a intrat în vigoare. În aceste
condiţii, în 1991, s-a propus interzicerea, în următorii 50 de ani, a
exploatării resursele minerale ale Antarcticii.
3.5. Spaţiul aerian
Dreptul aerian s-a dezvoltat la începutul secolului XX.
După primul război mondial a fost consacrat principiul
suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer cuprinsă între
frontierele unui stat şi aflată deasupra teritoriului statului până la
limita inferioară a spaţiului cosmic.
Necesitatea reglementării regimului juridic al spaţiului
aerian decurge din necesitatea reglementării navigaţiei aeriene a
tuturor statelor.
Spaţiul aerian se poate clasifica în două categorii:
• spaţiul aerian naţional;
• spaţiul aerian internaţional.
Spaţiul aerian naţional se află supus jurisdicţiei interne a
statului, iar spaţiul aerian internaţional are un regim juridic
reglementat de convenţiile internaţionale.
Conferinţa de la Chicago din 1944 a realizat o codificare a
normelor juridice din domeniul navigaţiei aeriene. Convenţia
multilaterală asupra aviaţiei aeriene de la Paris din 13 octombrie
1919 a consacrat suveranitatea statului asupra spaţiului aerian,
fapt ce îi dădea competenţa stabilirii regimului juridic de survol al
teritoriului său de către diferite aeronave.
Prin aeronave se înţeleg avioanele şi elicopterele, restul de
aparate de zbor, precum aeroplanele, aeroglisoarele şi altele
114
similare nefiind incluse în această categorie. Acestea sunt supuse
obligaţiei înmatriculării, în condiţiile determinate de Statul care o
efectuează şi sub a cărei jurisdicţie principală va intra aeronava
respectivă, în virtutea competenţei personale a Statului de
înmatriculare, care îi conferă acestuia drepturi sporite de control şi
protecţie.141
Statele sunt obligate să-şi înmatriculeze aeronavele
făcându-se cu acest prilej distincţie între aeronavele de stat (cele
militare, vamale, de poliţie, servicii poştale) şi aeronavele civile.
Statele stabilesc culoarele de zbor pentru cursele regulate iar
pentru zborurile speciale trebuie acordată o autorizaţie specială de
survol.
Aeronavele sunt supuse jurisdicţiei generale a statului sub
pavilionul căruia navighează. Statul al cărui spaţiu aerian este
traversat de o aeronavă poate să exercite jurisdicţie penală sau
civilă asupra aeronavei, pentru unele acte care au loc la bord (de
ex: încălcarea regulilor sale vamale, crime şi altele)142.
3.6. Spaţiul cosmic
Delimitarea spaţiului aerian de spaţiul cosmic a devenit o
problemă prioritară întrucât, în principiu, spaţiul aerian este
supus suveranităţii statelor, iar spaţiul cosmic trebuie să aibă un
alt regim juridic.
Un criteriu de delimitare a celor două spaţii s-a conturat a
fi orbita cea mai joasă a unui satelit artificial.
Necesitatea reglementării regimului juridic al spaţiului
cosmic, a apărut odată cu lansarea în 1957, a primului satelit
artificial al Pământului de către U.R.S.S. şi apoi a mai multor
rachete şi nave cosmice.
Pornindu-se de la ideea inadmisibilităţii libertăţii de
acţiune în spaţiul cosmic, Adunarea Generală a O.N.U. a înfiinţat
Comitetul Special pentru problemele spaţiului cosmic, care avea
în subordine două subcomitete (tehnic şi juridic).

142 Ion Diaconu, Op.cit., p. 139.
115
Au fost adoptate o serie de acte juridice în domeniul
dreptului cosmic, ca de exemplu: Rezoluţia nr. 17-21 a Adunării
Generale a O.N.U. din 20 noiembrie 1961 prin care se consacră
principiul libertăţii spaţiului cosmic; Declaraţia asupra principiilor
juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea şi
utilizarea spaţiului cosmic din 13 decembrie 1963; Tratatul
privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic, inclusiv Luna şi celelalte
corpuri cereşti, din anul 1967; Acordul care guvernează activitatea
statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri cereşti, din anul 1979;
Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea
astronauţilor şi restituirea obiectelor lansate în spaţiul cosmic,
adoptat în anul 1968; Convenţia privind înmatricularea obiectelor
lansate în spaţiul cosmic; Convenţia din 1972 cu privire la
răspunderea internaţională pentru daunele provocate de obiectele
lansate în spaţiul cosmic.
Principii generale ale dreptului cosmic
Principiul folosirii spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor
cereşti în scopuri paşnice. Prin tratatul din 1967 se interzice
plasarea pe orbita circumterestră a oricăror obiecte purtătoare de
arme nucleare sau de arme de distrugere în masă.
Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul
întregii umanităţi. Acest principiu derivă din posibilitatea ca toate
statele să exploreze şi exploateze în mod egal spaţiul cosmic.
Principiul libertăţii de explorare şi exploatare a spaţiului
cosmic de către statele în condiţii de egalitate. Luna şi corpurile
cereşti au fost declarate patrimoniu comun al umanităţii, fapt ce
dă posibilitatea explorării şi exploatării resurselor acestor corpuri
cereşti de către toate statele lumii. Conform dreptului cosmic este
interzisă aproprierea unui corp ceresc de către un stat sau o
persoană fizică ori juridică.
Principiul cooperării internaţionale şi asistenţei reciproce în
spaţiul extraatmosferic. Cooperarea internaţională este impusă de
costul ridicat al tehnologiilor folosite pentru deplasarea în spaţiul
cosmic.
116
În virtutea acestui principiu au fost constituite echipaje
mixte formate din astronauţi ce aparţineau mai multor
naţionalităţi, cum ar fi echipajul sovieto-american.
Principiul interzicerii desfăşurării în spaţiul cosmic al unor
activităţi care ar conduce la contaminarea sa şi implicit a mediului
terestru.
Pe baza acestui principiu se încearcă prevenirea acestui
fenomen şi în acelaşi timp principiul constituie un argument în
favoarea angajării răspunderii statelor pentru daunele produse în
acest mod.
La baza acestui regim stă conceptul că spaţiile respective
sunt ,,patrimoniul comun al omenirii” (res communis omnium).
Aceste spaţii sunt deschise folosirii lor de către toate statele şi
popoarele, în condiţii de egalitate şi numai în scopuri paşnice143.
Spaţiul extraatmosferic are un rol important şi datorită
faptului că este utilizat în domeniul cooperării internaţionale a
telecomunicaţiilor, prin intermediul sateliţilor plasaţi pe orbita
Pământului.144
143 Dicţionar de drept internaţional public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1982, p. 257.
117
CAPITOLUL VI
TRATATELE INTERNAŢIONALE
Secţiunea 1
Aspecte generale
OBIECTIVE
DE Tratatul internaţional este
STUDIU definit ca fiind "un acord între
1. Aspecte generale două sau mai multe state, încheiat
2. Clasificarea tratatelor pentru a reglementa o afacere, a
internaţionale determina drepturile şi obligaţiile
3. Elementele tratatelor lor sau pentru a stabili normele de
internaţionale conduită pe care se obligă să le
4. Structura tratatelor respecte".
internaţionale
Convenţia de la Viena din
5. Încheierea tratatelor
internaţionale 1969 defineşte tratatul ca fiind un
6. Rezervele la tratatele acord internaţional încheiat între
internaţionale state în formă scrisă şi guvernat de
7. Aplicarea tratatelor dreptul internaţional, fie că este
internaţionale în timp şi consemnat într-un singur
spaţiu instrument sau în două ori mai
8. Cauzele de nulitate multe instrumente conexe, oricare
ale tratatelor ar fi denumirea sa particulară.
internaţionale Reglementarea
9. Revizuirea şi
internaţională a tratatului o
interpetare tratatelor
internaţionale regăsim în Convenţia de la Viena
10. Efectele tratatelor din 1969 asupra dreptului
11. Modificarea tratatelor, document care
tratatelor reprezintă o codificare a normelor
12. Încetarea tratatelor juridice din acest domeniu.
Potrivit Convenţiei de la
Viena, denumirea de tratat este folosită pentru toate actele juridice
din această categorie, indiferent de numele specific pe care acesta
îl poartă.
Astfel, tratatul mai poate fi întâlnit sub următoarele
denumiri:
118
Convenţie - prin care se reglementează relaţiile dintr-un
domeniu special precum: Convenţia de la Montreaux privind
regimul strâmtorilor Mării Negre sau Convenţia de la Viena, din
1969, cu privire la dreptul tratatelor;
Pactul - care desemnează o înţelegere cu caracter deosebit
de solemn, ce reglementează un domeniu al relaţiilor politice
dintre state, de exemplu Pactul Briand-Kellogg din 1928 sau
Pactul Ligii Naţiunilor;
Act general - care este un acord multilateral care stabileşte
norme într-un domeniu al relaţiilor internaţionale sau un anumit
regim juridic cum ar fi Actul general de la Bruxelles, din 1890,
privind interzicerea comerţului cu sclavi;
Statut - care este denumirea dată actelor prin care se
constituie organizaţiile sau organismele internaţionale ori se
stabileşte un regim internaţional, de exemplu: Statutul Dunării
din 1921, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie din 1945;
Acord - care este termenul cel mai general ce este aplicat
înţelegerilor din diverse domenii: politic, economic, comercial,
financiar, cultural;
Protocol - care este o denumire aplicată documentelor
accesorii la un tratat, pentru a preciza, aplica, prelungi, completa,
modifica, dar poate fi şi un act juridic de sine stătător cum ar fi
Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii de
arme asfixiante, toxice sau a mijloacelor bacteriologice;
Schimbul de note - care este un acord de voinţă între state
prin note sau scrisori identice folosit în cele mai diferite domenii
pentru reglementarea mai rapidă a raporturilor dintre state;
Compromisul - care desemnează un acord între state
pentru a transmite unei instanţe arbitrale sau judiciare
internaţionale probleme litigioase în vederea soluţionării;
Modus vivendi - care e un act ce urmăreşte reglementarea
provizorie a unor probleme, şi care este încheiat de obicei cu
intenţia de a-l înlocui ulterior printr-un tratat sau printr-un acord
pe o durată mai îndelungată;
Declaraţia - care este de obicei un document multilateral
prin care se fixează reguli de conduită sau puncte de vedere
119
comune ce urmează a deveni reguli de conduită, de exemplu:
Declaraţia cu privire la neutralitatea Laosului din 1962;
Gentlemen’s agreement - care este o denumire folosită
pentru acorduri încheiate în formă orală şi care au aceeaşi valoare
ca un acord scris145.
Denumirea de tratat este dată de obicei actelor prin care
sunt reglementate domenii importante ale relaţiilor internaţionale:
politic (de exemplu tratatele de pace, de prietenie, de arbitraj şi
conciliere) sau economic (de exemplu: tratatele de comerţ şi
navigaţie)146.
Secţiunea 2
Clasificarea tratatelor internaţionale
Se face în funcţie de mai multe criterii şi anume:

1) după numărul de state participante la tratat avem:
• tratatele bilaterale - care se încheie între două state;
• tratatele multilaterale - care se încheie între trei sau
mai multe state;
2) după posibilitatea de aderare avem:
• tratate deschise - la care pot adera în mod liber statele;
• tratate închise - la care aderarea se face numai cu
consimţământul statelor membre la tratat.
3) după conţinutul relaţiilor internaţionale pe care le
reglementează, avem:
• tratate politice;
• tratate economice;
• tratate culturale;
• tratate de colaborare tehnico-ştiinţifică;
• tratate în probleme juridice etc.
4) după termenul de valabilitate pe care îl au tratatele, avem:
145 Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura ŞANSA,

Bucureşti, 1995, p. 192-193.
120
• tratate cu termen - care se aplică până la termenul
respectiv;
• tratate fără termen, a căror aplicabilitate este
nelimitată în timp;
• tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii tacite a
acestuia. Acest tip de tratate îşi continuă acţiunea şi
peste termenul stipulat cu condiţia ca cealaltă parte să
nu denunţe tratatul.
5) după forma în care sunt încheiate avem:
• tratate în formă solemnă;
• tratate în formă simplificată147;
6) după calitatea părţilor contractante avem:
• tratate încheiate numai de state,
• tratate încheiate între alte subiecte de drept
international;
7) după conţinutul material avem:
• tratatele–contract, care urmaresc realizarea unei
operaţii juridice148;
• tratatele – lege, care stabilesc reguli de drept149 ;
• tratate de codificare.
8) după efectele produse avem :
• tratate care conţin drepturi obligatorii ;
• tratate care conţin reguli de conduită cu valoare
normativă.
Secţiunea 3
Elementele tratatelor internaţionale
Un tratat internaţional trebuie să cuprindă anumite

elemente esenţiale care ţin de valabilitatea lui.
Aceste elemente esenţiale sunt următoarele:
• părţile tratatului;

148 De exemplu, tratatele de comerţ.
149 De exemplu, Carta O.N.U.
121
• voinţa părţilor;
• obiectul tratatului.
a)Părţile tratatului trebuie să fie subiecte de drept
internaţional public, respectiv state, organizaţii internaţionale,
naţiuni care luptă pentru eliberarea lor.
b) Voinţa părţilor
Pentru ca un tratat să fie considerat valabil voinţa părţilor
trebuie să fie exprimată în mod liber. Dacă consimţământul uneia
dintre părţile tratatului este viciat prin eroare, dol sau violenţă,
tratatul este nul faţă de partea al cărui consimţământ a fost viciat.
c) Obiectul tratatului îl reprezintă raporturile juridice
internaţionale create prin normele stabilite de tratat150.
Obiectul tratatului trebuie să fie licit şi posibil de realizat.
Pentru a putea fi licit, obiectul tratatului trebuie să fie în
concordanţă cu normele imperative ale dreptului internaţional
public.
Scopul tratatului se află în strânsă legătură cu obiectul
acestuia, el decurgând din denumirea tratatului sau din
ansamblul prevederilor lui.
Alături de elementele esenţiale ale tratatului există şi
anumite elemente accesorii care sunt concretizate în termenul şi
condiţia tratatului.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde
intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la
împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se numeşte termen
suspensiv, iar cel la împlinirea căruia încetează un tratat se
numeşte termen rezolutoriu.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care
depinde începerea sau încetarea executării obligaţiilor prevăzute
de un tratat; condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie151 .

151 Ion Diaconu, op.cit., p. 197-198.
122
Secţiunea 4
Structura tratatelor internaţionale
Structura clasică a unui tratat internaţional este

următoarea:
1) preambulul, care conţine: denumirea părţilor la tratat,
numele şi prenumele reprezentanţilor autorizaţi, scopurile
urmărite de părţi, principiile care stau la baza încheierii tratatelor;
2) corpul propriu-zis al tratatului, care cuprinde formularea
concretă a raporturilor juridice prin care se crează drepturile şi
obligaţiile părţilor;
3) partea finală, care cuprinde următoarele: dispoziţii
privind intrarea în vigoare a tratatelor, dispoziţii privind durata
tratatului, clauze speciale (care pot cuprinde dispoziţii privind
posibilitatea aderării la tratat), garanţii, clauze de arbitraj,
semnăturile persoanelor participante la elaborarea textului
tratatelor etc.
Secţiunea 5
Încheierea tratatelor internaţionale
Se înţelege prin această sintagmă totalitatea procedurilor

necesare pentru ca tratatul să se formeze, să intre în vigoare şi să
devină obligatoriu pentru părţi: negocierea, semnarea, exprimarea
consimţământului Statului de a deveni parte la tratat şi schimbul
instrumentelor de ratificare.152
De regulă, încheierea unui tratat internaţional parcurge
trei etape principale şi anume:
• negocierea textului tratatului;
• semnarea tratatului;
• exprimarea consimţământului parţilor de a se
obliga prin acel tratat.

123
După parcurgerea acestor etape urmează intrarea în
vigoare a tratatului.
Reprezentarea statelor la încheierea tratatelor internaţionale
În doctrina de specialitate s-a pus întrebarea: Care sunt
organele competente a angaja statul printr-un tratat internaţional?
Majoritatea doctrinarilor, pornind de la principiul
suveranităţii, au fost de acord că organul competent trebuie să fie
desemnat de fiecare stat în parte pe baza legislaţiei interne.
Încheierea unui tratat presupune participarea unor
organe competente a exprima voinţa statului. Aceste organe în
unele situaţii au nevoie de împuterniciri denumite "depline
puteri", iar în alte situaţii nu au nevoie de aceste împuterniciri,
întrucât sunt competente a încheia un tratat internaţional în
virtutea funcţiei pe care o ocupă în stat.
Deplinele puteri desemnează acel document, care emană
de la autorităţile competente ale unui stat, prin care una sau mai
multe persoane sunt împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat,
pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare act cu privire la tratat.
De asemenea, deplinele puteri stabilesc limitele în care pot
acţiona reprezentanţii statului respectiv şi actele pe care le pot
săvârşi în numele acelui document.
Deplinele puteri nu sunt necesare pentru următoarele
categorii de reprezentanţi ai statului:
1) - şefii de state, şefii de guvern, miniştrii afacerilor
externe, pentru actele referitoare la încheierea unui tratat;
2) - şefii de misuni diplomatice, pentru adoptarea textului
unui tratat ce se va încheia între statul acreditant şi statul
acreditar;
3) - reprezentanţii acreditaţi ai statului respectiv la o
conferinţă internaţională sau o organizaţie internaţională, pentru
adoptarea textului unui tratat ce se încheie în cadrul unei astfel
de conferinţe sau unei astfel de organizaţii internaţionale.
În situaţia în care reprezentantul unui stat nu prezintă
sau nu are deplinele puteri (atunci când este obligat să prezinte
124
acest documente), consecinţa este reprezentată de neproducerea
efectelor juridice ale tratatului respectiv.
În mod excepţional, cu acordul celorlalte state, deplinele
puteri pot fi confirmate de către statul în cauză ulterior fie în mod
tacit, fie în mod expres. Până la confirmarea deplinelor puteri
consimţământul dat de celelalte state se poate revoca, situaţie în
care statul respectiv nu mai devine parte la tratat.
5.1. Negocierea tratatelor internaţionale
Reprezintă prima fază în procesul de încheiere a tratatelor
internaţionale.
Ea constă în stabilirea clauzelor şi elaborarea textului
tratatului.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor, în art. 2, lit. e, defineşte statul care negociază ca fiind
"un stat care ia parte la elaborarea şi adoptarea tratatului".
De regulă, negocierea tratatelor se efectuează la nivelul
diplomaţilor, în mod excepţional fiind făcută de către Miniştrii
Afacerilor Externe sau de către şefii de stat. În cadrul delegaţiei
trimise pentru negocierea tratatelor întâlnim specialişti de
prestigiu din domeniul economic, juridic, militar, care
soluţionează problemele esenţiale din această fază, urmând ca
diplomaţii să efectueze finalizarea acestui stadiu.
Pentru finalizarea negocierii, diplomaţii trebuie să
dispună de "depline puteri".
Persoana împuternicita cu deplinele puteri poartă
denumirea de plenipotenţiar.
Limbile de redactare a tratatului, de regulă, se stabilesc de
către părţi.
Pentru tratatele bilaterale, redactarea se va face în limbile
celor două părţi iar pentru cele multilaterale, redactarea se face în
una sau mai multe limbi de circulaţie internaţională, care sunt
folosite de O.N.U. şi anume: engleza, franceza, chineza, rusa,
spaniola, araba. Toate exemplarele redactării în limbi diferite sunt
considerate autentice. Tratatele dobândesc forţă juridică în funcţie
de clauzele convenite de către statele membre, respectiv prin
simpla semnare sau prin ratificare.
125
În situaţia tratatelor deschise, forţa juridică este dobândită
prin aderare, pentru statele noi, care vor să aplice tratatul.
Alături de plenipotenţiari mai există o serie de persoane,
care datorită funcţiei pe care o ocupă, pot negocia tratatul. Aceste
persoane sunt: şeful statului, şeful guvernului, ministrul de
externe, şefii misiunilor diplomatice (pentru tratatele bilaterale),
reprezentanţii statelor participanţi la o conferinţă sau la lucrările
unei organizaţii internaţionale.
5.2. Semnarea şi parafarea tratatelor internaţionale
Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui
stat împuternicit în modul convenit, semnează tratatul în numele
statului respectiv.
Semnarea poate reprezenta şi un mod de exprimare a
consimţământului unui stat.
Cu alte cuvinte, semnarea tratatului poate avea o dublă
semnificaţie, fie de autentificare a textului unui tratat, fie de
exprimare a consimţamântului statului de se considera legat prin
tratat.
Conform art. 11 al Convenţiei de la Viena din 1969,
consimţământul unui stat poate fi exprimat "prin schimbul
instrumentelor, care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare,
aprobare sau aderare ori prin oricare alt mijloc convenit".
Art. 12, paragraful 1 al acestei Convenţii mai menţionează
că semnătura reprezentantului unui stat are valoare de
consimţământ în următoarele situaţii:
• când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
• când este stabilit, pe altă cale, că statele care au
participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest
efect;
• când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect
rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost
exprimată în cursul negocierii.
În toate celelalte situaţii semnătura are ca efect numai
autentificarea tratatului.
Există anumite tratate în care statele pot deveni parţi doar
prin semnare.
126
Aceste tratate internaţionale sunt cunoscute sub
denumirea de acorduri în formă simplificată, având originea în
practica instituţiei preşedenţiei S.U.A, unde sunt întâlnite sub
numele de executive agreements.
Parafarea tratatelor internaţionale
Constă în scrierea completă a numelui şi prenumelui
delegaţilor statelor părţi, care au elaborat textul tratatului,
întrucât, în mod frecvent, aceştia aplică pe documente numai
iniţialele. În baza unei înţelegeri prealabile a părţilor, parafarea
tratatelor poate conduce la efectele unei semnături depline.
Semnarea "ad referendum"
Reprezintă o semnare provizorie a tratatului făcută de
către împuternicirii părţilor sau de către organele competente ale
statului participant la tratat. Această confirmare conferă tratatului
efecte depline.
Metodologia semnării tratatelor
Tratatele se semnează potrivit metodei alternatului, care
constă în semnarea în partea stângă a exemplarului, care rămâne
în păstrarea împuternicitului statului, parte considerată
prioritară. Tratatele multilaterale sunt semnate în ordinea
alfabetică a statelor participante.
5.3. Ratificarea tratatului
De regulă, prin simpla participare la negociere şi prin
semnarea unui tratat, statele nu se consideră obligate juridic de
dispoziţiile acestuia. Pentru ca un stat să fie definitiv angajat
juridic prin dispoziţiile tratatului este necesar să intervină un act
intern prin intermediul căruia organele special abilitate, de regulă
Parlamentele naţionale, analizează dispoziţiile acestuia şi decid
asupra angajării statului. Acest act constituie ratificarea
tratatului153.
În doctrina internaţională nu este specificat intervalul de
timp, în care trebuie să se realizeze ratificarea tratatului, dar este
menţionat faptul că ratificarea acestora trebuie făcută într-un
timp util. Ratificarea constituie principalul mijloc de control al

127
organului legislativ asupra executivului în ceea ce priveşte dreptul
de a negocia tratatele internaţionale.
În cadrul acestui interval de timp părţile nu trebuie să
săvârşească acte, care ar conduce la alterarea obiectului şi
scopului tratatului.
Ratificarea este obligatorie în următoarele situaţii:
• când s-a prevăzut, printr-o clauză a tratatului, acest lucru;
• când pe altă cale părţile conveniseră asupra ratificării;
• când tratatul a fost semnat sub rezerva ratificării;
• când intenţia statului, de a semna tratatul sub rezerva
ratificării, reiese din "deplinele puteri" sau a fost exprimată în
cursul negocierii.
Ratificarea nu se poate efectua în mod condiţionat şi ea
nu poate fi parţială.
În cazul tratatelor multilaterale statele pot formula rezerve,
în momentul ratificării dar cu anumite limite.
Acceptarea sau aprobarea
Reprezintă o modalitate de exprimare a
consimţământului, care constă într-o examinare rapidă a
dispoziţiilor unor tratate înlăturându-se în acest mod procedura
îndelungată a ratificării parlamentare.
În conformitate cu legile interne ale fiecărui stat sunt
supuse acceptării sau aprobării de către stat tratatele, care nu
implică un angajament politic major sau care nu se referă la
domenii esenţiale ale exercitării suveranităţii statelor154.
Acceptarea sau aprobarea mai există şi în situaţiile în care
tratatele au fost semnate "ad referendum" sau nu au fost
semnate.
Aprobarea sau acceptarea este realizată de către guvernul
statului parte la tratat.
Schimbul instrumentelor de ratificare
Reprezintă ultima fază a procedurii perfectării tratatelor şi
constituie actul prin care se exprimă definitiv consimţământul
statului la aplicarea acelui tratat.

128
Schimbul instrumetelor de ratificare se face în mod diferit
în funcţie de natura tratatelor.
Astfel, pentru tratatele bilaterale schimbul instrumentelor
de ratificare constă în schimbul, efectuat între cele două părţi, a
actului ratificat.
În cazul tratatelor multilaterale instrumentele de ratificare,
aderare sau aprobare se transmit depozitarului tratatului, care
este un stat sau o organizaţie internaţională, după cum s-a
convenit la negocieri.
Depozitarul are funcţii tehnice, de transmitere a textului
original certificat tuturor statelor, de primire a instrumentelor de
ratificare sau de aderare şi de informare a tuturor statelor despre
acestea, ca şi despre rezervele formulate155.
Depozitarul are o serie de atribuţii, care constau în
asigurarea securităţii exemplarului original şi a deplinelor puteri,
precum şi în primirea şi comunicarea unor eventuale notificări
referitoare la tratat.
Înregistrarea tratatelor internaţionale
Înregistrarea tratatelor internaţionale se face în conformitate
cu dispoziţiile art. 102 al Cartei ONU, coroborate cu cele ale art. 80
al Convenţiei de la Viena din 1969, care stipulează că orice acord
încheiat de un membru ONU trebuie înregistrat la Secretariatul
General ONU şi publicat de acesta din urmă.156
Se face la Secretariatul O.N.U., care are şi obligaţia de a le
publica. În situaţia în care tratatele nu sunt înregistrate,
sancţiunea este aceea că ele nu pot fi invocate în faţa organelor
O.N.U.
Aderarea la tratatele internaţionale
Constă în notificarea dorinţei unui stat, care nu a
participat la elaborarea unui tratat, de a-l face obligatoriu şi
pentru el.

129
De regulă, aderarea este posibilă la tratatele deschise, iar,
în mod excepţional, şi la celelalte tratate, cu condiţia ca aceasta să
fie acceptată de către toate părţile tratatului.
Convenţia de la Viena individualizează posibilităţile de
aderare şi anume: atunci când printr-un tratat se prevede
posibilitatea aderării, atunci când, pe altă cale, statele participante
la tratat au prevăzut posibilitatea aderării, când toate părţile unui
tratat au convenit ulterior ca un stat să poată adera la acel tratat.
Aderarea se realizează prin procedura ratificării sau
aprobării şi ea trebuie notificată depozitarului tratatului.
Secţiunea 6
Rezervele la tratatele internaţionale
Art. 2 lit. d al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la

dreptul tratatelor, defineşte rezerva ca fiind "o declaraţie
unilaterală, indiferent de cum este redactată sau definită, făcută
de către un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă
sau aderă la un tratat, prin care urmăreşte să excludă sau să
modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului, în
aplicarea lor asupra acelui stat".
Rezervele pot fi formulate numai pentru tratatele
multilaterale, întrucât în cazul tratatelor bilaterale, dacă părţile nu
cad de acord asupra tuturor clauzelor, tratatul nu se mai încheie.
Formularea unei rezerve în cazul unui tratat bilateral
echivalează cu o revenire asupra textului tratatului iniţial, ceea ce
ar conduce la reluarea negocierilor.
În dreptul internaţional clasic rezervele erau admise, dacă
îndeplineau condiţia unanimităţii, respectiv dacă erau acceptate
de toate celelalte state-părţi.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor, instituie anumite condiţii legate de admisibilitatea
rezervei şi anume:
a) rezervele să fie exprimate în formă scrisă şi să fie
notificate celorlalte state–parţi la tratat, care pot să formuleze
obiecţiuni sau să le accepte în mod expres sau tacit;
130
b) formularea rezervelor să nu fie în mod expres interzisă
prin textul tratatului sau să nu se refere la anumite articole din
tratat faţă de care nu e permisă rezerva;
c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul
tratatului157.
Practica internaţională a statuat că rezerva trebuie să
vizeze o clauză precisă a tratatului. şi să nu fie formulată la modul
general.
Există mai multe tipuri de rezerve, printre acestea putem
exemplifica: rezerve ratione temporis 158; rezerve ratione loci 159;
rezerve referitoare la clauze contestate sau respinse de stat.
Momentul declarării rezervei
Statele participante la negocierea unui tratat internaţional
pot formula rezerva numai în momentul semnării sau ratificării
tratatului, cu condiţia de a se prevedea în conţinutul lui o
asemenea posibilitate de intrare în vigoare.
Statele neparticipante la negocierea tratatului pot formula
rezerve odată cu notificarea aderării la acel tratat.
Principiul compatibilităţii rezervei cu scopul şi obiectul
tratatului
Convenţia de la Viena din 1969 consacră acest principiu.
Deşi formularea rezervelor este o practică acceptată,
totuşi, există situaţii când ea este interzisă:
• dacă din prevederile tratatului rezultă o asemenea
interdicţie totală;
• dacă tratatul prevede posibilitatea formulării de rezerve
numai cu privire la unele articole, iar pentru restul clauzelor
formularea de rezerve este interzisă.
Acceptarea rezervei şi obiecţiile la rezervă
Pentru a produce efecte juridice, rezervele trebuie să fie
acceptate de cel puţin o parte a acelui tratat.
Curtea Internaţională de Justiţie s-a pronunţat cu privire
la rezerve astfel:
157 Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, art. 19.

158 Referitoare la aplicarea în timp a tratatului.
159 Referitoare la aplicarea în spaţiu a tratatului.
131
• statul autor al unei rezerve va fi considerat parte la tratat
numai în situaţia în care nu toate statele participante la tratat au
făcut obiecţii la rezerva respectivă;
• statul autor al unei rezerve nu este considerat parte la
tratat de către statele părţi care au formulat obiecţii la rezerva în
cauză;
• acceptarea rezervelor unui stat de către o parte la tratat
va conduce la investirea ca parte la acel tratat a statului, care a
formulat o asemenea rezervă.
Obiecţiunile de rezervă semnifică faptul că acel stat, care le
formulează, nu e de acord cu rezervele formulate şi ca urmare
acestea nu le sunt aplicabile.
Termenul de formulare al obiecţiei la rezervă este de 12
luni de la data notificării rezervei sau de la data expirării
consimţământului de aderare, cu excepţia situaţiei în care în
tratat se prevede un alt termen.
Efectele juridice ale rezervei
Aceste efecte sunt diferite în funcţie de faptul, dacă statele
au acceptat sau nu rezerva. Astfel, avem 3 categorii de efecte
juridice:
1) - între statele care au formulat rezerva şi cele care au
acceptat-o, raportul juridic iniţial este modificat corespunzător, în
conformitate cu rezerva formulată, acest raport juridic modificat
producându-şi efectele atât asupra statului autor al rezervei cât şi
asupra statelor acceptante;
2) - între statul autor al rezervei şi statele care au formulat
obiecţii la rezervă, raportul juridic se modifică în sensul că din
tratat se exclud prevederile, la care s-au formulat obiecţii la
rezervă;
3) - între celelalte state părţi la tratat, se menţin raporturile
juridice iniţiale.
Practica internaţională a demonstrat că rezervele la tratate
dispar treptat, pe masură ce statele îşi armonizează legislaţia
internă cu normele internaţionale.
Retragerea rezervei şi a obiecţiei la rezervă
În general, retragerea rezervei nu poate fi făcută decât cu
consimţământul părţilor la tratat.
132
Cu toate acestea Convenţia de la Viena în art. 22 prevede
că "dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă poate fi oricând
retrasă fără să fie nevoie de consimţământul statului care a
acceptat rezerva".
Retragerea rezervei trebuie notificată depozitarului, cât şi
tuturor celorlalte părţi. Ea îşi produce efecte de la data primirii
notificării.
Intrarea în vigoare a tratatelor internaţionale
Data intrarii în vigoare a tratatului, de regulă, este
prevazută expres în textul acestuia. Există şi situaţii în care
tratatul nu prevede în textul său data intrarii în vigoare, aceasta
fiind stabilită ulterior de către părţi.
În principiu, data intrarii în vigoare a tratatului coincide cu
momentul producerii efectelor juridice ale acestuia.
Pentru tratatele bilaterale, data la care intră în vigoare, o
constituie, de regulă, momentul schimbării instrumentelor de
ratificare.
Pentru tratatele multilaterale, depunerea instrumentelor
de ratificare se face fie la guvernul unuia din statele părţi, care are
calitatea de depozitar, fie la o organizaţie internaţională care a fost
investită cu aceeaşi calitate. În acest caz, data intrarii în vigoare se
face în funcţie de acumularea numarului minim (care a fost
stabilit anterior) de state semnatare ale tratatului.
În concluzie, intrarea în vigoare a tratatului are loc în
următoarele momente:
• la data prevăzută în textul tratatului sau într-un
acord separat;
• la data semnării tratatelor nesupuse ratificării;
• la data schimbului instrumentelor de ratificare în
cazul tratatelor bilaterale;
• la data primirii de către depozitar a ultimului
document de ratificare, în cazul tratatelor multilaterale;
• la data la care un număr apreciabil de state au
depus documentele de ratificare.
În cazul aderării la tratatele internaţionale momentul
intrării în vigoare îl constituie data comunicării acestui document,
cu excepţia situaţiei în care a fost prevăzută o dată ulterioară.
133
Secţiunea 7
Aplicarea tratatelor internaţionale în timp şi spaţiu
Aplicarea tratatelor internaţionale în timp

În acest domeniu îşi face aplicabilitatea principiul
neretroactivităţii legilor, conform căruia tratatul nu-şi poate face
aplicabilitate anterior momentului intrării lui în vigoare.
Există şi situaţii în care în mod excepţional tratatele îşi pot
face aplicabilitatea şi anterior acestei date, cu condiţia ca acest
lucru să fie menţionat explicit în clauzele tratatului.
Durata în timp a tratatului poate fi determinată sau
nedeterminată, în funcţie de prevederile inserate în textul
tratatului.
De-a lungul aplicării tratatului există situaţii când acesta
poate să fie suspendat sau chiar să-şi înceteze aplicarea. Aceste
aspecte vor fi tratate separat.
Aplicarea tratatelor internaţionale în spaţiu
Regula generală este că aceste tratate internaţionale îşi fac
aplicabilitatea pe întreg teritoriul statelor părţi.
Există şi situaţii în care se poate face o aplicabilitate
limitată în spaţiu a unor tratate internaţionale, dar numai dacă
părţile au convenit în acest sens.
De exemplu, tratatele care reglementează zonele de
frontieră.
Aplicarea tratatelor succesive din acelaşi domeniu
Convenţia de la Viena din 1969 a stabilit o serie de reguli
referitoare la acest domeniu şi anume:
• dacă într-un tratat se precizeză că prevederile sale sunt
subordonate altui tratat anterior sau posterior ori dacă tratatul nu
trebuie considerat incompatibil cu un tratat anterior, se vor aplica
cu precădere dispoziţiile sale;
• aceleaşi state sunt părţi şi la un tratat anterior fără ca
acesta să fie expirat sau să fie suspendat, tratatul anterior nu se
mai aplică dacă dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale
tratatului posterior;
• în situaţia tratatelor internaţionale, în care nu există
identitate de părţi între tratatul anterior şi cel posterior, se aplică
134
regula că îşi face aplicabilitatea tratatul la care ambele state sunt
părţi.
Respectarea tratatelor internaţionale
La baza respectării prevederilor tratatelor internaţionale
stă principiul fundamental "pacta sunt servanda".
Din aplicarea acestui principiu decurge concluzia, că
obligaţiile rezultate din tratatele internaţionale trebuie îndeplinite
cu bună credinţă şi în consens cu normele şi principiile generale
ale dreptului internaţional public.
Secţiunea 8
Cauzele de nulitate ale tratatelor internaţionale
Aceste cauze privesc două elemente şi anume: capacitatea

şi consimţământul.
Lipsa capacităţii rezultă din lipsa calităţii de subiect de
drept internaţional a uneia sau mai multor părţi, care are drept
rezultat nulitatea absolută a tratatelor încheiate.
Lipsa deplinelor puteri constituie o altă cauză ce duce la
nulitatea tratatului.
Nulitatea tratatelor intervine:
- în cazul în care tratatul contravine unei norme
imperative (de jus cogens) aflată în vigoare în momentul încheierii
sale sau apărută ulterior;
- în cazul în care se constată un viciu de consimţământ
care a afectat acordul de voinţă al parţilor în momentul încheierii
tratatului160.
Conflictul tratatului cu o normă imperativă a
dreptului internaţional public constituie o cauză de nulitate
absolută.
Nu este permisă modificarea de către state a unei norme
imperative a dreptului internaţional.
Viciile de consimţământ.
160 Vezi în acest sens, Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional,

Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998,
p. 289.
135
Consimţământul este viciat atunci când una din părţile
contactate nu a avut posibilitatea să-şi exprime liber voinţa.
Viciile de consimţământ sunt următoarele:
1) eroarea care constă în falsa reprezentare a unui fapt
sau a unei situaţii de fapt, pe care statul parte la tratat o
presupune ca existentă în momentul încheierii tratatului.
Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului, în
condiţiile în care: eroarea este de fapt şi nu de drept, a afectat baza
esenţială a consimţământului, statul care o invocă nu a contribuit
prin comportarea sa la producerea erorii161.
2) dolul constă în conduita frauduloasă a unuia sau a
mai multor state părţi la un tratat, materializată în utilizarea unor
mijloace viclene, abilităţi sau maşinaţiuni, prin care statul în
cauză a fost indus în eroare şi determinat să încheie tratatul.
Dolul poate fi invocat numai de partea vătămată.
3) coruperea reprezentantului unui stat este o situaţie
tipică de dol prin care statul corupător a obţinut încheierea
tratatului.
Această corupere se concretizează în oferirea de daruri sau
alte avantaje materiale funcţionarului abilitat să încheie tratatul
respectiv.
4) constrângerea exercitată asupra unui stat prin
ameninţarea cu forţa.
Convenţia de la Viena din 1969 în art. 52 menţionează că
"este nul orice tratat a cărui încheiere a fost obţinută prin
ameninţarea sau folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept
internaţional încorporate în Carta Naţiunilor Unite".
5) constrângerea exercitată asupra reprezentantului
unui stat;
Convenţia de la Viena menţionează că "exprimarea
consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obţinută
prin constrângerea exercitată asupra reprezentantului său prin
acte sau ameninţări îndreptate împotriva lui, este lipsit de orice
efect juridic".
161 Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, art. 48.
136
Trebuie făcută precizarea că actele de constrângere sunt
îndreptate împotriva reprezentantului unui stat privit ca individ şi
nu văzut ca organ al statului.
Aceste acte de ameninţare pot viza integritatea fizică a
persoanei respective, cariera sau chiar familia sa.
Încetarea efectelor tratatelor internaţionale
Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele în
următoarele situaţii:
1) - prin expirarea termenului pentru care a fost perfectat;
2) - prin executarea obiectului tratatului;
3) - prin voinţa părţilor;
4) - prin denunţarea tratatului. Denunţarea constă în
actul unilateral al uneia dintre părţi prin care se declară că nu se
mai consideră legată prin acel tratat.
Convenţia de la Viena în art. 56 stipulează că "un tratat
care nu conţine dispoziţii cu privire la stingerea şi la denunţarea
sa sau la retragerea din el nu poate fi obiectul unei denunţări sau
retrageri". Totuşi există 2 execepţii de la această regulă:
• când dreptul de denunţare poate fi dedus din natura
tratatului;
• când se poate determina intenţia părţilor de a admite
posibilitatea denunţării sau retragerii162.
Notificarea denunţării trebuie făcută în termen de 12 luni
de la data adoptării tratatului şi trebuie comunicată statelor părţi
sau statului depozitar.
5) - prin anularea tratatului. Anularea tratatului
presupune un act unilateral al uneia din părţile contractante, prin
care se comunică celeilalte părţi că renunţă la acel tratat. Printre
cauzele de anulare a tratatului putem menţiona:
• violarea substanţială a prevederilor tratatului de către
una din părţi;
• apariţia unei norme imperative de drept internaţional,
care intră în conflict cu tratatul.
162Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

137
6) - prin efectele unor situaţii, care fac imposibilă
executarea tratatelor, situaţii existente independent de voinţa
părţilor. O astfel de situaţie o constituie:
- dispariţia totală şi permanentă a obiectului tratatului;
- pierderea calităţii de subiect de drept internaţional a
uneia dintre părţi;
- încheierea unui tratat posterior cu acelaşi obiect, dar ale
cărui prevederi sunt incompatibile cu cele ale tratatului anterior.
7) - prin declanşarea unui război.
În cazul conflictelor armate se pot crea împrejurări, care să
afecteze nu numai aplicarea tratatelor dintre statele beligerante ci
şi aplicarea lor între alte state. Cu toate acestea, datorită
complexităţii situaţiilor, care pot apărea ca urmare a războiului,
Comisia de Drept Internaţional, în cadrul căreia s-a negociat
Convenţia de la Viena, nu a reţinut nici o dispoziţie în această
privinţă. Din practica internaţională pot fi deduse unele consecinţe
ale războiului asupra situaţiei tratatelor:
• Tratatele bilaterale dintre beligeranţi mai ales cele
privind relaţiile economice şi financiare îşi încetează aplicarea;
• Tratatele multilaterale sunt suspendate în raporturile
dintre beligeranţi, dar rămân în vigoare în raporturile dintre
nebeligeranţi precum şi în raporturile dintre beligeranţi şi
nebeligeranţi;
• Tratatele bilaterale sau multilaterale privind regulile de
purtare a războiului vor rămâne evident în vigoare. La fel, nu se
poate admite încetarea tratatelor privind frontierele, întrucât
aceasta ar echivala cu admiterea implicită a recurgerii la forţă ca
mijloc de reglementare a unor probleme internaţionale163.
8) - prin clauza "rebus sic stantibus"164;
Convenţia de la Viena permite folosirea acestei clauze în
• dacă împrejurările schimbate au constituit un temei al
încheierii tratatului;

internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 288-289.
164 Clauza privind schimbarea fundamentală a împrejurărilor
138
• dacă schimbările intervenite au condus la modificarea
radicală a conţinutului obligaţiilor rămase de executat.
Există situaţii când această clauză nu poate fi invocată şi
anume în cazul tratatelor, care au ca obiect stabilirea frontierelor
de stat sau dacă schimbările survenite sunt rezultatul acţiunii
părţii care o invocă.
Secţiunea 9
Revizuirea şi interpetare tratatelor internaţionale
Revizuirea tratatelor internaţionale

Reprezintă o consecinţă a modificărilor intervenite asupra
situaţiei avute în vedere la încheierea tratatului.
În funcţie de modificările survenite tratatele pot fi
modificate sau chiar îşi pot înceta acţiunea.
Revizuirea poate avea ca rezultat şi încheierea unui nou
tratat, care să-l înlocuiască pe cel revizuit.
Interpretarea tratatelor internaţionale
Prin interpetare înţelegem o operaţie de stabilire a sensului
şi conţinutului exact al textului tratatului, efectuată în vederea
aplicării sale depline şi corecte.
Scopul acestei operaţiuni îl reprezintă determinarea
intenţiei reale a statelor părţi în momentul încheierii tratatului.
Convenţia de la Viena, din 1969, a codificat principalele
reguli de interpretare a tratatelor internaţionale.
Moduri de interpretare
Doctrina internaţională a consacrat două modalităţi de
interpretare:
• interpretarea internaţională, care mai este numită şi
autentică;
• interpretarea internă;
1) Interpretarea internaţională este făcută de părţile
contractante şi are aceeaşi forţă juridică cu aceea a actului iniţial.
Ea nu poate fi contestată sau revizuită.
La rândul ei interpretarea internaţională cunoaşte două
forme:
139
• interpretarea autentică expresă, care este făcută de
părţi în momentul încheierii tratatului şi care are ca scop
uniformizarea aplicării prevederilor lui;
• interpretarea autentică prin practică, care rezultă din
practica uniformă a părţilor la tratat.
2) Interpretarea internă este făcută de organele competente
ale statelor părţi (ex: Ministerele de Externe).
Reguli generale de interpretare a tratatelor
internaţionale
Convenţia de la Viena, din 1969, a consacrat o serie de
reguli generale de interpretare a tratatelor internaţionale printre
care putem aminti:
1) - regula bunei-credinţe, care rezultă din aplicarea unui
principiu fundamental al dreptului internaţional public şi anume
principiul pacta sunt servanda;
2) - regula sensului clar;
3) - regula inadmisibilităţii interpretării termenilor în sens
absurd sau neraţional.
4) - regula interpretării termenilor tratatului potrivit
sensului avut în vedere la data încheierii sale;
5) - regula interpretării tratatului în lumina obiectului şi
scopului său;
6) - regula interpretării tratatului sub aspectul efectului
său util;
7) - regula interpretării raţionale a termenilor tratatului.
Secţiunea 10
Efectele tratatelor
Efectele tratatelor se pot clasifica în două mari categorii, şi

anume :
- efecte produse faţă de părţi;
- efecte produse faţă de terţi.
De regulă, tratatul produce efecte numai între părţile sale,
iar faţă de terţi nu pot avea efecte directe.
140
Convenţia de la Viena din 1969 menţionează că un tratat
nu creează nici drepturi, nici obligaţii pentru un stat terţ, fără
consimţământul său.
Există situaţii în care statele terţe pot dobândi drepturi şi
obligaţii în urma unor tratate la care nu sunt părţi.
Pentru a dobândi astfel de drepturi trebuiesc îndeplinite
urmatoarele condiţii (art.36):
- conferirea unui drept statului terţ de către statele părţi la
un tratat;
- statul terţ să consimtă la dobândirea acestui drept
(consimţământul poate fi exprimat fie expres, fie tacit).
De asemenea, Convenţia de la Viena din 1969 prevede că
statele terţe pot dobândi obligaţii dacă sunt îndeplinite două
condiţii (art.35):
- dacă părţile unui tratat înţeleg să creeze o obligaţie în
sarcina unui stat terţ;
- dacă statul terţ consimte, în mod expres şi în scris la
această obligaţie165.
Mai există o categorie de tratate, care conţin dispoziţii
opozabile erga omnes, întrucât conţin norme de interes general.
Ele se constituie într-o excepţie de la principiul
consensualismului.
Din aceasta categorie fac parte:
• tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri
teritoriale (cele referitoare la statutul de neutralitate al unei ţări, la
regimul Antarcticii etc);
• tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru căi de
comunicaţie internaţională (regimul de navigaţie pe fluvii sau pe
canale internaţionale);
• tratatele multilaterale prin care se creează o organizaţie
internaţională, ca subiect nou de drept internaţional,
165 Convenţia de la Viena din 1969 referitoare la dreptul tratatelor, art. 35.
141
personalitatea juridică a organizaţiei fiind opozabilă tuturor
statelor comunităţii internaţionale166.
Secţiunea 11
Modificarea tratatelor
De regulă, părţile la un tratat multilateral precizează în

cuprinsul acestuia procedura comună de urmat pentru
modificarea sa („clauze de revizuire”): iniţierea modificarilor şi
condiţiile de modificare şi de adoptare a textului amendamentelor,
numărul de ratificări sau aprobări necesare pentru intrarea în
vigoare a amendamentelor , depozitarul acestora etc167.
Modificarea unui tratat se poate face numai prin voinţa
părţilor contractante, în cazurile şi modificările prevăzute, de
regulă în însuşi cuprinsul tratatului. Orice modificare adusă unui
tratat trebuie să parcurgă, pentru a intra în vigoare, în general
acelaşi traseu politic şi juridic ca la intrarea în vigoare a tratatului
modificat, dacă părţile nu prevăd o procedură mai simplificată168 .
Iniţial, modificarea tratatelor multilaterale se făcea, în
principiu, numai cu acordul tuturor statelor părţi.
Pentru că, prin aplicarea regulii unanimităţii, un stat
poate bloca adoptarea textului tratatelor, s-a trecut la renunţarea
principiului unanimităţii, făcându-şi aplicabilitatea în acest caz
regula majorităţii.
Convenţia de la Viena din 1969 menţionează, în cazurile
în care tratatele nu conţin clauze referitoare la modificarea lor, că
există două situaţii:
• aceea a unor amendamente deschise tuturor părţilor
iniţiale;
166 Vezi în acest sens, Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional,

Introducere în dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998,
p. 280.
167 Vezi în acest sens, Marţian I Niciu, Drept internaţional public , Editura
Servosat, Arad, 1997.

168 Vezi în acest sens, Ion Anghel Dreptul Tratatelor , Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
142
• aceea a modificărilor privind numai anumite state,
rezultate dintr-un acord închis, intervenit între acestea.
Secţiunea 12
Încetarea şi suspendarea tratatelor
Suspendarea tratatelor are un caracter temporar. Ea se

poate referi numai la o parte din dispoziţiile tratatului.
Printre cauzele de suspendare a tratatelor putem aminti:
• încălcarea substanţială a clauzelor tratatului de către o
parte;
• imposibilitatea îndeplinirii obligţtiilor asumate, ca
urmare a interveţiei unor condiţii excepţionale;
• întreruperea relaţiilor diplomatice sau consulare ori
războiul.
Suspendarea se poate datora voinţei parţilor, fie poate
apărea independent de voinţa lor.
Încetarea unui tratat se poate datora urmatoarelor cauze:
• încheierea tratatului pe o durată determinată;
• datorită voinţei unilaterale a uneia din părţi;
• datorită încheierii unui nou tratat care are identitate
de părţi şi de obiect şi care este incompatibil cu tratatul
anterior;
• ca efect al clauzei rebus sic stantibus ;
• ca urmare a constatării nulităţii unui tratat;
• întreruperea relaţiilor diplomatice sau consulare ori
războiul.
143
CAPITOLUL VII
SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR INTERNAŢIONALE
Secţiunea 1
DE
STUDIU Soluţionarea prin mijloace paşnice a
diferendelor internaţionale a fost
1. Aspecte
generale
înscrisă, pentru prima dată, într-un
document de drept internaţional, cu
2. Mijloacele ocazia Conferinţei de la Haga, din 1957,
paşnice de în care statele participante au convenit,
reglementare a
să depună toate eforturile, pentru a
diferendelor
internaţionale
rezolva numai pe cale paşnică
eventualele diferende.
3. Mijloacele Cu titlu de principiu fundamental al
coercitive de dreptului internaţional o mai întâlnim în
reglementare a
Pactul Briand-Kellogg, din 1928, în
diferendelor
internaţionale
Carta O.N.U., Carta O.S.A, Carta de la
Paris.
Importanţa acestor documente rezidă din faptul că, ele
indică şi mijloacele la care, trebuie, să se recurgă în cazul unui
diferend internaţional.
Carta O.N.U., în art. 33, enumeră principalele modalităţi
de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor internaţionale şi
anume: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul,
recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale etc.
Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a făcut
distincţie între diferendele internaţionale şi situaţiile internaţionale.
Diferendul internaţional era văzut ca un dezacord asupra
unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de
teze juridice sau de interese între două sau mai multe state.
Situaţiile internaţionale erau definite ca fiind o categorie de
situaţii de fapt, de natură să ducă la o stare conflictuală într-o
zonă sau regiune, care prin agravarea lor puteau să se
transforme într-un conflict.
144
Secţiunea 2
Mijloacele paşnice de reglementare a diferendelor
internaţionale
Mijloacele de rezolvare pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale se clasifică în două mari categorii:
• Mijloace nejurisdicţionale, din cadrul cărora fac parte
tratativele directe, ancheta, mediaţiunea, concilierea, bunele oficii;
• Mijloacele jurisdicţionale, din cadrul cărora fac parte
Arbitrajul Internaţional şi Curtea Internaţională de Justiţie.
2.1. Mijloacele nejurisdicţionale
Tratativele directe
Presupun un contact direct între părţile în conflict în
vederea soluţionării diferendului.
Ele se pot concretiza prin negocieri sau prin schimburi de
documente scrise.
Tratativele se caracterizează prin supleţe şi discreţie şi în
cadrul lor trebuie respectate o serie de reguli şi principii.
Ţinând seama de unele soluţii ale jurisprudenţei
internaţionale, în doctrină s-a format un curent de opinie,
conform căruia, în contextul soluţionării paşnice a diferendelor, se
poate vorbi despre o regulă privitoare la anterioritatea
negocierilor169.
Tratativele directe, de regulă, sunt purtate prin
intermediul ministerele afacerilor externe, de către şefii de stat sau
de guvern.
Bunele oficii constau în intervenţia unui stat terţ sau a
unei organizaţii internaţionale ori a unei persoane particulare, în
vederea soluţionării unui diferend internaţional.
Iniţierea bunelor oficii poate fi făcută, atât de către un stat
terţ, cât şi de una din părţile aflate în conflict.
Bunele oficii au ca obiect fie o activitate de prevenire a
apariţiei unui conflict între state, fie dezamorsarea unui conflict
deja existent.

145
Scopul bunelor oficii este acela de a aşeza la masa
tratativelor părţile aflate în conflict pentru a dezmorsa conflictul.
La negocieri nu participă decât părţile aflate în conflict.
Încetarea lor are loc în următoarele situaţii:
• când s-a îndeplinit scopul (aducerea la masa tratativelor
a părţilor în conflict);
• când cel care le exercită renunţă la acţiune;
• când sunt refuzate;
• când sunt transformate în mediaţiune.
Mediaţiunea, constă în acţiunea unui terţ (stat,
organizaţie sau personalitate internaţională), prin care acesta
participă direct la o negociere şi propune părţilor soluţia,
urmârind aproprierea poziţiilor lor şi realizarea unui acord170.
Ceea ce diferenţiază mediaţiunea de bunele oficii este
faptul că statul terţ participă la tratative, putând veni cu soluţii
pentru dezamorsarea conflictului.
Ea trebuie să fie acceptată de către părţile aflate în conflict,
putând să fie solicitată de către o parte sau poate fi oferită de către
un stat terţ.
De regulă, pentru conflictele armate, mediaţiunea este
oferită de către un stat neutru.
Soluţiile oferite de către mediator nu sunt obligatorii.
Mediaţiunea se poate clasifica astfel:
a) mediaţiune simplă: când aceasta este făcută de un
singur mediator acceptat de toate părţile în conflict;
b) mediaţiune specială: când este făcută de către un
mediator pentru fiecare parte aflată în conflict (se foloseşte în cazul
conflictelor grave). Mediatorii au un mandat de 30 de zile pentru
rezolvarea situaţiei, interval în care părţile aflate în conflict nu intră
în contact.
Încetarea mediaţiunii are loc în următoarele situaţii:
• neacceptarea mediaţiunii de către părţile în conflict;
• neacceptarea mediaţiunii de către mediator;
• încheierea unui acord privind stingerea conflictului.
146
Ancheta internaţională este metoda care constă în
stabilirea exactă a faptelor, care au dat naştere divergenţei dintre
părţi. Pentru aceasta, în practica internaţională s-au creat comisii
de anchetă. Procedura comisiilor de anchetă a fost stabilită în
Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907171.
Comisiile de anchetă se alcătuiesc pe baza unui acord
internaţional, semnat de părţile în conflict, ele fiind constituite
dintr-un număr impar de persoane. Membrii comisiilor de
anchetă se numesc comisari. Comisarii pot fi atât cetăţeni ai
statelor aflate în conflict cât şi ai statele terţe.
Ele sunt conduse de un preşedinte, care trebuie să fie
cetăţean al unui stat terţ. Rolul comisiei este acela de a releva,
care este situaţia de fapt, ce a stat la baza creării diferendului. În
acest scop, statele părţi au obligaţia de a pune la dispoziţia
comisiei actele şi documentele necesare aflării adevărului, precum
şi a listei de martori şi experţi.
În mod excepţional, comisia de anchetă poate efectua şi o
cercetare la faţa locului, dar numai cu acordul statului respectiv.
Deliberarile Comisiei de ancheta sunt secrete şi rămân
confidenţiale.
Activitatea comisiei se finalizează printr-un raport.
Concluziile raportului nu sunt obligatorii pentru părţi. Raportul
nu cuprinde soluţii referitoare la rezolvarea diferendului, ci doar
prezintă o situaţia de fapt.
Concilierea internaţională
Institutul de Drept Internaţional defineşte concilerea
internaţională ca fiind "un mod de reglementare a diferendelor
internaţionale de orice natură, în care o comisie, constituită de
părţi, fie cu titlu permanent, fie pentru o anumită situaţie, ca
urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparţială şi
se străduieşte să definească termenii unui aranjament susceptibil
de a fi acceptat de părţi ori acordă părţilor orice concurs, care îi va
fi cerut în vederea reglementării172.

172 Annuaire de l′Institut de Droit International, 1961, p. 374-375.
147
Spre deosebire de ancheta internaţională, concilierea
merge mai departe, depăşind faza constatării faptelor, ajungând la
propunerea de soluţii concrete pentru rezolvarea diferendului.
Soluţia propusă nu este obligatorie pentru părţi.
Concilierea se realizează prin intermediul unei comisii
internaţionale, formată dintr-un număr impar de membrii, care
pot fi cetăţeni ai statelor aflate în conflict şi ai altor state.
Lucrările comisiei sunt secrete şi se finalizează printr-un
raport, care conţine concluziile motivate, atât în fapt cât şi în
drept.
2.2. Mijloacele jurisdicţionale
Arbitrajul internaţional
Reprezintă mijlocul de soluţionare paşnică a diferendelor
internaţionale, în cadrul căruia, părţile la un diferend, printr-un
acord formal încredinţează soluţionarea diferendului unui terţ,
care poate fi reprezentat de una sau mai multe persoane şi se
supune deciziei acestuia, ca urmare a unei proceduri
contencioase, din care rezultă o hotărâre definitivă173.
Această instituţie a fost prevăzută, pentru prima dată, ca
mijloc de reglementare a diferendelor în Convenţia de la Haga, din
anul 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale. Ulterior,
ea a mai fost inserată într-o serie de documente precum:
• Pactul Ligii Naţiunilor din anul 1919;
• Actul general pentru reglementarea diferendelor
internaţionale din 1928;
• Pactul de la Bogota din 1948;
• Convenţia Europeană pentru Reglementarea Paşnică a
Diferendelor Internaţionale, din anul 1957.
Acordul părţilor constituie fundamentul juridic al
arbitrajului internaţional, iar acest acord cunoaşte 3 forme de
manifestare:
• acordul de compromis;
• clauza compromisorie;
• tratatele de arbitraj permanent.

148
Acordul de compromis este actul prin care două state
convin, să încredinţeze unui arbitru unic, unui organ colegial ad-
hoc sau unui tribunal arbitral preconstituit, reglementarea unui
litigiu existent174. Comisia de Drept Internaţional a stipulat că,
acordul de compromis, trebuie, să aibă la bază următoarele
elemente:
• angajamentul de a recurge la arbitraj;
• obiectul diferendului;
• modul de constituire a tribunalului arbitral;
• numărul de arbitri175.
Pe lângă aceste elemente esenţiale acordul de compromis
mai poate cuprinde:
• care este dreptul ce urmează a se aplica;
• majoritatea cerută pentru adoptarea deciziei;
• termenul în care trebuie să fie pronunţată sentinţa;
• limba în care se va desfăşura întreaga procedură176 etc.
Acordul de compromis se referă la un diferend deja
născut.
Clauza compromisorie este acea clauză existentă într-un
tratat, care se referă la arbitraj.
Deosebirea între acordul de compromis şi clauza
compromisorie rezidă, în principal, în faptul că, primul se referă la
un diferend deja născut, pe când cea de-a doua priveşte
diferendele viitoare.
Clauza compromisorie se poate clasifica în două mari
categorii:
• clauza compromisorie generală, prin intermediul căreia
se prevede obligativitatea supunerii tuturor diferendelor unui
arbitraj internaţional;
• clauza compromisorie specială, prin care se stipulează
ca numai anumite deferende să fie supuse arbitrajului.

175 Rezoluţia nr. 1262 (XIII) a Adunării Generale O.N.U. din 1958.
176 Idem.
149
Tratatele de arbitraj permanent presupun o înţelegere a
statelor părţi semnatare ale tratatelor, în care se prevede, că
diferendele ulterioare, vor fi soluţionate prin intermediul unui
tribunal de arbitraj internaţional.
Toate problemele concrete privind organizarea şi
procedura efectuării arbitrajului vor fi soluţionate ulterior pe baza
unor tratate bilaterale.
Arbitrajul internaţional cunoaşte 3 forme de manifestare şi
anume:
• arbitraj prin comisii mixte;
• arbitraj prin şefi de state;
• arbitraj prin tribunale ad-hoc.
Procedura arbitrală cunoaşte două faze:
• faza orală, care constă în dezbateri în faţa organului
arbitral;
• faza scrisă, care constă în depunerea de memorii şi
contramemorii.
Pentru aflarea adevărului Tribunalul arbitral mai poate
recurge la următoarele modalităţi: efectuarea de anchete,
efectuarea de expertize, cercetări la faţa locului.
Reprezentarea părţilor în faţa Tribunalului se face de
regulă prin consilieri şi avocaţi.
Deliberarea este secretă, iar hotărârile se pronunţă având
la bază majoritatea voturilor arbitrilor. Ele sunt definitive şi
obligatorii pentru părţi.
Executarea lor este, de regulă, volitivă, iar în caz de refuz
Consiliul de Securitate O.N.U. poate recurge la măsurile de
constrângere.
În mod excepţional, hotărârile pot fi revizuite în
• dacă au fost descoperite împrejurări noi, care ar fi de
natură să schimbe soluţia arbitrală;
• dacă au fost descoperite fraude în exercitarea
mijloacelor probatorii (ex. - documente false);
150
• dacă soluţia pronunţată s-a făcut pe baza unui tratat
ieşit din vigoare sau dacă soluţia a neglijat luarea în considerare a
unui tratat existent.
Există şi situaţii în care hotărârile Tribunalului arbitral pot
fi nule şi anume atunci când:
• au fost depăşite prerogativele cu care era investit
Tribunalul;
• a fost corupt un membru al Tribunalului;
• nu au fost motivate hotărârile;
• s-a derogat grav de la o normă procedurală de
bază;
• compromisul prin care s-a investiti Tribunalul este
nul;
• a fost constrâns un membru al Tribunalului.
În mod exceptional, se pot admite în faţa Tribunalului
arbitral următoarele căi de recurs: recursul în interpretare177,
recursul în corectare178, recursul în revizuire179.
Convenţia din 1899 a prevăzut înfiinţarea unei Curţi
Permanente de Arbitraj, care există şi astăzi. Curtea este alcătuită
dintr-o serie de personalităţi, cu competentă recunoscută în
domeniul dreptului internaţional, desemnate de statele părţi la
Convenţie (câte 4 de fiecare). De pe această listă, statele care ar
hotărî să supună un diferend arbitrajului aleg câte 2 arbitri, care
apoi numesc un superarbitru. În decursul existenţei sale, Curtea
Permanentă de Arbitraj a soluţionat numai 25 de cazuri,
majoritatea lor până la înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie
Internaţională, apoi 7 cazuri în perioada interbelică, iar după cel
de-al doilea război mondial un singur caz180.
177 Poate fi introdus în situaţia în care între parţile unui conflict a apărut
un dezacord referitor la sensul hotărârii.
178 Poate fi introdus în situaţia în care tribunalul arbitral a comis o eroare
de drept sau de fapt ori a manifestat un exces de putere.

179 Poate fi introdus în situaţia în care s-a descoperit un fapt nou, ce are
un caracter esenţial şi care nu a fost cunoscut la data pronunţării

sentinţei.
151
Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.)
Iniţial, în anul 1922, a fost înfiinţată, la Haga, Curtea
Permenentă de Justiţie Internaţională. Curtea a funcţionat în
afara Ligii Naţiunilor deşi a fost înfiinţată în baza art. 14 al
Pactului Ligii Naţiunilor.
După cel de-al doilea război mondial, s-a hotărât
înfiinţarea, în cadrul O.N.U., a Curţii Internaţionale de Justiţie,
care urma să ia fiinţă prin reorganizarea Curţii Permenente de
Justiţie Internaţională.
Curtea şi-a început activitatea în 1946.
Funcţiile acesteia constau în următoarele:
• rezolvarea disputelor juridice dintre state;
• prestarea unei activităţi consultative, constând în
oferirea de opinii şi îndrumări asupra unor probleme, care sunt
ridicate de practica internaţională.
Curtea este alcătuită din 15 judecători, care au un
mandat de 9 ani. Alegerea judecătorilor se face de Adunarea
Generală a O.N.U. şi Consiliul de securitate. Cetăţenia
judecătorilor trebuie să fie diferită, astfel încât, prin alegerea lor, să
fie asigurată reprezentarea marilor forme de civilizaţie şi
principalele sisteme juridice ale lumii181;
La fiecare 3 ani se fac alegeri pentru o treime din posturi
(pentru 5 judecători) ocazie cu care se poate reînnoi mandatul
acestora sau se aleg alţi judecători;
Judecătorii trebuie să fie jurişti de renume în domeniul
dreptului internaţional sau persoane de o înaltă ţinută morală,
care îndeplinesc condiţiile pentru exercitarea celor mai înalte
funcţii juridice în ţările de origine182. Mandatul judecătorilor se
limitează numai la cauza pentru care au fost desemnaţi. În
prezent structura Curţii reflectă compoziţia Consiliului de
Securitate, astfel, din punct de vedere geografic, judecătorii provin
din următoarele zone: 5 judecători provenind din 5 ţări membre
permanente al Consiliului de securitate, 3 judecători provin din
Africa, 2 judecători provin din America Latină, 2 judecători provin

152
din Asia, 2 judecători provin din Europa occidentală, 1 judecător
provine din Europa răsăriteană.
Atunci când Curtea nu are un judecător de aceeaşi
naţionalitate cu una din părţile aflate în conflict, acest stat poate
să numească o persoană ca judecător ad-hoc, în scopul rezolvării
litigiului respectiv183.
Există o incompatibilitate între calitatea de judecator al
Curţii şi exercitarea altor funcţii juridice într-o cauză anterioară (de
exemplu avocat).
Judecătorii Curţii beneficiază de toate privilegiile şi
imunităţile necesare desfaşurării procesului jurisdicţional.
Competenţa Curţii se concretizează în următoarele:
• competenţă personală, respectiv ce subiecte de drept
internaţional apar în faţa sa;
• competenţă materială, respectiv ce litigiilor poate soluţiona.
Procedura în faţa Curţii cunoaşte două faze: faza scrisă şi
faza orală.
Completul este format din 9 judecători, din care
obligatoriu, un judecător trebuie să fie cetăţean al statului parte.
Sedinţele sunt publice.
Neprezentarea unei părţi în faţa Curţii nu împiedică
continuarea procesului.
Hotărârea se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor. În
cazul egalităţii de voturi, votul preşedintelui Curţii este
determinant.
Decizia este definitivă şi irevocabilă şi este motivată atât în
fapt cât şi în drept. Ea este obligatorie pentru părţi.
Executarea hotărârilor se face volitiv de către părţi, iar în
caz de refuz, Consiliul de securitate îşi poate exercita mijloacele
coercitive pentru ducerea la îndeplinire a hotărârii.
În mod excepţional, hotărârea se poate revizui în situaţia
apariţiei unui fapt nou, necunoscut la data pronunţării hotărârii,
care poate duce la modificarea soluţiei. Introducerea acţiunii de
revizuire trebuie să se facă în maxim 6 luni, de la data descoperirii
183 Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi

Internaţionale de Justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 219.
153
faptului nou, dar nu mai mult de 10 ani, de la data pronunţării
hotărârii.
Curtea poate emite avize consultative referitoare la orice
problemă juridică, la solicitarea Adunării Generale sau a
Consiliului de Securitate al O.N.U.
Cu autorizarea Adunării Generale mai pot solicita avize
consultative şi alte organe O.N.U., ca şi instituţiile specializate în
probleme juridice, care privesc sfera lor de activitate184.
În principiu, avizele consultative nu sunt obligatorii.
Curtea are două limbi oficiale - engleza şi franceza, iar
orice material scris sau nu este tradus automat şi în cealaltă
limbă oficială185.
Secţiunea 3
Mijloacele coercitive de reglementare a diferendelor
internaţionale
Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune,

represalii sau ruperea relatiilor diplomatice, ca mijloace paşnice
bazate pe constrângere.
În cadrul relaţiilor internaţionale există situaţii în care un
stat comite un act sau un fapt ilicit, lezând astfel drepturile sau
interesele altui stat.
Conform dreptului internaţional public se trece la
soluţionarea pe cale diplomatică a conflictului rezultat în urma
acestei acţiuni ilegale.
Dacă au eşuat toate încercările de soluţionare pe cale
diplomatică a conflictului, din vina statului autor al faptului ilicit,
se poate recurge la folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe
constrângere, care îmbracă forma unor sancţiuni.
Aceste sancţiuni pot fi aplicate de către O.N.U., state sau
alte organizaţii internaţionale regionale.

185 Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe Mocuţa, Curţi
Internaţionale de Justiţie, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 220.
154
Astfel, atunci când un stat a suferit un prejudiciu ca
urmare a unui act ilicit produs de un alt stat, statul victimă poate
aplica sancţiuni statului vinovat, dar numai cu acordul O.N.U.
Sancţiunile se pot concretiza în acte de ripostă militară,
acte de retorsiune sau represalii.
Actele de ripostă militară se fac în baza dreptului de
autoapărare, atunci când statul victimă suferă un atac militar din
partea statului agresor.
Actele de retorsiune, constau în acele acte neamicale
considerate însa legitime, cum sunt: ruperea relatiilor diplomatice,
revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui
embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o
asemenea măsură nu încalcă prevederile unui tratat.
Aceste acte inamicale pot consta în acte legislative,
administrative sau judecatoreşti.
Represaliile reprezintă acele acte ale unui stat care,
desprinse de contextul în care se desfaşoară, ar trebui considerate
ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul în care acestea
constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional al
altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau
juridic, dar nu pot avea un caracter militar.
Scopul represaliilor îl constituie determinarea statului
vinovat să înceteze aceste acte inamicale şi să repare prejudiciul
produs. Un exemplu clasic de represalii îl constituie sechestrarea
bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat.
Există şi anumite forme specifice ale represaliilor, care se
concretizează în măsura embargoului şi boicotului.
Embargoul este acţiunea unui stat de a interzice
importurile, exporturile sau iesirea navelor comerciale ale altui stat
din porturile sale sau din marea sa teritorială, până când statul
vinovat încetează acţiunile sale ilegale faţă de statul respectiv şi îl
despagubeşte pentu daunele provocate acestuia. Tot ca o masură
de embargo este reţinerea bunurilor, de orice fel, aparţinând
statului vinovat186.
186 Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura Universitaria,

Craiova, 2002, p. 359.
155
Boicotul constă în masurile de constrângere executate de
un stat sau de o organizatie internaţională împotriva altui stat,
care s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional,
măsuri care constau în întreruperea relaţiilor economice,
ştiinţifice, culturale şi de altă natură cu statul vinovat187. O.N.U.
are dreptul să sancţioneze actele sau faptele ilicite ale statelor prin
intermediul Consiliului de Securitate, în scopul restabilirii păcii şi
securităţii internaţionale.
Sancţiunile luate de către O.N.U. se pot clasifica în două
categorii şi anume:
• sancţiuni aplicate fără folosirea forţei armate, care sunt de
ordin politic şi economic, constând în întreruperea relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor sau ruperea relaţiilor diplomatice;
• sancţiuni aplicate cu folosirea forţei armate, care sunt de
ordin militar, constând în demonstraţiile militare, blocadele sau
alte operaţiuni executate de forţele aeriene, maritime sau terestre,
ale statelor membre O.N.U.
Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui
stat, prin care îşi retrage misiunea diplomatică dintr-un stat şi
cere statului respectiv să-şi recheme şi el personalul diplomatic de
pe teritoriul său, punându-se astfel capăt relaţiilor oficiale dintre
cele două state188.
Organizaţiile internaţionale regionale pot aplica o serie de
sancţiuni care se concretizează în: pierderea calităţii de membru
ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot în
cadrul organizaţiei, excluderea din organizaţie.

Craiova, 2002, p. 359.
Craiova, 2002, p. 359.
156
CAPITOLUL VIII
NORME DE DREPT UMANITAR
Secţiunea 1
DE
STUDIU
Pentru a putea înţelege cum se
1. Aspecte generale
realizează efectiv protecţia drepturilor
2. Valorile umanitare omului în cazul unui conflict armat
supuse protecţiei trebuie pornit de la două concepte şi
internaţionale anume "dreptul umanitar" şi
"conflictul armat"
3. Interdicţii privind Dreptul internaţional umanitar
utilizarea unor al conflictelor armate poate fi definit
mijloace şi metode de ca ansamblul de norme de drept
război internaţional, de sorginte cutumiară
sau convenţională, destinate a reglementa în mod special
problemele survenite în situaţii de conflict armat internaţional189.
Acest drept are două ramuri principale şi anume:
- dreptul războiului, care stipulează drepturile şi
obligaţiile statelor beligerante;
- dreptul umanitar, care are drept scop salvarea
militarilor scoşi din luptă şi a persoanelor civile.
Pe lângă aceste ramuri, au apărut şi două noi dimensiuni,
relevanţă prezentând pentru noi dimensiunea umană.
Aceasta este reprezentată mai întâi prin protecţia
drepturilor omului în cazul victimelor de război, apoi protecţia mai
largă a drepturilor omului asupra populaţiei civile, în caz de
conflict armat, pentru ca ulterior să includă şi protecţia acestora
pe timp de pace190.

Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,1992, p. 11.
Editură şi Presă Şansa, Bucureşti,1992, p. 12.
157
Conflictul armat presupune existenţa unui diferend, care
este soluţionat prin forţa armelor.
În cazul unui conflict armat sunt prezente cel puţin două
forţe militare aparţinând unor state diferite.
Odată cu adoptarea Cartei O.N.U. în 1945, interzicerea
recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa a devenit o normă
de "ius cogens gentium".
Astfel Carta O.N.U în art. 2 pct. 4 precizează că "toţi
membrii Organizaţiei se vor abţine în relaţiilor lor internaţionale de
a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în
orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite".
Pe baza acestei clauze au fost create o serie de instituţii,
care au avut ca scop menţinerea păcii mondiale, încriminarea
războiului de agresiune şi impunerea răspunderii statelor
agresoare pentru prejudiciile produse.
Secţiunea 2
Valorile umanitare supuse protecţiei internaţionale
În ceea ce priveşte persoanele care sunt supuse protecţiei

internaţionale trebuie făcută precizarea că acestea se clasifică în
trei mari categorii şi anume:
1. combatanţi ;
2. necombatanţi ;
3. persoane care nu beneficiază de protecţie juridică.
2.1. Combatanţii
În categoria combatanţilor intră persoanele, care au
dreptul să participe direct la luptă respectiv membrii forţelor
militare şi orice persoană care participă la ostilităţi, cu condiţia să
poarte armele la vedere.
Prin Protocolul I de la Geneva din 1977 s-au introdus o
serie de măsuri, care au vizat extinderea statutului de combatant
- prizonier de război.
În conformitate cu prevederile Protocolului forţelor armate
ale unei părţi beligerante sunt constituite din toate forţele,
158
grupurile şi unităţile armate care se află sub un comandament
responsabil pentru conduita subordonaţilor săi, chiar dacă este
reprezentată de un guvern sau autoritate nerecunoscută de
partea adversă191.
2.1.1. Statutul juridic al combatanţilor
Pentru ca o persoană să fie considerată combatant trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
• să activeze în cadrul colectivităţii;
• colectivitatea în cadrul căreia acţionează să fie
organizată pe principii militare;
• să se afle în subordinea unui comandant responsabil,
care să exercite un control efectiv asupra membrilor organizaţiei;
• organizaţia să aparţină unei părţi de conflict;
• să fie supusă unui regim de disciplină internă192.
În cazul în care combatanţii sunt prinşi de către adversar,
ei dobândesc automat calitatea de prizonier de război, cu excepţia
spionilor şi mercenarilor.
2.1.2. Statutul prizonierilor de război
Pentru ca o persoană să aibă statutul de prizonier de
război trebuie să îndeplinească două condiţii:
• să fi căzut în puterea inamicului;
• să aparţină uneia din următoarele categorii:
- să fie membru al forţelor armate al unei părţi
beligerante;
- să fie membru al unei miliţii sau al unui corp de
voluntari, care aparţine unei forţe armate beligerante;
- să fie membru al altei miliţii sau altui corp de voluntari
ce aparţine unei părţi în conflict şi care are calitatea de combatant
(în această categorie intră inclusiv membrii mişcărilor de
rezistenţă organizate);
- să fie membru al unei forţe regulate, a unui guvern
nerecunoscut de partea adversă;
191 Vezi în acest sens art. 43 alin. 1 şi 2 din Protocolul I de la Geneva din
1977.
192 Vezi în acest sens, Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept internaţional
umanitar, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 99.
159
- să facă parte din personalul civil din cadrul armatei;
- să fie membru al unui echipaj (aerian sau maritim)
civil sau militar;
- să facă parte din populaţia civilă, care se înarmează
spontan pentru a combate o invazie;
- să fie membru al unei grupări de guerilă.
De un tratament special se bucură membrii personalului
militar sanitar şi religios, care nu pot fi făcuţi prizonieri de război.
Convenţia din 1949 stipulează că viaţa prizonierilor
trebuie să fie cruţată, iar persoana şi demnitatea lor respectate şi
protejate. Se interzice expunerea prizonierilor la torturi, pedepse
crude şi degradante, la experienţe medicale nereclamate de starea
sănătăţii lor. Acelora care sunt suferinzi trebuie să li se asigure
asistenţă şi îngrijire, fără nici o discriminare de rasă, naţionalitate,
religie, opinie politică etc. Diferenţierea de tratament nu este luată
decât dacă se bazează pe grad (militar), stare de sănătate psihică
sau fizică, aptitudini profesionale sau sex. Convenţia impune de
asemenea, statelor obligaţia de a contribui la atenuarea
suferinţelor cauzate de război precum şi pe aceea de a nu expune
prizonierii unor violenţe şi insulte din partea populaţiei locale şi
curiozităţii publice, la represaliile de război, la mutilări fizice sau
experienţe medicale şi ştiinţifice193.
2.1.3. Tratamentul naufragiaţilor
Este reglementat de Convenţia a II-a de la Geneva din 12
august 1949.
Convenţia prevede că persoanele, care se bucură de
protecţia ei, trebuie să fie respectate şi ocrotite în orice
împrejurare, fără nici o discriminare194.
De o atenţie deosebită se bucură vasele-spital, care sunt
ocrotite prin intermediul acestei Convenţii.
Din categoria acestor nave fac parte:

Editură şi Presă Şansa, SRL, Bucureşti,1992, p. 322.
194 Convenţia a II-a de la Geneva din 1949, art. 12.
160
- navele-spital militare folosite de părţile aflate în
conflict numai în scopul de a trata şi transporta răniţii bolnavi şi
naufragiaţii;
- navele-spital folosite de Crucea Roşie sau de alte
societăţi de ajutor recunoscute oficial;
- ambarcaţiunile folosite pentru operaţii de salvare
de coastă.
Alături de naufragiaţi, răniţi şi bolnavi şi personalul
navelor spital se bucură de protecţie.
Protocolul I din 1977 îi include pe naufragiaţi în categoria
răniţilor şi bolnavilor.
Conform acestui Protocol sunt consideraţi naufragiaţi
persoanele militare sau civile care se găsesc într-o situaţie
periculoasă pe mare ca urmare a nenoricirii, care îi loveşte sau
care loveşte nava sau aeronava care-i transportă, cu condiţia să se
abţină de la orice act de ostilitate. O persoană are statutul de
naufragiat din momentul în care încep operaţiunile de salvare şi
până în momentul în care a ajuns pe uscat şi dobândeşte alt
statut - de prizonier de război, dacă este capturat de inamic sau
de combatant, dacă nu a suferit vreo rană şi se află în rândurile
forţelor sale armate195.
2.1.4. Tratamentul răniţilor şi bolnavilor
Evoluţia reglementărilor juridice în această problematică
începe cu secolul al XVI-lea, care consacră o regulă de drept
internaţional prin care se interzice omorârea, mutilarea sau
tratatea inumană a răniţilor.
Convenţia de la Geneva, din 1864, avea ca obiect
îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din armatele în campanie,
reprezintă primul pas făcut în direcţia protecţiei reale a răniţilor în
cadrul unor conflicte armate.
Au urmat o serie de convenţii internaţionale, care au
încercat să codifice unele reguli umanitare.
Convenţia de la Geneva, din 12 august 1949, a fost aceea
care a înlocuit convenţiile anterioare, extinzând în acelaşi timp

Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 313.
161
protecţia umanitară la un număr mai mare de categorii de
persoane.
Articolul 13 din Convenţia de la Geneva menţionează
categoriile de persoane rănite, care se bucură de protecţie juridică.
Astfel, intrau în această sferă răniţii provenind dintre:
- membrii forţelor armate ale unei părţi beligerante;
- membrii corpurilor de voluntari care fac parte din
forţele armate beligerante;
- membrii miliţiilor şi ai altor corpuri de voluntari;
- membrii mişcărilor de rezistenţă organizate;
- membrii forţelor armate regulate ce aparţin unui
guvern nerecunoscut de partea adversă;
- persoanele ce urmează forţele armate fără a face
parte direct din ele (personalul civil);
- membrii echipajelor (aeriene şi maritime) civile şi
militare;
- populaţia civilă a unui teritoriu neocupat, care, la
apropierea inamicului, ia în mod spontan armele pentru a
combate invazia, fără să se fi constituit în forţe armate regulate.
Dreptul la protecţie este inalienabil, subiectele acestui
drept neputând să renunţe la el nici parţial nici total.
Tot prin Convenţie erau interzise următoarele acte:
- uciderea şi externarea bolnavilor şi răniţilor;
- supunerea la tortură;
- supunerea la experienţe biologice;
- lăsarea fără ajutor medical sau îngrijire;
- expunerea intenţionată la riscuri de contaminare
sau de infecţie etc.
Protocolul I de la Geneva din 1977 lărgeşte prevederile
Convenţiei I din 1949 respectiv în sfera subiectelor protecţiei sunt
introduşi şi civilii.
Cu această ocazie este dată o definiţie a răniţilor şi
bolnavilor, conform căruia fac parte din această categorie orice
persoane civile sau militare, care suferă de boli fizice sau mentale
şi care au nevoie de asistenţă medicală şi nu mai participă la
ostilităţi, precum şi femeile gravide şi cele care alăptează nou-
născuţi.
162
2.2. Necombatanţii
Categoria necombatanţilor cuprinde de regulă populaţia
civilă, cu o excepţie şi anume populaţia care ia spontan armele
pentru a combate trupele invadatoare, fără să fi avut timp să se
organizeze, va fi considerată combatantă, dacă poartă armele pe
faţă şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului196.
De asemenea, sunt asimilaţi civililor şi ziariştii angajaţi în
misiuni profesionale aflaţi în zonele de conflict armat. Dovedirea
calităţii de ziarist se va face cu cărţi de identitate emise de către
Guvernul statului ai căror cetăţeni sunt.
Protocolul I de la Geneva din 1977 prevede o serie de
reguli pentru protecţia populaţiei civile, cum ar fi:
- populaţia civilă nu poate fi supusă atacului;
- populaţia civilă nu poate fi terorizată sau
ameninţată în nici un fel;
- interzicerea atacurilor nediscriminatorii, care
produc efecte şi asupra populaţiei civile.
Tot Protocolul I de la Geneva din 1977 venea să
suplinească prevederile Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949
care se refereau la:
- crearea unor zone sanitare şi de securitate menite a
adăposti răniţi, bolnavii, infirmii, persoanele în vârstă, copii sub 15
ani, mamele cu copiii sub 7 ani şi femeile însărcinate;
- încheierea de acorduri în vederea evacuării acestora;
- obligaţia de a oferi protecţia spitalelor civile şi
personalului acestora precum şi mijloacelor de transport folosite
pentru răniţii şi bolnavii civili;
- acordarea de liberă trecere a transportului de materiale
medicale destinate populaţiei civile.
2.2.1. Protecţia femeilor şi copiilor în perioade de
urgenţă şi de conflict armat
Adunarea Generală O.N.U., la 14 decembrie 1974, a
adoptat o declaraţie referitoare la această problematică în care se
arată că "atacarea şi bombardarea populaţiei civile, care cauzează
suferinţe nespuse, mai ales femeilor şi copiilor, care constituie
196 Vezi în acest sens, art. 2 din Regulamentul de la Haga din 1907.
163
partea cea mai vulnerabilă a populaţiei, se interzice, iar asemenea
acte vor fi condamnate"197. Conform acestei Declaraţii statele
beligerante trebuie să ia toate măsurile în vederea ocrotirii femeilor
şi copiilor de efectele războiului.
De asemenea, trebuie asigurate aceastei categorii a
populaţiei condiţii decente de adăpost, hrană şi asistenţă
medicală.
Protocolul I de la Geneva din 1977 vine să întărească acest
fapt prin stipularea obligaţiei privind protecţia femeilor aflate în
puterea părţii adverse.
Este interzisă recrutarea copiilor sub 15 ani în cadrul
forţelor armate. Se recomandă, de asemenea, ca până la vârsta de
18 ani tinerii, pe cât posibil să nu fie încorporaţi, dându-se astfel
prioritate încorporării persoanelor, ce aparţin unei categorii de
vârstă mai înaintate.
Copiii, care sunt arestaţi sau internaţi pentru motive, ce
au legătură cu un conflict armat, vor fi ţinuţi separat de adulţi cu
excepţia situaţiei în care pot sta împreună cu familia lor.
Este interzisă pronunţarea pedepsei cu moartea pentru
un copil sub 18 ani.
2.2.2. Protecţia ziariştilor în zonele de conflict armat
Ziariştii sunt asimilaţi populaţiei civile.
Datorită faptului că ziariştii cădeau victime în zonele de
conflict armat, Convenţia de la Geneva din 1949 a acordat
protecţie acestora.
Totuşi, unele categorii de ziarişti nu erau protejaţi, fapt ce
a impus elaborarea unei noi convenţii internaţionale în acest sens.
Astfel, la 21 mai 1971 Adunarea Generală O.N.U. a primit
de la Consiliul Economic şi Social un proiect de convenţie intitulat
"Convenţia asupra protecţiei ziariştilor în misiuni periculoase".
Examinând acest proiect, Adunarea Generală O.N.U. a
ajuns la concluzia că, este necesar să se adopte o astfel de
convenţie.
197Art.1 din Declaraţia asupra protecţiei familiilor şi copiilor în perioade de

urgenţe şi de conflict armat din 1974.
164
2.3. Persoanele care nu beneficiază de protecţie
juridică.
În afară de aceste două categorii de persoane (combatante
şi necombatante) există şi o a treia categorie, respectiv cea a
persoanelor, care nu beneficiază de protecţie juridică.
Din această categorie fac parte spionii şi mercenarii.
2.3.1. Spionii
Conform Regulamentului de la Haga din 1907 spionii au
fost definiţi ca fiind indivizi, care lucrând pe ascuns sau sub
pretexte mincinoase, adună ori încearcă să adune informaţii din
zona de operaţie a unui beligerant, cu intenţia de a le comunica
părţii adverse198.
Tratamentul juridic al spionilor se face potrivit legislaţiei
interne a părţii care i-a capturat ei fiind trataţi ca infractori de
drept comun.
Tot potrivit prevederilor Regulamentului de la Haga, există
două categorii de persoane, care nu pot fi considerate spioni, şi
anume:
- militarii nedeghizaţi care au pătruns în zona de operaţii
a armatei inamice pentru a culege informaţii (este vorba de aşa
numiţii "cercetaşi");
- militarii şi nemilitarii care îndeplinesc pe faţă misiunea,
care au sarcina de a transmite telegrame fie propriilor armate, fie
armatei adverse.
Protocolul I de la Geneva din 1977 preia şi dezvoltă
anumite aspecte şi anume:
- membrii forţelor armate care nu poartă uniformă în
timp ce desfăşoară activităţi de spionaj pe teritoriul controlat de
partea adversă, nu au dreptul la statutul de prizonier şi vor fi
trataţi ca spioni;
- un membru al forţelor armate ale unei părţi aflate în
conflict, care domiciliază pe teritoriul ocupat de partea adversă şi
care adună sau încearcă să adune informaţii cu valoare militară,
nu va fi considerat ca spion, cu excepţia cazului în care acţionează
sub pretexte mincinoase sau clandestine în chip deliberat; în
198 Vezi în acest sens art. 29 din Regulamentul de la Haga.
165
cazul în care nu este capturat în timp ce desfăşoară activităţi de
spionaj, nu pierde dreptul la statutul de prizonier;
- un membru al forţelor armate ale unei părţi aflate în
conflict, care nu domiciliază pe teritoriul ocupat de partea adversă,
nu pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu va fi
tratat ca spion cu excepţia cazului în care a fost capturat înainte
de a se fi integrat forţelor armate cărora le aparţine199.
2.3.2. Mercenarii
În această categorie intră persoanele, care întrunesc
cumulativ următoarele condiţii:
- au fost recrutate special pentru a lupta într-un conflict
armat;
- participă la ostilităţi în mod direct;
- motivul participării la ostilităţi este de natură materială,
constând în sume mari de bani;
- nu este cetăţeanul părţii beligerante, care l-a angajat şi
nici nu îşi are domiciliul pe teritoriul controlat de aceasta;
- nu aparţine nici unei forţe armate aflate în conflict;
- nu a fost trimis de un stat, care nu este parte în conflict,
într-o misiune oficială, ca membru al forţei armate200.
Trebuie făcută diferenţa între mercenari şi voluntarii
internaţionali.
Aceştia din urmă se diferenţiază de primii prin mobilul
care îi determină să acţioneze, în sensul că ei nu urmăresc
obţinerea unui avantaj material.
Regimul juridic aplicabil mercenarilor este unul specific, în
sensul că, lor nu li se aplică statutul de combatant şi nici acela de
prizonier de război.
În consecinţă, mercenarii au un regim juridic asemănător
civililor, în sensul că, toate acţiunile armate săvârşite de ei au un
caracter ilegal, fapt ce duce la o răspundere penală.
Adunarea Generală O.N.U. printr-o serie de rezoluţii a
condamnat fără drept de apel folosirea mercenarilor în cadrul
conflictelor internaţionale.
199 Protocolul I de la Geneva din 1977, art. 46.

200 Vezi în acest sens art. 47 din Protocolul I de la Geneva din 1977.
166
Secţiunea 3
Interdicţii privind utilizarea anumitor mijloace
şi metode de război
Aceste interdicţii sunt strâns legate de protecţia

persoanelor civile şi militare în timp de război.
Astfel, prin Regulamentul de la Haga din 1907 sunt
interzise următoarele metode de luptă:
- utilizarea de otrăvuri sau arme otrăvite;
- uciderea sau rănirea în mod perfid a unor indivizi, care
aparţin naţiunii sau armatei inamice;
- uciderea sau rănirea unui inamic, care s-a predat
depunând armele sau nemaiavând mijloacele de a se apăra;
- declaraţia că nimeni nu va fi cruţat;
- utilizarea incorectă, neregulamentară a unui steag de
armistiţiu, a steagului naţional ori a unor însemne militare şi
uniforme ale inamicului, ca şi a emblemelor distinctive ale
Convenţiilor de la Geneva;
- constrângerea cetăţenilor părţii inamice de a participa la
operaţii de război îndreptate împotriva lui.
Protocolul I de la Geneva din 1977, ia în considerare şi
protecţia mediului înconjurător interzicând folosirea metodelor
sau mijloacelor de luptă destinate să producă efecte dăunătoare
larg răspândite, de lungă durată sau grave asupra mediului
înconjurător.
Regulamentul legilor şi obiceiurilor războiului terestru,
care a fost anexat la Conferinţa a IX-a de la Haga din 1907 în art.
23 prevede interdicţia de a ataca sau bombarda prin orice fel de
mijloace oraşele, satele, locuinţele sau clădirile, care nu sunt
apărate.
Deci, conform legislaţiei internaţionale, părţile beligerante
au obligaţia de a nu ataca astfel de localităţi.
Pentru ca o localitate să fie declarată neapărată trebuie să
îndeplinească anumite condiţii şi anume:
- instalaţiile militare fixe să nu fie folosite;
- să fie evacuaţi combatanţii şi toate echipamentele
militare mobile;
167
- să nu fie comise acte de ostilitate din partea autorităţilor
sau populaţiei;
- să nu fie întreprinse activităţi de sprijinire a operaţiunilor
militare.
Protocolul I în art. 56 arată că următoarele bunuri nu pot
fi supuse atacurilor:
- bunuri culturale, constând în monumente istorice,
opere de artă sau locuri de cult, care constituie moştenirea
culturală ori spirituală a popoarelor;
- bunurile necesare supravieţuirii populaţiei civile, ca de
pildă alimentele, zonele agricole, recoltele, şeptelul de animale,
instalaţii şi mijloace de aprovizionare cu apă potabilă, lucrări de
irigaţii etc.;
- lucrări sau instalaţii care reprezintă surse de mare
pericol cum sunt : barajele, digurile, centralele atomo-electrice etc.
Tot Protocolul I de la Geneva din 1977 stabileşte în sarcina
armatelor anumite măsuri, care se referă la :
- verificarea obiectivelor care urmează să fie atacate (dacă
acestea sunt civile sau militare);
- alegerea mijloacelor şi metodelor de atac în aşa fel încât
să producă cât mai mici daune materiale şi umane în rândul
populaţiei civile;
- să se abţină în declanşarea unui atac care ar produce
daune umane şi materiale asupra populaţiei civile.
Majoritatea tratatelor internaţionale referitoare la regulile
de purtare a războiului au prevăzut drept clauză specială
interzicerea atacării obiectivelor, care nu au caracter militar.
Se face astfel o distincţie între obiectivele militare şi
obiectivele civile.
Obiectivele militare sunt limitate de obiectele care prin
natura, amplasarea, scopul sau folosirea lor, aduc o contribuţie
efectivă la acţiunile militare şi a căror distrugere, captură sau
neutralizare în împrejurări decisive în momentul respectiv, oferă
un avantaj militar cert201.
201 Protocolul I de la Geneva din 1977, art. 52, alin. 2.
168
Încă din primele reglementări internaţionale privind legile
şi obiceiurile conflictelor armate au fost instituite o serie de reguli
şi principii privind purtarea războiului.
Astfel, a fost interzisă utilizarea unor categorii de arme de
natură a provoca un rău superfluu sau suferinţe inutile .
În această categorie intră:
A. Armele nucleare;
B. Armele bateriologice sau biologice;
C. Armele chimice;
D.Armele incendiare
E. Alte tipuri de arme.
De-a lungul timpului, au fost promulgate o serie de acte
normative internaţionale, care au căutat să limiteze pierderile
materiale şi umane produse populaţiei civile.
Astfel, Declaraţia de la Petersburg din 1868 interzice
folosirea armelor care ar duce la agravarea inutilă a suferinţelor
oamenilor scoşi din luptă sau care ar face inevitabil decesul lor.
Regulamentul aprobat cu ocazia Convenţiei a IV-a de la
Haga din 1907 interzice folosirea unor categorii de arme, care ar
pricinui suferinţe inutile.
Protocolul I de la Geneva din 1977 reconfirmă încă o dată
această interdicţie.
A. Armele nucleare
Folosirea armelor atomice a fost interzisă prin Rezoluţia
1653 din 1961 a Adunării Generale a O.N.U. întrucât utilizarea
lor are un caracter nediscriminatoriu afectând atât combatanţii
cât şi populaţia civilă, iar efectele produse în special de radiaţii nu
sunt controlabile şi afectează teritoriul de-a lungul unei perioade
lungi de timp.
Folosirea unor astfel de arme constituie un război nu
împotriva unui inamic ci împotriva umanităţii.
Prin efectele produse, respectiv radiaţiile, armele nucleare
se înscriu în categoria armelor otrăvitoare deoarece absorbirea
materiilor radioactive poate fi asimilată cu absorbirea materiei
otrăvite, încălcându-se în acest fel Regulamentul de la Haga.
De asemenea, folosirea armei nucleare duce la existenţa
infracţiunii de genocid întrucât distruge mari grupuri de naţiuni.
169
B. Armele bacteriologice
Ele mai sunt numite şi arme biologice şi constau în
utilizarea organismelor vii sau a derivatelor lor toxice în scopul
declanşării morţii omului sau a creării unei incapacităţii sau
vătămări corporale.
Acţiunea lor se poate extinde şi asupra animalelor şi
recoltelor.
Ele sunt considerate arme de distrugere în masă întrucât,
dacă ar fi folosite împotriva unor oraşe, ar provoca pierderi mari de
vieţi omeneşti, fără nici o discriminare.
Convenţia din 11 aprilie 1972 interzice producerea şi
stocarea de arme bacteriologice constituind primul document
internaţional, ce prevede eliminarea din arsenalele statelor a unei
întregi categorii de arme202.
C. Armele chimice
Se definesc ca mijloacele de luptă bazate pe substanţe
chimice, folosite în caz de conflict armat, producând efecte toxice
directe asupra oamenilor, animalelor şi plantelor203.
Ele intră tot în categoria armelor de distrugere în masă.
Pentru prima dată Declaraţia din cadrul Conferinţei de
Pace de la Haga din 1889 a interzis folosirea gazelor asfixiante
vătămătoare.
La 17 iunie 1925 a fost adoptat Protocolul de la Geneva
referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice
sau similare şi a mijloacelor bacteriologice.
Începând din 1971, interzicerea armelor chimice a făcut
obiectul unui punct separat de pe ordinea de zi a Adunării
Generale a O.N.U., dezbaterile care au avut loc până în prezent au
scos în evidenţă existenţa unor probleme extrem de complexe,
precum întinderea interdicţiei (parţială sau totală), activităţile şi
agenţii ce trebuie interzişi, modul de verificare şi control a
respectării unui acord. Unele dintre dificultăţile menţionate au fost

170
deja depăşite, astfel că procesul de elaborare al unei Convenţii
internaţionale se află în faza de negocieri204.
D. Armele incendiare
Protocolul III asupra interzicerii şi limitării armelor
incendiare le defineşte ca fiind "orice armă sau muniţie special
concepută pentru a pune foc obiectelor sau a produce arsuri
persoanelor prin acţiunea flăcărilor, a căldurii sau a unei
combinaţii de flăcări şi căldură, care degajă o reacţie chimică
dintr-o substanţă lansată asupra ţintei".
Iniţial, armele incendiare, au fost arme convenţionale, dar
prin perfecţionarea lor succesivă, au devenit arme de distrugere în
masă datorită efectelor pe care le produc.
Protocolul I de la Geneva din 1977 în art. 2 alin.1 interzice
orice atac cu arme incendiare împotriva populaţiei civile.
Este interzisă folosirea armelor incendiare asupra
pădurilor şi plantaţiilor cu excepţia cazurilor, în care acestea sunt
utilizate pentru disimularea obiectivelor militare.
Deşi acţiunea armelor incendiare a fost parţial interzisă,
avându-se în vedere caracterul lor nediscriminatoriu se impune
instituirea unei interdicţii generale asupra acestor arme.
E. Alte timpuri de arme. În această categorie intră:
a) Laserii de luptă;
b) Armele radiologice;
c) Mijloace şi metode de război electronic;
d) Dispozitive cu ultrasunete;
e) Dispozitive cu fulgere luminoase.
Aceste tipuri de arme neconvenţionale nu au o
reglementare internaţională datorită faptului că încă nu au fost
folosite oficial în cadrul conflictelor armate, ele mai fiind numite de
specialişti arme ale viitorului.

171
CAPITOLUL XI
NORME DE DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR
Secţiunea 1
OBIECTIVE Noţiuni introductive
DE
STUDIU
1.1. Diplomaţia. Noţiune şi
1. Noţiuni evoluţie istorică
introductive Apariţia relaţiilor diplomatice ne
este semnalată încă din antichitate,
2. Misiunile fapt ce subliniază vechimea acestei
diplomatice instituţii.
Activitatea diplomatică se
3. Misiunile desfăşoară de către state, în primul
consulare
rând, în vederea dezvoltării relaţiilor
existente între ele, iar, în al doilea rând, pentru a-şi proteja
cetăţenii pe teritoriul acelui stat, cu care întreţine relaţii
diplomatice.
În cadrul activităţii diplomatice îşi face aplicabilitatea
principiul suveranităţii, potrivit căruia un stat îşi exercită
suveranitatea asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său.
Excepţie, de la principiu, fac misiunile diplomatice şi personalul
lor. Ca o consecinţă a principiului suveranităţii se desprinde
concluzia că, nici o activitate a unui alt stat nu se poate desfăşura
pe teritoriul său, fără permisiunea sa.
În mod normal, fără o astfel de permisiune, nici o misiune
diplomatică nu şi-ar mai putea exercita atribuţiile, iar membrii ei
nu ar mai putea beneficia de acele imunităţi şi privilegii specifice,
care alcătuiesc statutul diplomatic.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor şi
regulilor, care reglementează activitatea diplomatică.
Aceste norme şi reguli sunt supuse jurisdicţiei dreptului
Aceste relaţii au loc între reprezentanţii statelor, având un
caracter oficial şi fiind fundamentate pe principiul acordului de
voinţă.
172
Datorită evoluţiei accelerate a relaţiilor diplomatice s-a
ajuns la lărgirea sferei subiectelor dreptului diplomatic în sensul
că pe lângî subiectele trediţionale205 au apărut şi alte subiecte
derivate206.
Relaţiile diplomatice se caracterizează printr-o constantă
de continuitate, dar în anumite situaţii speciale pot apare unele
excepţii, ce se pot concretiza în suspendarea sau ruperea relaţiilor
diplomatice.
Profesorul Grigore Geamănu defineşte diplomaţia ca
reprezentând acea activitate de stabilire şi întreţinere a relaţiilor
dintre state, fiind o activitate specială desfăşurată de organele, care
reprezintă statul în relaţiile internaţionale.
Unii doctrinari au mai definit diplomaţia ca fiind o "artă a
negocierilor".
Rădăcinile istorice ale diplomaţiei se regăsesc în
antichitate fiind legate de declararea războiului, încheierea
tratatelor de pace, tratamentul solilor etc.
Un pas important, în direcţia dezvoltării dreptului
diplomatic, îl reprezintă Tratatul de pace de la Westfalia, din anul
1648, care a contribuit la generalizarea misiunilor diplomatice
permanente.
Până la Congresul de la Viena din anul 1815 misiunile
diplomatice nu reprezentau statele, care le-au instituit, ci pe
suveranii acestor state.
După această dată situaţia s-a schimbat, misiunile
diplomatice reprezentând statele, iar activitatea acestora se
desfăşura în consens cu relaţiile interstatale.
Rezultatele celor două războaie mondiale au pricinuit o
serie de transformări asupra activităţii misiunilor diplomatice.
Fundamentul internaţional al dreptului diplomatic îl
constituie cele două Convenţii de la Viena din 1961 şi 1963, prima
referitoare la misiunile diplomatice iar cea de-a doua privind
misiunile consulare.
205 Statele.
206 Organizaţiile internaţionale.
173
Alături de aceste convenţii, relaţiile diplomatice mai sunt
reglementate de o serie de tratate internaţionale bi sau
multilaterale, care stabilesc anumite reguli referitoare la
desfăşurarea activităţii diplomatice.
Practica şi doctrina internaţională folosesc doi termeni
specifici, pentru a desemna cele două state, care stabilesc un
raport diplomatic, şi anume:
•stat acreditant - care reprezintă statul, ce trimite
misiunea diplomatică;
•stat acreditar - care este acel stat, pe teritoriul căruia se
constituie misiunea diplomatică.
1.2. Organele statului pentru relaţii externe
Reprezentarea statelor în contextul relaţiilor cu alte state
se realizează prin intermediul a două mari categorii de organe şi
anume: organe interne şi organe externe.
1.2.1. Organele interne ale statului pentru relaţiile
internaţionale
În cadrul structurii statului există anumite organe, care
au dreptul să reprezinte statul în relaţiile internaţionale, dar
numai în anumite domenii. Astfel, din cadrul acestor organe
interne fac parte: Şeful statului, Guvernul, Ministerul Afacerilor
Externe.
1.2.1.1. Şeful statului.
Practica şi doctrina admit că şeful statului este cel mai
înalt reprezentant din domeniul afacerilor externe, fie că este un
organ unipersonal, o persoană în calitatea sa de preşedinte al
republicii (S.U.A., Italia, Franţa etc) de rege sau împărat (Anglia,
Etiopia), fie că este un organ colegial207.
Şeful statului are o serie de atribuţii în domeniul relaţiilor
externe, care se concretizează în: declararea stării de război şi de
pace, încheierea unor tratate internaţionale, acreditarea şi
rechemarea diplomaţilor români precum şi primirea scrisorilor de
acreditare sau de rechemare a diplomaţilor străini, emiterea
deplinelor puteri, acordarea dreptului de azil.

Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1972, p. 373.
174
Alături de aceste atribuţii, şeful statului se bucură de o
serie de imunităţi atât timp cât se află în străinătate. Aceste
imunităţi decurg din dreptul diplomatic, ele concretizându-se în:
imunitate de jurisdicţie penală şi civilă, inviolabilitatea persoanei,
inviolabilitatea reşedinţei şefului statului, privilegii fiscale şi
vamale.
Persoanele din anturajul şefului de stat se bucură de
drepturi şi privilegii şi în virtutea etichetei internaţionale208.
Eticheta internaţională este un ansamblu de uzaje şi de
cutume cristalizate în decursul unei practici îndelungate, care
reglemetează relaţiile în utilizarea titlurilor şi rangurilor etc,
reflectând aspectul exterior al manierei de a înţelege drepturile şi
datoriile209.
1.2.1.2. Guvernul.
Guvernul reprezintă organul suprem al administraţiei de
stat, el fiind acela, care stabileşte politica externă a statului.
Activitatea guvernului poate privi următoarele: adoptarea unor
norme referitoare la activitatea de politică externă a statului,
luarea unor măsuri privind încheierea unor acorduri
internaţionale, coordonarea activităţii din domeniul relaţiilor
externe.
Şeful guvernului are o serie de atribuţii în cadrul relaţiilor
externe, în principal, în ceea ce priveşte funcţia de reprezentare.
Aceste atribuţii se concretizează în: perfectarea de acorduri şi
ducerea tratativelor pentru semnarea unui tratat internaţional,
primirea reprezentanţilor oficiali ai statelor străine, adresarea de
invitaţii unor reprezentanţi ai statelor străine, participarea la
reuniuni internaţionale etc.

175
Pe teritoriul statului străin, şeful guvernului beneficiază de
drepturile şi întregul ansamblu de imunităţi ale reprezentanţilor
diplomatici210.
1.2.1.3. Ministerul Afacerilor Externe
Existenţa acestei instituţii se datorează faptului că, nici
şeful statului şi nici guvernul, nu au posibilitatea de a întreţine
zilnic relaţii cu celelalte state ale lumii.
De aceea, a fost înfiinţat Ministerul Afacerilor Externe, care
are rolul de a coordona politica externă a statului său.
În virtutea acestui rol, M.A.E. are următoarele atribuţii:
dirijarea activităţilor misiunilor diplomatice, purtarea de tratative
cu misiunile diplomatice străine, elaborarea unor proiecte de
tratate internaţionale, protejarea cetăţenilor aflaţi în străinătate,
rechemarea agenţilor diplomatici, notificarea numirii agenţilor
diplomatici, supravegherea executării unor tratate internaţionale
etc.
Angajarea statului prin intermediul Ministerului Afacerilor
Externe se poate face doar în limita competenţei sale.
În străinătate, Ministrul de Externe se bucură de
următoarele imunităţi şi privilegii: imunitate personală, imunitate
de jurisdicţie civilă şi penală, inviolabilitatea bagajelor.
1.2.2. Organele externe ale statului pentru relaţiile
internaţionale
Statul în virtutea suveranităţii sale poate, pe bază de
reciprocitate şi consimţământ, să stabilească relaţii diplomatice cu
alte state şi să creeze misiuni diplomatice şi consulare pe teritoriul
acestora211.
Din categoria organelor statelor care îşi desfăşoară
activitatea în străinătate fac parte: misiunile diplomatice şi
misiunilor consulare.

176
Secţiunea 2
Misiunile diplomatice
2.1. Noţiune
Stabilirea relaţiilor diplomatice se face pe baza acordului
de voinţă al statelor interesate.
Dreptul statelor de a trimite misiuni diplomatice, precum
şi de a primi astfel de misiuni, este numit drept de legaţie. Acest
drept poate fi activ constând în trimiterea de misiuni diplomatice
şi pasiv când se referă la primirea unor astfel de misiuni212.
Misiunile diplomatice au cel mai înalt rang între organele
externe ale statului, ele având rolul de a asigura permanent
bunele relaţii dintre state, contribuind la dezvoltarea acestor relaţii
şi la apărarea intereselor statului, pe care îl reprezintă, precum şi
ale cetăţenilor conaţionali.
Trimiterea de misiuni diplomatice este o facultate şi nu o
obligaţie a statului.
În România, cadrul legal al funcţionării acestor instituţii
este Legea nr. 269/2003 privind Statutul Corpului Diplomatic şi
Consular al României, respectiv HG nr. 100/2004, privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe al
României, cu completările şi modificările ulterioare.213
Stabilirea relaţiilor diplomatice se fundamentează pe
acordul celor două state ce doresc să încheie astfel de relaţii.
Pentru apariţia relaţiilor diplomatice este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- necesitatea existenţei calităţii de subiect de drept
internaţional, datorită faptului că numai acesta are personalitate
juridică internaţională, care îi conferă posibilitatea de a intra în
cadrul raporturilor de drept internaţional;
- existenţa recunoaşterii reciproce a acestora ca
subiecte de drept internaţional;
212Grigore Geamănu, op.cit., p. 16.

177
- existenţa acordului reciproc al celor două entităţi
internaţionale de a încheia relaţii diplomatice.
Această ultimă condiţie este menţionată expres în art. 2 al
Convenţiei de la Viena din 1961 în următoarea formulare:
stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni
diplomatice permanente se fac prin consimţământ mutual.
Durata relaţiilor diplomatice este nedifinită, întrucât se
urmăreşte o colaborare cât mai strânsă între cele două state, care
să nu fie limitată de existenţa unui interval de timp.
Încetarea relaţiilor diplomatice cunoaşte două forme de
manifestare şi anume încetare temporară (care se caracterizează,
în principiu, prin suspendarea relaţiilor diplomatice) şi încetare
definitivă (care se caracterizează, în principiu, prin ruperea
relaţiilor diplomatice).
Cele două forme ale încetării relaţiilor diplomatice
reprezintă instituţii juridice separate, chiar dacă sub aspectul
producerii efectelor ele se aseamănă.
Ruperea relaţiilor diplomatice are ca urmare următoare
consecinţe principale:
- întreruperea raporturilor oficiale dintre statele implicate;
- închiderea sediului misiunii diplomatice;
- retragerea personalului misiunii diplomatice.
Suspendarea relaţiilor diplomatice presupune încetarea
temporară a activităţii misiunii diplomatice, în sensul că
personalul diplomatic evită implicarea în cadrul oricăror relaţii
oficiale cu reprezentanţii statului acreditar.
2.2. Clasificarea misiunilor diplomatice.
Misiunile diplomatice se pot clasifica, în funcţie de mai
multe criterii.
Un prim criteriu este acela al duratei misiunii, iar în
funcţie de acesta avem două mari categorii şi anume:
• misiunile diplomatice temporare (numite şi ad-
hoc), care fiinţează numai de-a lungul unei perioade de timp
determinate;
• misiunile diplomatice permanente, care nu au nici
un fel de restricţie temporală.
178
Un alt criteriu este acela al sarcinilor pe care le are de
îndeplinit misiunea diplomatică, în funcţie de care avem:
- misiunea diplomatică cu sarcini generale (în
această categorie se încadrează de regulă, misiunea diplomatică
permanentă);
- misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare
precisă(în această categorie se încadrează de regulă, misiunea
diplomatică temporară).
După criteriul subiectului de drept internaţional avem:
- misiuni diplomatice ale statelor pe lângă organizaţiile
internaţionale interguvernamentale;
- misiunile permanente ale organizaţiilor internaţionale
interguvernamentale pe lângă state.
Ultimul criteriu se referă la rangul midiunilor diplomatice,
în funcţie de care avem următoarea clasificare:
- Ambasada;
- Nunţiatura apostolică;
- Legaţia;
- Internunţiatura;
- Înaltul Comisariat;
Misiunile diplomatice temporare

Practica internaţională a înregistrat existenţa unor
numeroase misiuni diplomatice cu caracter temporar.
Aceste misiuni au fost guvernate iniţial de reguli de natură
cutumiară, pentru ca, ulterior, ele să fie reglementate de
Convenţia privind statutul misiunilor diplomatice, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1969.
Dintre misiunile diplomatice cu caracter temporar putem
menţiona:
• Delegaţiile la conferinţele şi la organizaţiile
internaţionale;
• Misiunile speciale;
• Trimişii itineranţi;
• Birourile temporare.
Delegaţiile la conferinţele şi la organizaţiile internaţionale
179
Cu ocazia organizării unor conferinţe internaţionale statele
trimit anumite delegaţii, care au rolul de a le reprezenta interesele
în cadrul acelei conferinţe.
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul organizaţiilor
internaţionale, când statele membre îşi trimit delegaţii pentru a-şi
susţine punctul de vedere referitor la o anumită problemă.
Delegaţiile la conferinţele internaţionale beneficiază de
anumite imunităţi şi privilegii, cum ar fi: imunitatea de jurisdicţie
penală şi civilă (doar pentru actele oficiale); libertatea de a
comunica cu guvernul lor; inviolabilitatea persoanei lor;
inviolabilitatea reşedinţei; inviolabilitatea actelor lor; unele facilităţi
vamale şi fiscale.
În categoria persoanelor care fac parte din delegaţiile
temporare intră: delegaţii; delegaţii adjuncţi; consilierii; experţii
tehnici; secretarii delegaţiei.
Din cele arătate mai sus rezultă că delegaţii au un statut
apropiat de cel al diplomaţilor.
Misiunea specială
Misiunea specială este definită, în art. 1 al Convenţiei din
1969, ca fiind "o misiune temporară, având un caracter de
reprezentare a statului, trimisă de un stat pe lângă un alt stat, cu
consimţământul acestuia din urmă, pentru a îndeplini pe lângă el
o sarcină determinată".
Structural, misiunea specială, este formată din: personal
diplomatic (care este condus de şeful misiunii); personal tehnico-
administrativ; personal de serviciu.
Convenţia mai stipulează că, personalul diplomatic al
misiunii speciale, trebuie să aibă cetăţenia statului care trimite
misiunea214.
Personalul misiunii speciale este numit de către statul
care o trimite, dar, acesta din urmă, are obligaţia să informeze
statul de primire despre efectivul acestei misiuni.
Statul care primeşte misiunea are dreptul de a declara
oricând, pe orice membru al misiunii, persoană non-grata.
214 Convenţia de la Viena, din 1961, referitoare la statutul misiunilor

diplomatice, art.9.
180
Imunităţile şi privilegiile de care beneficiază personalul
misiunilor speciale sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei;
inviolabilitatea domiciliului; imunitatea de jurisdicţie penală;
imunitatea restrânsă de jurisdicţie civilă şi administrativă;
libertatea de circulaţie pe teritoriul statului de reşedinţă.
Sediile misiunilor speciale se bucură de următoarele
imunităţi şi privilegii: inviolabilitatea arhivei; scutire de taxe şi
impozite naţionale şi regionale; inviolabilitatea sediului misiunii
speciale etc.
Activitatea misiunii speciale încetează în următoarele
situaţii: ca urmare a unei înţelegeri intervenite între statele
interesate; ca urmare a îndeplinirii sarcinii pentru care a fost
trimisă misiunea specială; ca urmare a expirării termenului
pentru care a fost trimisă misiunea; ca urmare a notificării
statului de reşedinţă că se consideră încheiată activitatea misiunii.
Trimisul itinerant
Este un diplomat ad-hoc trimis de un stat în mai multe
state cu o anumită misiune, dar el nefiind acreditat în nici unul
din aceste state.
Acest trimis se bucură numai de o imunitate personală.
Birourile temporare
Sunt birourile pe care unele state, le deschid în alte state
în diferite scopuri, cum ar fi: scopuri comerciale, culturale,
organizarea de expoziţii.
Ele nu sunt reglementate de normele dreptului
internaţional.
Misiunile diplomatice permanente
În practica relaţiilor interstatale s-a înregistrat, începând
cu secolul al XV-lea, înfiinţarea unor organe specifice denumite
misiuni diplomatice permanente, care aveau rolul de a menţine
contacte cu diferite state.
Înfiinţarea acestor misiuni se făcea pe baza unui acord,
care se fundamenta pe două condiţii principale:
• cele două entităţi, care fac schimburi de misiuni
permanente, trebuie să fie subiecte de drept internaţional public;
• entităţile să se recunoască în mod reciproc.
181
Misiunile diplomatice permanente se împart în două mari
categorii:
1. Misiuni dimplomatice de tip clasic;
2. Misiuni diplomatice de tip nou.
1. Misiunile diplomatice permanente de tip clasic, la
rândul lor, se clasifică în:
• ambasade;
• legaţii.
Ambasada reprezintă cea mai importantă misiune
diplomatică permanentă de tip clasic, care are cel mai înalt rang.
Ea este condusă de un ambasador.
Legaţia este tot o misiune diplomatică permanentă, care
are un rang inferior şi care este condusă de un ministru
plenipotenţiar sau de un ministru rezident.
Nunţiatura reprezintă o misiune diplomatică folosită de
Vatican în relaţiile sale cu alte state, ea fiind condusă de un
nunţiu papal. Face parte din categoria ambasadelor.
Internunţiatura este tot o misiune diplomatică folosită de
Vatican, dar de un rang inferior şi care este condusă de un
internunţiu. Face parte din categoria legaţiilor.
Misiunile diplomatice de tip nou.
Sunt cele folosite de unele state în scopul realizării unor
interese speciale. Din această categorie fac parte:
• înaltele comisariate;
• misiunile diplomatice permanente ale statului pe
lângă organizaţiile internaţionale.
Înaltele comisariate sunt misiunile folosite de unele state
în scopul stabilirii unor relaţii, care prezintă anumite interese
speciale.
Misiunile diplomatice permanente ale statelor pe lângă
organizaţiile internaţionale sunt instituite pentru a reprezenta
statul respectiv pe lângă o organizaţie internaţională.
Stabilirea unor astfel de misiuni nu constituie o obligaţie a
statelor, ci o facultate a lor.
Aceste misiuni au următoarele funcţii:
• să asigure reprezentarea statului acreditant pe
lângă organizaţie internaţională;
182
• să menţină legătura între statul acreditant şi
organizaţia internaţională;
• să poarte negocieri cu organizaţia internaţională
sau în cadrul ei;
• să se informeze asupra activităţii din cadrul
organizaţiei şi să-şi informeze propriul stat;
• să promoveze cooperarea în vederea realizării
scopurilor şi principiilor organizaţiei internaţionale215.
Imunităţile şi privilegiile de care se bucură aceste misiuni
sunt identice cu cele ale misiunilor diplomatice constituite pe
lângă state.
2.3. Structura misiunilor diplomatice permanente
Cu toate că structura misiunilor diplomatice diferă de la
ţară la ţară, chiar şi de la misiune la misiune, putem spune că, în
principiu, misiunile diplomatice permanente se structurează pe
următoarele compartimente:
- cancelaria (care este secţia cea mai importantă a
misiunii);
- biroul economic şi comercial;
- biroul militar;
- biroul ataşatului cultural;
- biroul de presă;
- cancelaria consulară.
Cancelaria are rolul de a coordona şi supraveghea
activitatea misiunii. Ea este condusă de către Şeful cancelariei
care mai are rolul de a întocmi documentele informative
referitoare la problematicile de interes specific cu caracter local
necesare personalului diplomatic sau noului şef al misiunii
diplomatice. De asemenea, el mai are rolul de a se ocupa de
rezolvarea corespondenţei.
Biroul economic şi comercial îşi axează activitatea pe
dezvoltarea relaţiilor economice dintre statul acritar şi statul
acreditant. De asemenea, el furnizează informaţii oamenilor de
afaceri din statul acreditant privind avantajele pieţei locale.
215Adunarea Generală a O.N.U. din 3 decembrie 1948, Rezoluţia nr.

257/III, art. 6.
183
Biroul ataşatului cultural
Prin intermediul diplomaţiei culturale se reuşeşte în
prezent strângerea relaţiilor diplomatice, fapt ce impune ca
ataţatul cultural să cunoască în detaliu situaţia din ţara de
origine, el fiind cel care se ocupă cu organizarea activităţilor
culturale principale desfăşurate de misiunea diplomatică în statul
acreditar.
Biroul ataşatului militar
Misiunile diplomatice mari pot avea în cadrul acestui
birou mai multe departamente: terestru, naval şi aerian.
Trebuie precizat faptul că ataşatul militar are o dublă
subordonare. O primă subordonare o are faţă de şeful misiunii
diplomatice, iar cealălaltă subordonare o are faţă de ministrul
apărării naţionale.
Acest birou este format din militari de carieră care au rolul
de a cunoaşte foarte bine structurile militare ale celor două state,
în vederea găsirii posibilităţii de a colabora în plan militar cu statul
acreditar.
Ataşatul militar are, în principiu, patru funcţii şi anume:
- funcţia de observare;
- funcţia de cooperare;
- funcţia de reprezentare;
- funcţia de acordare a asistenţei militare pentru şeful
misiunii diplomatice.
Biroul de presă
Necesitatea înfiinţării acestui departament a apărut ca
urmare a rolului tot mai pregnant pe care îl joacă mass-media în
viaţa socială.
Acest birou are un rol dublu, în primul rând, sintetizează
informaţiile apărute în presa locală transmiţându-le organelor
abilitate ale statului acreditant.
În al doilea rând, transmite presei locale informaţii de
interes general referitoare la situaţiile existente în statul acreditant.
184
Secţia consulară
Există posibilitatea, atunci când, în capitala statului
acreditar, nu există o misiune consulară, misiunea diplomatică să
poată înfiinţa o secţie consulară.
Aceasta îşi exercită competenţa, în principiu, numai
asupra zonei respective, la nivelul statului acreditar putând să
existe şi alte consulate ale statului acreditant.
Deşi se află sub autoritatea misiunii diplomatice,
activitatea secţiei consulare este identică cu activitatea oricărui
consulat.
Reglementarea legală a acestei instituţii o regăsim în art 3
al Convenţiei de la Viena din 1961.216
În cadrul acestor compartimente îşi desfăşoară activitatea
trei categorii de personal: personalul diplomatic, personalul tehnic
şi administrativ, personalul de serviciu.
Personalul diplomatic:
Şeful misiunii diplomatice poate avea următorul rang:
• ambasador sau nunţiu papal (care este acreditat pe
lângă şeful statului străin);
• ministru plenipotenţiar sau internunţiu (care este
acreditat tot pe lângă şeful statului străin);
• însărcinat cu afaceri (care este acreditat pe lângă
ministrul de externe).
Ambasadorul şi miniştrii sunt numiţi de şeful statului
acreditant, iar însărcinatul cu afaceri este numit de ministrul
afacerilor externe al statului acreditant.
Consilierii, secretarii, ataşaţii militari, ataşaţii culturali şi
ataşaţii de presă. Ataşatul militar trebuie să fie acceptat şi de către
statul acreditar.
Ataşaţii culturali coordonează activităţile culturale în care
este angajată misiunea diplomatică, întrucât pe această bază se
216 Convenţia de la Viena, din 1961, @n art 3 stipulează că, nici o

dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzic`nd
misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
185
pot apropia poziţiile celor două state, care întreţin relaţii
diplomatice.
Personalul tehnic şi administrativ
Este format din agenţi de execuţie (secretarii, arhivarii
etc.), care pot fi şi cetăţeni ai statului acreditar. Ei nu fac parte din
corpul diplomatic şi, în concluzie, nu se bucură de toate privilegiile
şi imunităţile diplomatice.
Personalul de serviciu
Este constituit din persoanele, care asigură deservirea
misiuni diplomatice (personal de îngrijire, pază şi conducători
auto).
Efectivul misiunii diplomatice permanente trebuie stabilit
în limite rezonabile. El este decis în baza unor acorduri bilaterale
încheiate între statul acreditant şi statul acreditar.
Personalul privat al misiunii diplomatice cuprinde acei
funcţionari particulari, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant
ci ai unui membru al misiunii diplomatice.
Alături de aceste categorii, mai trebuie menţionat faptul
că, se bucură de un regim juridic special, familiile membrilor
misiunii diplomatice, care beneficiază de anumite imunităţi şi
privilegii.
În doctrina de specialitate este folosit termenul de corp
diplomatic, care are două accepţiuni.
Lato sensu, corpul diplomatic cuprinde toţi agenţii
diplomatici ai statului acreditant ce se află pe teritoriul statului
acreditar în exercitarea funcţiei lor, alăuri de membrii familiilor lor.
Stricto sensu, corpul diplomatic este format numai din şefii
misiunilor diplomatice ai statului acreditant.
2.4. Funcţiile misiunii diplomatice.
Misiunile diplomatice au rolul de a contribui prin
activitatea lor, la dezvoltarea unor relaţii paşnice între state şi la
strângerea relaţiilor de colaborare între ele.
Funcţiile misiunii diplomatice sunt următoarele;
Funcţia de reprezentare. Misiunea diplomatică
permanentă reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar.
În baza acestei funcţii misiunea are următoarele atribuţii: să
186
ocrotească conaţionalii, să ocrotească interesele statului
acreditant, să poarte tratative cu guvernul statului acreditar.
Funcţia de informare. În baza acestei funcţii misiunea
diplomatică permanentă este obligată să se informeze, în mod
legal, despre evenimentele din statul acreditar şi comunică aceste
date guvernului statului acreditant. Totodată comunică statului
acreditar poziţia statului acreditant, referitoare la unele acţiuni de
interes comun.
Funcţia de cooperare.
La baza aceste funcţii stă un principiu fundamental al
dreptului internaţional public şi anume, principiul cooperării
internaţionale, care impune intensificarea şi diversificarea
colaborării bilaterale între statul acreditant şi statul acreditar,
efectuată prin stimularea relaţiilor politice şi a schimburilor
economice şi culturale, precum şi prin crearea unui cadru juridic
necesar acestei dezvoltări (acordurile de cooperare).
Această funcţie constituie unul dintre fundamentele
activităţii desfăşurate de misiunea diplomatică.
Funcţia de negociere.
Aceasta se materializează în activitatea de soluţionare a
diferendelor dintre state, de încheiere a unor tratate internaţionale
şi de explicare a politicii externe a statului acreditant.
În ceea ce priveşte negocierea tratatelor internaţionale,
spre deosebire de reprezentanţii oficiali ai statelor, şeful misiunii
diplomatice nu mai are nevoie să prezinte deplinele puteri, întrucât
el exercită această acţiune în virtutea funcţiei cu care este investit.
Încheierea unui tratat presupune participarea unor
organe competente a exprima voinţa statului. Aceste organe în
unele situaţii au nevoie de împuterniciri denumite "depline
puteri", iar în alte situaţii nu au nevoie de aceste împuterniciri,
întrucât sunt competente a încheia un tratat internaţional în
virtutea funcţiei pe care o ocupă în stat.
Deplinele puteri desemnează acel document care emană
de la autorităţile competente ale unui stat prin care una sau mai
multe persoane sunt împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat,
187
pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare act cu privire la tratat.
De asemenea, deplinele puteri stabilesc limitele în care pot
acţiona reprezentanţii statului respectiv şi actele pe care le pot
săvârşi în numele acelui document.
Deplinele puteri nu sunt necesare pentru următoarele
categorii de reprezentanţi ai statului:
1) - şefii de state, şefii de guvern, miniştrii afacerilor
externe, pentru actele referitoare la încheierea unui tratat;
2) - şefii de misuni diplomatice, pentru adoptarea textului
unui tratat ce se va încheia între statul acreditant şi statul
acreditar;
3) - reprezentanţii acreditaţi ai statului respectiv la o
conferinţă internaţională sau o organizaţie internaţională, pentru
adoptarea textului unui tratat ce se încheie în cadrul unei astfel
de conferinţe sau unei astfel de organizaţii internaţionale.
În situaţia în care reprezentantul unui stat nu prezintă
sau nu are deplinele puteri (atunci când este obligat să prezinte
acest documente), consecinţa este reprezentată de neproducerea
efectelor juridice ale tratatului respectiv.
În mod excepţional, cu acordul celorlalte state, deplinele
puteri pot fi confirmate de către statul în cauză ulterior fie în mod
tacit, fie în mod expres. Până la confirmarea deplinelor puteri
consimţământul dat de celelalte state se poate revoca, situaţie în
care statul respectiv nu mai devine parte la tratat.
Funcţia de ocrotire a intereselor statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi în conformitate cu reglementările dreptului
internaţional.
Această funcţie se concretizează în oferirea de protecţie
diplomatică cetăţenilor proprii în conformitate cu nomele
dreptului internaţional.
Acest lucru impune ca protecţia diplomatică oferită să
aibă un caracter legal şi să nu încalce legislaţia statului acreditar.
Materializarea protecţiei diplomatice se face printr-o serie
de acte, cum ar fi:
- acordarea de asistenţă juridică cetăţenilor statului
acreditant;
188
- formularea de proteste oficiale în legătură cu o
anumită situaţie în care sunt implicaţi cetăţeni ai statului
acreditant;
- invocarea răspunderii internaţionale, atunci când
situaţia o impune etc.
Articolul 3 al Convenţiei de la Viena, din anul 1961,
menţionează că misiunile diplomatice pot exercita şi funcţii
consulare.
Aceste funcţii, îndeplinite de către misiunile diplomatice,
nu au un caracter limitativ, în sensul că, pe lângă aceste funcţii
menţionate în Convenţie, care sunt obligatorii pentru misiunile
diplomatice, mai pot exista şi alte funcţii ce pot fi exercitate.
Pentru aceste funcţii este necesar acordul de voinţă al
celor două state.
2.5. Începutul şi sfârşitul activităţii agenţilor
diplomatici
2.5.1. Începutul activităţii agenţilor diplomatici
Numirea agenţilor diplomatici cade în sarcina statului
acreditant.
Convenţia de la Viena, din 1961, în art. 4, alin.1 stipulează
că "statul acreditant trebuie să se asigure că, persoana pe care
intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar,
a primit agrementul acestui stat".
În cazul refuzului acestui agrement, statul acreditar nu
este obligat să comunice motivele pentru care a luat această
hotărâre.
Actul prin care se solicită agrementul este confidenţial şi
se numeşte "cerere de agrementare".
Scrisorile de acreditare reprezintă un document oficial,
care atestă calitatea şefului misiunii diplomatice.
Ele sunt adresate şefului statului acreditar, fiind semnate
de şeful statului acreditant.
Scrisorile de acreditare cuprind următoarele menţiuni:
denumirea şefului statului acreditant, denumirea şefului statului
acreditar, numele, titlul şi rangul diplomatic al persoanei numite
ca şef de misiune.
189
Intrarea în funcţie a şefului misiunii diplomatice, se
consideră că, se face în momentul prezentării scrisorilor de
acreditare. Prezentarea scrisorilor de acreditare se face într-un
cadru solemn.
În mod excepţional, Convenţia de la Viena, din anul 1961,
referitoare la misiunile diplomatice stabilea că acest moment al
intrării în funcţie poate fi şi cel al notificării sosirii şefului misiunii
diplomatice în statul acreditar.
În situaţia în care este numit un şef de misiune
diplomatică pentru mai multe state, se impune obţinerea unui
acord prealabil de la fiecare stat acreditar.
Personalul misiunii diplomatice este numit de către statul
acreditant, fără a mai fi necesar vreun agrement din partea
statului acreditar.
Pentru personalul de serviciu, statul acreditant are
obligaţia să notifice aceste numiri Ministerului Afacerilor Externe
al statului acreditar.
2.5.2. Sfârşitul misiunii agenţilor diplomatici este
rezultatul unui act unilateral, care emană, fie de la statul
acreditant, fie de la statul acreditar.
2.6. Privilegii, imunităţi şi inviolabilităţi
2.6.1. Inviolabilităţile misiunii diplomatice
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este
atestată încă din antichitate, fiind întâlnită la romani, care
consacrau inviolabilitatea persoanei solului, acesta fiind
considerat sancti habentur legati217.
Această instituţie ocupând un loc central în cadrul
dreptului diplomatic, constituie o garanţie pentru activitatea
diplomatică, întrucât, în absenţa acestor imunităţi şi privilegii,
agentul diplomatic ar fi în imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile.
Curtea Internaţională de Justiţie, în decizia din
24.05.1980, referitoare la personalul diplomatic şi consular al
S.U.A. la Teheran, sublinia că obligaţiile statului acreditant nu au
217 În concepţia modernă această sintagmă are semnificaţia de "persoană

sfântă".
190
bază contractuală ci rezidă din normele dreptului internaţional
public. Judecătorul M. Lachs remarca, în acest sens, faptul că
"Privilegiile şi regulile privilegiilor şi imunităţilor diplomatice nu
sunt invenţia sau sistemul unui singur continent ori a unei
singure culturi, ele sunt stabilite în decursul secolelor şi sunt
împărtăşite de toate rasele şi civilizaţiile".
Privilegiile constau în anumite avantaje acordate agenţilor
şi reprezentanţilor diplomatici (scutirea de la plata impozitelor,
dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare, scutirea de la
plata taxelor vamale etc.).
Imunităţile reprezintă exceptarea persoanelor, care
exercită o activitate diplomatică precum şi exceptarea bunurilor,
care le aparţin lor, de la jurisdicţia penală, civilă şi de execuţie a
statului acreditar.
Inviolabilităţile rezidă în ocrotirea acordată de către statul
acreditar personalului diplomatic, localului şi arhivei, precum şi
altor bunuri aparţinând misiunii diplomatice, împotriva oricăror
pericole, presiuni sau ameninţări ce ar putea fi exercitate asupra
acestora pentru a influienţa activitatea diplomatică.
Ocrotirea acordată de statul acreditar se realizează prin
instituirea anumitor interdicţii şi măsuri.
Convenţia de la Viena din 1961 stipulează imunităţile şi
privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice permanente, şi
anume: inviolabilitatea sediului, inviolabilitatea arhivei,
inviolabilitatea corespondenţei diplomatice.
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice constă
în interzicerea oricărui act de constrângere din partea autorităţilor
statului acreditar, care nu au dreptul să pătrundă în localurile
misiunii diplomatice fără consimţământul şefului misiunii.218
Inviolabilitatea sediului misiunii operează din momentul
notificării statului acreditar, că acel imobil va fi folosit ca sediu
pentru misiunea diplomatică.
O astfel de inviolabilitate funcţionează chiar şi în cazul
ruperii relaţiilor diplomatice, a rechemării temporare sau definitive
a misiunii şi chiar în situaţia de conflict armat.
218 Convenţia de la Viena din anul 1961, art. 7.
191
Este interzisă pătrunderea reprezentanţilor forţei publice
ai statului acreditar în sediul misiunii diplomatice.
Pătrunderea acestora se poate face numai cu permisiunea
şefului misiunii diplomatice.
Inviolabilitatea arhivei este strâns legată de
inviolabilitatea sediului.
Instituirea acestei inviolabilităţi s-a făcut datorită faptului
că, documentele misiunii diplomatice, nu trebuie, să fie cunoscute
de statul acreditar.
Art. 24 al Convenţiei de la Viena, din 1961, stipulează că
arhivele şi documentele misiunii diplomatice sunt inviolabile în
orice moment şi în orice loc s-ar afla.
Această inviolabilitate are un caracter absolut operând
chiar şi în cazul ruperii relaţiilor diplomatice sau în caz de conflict
armat.
Practica, în aceste două situaţii, este de a se distruge de
către personalul misiunii diplomatice conţinutul arhivelor.
Inviolabilitatea corespondenţei diplomatice constă în
abţinerea de la exercitarea unui control asupra conţinutului
corespondenţei misiunii diplomatice.
De asemenea, statul acreditar este obligat să asigure
libertatea de corespondenţă a misiunii diplomatice.
În cadrul corespondenţei diplomatice sunt incluse şi
convorbirile telefonice.
Pentru o mai mare siguranţă, misiunea diplomatică
utilizează în cazul corespondenţei un cifru, care are acelaşi regim
de inviolabilitate.
Valiza diplomatică se bucură de aceeaşi inviolabilitate.
Aceste imunităţi se exercită şi în cazul ruperii relaţiilor
diplomatice sau rechemării personalului diplomatic.
Alături de aceste inviolabilităţi acordate misiunii
diplomatice, mai trebuie menţionat faptul că aceasta are şi o serie
de obligaţii corelative, cum ar fi aceea de a nu folosi sediul misiunii
pentru activităţi incompatibile cu rolul misiunii diplomatice.
192
2.6.2. Privilegiile, imunităţile şi inviolabilităţile
personalului diplomatic.
Personalul diplomatic se bucură de următoarele privilegii,
imunităţi şi inviolabilităţi:
Privilegii diplomatice: privilegii fiscale, privilegii vamale,
privilegiul administrării justiţiei, dreptul de a arbora drapelul şi
stema statului acreditant, libertatea de comunicare, libertatea de
mişcare, facilităţi de şedere, scutirea de la prestaţiile personale,
exceptarea de la legile privind dobândirea cetăţeniei.
Imunităţi diplomatice: imunitatea de jurisdicţie(civilă,
penală şi administrativă), imunitatea de execuţie, exceptarea
agentului diplomatic de la obligaţia de a depune mărturie.
Inviolabilităţi diplomatice: inviolabilitatea personală a
agentului diplomatic.
Privilegiile fiscale. Privilegiile diplomatice constau în
acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri
excepţionale.
Între imunităţi şi privilegii se face distincţie, întrucât, pe
când imunităţile vizează dreptul procesual, privilegiile reprezintă o
exceptare de la dreptul material nu şi de la cel procesual.
Precizăm că nu tot personalul misiunii diplomatice se
bucură de privilegii fiscale şi vamale. Este exclus de la beneficiul
unor asemenea privilegii personalul administrativ, tehnic ori de
serviciu al unei misiuni diplomatice, dacă sunt cetăţeni ai statului
acreditar sau cu reşedinţa permanentă pe teritoriul său.
Deşi, din punct de vedere juridic, tratamentul fiscal
variază de la un stat la altul, totuşi, există o practică generală, care
constă în scutirea diplomaţilor de impozite.
Scutirea fiscală are la bază, în principal, motive de
curtoazie internaţională bazate pe principiul reciprocităţii, precum
şi raţiunii juridice şi priveşte, de regulă, impozitele personale cu
caracter direct219.
219Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto diplomatico, Milano,

1978, p. 107.
193
Fundamentul juridic internaţional al privilegiilor de ordin
fiscal îl regăsim în Convenţia de la Viena, din anul 1961, privind
relaţiile diplomatice.
După cum am mai arătat, scutirea fiscală, pe lângă
caracterul procesual, care constă în imposibilitatea de a acţiona
contra agentului diplomatic pentru colectarea unui impozit, are şi
o natură substanţială, care rezidă în faptul că, exclude agentul
dimplomatic din categoria subiectelor asupra cărora îşi fac
aplicarea normele juridice fiscale.
Şi imobilele aparţinând misiunilor diplomatice, care sunt
în proprietatea statului acreditant sau chiar a agentului
diplomatic, dar care sunt folosite pentru scopuri oficiale,
beneficiază de privilegii fiscale, care vizează impozitul funciar cât şi
impozitul ce trebuie perceput în momentul cumpărării imobilelor.
În materia privilegiilor fiscale guvernează următorul
principiu general: normele fiscale din sfera din care statul de
reşedinţă este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele
referitoare la impozitul direct, care se percepe asupra veniturilor din
bunurile mobile şi cele din muncă, asupra impozitului personal.
Convenţia de la Viena din anul 1961, cu privire la relaţiile
diplomatice stipulează în mod expres faptul că: şeful misiunii şi
statul acreditant sunt scutiţi de orice impozite şi taxe naţionale
sau regionale asupra localurilor misiunilor diplomatice.220
Sediul materiei privind privilegiile fiscale îl regăsim în art.
34 al Convenţiei de la Viena. Potrivit acestui articol: ″agentul
diplomatic va fi scutit de toate impozitele şi taxele personale...″
Cu toate acestea, privilegiul fiscal nu-i conferă agentului
diplomatic o imunitate absolută vis-a-vis de toate taxele fiscale.
Există anumite categorii de taxe şi impozite, care trebuiesc
plătite şi de agentul diplomatic. Acestea sunt: impozitele indirecte,
taxele şi impozitele asupra imobilelor particulare, impozitele pe
succesiune, impozite pe venituri particulare, taxele percepute
pentru prestări de servicii, taxele judiciare.
România a aderat la Acordul general asupra privilegiilor şi
imunităţilor Consilului European prin Legea nr. 43/1994.
220 Convenţia de la Viena, art. 23.
194
Privilegiile şi imunităţile acordate reprezentanţilor Consiliului
European, intră în categoria celor diplomatice.
În art. 7 se menţionează că: veniturile şi bunurile
Consiliului sunt scutite de orice impozit direct221. Legea consacră
în mod expres faptul că: secretarul general şi secretarul general
adjunct al Consiliului Europei împreună cu soţiile şi copii lor
minori se bucură de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi
reprezentanţii diplomatici.
De asemenea, persoanele oficiale ale Consiliului Europei
se bucură de scutire de orice impozite şi venituri primite de la
această instituţie.
Privilegii de ordin vamal. Agenţii diplomatici sunt scutiţi
de drepturile de vamă, care se percep cu ocazia importului de
bunuri.
Fundamentul acestui privilegiu îl constituie curtoazia
internaţională şi principiul reciprocităţii222.
Un alt argument în sprijinul acestui privilegiu, de această
dată, de ordin practic, ar fi acela că, datorită dificultăţilor pe care
le-ar implica insistenţa de a controla bagajele, se impune evitarea
acestui lucru.
Convenţia de la Viena din 1961, în art. 36 statuează că
personalul misiunii diplomatice beneficiază de scutirea de taxe
vamale pentru bunurile fie destinate activităţii sale, fie destinate
folosinţei personale.
Un aspect particular în acest domeniu, în legislaţia
noastră, îl reprezintă Hotărârea de Guvern nr. 359/1998,
referitoare la exceptarea de la plata taxelor vamale a mărfurilor
importate şi comercializate în regim ″duty-free″.
În cadrul anexei la această hotărâre de guvern, există un
capitol intitulat ″Magazine destinate servirii în exclusivitate a
reprezentanţelor diplomatice şi a personalului acestora. ″
221 Legea nr, 43ţ1994 privind Aderarea României la Acordul general

asupra privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei precum şi la
Protocoalele adiţionale nr.1,2,4 şi 5.
222 L. Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958,
p. 803.
195
Conform actului normativ223 misiunile diplomatice pot
cumpăra mărfuri din aceste magazine intitulate ″duty-free
diplomatic″.
În legislaţia noastră, alte reglementări cu privire la
privilegiile vamale, le regăsim în cadrul Legii nr. 43/1994
referitoare la aderarea României la Acordul general asupra
privilegiilor şi imunităţilor Consiliului Europei, precum şi la
Protocoalele adiţionale nr. 1,2,4 şi 5.
Articolul 7 al acestei legi menţionează că activele, veniturile
sau alte bunuri ale Consiliului sunt scutite de orice taxe vamale.
De aceeaşi scutire se bucură şi publicaţiile Consiliului Europei.
Scutirea de taxe vamale mai este menţionată în mod
expres în ceea ce îi priveşte pe oficialii Consiliului224. Aceştia ″se
bucură de dreptul de a importa, cu scutire de taxe vamale,
mobilierul şi efectele lor, cu prilejul intrării în funcţie în ţara
respectivă, şi de a le reexporta, cu scutire de taxe vamale spre ţara
lor de domiciliu, la încetarea funcţiilor″.
În Portocolul adiţional la Acordul general privind privilegiile
şi imunităţile Consiliului Europei semnat la Paris pe data de
2.09.1949, în art. 2, punctul 2 se menţionează că: scutirile
vamale acordate membrilor Comisiei Europene a Drepturilor
Omului au acelaşi regim juridic ca şi cel al reprezentanţilor
guvernelor străine aflaţi în misiune oficială temporară.
Un privilegiu mai recent care, în viziunea noastră, se
subsumează privilegiilor fiscale, este scutirea de la obligaţia,
prevăzută de legislaţie, privind asigurările sociale.
În conformitate cu art. 33 al Convenţiei de la Viena din
1961: ″agentul diplomatic este scutit de dispoziţiile cu privire la
asigurările sociale în vigoare în statul acreditar″.
Tot în cadrul acestui articol se prevede că, în situaţia în
care agentul diplomatic vrea să-şi plătească contribuţia la
asigurările sociale, el o poate face, cu excepţia situaţiei, în care
sunt încălcate acorduri referitoare la asigurările sociale.
223 H.G. nr. 359/1998, pct. 28, alin.2.

224 Legea nr. 45/1998 , art. 18, lit.f.
196
În literatura de specialitate s-a ridicat următoarea
întrebare: Când încetează privilegiile diplomatice?
Răspunsul dat a fost acela că beneficiul privilegiilor ia
sfârşit odată cu încetarea calităţii de agent diplomatic şi părăsirea
teritoriului statului acreditar.
Privilegiul administrării justiţiei
Acest privilegiu este recunoscut numai de către o parte
din doctrinari, care pleacă de la ideea că alături de şeful misiunii
diplomatice îşi desfăşoară activitatea un colectiv. Asupra acestui
colectiv, statul acreditar nu-şi poate exercita jurisdicţia.
Aceşti doctrinari au susţinut că prin intermediul
trimisului său diplomatic statul acreditant îşi poate exercita
jurisdicţia civilă şi penală asupra membrilor acestui colectiv.
Considerăm că acestă teză este exagerată, după părerea
noastră trimisul diplomatic are doar atribuţii în materie
disciplinară, iar pentru cauzele civile şi penale persoana respectivă
trebuie trimisă în ţară, pentru a fi judecată.
Acest privilegiu a funcţionat în trecutul îndepărtat, dar în
ziua de azi el nu-şi mai face aplicabilitate, întrucât, în caz contrar,
trimisul diplomatic s-ar subroga în rolul unui judecător, activitate
pentru care el nu are pregătirea necesară.
Dreptul de a arbora drapelul şi stema statului
acreditant
Fundamentul juridic al acestui drept îl regăsim în
Convenţia de la Viena, din anul 1961, care stipulează că:
"Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună
stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv pe
reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale
acestuia".
Exercitarea acestui drept se face în concordanţă cu
protecţia şi cu regulile locale fiind reglementat, de regulă, în
cadrul unor convenţii bilaterale.
Libertatea de comunicare
Pentru a-şi putea îndeplini funcţiile sale, misiunea
diplomatică trebuie să ţină legătura permanent cu guvernul său.
Această legătură se realizează prin intermdiul mijloacelor de
comunicare, care trebuie să se bucure de o securitate deplină.
197
Mijloacele de comunicare pot fi: mijloace publice (poşta, telefonul,
telegraful) sau mijloace specifice (curierii diplomatici, mesajele
cifrate, posturi de radio-emisie).
În art. 27 al Convenţiei de la Viena, din 1961, se stipulează
că: "statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a
misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul,
precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant,
oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele
de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în
cod cifrat".
Se prevede în mod expres că pentru folosirea unui post de
radio-emisie, de către misiunea diplomatică, trebuie obţinut un
acord prealabil al statului acreditar225.
Tot Convenţia de la Viena prevede o serie de reguli
referitoare la ocrotirea libertăţii de comunicare, şi anume:
- corespondenţa oficială a misiunii diplomatice este
inviolabilă;
- valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă şi nici
reţinută;
- curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcţiilor
sale de către statul acreditar226.
Libertatea de mişcare. Dreptul de a circula liber pe
teritoriul statului acreditar reprezintă o condiţie esenţială pentru
îndeplinirea rolului misiunii diplomatice.
Acest drept suferă totuşi anumite limitări, justificate pe
motive de securitate naţională.
În România, această problemă a fost reglementată prin
H.C.M. nr. 2373/1969. Astfel, anumite zone şi obiective nu pot fi
vizitate decât dacă există o aprobare prealabilă dată de un organ
competent, în speţă: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul
Apărării Naţionale sau Ministerul de Interne.
La Conferinţa de la Viena, din 1961, s-a încercat o
restrângere a acestor limitări, dar, datorită faptului că mai multe
delegaţii s-au opus, nu s-a ajuns la nici un rezultat.
225 Convenţia de la Viena din 1961, art. 27, alin. final.

226 Convenţia de la Viena din 1961, art. 37.
198
Astfel, a fost lăsat la latitudinea părţilor să se pronunţe
asupra acestei probleme prin intermediul convenţiilor bilaterale.
Totuşi, nu trebuie extinse aceste zone interzise, în aşa fel
încât, să fie anulată libertatea de mişcare a agentului diplomatic.
Facilităţi de şedere. Spre deosebire de cetăţenii străini,
agentul diplomatic nu are obligaţia de a obţine un permis de
şedere. De asemenea, el nu trebuie să anunţe organele de poliţie
din localitatea unde stă şi nici nu trebuie să prezinte vreun
document în acest sens. Permisul de şedere, care este necesar
cetăţenilor străini, stă la baza luării în evidenţă a acestora.
Agentul diplomatic urmează o procedură diferită de luare
în evidenţă, în sensul că, el primeşte o viză diplomatică din partea
statului acreditar, iar, în momentul în care intră pe teritoriul
statului acreditar, el este luat în evidenţă.
Acordarea acestei vize diplomatice se face la cererea
misiunii diplomatice, care anunţă venirile şi plecările agenţilor săi.
Ministerul de Externe, în baza acestor comunicări,
întocmeşte o listă cu membrii corpului diplomatic, pe care o
publică.
În baza acestei liste se eliberează legitimaţiile agenţilor
diplomatici, care ţin loc şi de permis de şedere.
Scutirea de prestaţiile personale. Convenţia de la Viena
stipula că "statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii
diplomatici de orice prestaţie personală de orice serviciu public,
indiferent de natura sa"227.
Aceste obligaţii, în principiu, nu îi privesc pe străini, ele
având un caracter local. Pot consta în: satisfacerea serviciului
militar, participarea ca jurat la un proces, contribuţii pentru
diverse acţiuni etc.
Aceste obligaţii pot limita exercitarea funcţiilor agentului
diplomatic, motiv pentru care acesta este scutit de ele.
Exceptarea de la legile privind dobândirea cetăţeniei.
Normele juridice privind dobândirea cetăţeniei, în principiu, îşi fac
aplicabilitatea şi asupra agenţilor diplomatici. Aceste norme
juridice prin aplicarea lor produc anumite anomalii. Astfel:
227 Convenţia de la Viena, din 1961, art. 35.
199
• copii agentului diplomatic, născuţi pe teritoriul
statului acreditar, dobândesc cetăţenia acestui stat. dacă
dobândirea cetăţeniei are la bază principiul ius soli;
• femeia, care este cetăţean al statului acreditar,
căsătorită cu un agent diplomatic, dobândeşte cetăţenia statului
acreditant, dacă legea are la bază principiul ius matrimoni.
Această problematică nu şi-a găsit o reglementare fermă
în legislaţia internaţională, totuşi, conform practicii uniforme, s-a
statuat că agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la aplicarea legilor
privind dobândirea cetăţeniei.
B. Imunităţi diplomatice
Imunitatea de jurisdicţie civilă.
Imunitatea de jurisdicţie civilă nu înseamnă că agentul
diplomatic are o imunitate faţă de răspunderea legală, ci semnifică
faptul că, deşi el este supus legilor statului acreditar, nu se pot lua
măsurile prevăzute de lege împotriva diplomatului în situaţia în
care acesta încalcă legea.
Imunitatea de jurisdicţie civilă dă dreptul diplomatului de
a nu fi adus în faţa instanţei civile a statului acreditar.
Atunci când un cetăţean al statului acreditar este
creditorul unui agent diplomatic, întrucât nu se poate adresa
instanţelor locale din statul acreditar pentru a-şi recupera
creanţa, el are posibilitatea să se adreseze instanţelor judecătoreşti
ale statului acreditant ori să determine o intervenţie diplomatică a
guvernului propriu pentru a exercita o plângere împotriva
diplomatului.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord că imunitatea
de jurisdicţie civilă este absolută dar, totuşi, suferă anumite
limitări prin existenţa unor excepţii.
Astfel, imunitatea de jurisdicţie acţionează atât asupra
actelor săvârşite în executarea funcţiei sale cât şi asupra actelor
săvârşite în nume propriu.
Excepţiile de la această imunitate se referă la următoarele:
• o acţiune reală privind un imobil particular situat pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul nu-l posedă
în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;
200
• o acţiune privind succesiunea, în care agentul
diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator,
moştenitor sau legatar;
• o acţiune privind o activitate profesională sau
comercială, oricare ar fi ea, executată de agentul diplomatic în
statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale228;
• acţiune civilă intentată chiar de agentul diplomatic la
instanţele judecăcoreşti ale statului acreditar.
Considerăm că imunitatea jurisdicţională civilă reprezintă
cel mai important privilegiu diplomatic, datorită faptului că
agentul diplomatic este scutit în acest fel de situaţiile numeroase,
în care ar fi trebuit să se prezinte în faţa instanţei judecătoreşti a
statului acreditar.
Imunitatea de jurisdicţie penală
Această imunitate îi conferă agentului diplomatic dreptul
de a nu fi anchetat, arestat sau reţinut de către organele de
urmărire penală şi de a nu fi adus în faţa unei instanţe penale a
statului acreditar.
În situaţia în care agentul diplomatic comite o infracţiune,
statul acreditar are posibilitatea de a cere statului acreditant
rechemarea agentului diplomatic sau chiar condamnarea lui.
Această imunitate funcţionează şi în cazul unor infracţiuni
extrem de grave cum ar fi complotul împotriva statului acreditar şi
spionajul.
În situaţia săvârşirii unor asemenea infracţiuni, agentul
diplomatic poate fi declarat "persoana non-grata", după care
ulterior este expulzat.
Cu toate acestea, agentul diplomatic, nu trebuie să se
comporte discreţionar ci el trebuie să se conformeze normelor
juridice ale statului acreditar.
Doctrina a subliniat faptul că, deşi imunitatea de
jurisdicţie penală are un caracter absolut, ea suportă anumite
limitări.

201
Astfel, unele acte săvârşite de agenţii diplomatici sunt
incompatibile cu imunitatea, fapt ce dă posibilitatea organelor
competente să intervină. Putem exemplifica în acest sens:
• folosirea forţei atunci când agentul diplomatic se dedă
la acte criminale;
• intrarea în sediul misiunii diplomatice, atunci când
şeful acesteia refuză să predea un infractor de drept comun etc.
Convenţia de la Viena, din anul 1961, în art. 31 statuează
că agentul diplomatic beneficiază de imunitate totală de jurisdicţie
penală.
Imunitatea de jurisdicţie administrativă. Această
imunitate este reglementată de art. 31 al Convenţiei de la Viena
din 1961 şi se referă la exceptarea de la plata amenzilor date
pentru nerespectarea dispoziţiilor legilor circulaţiei.
Imunitatea de execuţie. Această imunitate are ca obiect
bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în nume personal
sau în numele misiunii diplomatice.
Bunurile acestea nu pot fi sechestrate sau executate silit,
întrucât ele sunt necesare îndeplinirii misiunii agentului
diplomatic.
În situaţia în care un agent diplomatic ar renunţa la
imunitate şi s-ar pune la dispoziţia justiţiei statului acreditar,
această renunţare nu ar da dreptul organelor abilitate, să execute
unele hotărâri pronunţate împotriva agentului.
Pentru a putea fi executate hotărârile, agentul diplomatic
trebuie să renunţe expres la imunitatea de execuţie.
Această soluţie este stipulată în Convenţia de la Viena,
conform căreia: "renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o
acţiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând
şi renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a
hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă"229.
Exceptarea agentului diplomatic de la obligaţia de a
depune mărturie. Această excepţie este strâns legată de
imunitatea de jurisdicţie.
229 Convenţia de la Viena din anul 1961, art. 32-34.
202
Astfel, conform art. 31 al. 2 al Convenţiei de la Viena, din
anul 1961, agentul diplomatic nu este obligat să depună
mărturie.
Cu toate că nu este obligat să depună mărturie, au existat
cazuri în care agenţi diplomatici, pe considerente de ordin moral,
au acceptat să depună mărturie în cazuri mai deosebite.
Deşi se bucură de această formă a imunităţii, totuşi, în
anumite situaţii refuzul de a depune mărturie, mai ales în cazuri
considerate grave ar putea determina statul acreditar să-l declare
pe agent "persoană non-grata".
Această scutire de a depune mărturie este justificată de o
serie de aspecte printre care putem aminti:
• în cazul prezentării ca martor, agentul diplomatic ar fi
supus jurisdicţiei locale;
• în situaţia depunerii mărturiei ar putea fi obligat să
dea relaţii în legătură cu actvitatea sa, în caz de refuz fiind supus
sancţiunilor penale etc.
Renunţarea la această formă a imunităţii se face numai de
către agentul diplomatic, nefiind necesară o autorizare a
guvernului statului acreditant.
Inviolabilităţi diplomatice
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic
Această imunitate are două aspecte.
Un prim aspect se referă la o obligaţie negativă a statului
acreditar, care se concretizează în abţinerea în luarea de măsuri
de constrângere, cum ar fi: reţinerea, arestarea sau
percheziţionarea corporală a agentului diplomatic.
Cel de al doilea aspect se referă la o obligaţie pozitivă a
statului, care este concretizată în asigurarea unei protecţii speciale
a agentului diplomatic împotriva unor eventuale ofense materiale
sau morale.
În concluzie, statul acreditar este obligat să ia toate
măsurile necesare, pentru asigurarea inviolabilităţii agentului
diplomatic.
Deşi această inviolabilitate are un caracter absolut, totuşi
ea suportă anumite limitări, care se referă la anumite aspecte,
cum ar fi:
203
• adoptarea de către statul acreditar a unor măsuri
necesare pentru salvgardarea propriei sale securităţi sau a ordinii
interne, atunci când conduita adoptată de agentul diplomatic ar
periclita-o;
• luarea de măsuri faţă de agentul diplomatic pentru ca
acesta să nu mai provoace daune.
Această inviolabilitate se naşte din momentul în care
agentul diplomatic intră pe teritoriul statului acreditar şi durează
până când el părăseşte acest teritoriu.
Ridicarea imunităţii de jurisdicţie
Ridicarea acestei imunităţi nu se poate face decât de către
statul acreditant, în baza unei cereri adresate acestuia, de către o
persoană lezată, care este cetăţean al statului acreditar.
Cererea este adresată prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al statului acreditar.
Dacă ea vizează pe şeful misiunii diplomatice va fi
înaintată guvernului statului acreditant, iar dacă vizează un agent
diplomatic va fi înaintată misiunii diplomatice respective.
Atunci când se dă curs cererii iar imunitatea agentului
diplomatic este ridicată, instanţele locale devin competente.
Convenţia de la Viena, din 1961, prevede posibilitatea
ridicării imunităţii de jurisdicţie în cadrul art. 37.
Renunţarea la imunitate
Această renunţare se face de către agentul diplomatic.
Majoritatea doctrinarilor au fost de acord că un agent
diplomatic nu poate să renunţe din proprie iniţiativă la imunitate,
pe considerentul că aceasta nu îi este acordată în interesul său
personal, ci în interesul statului acreditar.
De aici, se deduce concluzia că, această renunţare la
imunitate nu se poate face de către agentul diplomatic fără
premisiunea statului acreditant.
Forma în care se face renunţarea poate fi expresă sau
totală, cu condiţia ca această renunţare să fie certă şi nu
ambiguă.
În ceea ce priveşte efectul renunţării, aici părerile sunt
împărţite, fapt ce a dus la o practică internaţională neuniformă în
acest domeniu.
204
Astfel, în principiu, renunţarea este irevocabilă, dar,
uneori există excepţii, cum ar fi în cazul unui proces penal, în care
o persoană care a renunţat la imunitatea de jurisdicţie penală este
numită într-un post diplomatic. În acest caz procedura se opreşte
întrucât persoana respectivă beneficiază de o nouă imuntate.
2.6.3. Privilegii şi imunităţi ale personalului
nediplomatic
În sfera personalului nediplomatic sunt următoarele
categorii:
• membrii personalului tehnic şi administrativ;
• membrii personalului de serviciu al misiunii;
• membrii personalului de serviciu particular;
• cetăţenii statului acreditar, care exercită funcţia de
agent diplomatic pentru statul acreditant;
• membrii de familie ai agentului diplomatic şi cei ai
unui membru al personalului tehnico-administrativ;
• curierul diplomatic.
Membrii personalului tehnic şi administrativ.
Convenţia de la Viena stipulează că "ceilalţi membrii ai
personalului misiunii şi oamenii de serviciu particular, care sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau au în acesta reşedinţa lor
permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura în care le sunt recunoscute de către acest stat".
Astfel imunităţile de jurisdicţie civilă şi administrativă nu
privesc decât actele îndeplinite în legătură cu serviciul, iar
privilegiile vamale se acordă doar pentru bunurile importate în
timpul primei instalări. În acest caz este vorba de cetăţeni ai
statului acreditant.
Membrii personalului de serviciu al misiunii
Convenţia de la Viena a stipulat că "membrii personalului
de serviciu ai misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar
sau care nu îşi au în acesta reşedinţa permanentă, beneficiază de
imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de
scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru
serviciile lor"230.
230 Convenţia de la Viena din anul 1961, art. 37. alin. 3.
205
Membrii personalului de serviciu particular
Se bucură de privilegii fiscale referitoare la salariile pe care
le primesc şi de privilegiul scutirii de la obligaţiile de securitate
socială.
La acestea se adaugă faptul că statul acreditar are
obligaţia de a nu stânjeni îndeplinirea funcţiilor misiunii, ceea ce
se poate concretiza în întârzierea arestării unui membru al
personalului privat.
Cetăţenii statului acreditar care exercită funcţia de agent
diplomatic pentru statul acreditant
Se bucură numai de imunitate funcţională pentru actele
săvârşite în calitate de agent diplomatic.
Membrii de familie ai agentului diplomatic sau cei ai unui
membru al personalului tehnico-administrativ
În categoria membrilor de familie intră:
• soţul sau soţia;
• copii;
• părinţii membrului misiunii diplomatice.
Condiţia pentru ca aceştia să beneficieze de privilegii şi
imunităţi constă în aceea că, ei trebuie să ducă un trai comun cu
membrul misiunii diplomatice.
În principiu, membrii de familie se bucură de aceleaşi
imunităţi şi privilegii ca acelea ale membrului misiunii diplomatice
cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
Curierul diplomatic
Se bucură de inviolabilitate personală absolută.
Conform Convenţiei de la Viena curierul diplomatic se
bucură de protecţia statului acreditar în exercitarea funcţiilor sale.
2.7. Durata inviolabilităţilor, imunităţilor şi
privilegiilor diplomatice. Aceasta durează, în principiu, atâta
timp cât persoana respectivă are calitatea de membru al misiunii
diplomatice.
Convenţia de la Viena, din 1961, statuează că funcţiile
unei persoane, care beneficiază de privilegii şi imunităţi încetează
în mod normal în momentul în care această persoană părăseşte
ţara, sau la expirarea unui termen rezonabil, care va fi acordat în
acest scop.
206
În concluzie, naşterea acestor privilegii şi imunităţi
diplomatice are loc în momentul dobândirii calităţii de membru al
misiunii diplomatice, care este:
• momentul în care statul acreditar şi-a dat agrementul
(pentru şeful de misiune);
• momentul în care a primit actul de notificare (pentru un
membru al misiunii diplomatice aflat deja pe teritoriul statului
acreditar);
• momentul intrării pe teritoriul statului acreditar (pentru
membrul misiunii diplomatice care vine în statul acreditar după
notificarea misiunii); iar încetarea acestor imunităţi şi privilegii are
loc odată cu încetarea calităţii de membru al misiunii diplomatice.
Trebuie precizat faptul că în mod excepţional beneficiul
privilegiilor şi imunităţilor se prelungeşte cu un termen rezonabil
după încetarea misiunii agentului, pentru a da posibilitatea
acestuia să-şi pună la punct detaliile referitoare la plecarea sa.
Conform Convenţiei de la Viena, în situaţia traversării
unui stat terţ de către un diplomat, care se îndreaptă spre post
sau revine în ţară, acest stat care i-a acordat diplomatului viză pe
paşaport, obligatoriu trebuie să-i recunoască atât lui cât şi
membrilor familiei sale inviolabilitatea cât şi imunităţile necesare
traversării.
Secţiunea 3
Misiunile consulare
3.1. Noţiune
Consulatele sunt unele dintre cele mai vechi instituţii
internaţionale.
În Evul mediu cuvântul "consul" desemna un funcţionar
local ales de membrii corporaţiilor de negustori şi de marinari fiind
însărcinat în exercitarea jurisdicţiei comerciale în oraşele
negustoreşti şi în porturile Mediteranei231.

207
Rolul consulilor era acela de a organiza şi dezvolta relaţiile
de colaborare dintre state.
Dreptul consular cuprinde totalitatea normelor juridice,
care reglementează relaţiile consulare.
Relaţiile consulare se caracterizează printr-o constantă de
continuitate, dar în anumite situaţii speciale pot apare unele
excepţii, ce se pot concretiza în suspendarea sau ruperea relaţiilor
consulare.
Dreptul de consulat are o funcţie simetrică cu cea a
dreptului de legaţie. Conform acestui drept statele pot trimite şi
primi consuli.
Doctrina de specialitate structurează dreptul de consulat
pe două nivele şi anume: - dreptul de consulat activ, care permite
statului posibilitatea de a trimite proprii săi consuli pe teritoriul
altor state
- drept de consulat pasiv, care presupune posibilitatea unui stat
de a primi o misiune consulară pe teritoriul său.
O caracteristică a dreptului de consulat este aceea că el
poate fi exercitat şi de statele care nu sunt recunoscute pe plan
internaţional.
Misiunile consulare, care se înfiinţează în anumite oraşe
sau regiuni, au rolul de a ocroti interesele economice, juridice şi
culturale ale statului, care le numeşte, precum şi a cetăţenilor
acestuia.
Reprezentanţii consulari se deosebesc de reprezentanţii
diplomatici prin aceea că:
• ei nu sunt acreditaţi pe lângă guvernul altui stat şi nu
sunt reprezentanţi oficiali ai şefului statului lor, ci au un caracter
reprezentativ numai într-o anumită regiune, district sau oraş;
• ei nu au legături directe cu guvernul ţării în care se
află, ci cu autorităţile locale, cu guvernul stabilesc raporturi prin
intermediul reprezentantului diplomatic al ţării lor;
• deşi nu intră în componenţa reprezentanţei
diplomatice, ei sunt supuşi şefului acesteia;
• ei nu se bucură în întregime de imunitate diplomatică;
208
• un stat nu poate avea simultan mai mulţi
reprezentanţi consulari în alt stat232.
Convenţia de la Viena, din 1963, reglementează regimul
juridic al misiunilor consulare.
3.2. Clasificarea misiunilor consulare
• Consulate generale;
• Consulate;
• Viceconsulate;
• Agenţii consulare.
Consulatele generale reprezintă acele misiuni, care sunt
înfiinţate pentru coordonarea întregilor relaţii consulare ale
statelor părţi. Ele sunt conduse de un consul general, care poate
coordona mai multe circumscripţii consulare.
Consulatele sunt acele misiuni, care îşi desfăşoară
activitatea într-o localitate sau circumscripţie consulară, fiind
conduse de către un consul. Ele sunt subordonate consulatelor
generale.
Viceconsulatele reprezintă acea misiune, care fiinţează
într-o circumscripţie consulară şi care este condusă de un
viceconsul, ce poate avea şi funcţia de auxiliar al consulului
general.
Agenţiile consulare reprezintă misiunea cu cel mai mic
rang fiind condusă de către un agent consular.
3.3. Înfiinţarea misiunilor consulare
Apariţia consulatelor a fost determinată de nevoia de a
organiza şi dezvolta relaţiile economice interstatale şi de a proteja
persoanele fizice sau juridice, care se află în străinătate.
Înfiinţarea misiunilor consulare se face fie pe baza unor
convenţii internaţionale, fie prin tratate bilaterale. Prin Convenţia
de la Viena, din 1963, cu privire la relaţiile consulare s-a realizat o
codificare a dreptului consular. Convenţia consacră 3 reguli, care
stau la baza înfiinţării misiunilor consulare, şi anume:
• stabilirea relaţiilor consulare se face pe calea
consimţământului mutual;

209
• consimţământul dat pentru stabilirea relaţiilor
diplomatice implică în principiu şi consimţământul pentru
stabilirea relaţiilor consulare;
• ruperea relaţiilor diplomatice nu antrenează, ipso
facto, ruperea relaţiilor consulare233.
Pentru apariţia relaţiilor consulare este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- necesitatea existenţei calităţii de subiect de drept
internaţional, datorită faptului că numai acesta are personalitate
juridică internaţională, care îi conferă posibilitatea de a intra în
cadrul raporturilor de drept internaţional;
- existenţa recunoaşterii reciproce a acestora ca
subiecte de drept internaţional;
- existenţa acordului reciproc al celor două entităţi
internaţionale de a încheia relaţii consulare.
Durata relaţiilor consulare este nedifinită, întrucât se
urmăreşte o colaborare cât mai strânsă între cele două state, care
să nu fie limitată de existenţa unui interval de timp.
Tratatele internaţionale, care stau la baza înfiinţării
misiunilor consulare, trebuie să stipuleze elementele definitorii ale
acestei instituţii respectiv: clasa, sediul şi circumscripţia
consulară.
3.4. Funcţiile misiunilor consulare
În principiu, funcţiile misiunilor consulare se structurează
în două mari categorii:
• funcţii generale;
• funcţii specifice.
Funcţiile generale sunt: de a proteja interesele statului
acreditant şi ale persoanelor fizice şi juridice ale acestuia pe
teritoriul statului acreditar, de a favoriza dezvoltarea relaţiilor
economice, ştiinţifice şi culturale între cele două state, de a se
informa asupra evenimentelor din statul acreditar şi de a
transmite aceste informaţii guvernului statului acreditant.
Printre funcţiile specifice misiunilor consulare putem
aminti: legalizarea unor traduceri şi extrase de pe acte,
233 Convenţia de la Viena din anul 1963, art. 2.
210
înregistrarea cetăţenilor statului acreditant, apărarea intereselor
minorilor şi incapabililor, care sunt cetăţeni ai statului acreditant
(de regulă în materia tutelei sau curatelei), de instrumentare a
actelor notariale, de stare civilă, de reprezentare în justiţie, de
exercitare a controlului asupra navelor şi aeronavelor, care aparţin
statului acreditant, de protejare a intereselor statului acreditant,
protecţie care se concretizează în: eliberarea de paşapoarte;
acordarea de asistenţă în relaţiile cu autorităţile statului acreditar,
transmiterea de acte judiciare sau extrajudiciare sau efectuarea
de comisii rogatorii etc.
Personalul misiunilor consulare
Convenţia de la Viena din 1963 stipulează reguli specifice
de numire a personalului misiunii consulare.
Astfel, procedura de numire a şefului oficiului consular
este mai complexă decât cea aplicată în cadrul numirii restului
personalului misiunii consulare. Şeful oficiului consular poate
avea rang de:
• consul general;
• consul;
• viceconsul.
Pentru numirea sa în această funcţie este necesar acordul
prealabil al statului acreditar. Acest accept poartă denumirea de
"exequatur".
Documentul prin care o persoană este numită de către
statul acreditant şef de misiune consulară poartă denumirea de
"patentă consulară".
Patenta consulară atestă calitatea consulului şi indică
numele şi prenumele său, categoria şi clasa sa, cirscumscripţia
consulară precum şi sediul postului consular234.
Documentul de regulă se semnează de către şeful statului
acreditant. În caz de refuz al "exequatorului" statul acreditar nu
este obligat să motiveze refuzul.
Art. 6 din Statutul Corpului Diplomatic şi Consular
stipulează că în România, gradul de consul general este conferit
234 Convenţia de la Viena din 1963, art. 11, pct. 1.
211
prin hotărâre a guvernului la propunerea Ministerului Afacerilor
Externe, iar celelalte grade consulare se acordă prin ordinul
Ministrului Afacerilor Externe.
Personalul consular se structurează pe următoarele
categorii:
• şeful de post consular, care este persoana căruia îi
revine conducerea şi responsabilitatea pentru întreaga activitate a
consulatului;
• funcţionarii consulari - persoanele care îndeplinesc
funcţii consulare;
• angajaţii consulari - persoanele care îndeplinesc în
cadrul consulatului sarcini cu caracter tehnico-administrativ;
• membrii personalului de serviciu - respectiv
persoanele care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc235.
Funcţionarii consulari, cât şi angajaţii consulari sunt
numiţi de către statul acreditant cu obligaţia notificării prealabile a
acestora către Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar.
Acesta din urmă notifică autorităţilor competente ale
circumscripţiei consulare în cauză această numire.
Funcţiile consulare încetează în următoarele cazuri:
• în urma notificării făcute de statul acreditant;
• în urma retragerii exequatorului de către statul acreditar;
• în urma refuzului statului acreditar de a mai recunoaşte
funcţionarilor consulari această calitate;
• în urma dispariţiei unuia dintre cele două state ca
subiect de drept internaţional;
• în urma decesului;
• în urma demisiei;
• în urma ruperii relaţiilor diplomatice;
• în urma declanşării unui conflict armat între cele două
state.
Funcţionarii consulari pot fi declaraţi persoane "non-grata"
de către statul acreditar, iar ulterior pot fi expulzaţi.
235 Convenţia de la Viena din 1963, art.1.
212
3.5. Imunităţile şi privilegiile consulare
Imunităţile şi privilegiile consulare sunt asemănătoare cu
cele acordate misiunilor diplomatice şi constau în principal în:
I) imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii ale misiunilor
consulare;
II) imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii ale personalului
consular;
I) Oficiile consulare se bucură de următoarele imunităţi,
inviolabilităţi şi privilegii: inviolabilitatea localurilor consulare,
inviolabilitatea bunurilor consulare, inviolabilitatea arhivelor
consulare, inviolabilitatea documentelor consulare, scutiri de taxe
vamale pentru anumite bunuri, libertatea de deplasare, libertatea
de comunicare a oficiului consular cu statul acreditant, libertatea
de comunicare cu cetăţenii statului acreditant, dreptul de a folosi
drapelul şi emblema naţională, înlesniri privind procurarea de
clădiri pentru localul oficiului consular, uzul de a încasa drepturi
şi taxe consulare.
II) În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce le revin, membrii
personalului oficiului consular se bucură de următoarele
imunităţi, inviolabilităţi şi privilegii consulare: imunitatea de
jurisdicţie penală, civilă şi administrativă, inviolabilitatea
personală, exceptarea de la obligaţia de a depune mărturie,
exceptarea de la obligaţia de înregistrare a străinilor, exceptarea de
la obligaţia de obţinere a permisului de şedere, scutirea de
obligaţia de a obţine permise de lucru, scutirea de prestaţii
personale, facilităţi fiscale, scutiri de taxe vamale şi de control
vamal, scutiri de taxe de succesiune în cazul decesului unui
membru al oficiului consular sau al unui membru de familie al
acestuia.
Personalul misiunilor consulare are alături de aceste
privilegii şi anumite obligaţii faţă de statul acreditar, care se
concretizează în:
• respectarea legilor şi obiceiurilor statului acreditar;
• neamestecul în treburile interne ale statului acreditar;
• obligaţia de a depune mărturie în cazurile, care nu
privesc activitatea lor oficială.
213
Privilegiile şi imunităţile consulare sunt adaptate
specificităţilor activităţii consulare, având un caracter strict
funcţional, făcându-se distincţia între privilegiile şi imunităţile
postului consular şi cele ale agenţilor consulari. Privilegiile şi
imunităţile postului consular sunt, în general, similare cu cele ale
unei misiuni diplomatice (inviolabilitatea localului, protecţia şi
inviolabilitatea corespondenţei consulare şi libertatea de
comunicare). Privilegiile şi imunităţile agentului consular sunt
caracterizate printr-o inviolabilitate personală redusă, imunitatea
jurisdicţională aplicându-se în cazul faptelor comise în exercitarea
funcţiunilor consulare.236
Scopul acordării acestor privilegii şi imunităţi este identic
cu cel al imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi constă, în
principal, în buna desfăşurare a activităţii misiunii consulare.

214
CAPITOLUL X
RĂSPUNDEREA INTERNAŢIONALĂ A STATELOR
Secţiunea 1
DE
STUDIU Răspunderea reprezintă o
1. Aspecte generale instituţie juridică, care se regăseşte
în cadrul tuturor sistemelor de drept.
2. Fundamentul
răspunderii Raspunderea internaţională a
internaţionale apărut ca o extensie în plan
internaţional a acestei instituţii
3. Răspunderea existente în dreptul intern.
internaţională a
La baza răspunderii
statelor
internaţionale stau aceleaşi elemente
4. Răspunderea constitutive ca şi în dreptul intern.
internaţională a Încalcarea unei obligaţii
persoanelor internaţionale are ca efect stabilirea
5. Efectele răspunderii unui raport juridic între statul lezat
internaţionale şi statul vinovat, fapt ce implică
6. Sancţiunile în raspunderea autorului.
dreptul internaţional Raspunderea internaţională
public constituie o garanţie a menţinerii
ordinii internaţionale.
Şi persoana fizică poate fi subiectul răspunderii
internaţionale, dacă a comis unele infracţiuni care au un caracter
internaţional.
Secţiunea 2
Fundamentul răspunderii internaţionale
Comisia de drept internaţional a O.N.U. a realizat o

codificare a răspunderii internaţionale largind sfera acesteia.
Conform opiniei acesteia, fiecare act internaţional al unui
stat catalogat ca fiind injust naşte raspunderea internaţionala a
acelui stat pentru respectivul act.
215
Răspunderea mai poate apărea şi în situaţia unor
activităţi desfăşurate de stat care au un caracter licit, dar au
produs un prejudiciu altui subiect de drept internaţional.
Comisia de drept internaţional a O.N.U. este de părere că
răspunderea are la bază două situaţii şi anume:
• existenţa unor acte sau fapte ilicite din punctul de
vedere al dreptului internaţional;
• existenţa unor consecinţe pagubitoare rezultate din
activităţi licite conform dreptului internaţional.
Secţiunea 3
Răspunderea internaţională a statelor
Pentru existenţa raspunderii internaţionale trebuie

îndeplinite cumulativ 3 elemente şi anume: conduita ilicită,
imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului
internaţional public, producerea unui prejudiciu.
Conform opiniei Comisiei de drept internaţional, esenţa
unui fapt internaţional ilicit rezidă în neconformitatea conduitei
statului în raport cu conduita, pe care ar fi trebuit sa o adopte, ca
parte semnatară, la o anumita obligaţie internaţională.
Fapta ilicită poate fi clasificată, avându-se în vedere
criteriul gravităţii în: crime internaţionale şi delicte internaţionale.
Crimele internaţionale sunt definite ca reprezentând un
fapt internaţional ilicit care decurge din încalcarea de către un stat
a unei obligaţii internaţionale opozabilă erga omnes, referitoare la
o valoare esenţială pentru ocrotirea intereselor comunităţii
internaţionale, cum ar fi: menţinerea păcii şi a securitatii
internaţionale, interzicerea agresiunii, salvgardarea dreptului
popoarelor la autodeterminare, interzicerea sclaviei şi a
genocidului, protejarea mediului înconjurător, normele dreptului
umanitar.
Delictele internaţionale sunt definite ca fiind orice fapt ilicit
care nu constituie o crimă internaţională, datorită gravităţii mai
mici.
Deosebirea între aceste două categorii constă în titularul
dreptului de a trage la răspundere statul vinovat.
216
Dacă în primul caz titular poate fi oricare dintre subiectele
dreptului internaţional, în cel de-al doilea caz titular al acestui
drept nu poate fi decât doar statul victimă.
Practica şi doctrina internaţională au statuat că există
împrejurari, care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional.
Acestea sunt următoarele : consimţământul statului (care trebuie
să fie exprimat expres şi să fie anterior producerii faptului ilicit),
măsurile luate de un stat ca raspuns la fapta ilicită a altui
stat, forţa majoră (care trebuie să fie irezistibilă sau imprevizibilă
iar statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului), starea
de primejdie, legitima apărare.
Starea de primejdie reprezintă situaţia în care, anumite
persoane sau bunuri sunt în primejdie deosebită, ca urmare a
unor fenomene naturale, iar pentru salvarea lor se impune
săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite. De exemplu, violarea
spaţiului mării teritoriale a unui stat, de către o navă militară
aparţinând altui stat datorită unei furtuni puternice, fără a avea
permisiunea statului respectiv.
Pentru ca starea de primejdie să exonereze un stat de
raspunderea internaţională trebuiesc îndeplinite urmatoarele
condiţii:
• autorul faptei ilicite să nu fi avut alta alternativă la
dispoziţie;
• fapta ilicită să fi fost preferabilă raport la pericolul
extrem existent ;
• autorul faptei să nu fi contribuit la producerea starii
de primejdie.
Starea de necesitate reprezintă situaţia extremă a unui
stat, în ceea ce priveşte salvarea intereselor sale fundamentale,
care sunt ameninţate de un pericol grav şi iminent.
Pentru ca starea de necesitate să exonereze un stat de
raspunderea internaţională trebuiesc îndeplinite urmatoarele
condiţii:
• norma încalcată să nu fie imperativă;
• să nu fie puse în pericol interesele esenţiale ale altui stat;
• invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod
expres printr-un tratat încheiat între statele implicate.
217
Legitima apărare presupune dreptul unui stat de a se
apăra cu forţa armată împotriva altui stat, care l-a atacat cu
forţele lui militare.
Comisia de drept internaţional afirma că niciodată aceste
clauze de înlăturare a răspunderii internaţionale nu pot fi aplicate,
când se încalca o normă cu caracter de jus cogens.
Doctrina internaţională a statuat că actele autorităţilor
publice reprezintă actele statului. Persoanele fizice care acţionează
în calitatea lor oficială angajează răspunderea statului chiar şi în
situaţia în care şi-au depaşit competenţa.
Răspunderea statului operează pentru actele organului
legislativ, ale organului executiv, ale organului judecătoresc şi
pentru persoanele fizice, care au omis să ia masurile necesare
pentru tragerea la raspundere a celor vinovaţi de săvârşirea unor
fapte de natură să afecteze valorile protejate prin convenţii
internaţionale sau drepturile unor cetăţeni străini.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare, sunt
necesare anumite condiţii şi anume:
• existenţa unui raport de cauzalitate între conduita ilicită şi
prejudiciul rezultat;
• dovedirea prejudiciului de către statul lezat;
• individualizarea prejudiciului.
Există mai multe tipuri de prejudicii şi anume:
• prejudiciul material şi prejudiciul moral;
• prejudiciul direct şi prejudiciul mediat.
Secţiunea 4
Răspunderea internaţională a persoanelor
Curtea Penală Internaţională a fost înfiinţată pentru a

trage la răspundere persoanele, care au săvârşit crime grave, ce
aduc atingere comunităţii internaţionale.
În Preambulul Statutului Curţii Penale Internaţionale se
menţionează că această Curte este complementară jurisdicţiilor
penale naţionale.
Sediul Curţii este în Olanda, la Haga, în mod excepţional
Curtea putând să funcţioneze şi în alt loc.
218
Curtea are drept obiectiv principal protejarea comunităţii
internaţionale de crimele, care ameninţă pacea, securitatea şi
bunăstarea lumii.
Preambulul Statutului Curţii Penale Internaţionale
subliniază că nici o dispoziţie din prezentul act ″nu poate fi
interpretat ca autorizând un stat parte să intervină într-un conflict
armat sau în afacerile interne ale unui alt stat″.
Curtea Penală Internaţională are în componenţa sa
următoarele organe:
a) Preşedinţia;
b) Secţia apelurilor, Secţia de primă instanţă şi
Secţia preliminară;
c) Biroul procurorului;
d) Grefa.
Curtea este compusă din 18 judecători, dar în mod
excepţional numărul acestora poate fi mărit.
Pentru a deveni judecător la Curtea Penală Internaţională,
o persoană trebuie să se bucure de o înaltă consideraţie morală şi
să fie cunoscută pentru imparţialitatea şi integritatea ei şi să se
întrunească condiţiile cerute în statul de origine pentru a ocupa
cele mai înalte funcţii judiciare237.
Statutul precizează astfel clar ce condiţii trebuie îndeplinite
de un candidat la postul de judecător în cadrul Curţii Penale
Internaţionale, şi anume:
- să aibă competenţă recunoscută în domeniile dreptului
penal şi procedurii penale, precum şi experienţa necesară
procesului penal, fie în calitate de judecător, de procuror ori de
avocat sau în orice altă calitate similară; sau
- să aibă competenţa recunoscută în domeniile pertinente
ale dreptului internaţional, ca dreptul internaţional umanitar şi
drepturile omului, precum şi o mare experienţă într-o profesiune
juridică ce prezintă interes pentru activitatea judiciară a Curţii;
- orice alt candidat la un post la Curte trebuie să aibă o
excelentă cunoaştere şi o practică curentă cel puţin a unei limbi
de lucru a Curţii.
Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 36. pct 3, lit. a.
219
Alegerea judecătorilor se face prin vot secret, de pe două
liste de candidaţi, de către Adunarea statelor părţi.
Judecătorii sunt aleşi dintre candidaţii, care au obţinut
cele mai multe voturi precum şi majoritatea de două treimi din
numărul statelor ce au votat.
Structura Curţii trebuie să respecte următoarele reguli:
- să fie reprezentate principalele sisteme juridice ale
lumii;
- să aibă o reprezentare geografică echitabilă;
- trebuie să aibă o reprezentare echitabilă a bărbaţilor
şi a femeilor.
În principiu, mandatul judecătorilor este de 9 ani, dar în
conformitate cu art. 36, pct. 9, lit. b ″ la prima alegere o treime din
numărul judecătorilor aleşi, desemnaţi prin tragere la sorţi sunt
numiţi pentru un mandat de 3 ani, o treime din numărul
judecătorilor aleşi, desemnaţi prin tragere la sorţi sunt numiţi
pentru un mandat de 6 ani, ceilalţi judecători sunt numiţi pentru
un mandat de 9 ani.
a) Preşedenţia este formată din 3 persoane respectiv:
- preşedintele;
- primul vicepreşedinte;
- al doilea vicepreşedinte.
Ei trebuie să fie numiţi cu o majoritate absolută a
judecătorilor Curţii Penale Internaţionale.
b) Secţia preliminară şi Secţia şi Secţia de primă instanţă
sunt formate din cel puţin 6 judecători iar secţia apelurilor este
formată din 5 judecători din care unul este preşedintele;
c) Biroul procurorului este condus de procuror, care este
sprijinit de unul sau mai mulţi procurori adjuncţi. Membrii
biroului procurorului nu trebuie să aibă aceiaşi naţionalitate.
Procurorul este ales prin vot secret de Adunarea statelor
părţi, cu majoritatea absolută din rândul membrilor acesteia.
Procurorii adjuncţi sunt aleşi în acelaşi mod pe o listă de candidaţi
prezentată de procuror. Procurorul prezintă 3 candidaţi pentru
ocuparea fiecărui post de procuror adjunct238.
238 Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 42. pct. 4.
220
d) Grefa este condusă de un grefier sprijinit de un grefier
adjunct. Grefierul este ales de către judecători, prin vot secret, cu
majoritatea absolută. Tot în cadrul Grefei s-a înfiinţat o diviziune
de ajutor a victimelor martorilor.
Conform art. 44 pct.1 din Statutul Curţii Penale
Internaţionale, procurorul şi grefierul numesc personalul calificat
necesar în serviciile lor.
Membrii Curţii Penale Internaţionale se bucură de
anumite privilegii şi imunităţi pentru îndeplinirea misiunilor lor.
Astfel, judecătorii, procurorul, procurorii adjuncţi şi
grefierul se bucură de următoarele privilegii şi imunităţi: privilegii
fiscale, privilegii vamale, libertatea de mişcare, facilităţi de şedere,
libertatea de comunicare, imunitatea de jurisdicţie civilă, penală şi
administrativă, inviolabilitatea personală etc.
Durata imunităţilor este strâns legată de durata
exercitării funcţiilor lor.
Ridicarea imunităţilor şi privilegiilor se poate face prin:
- decizia luată de judecători, votul cu majoritaţi absolute
- pentru judecător sau procuror;
- decizia Preşedenţiei - pentru grefier
- decizia procurorului - pentru procurorii adjuncţi şi
personalul Biroului procurorului;
- decizia grefierului - pentru grefierul adjunct şi
personalul Grefei.
Competenţa Curţii se exercită asupra crimelor celor mai
grave ce aduc atingere comunităţii internaţionale.
Acestea se materializează în :
a) crima de genocid;
b) crimele împotriva umanităţii;
c) crimele de război;
d) crima de agresiune239.
Statutul Curţii Penale Internaţionale menţionează că, prin
crimă de genocid se înţelege oricare dintre faptele menţionate mai
jos, săvârşită cu intenţia de a distruge, în întregime sau în parte,
un grup naţional, etnic, rasial sau religios şi anume:
239 Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 5.
221
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale privind
membri ai grupului;
c) supunerea cu intenţie a grupului unor condiţii de
existenţă, care să antreneze distrugerea sa fizică totală sau
parţială;
d) măsuri vizând împiedicarea naşterilor în sânul
grupului;
e) transferarea forţată de copii aparţinând unui grup în alt
grup.240
Prin crimă împotriva umanităţii Curtea înţelege una dintre
faptele menţionate mai jos, când aceasta este comisă în cadrul
unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei
populaţii civile şi în cunoştinţă de acest atac:
a) omorul;
b) exterminarea;
c) supunerea la sclavie;
d) deportarea sau transferarea forţată de populaţie;
e) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate
fizică, cu violarea dispoziţiilor fundamentale ale dreptului
internaţional;
f) tortura;
g) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea
forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
de o gravitate comparabilă;
h) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi
identificabile din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic,
cultural, religios sau sexual;
i) dispariţiile forţate de persoane;
j) crima de apartheid;
k) alte fapte inumane cu caracter analog cauzând cu
intenţie suferinţe mari sau vătămări grave ale integrităţii fizice ori
ale sănătăţii fizice sau mintale.241

241 Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 7, paragr. 1.
222
Statutul Curţii mai defineşte o serie de termeni ce au
legatura cu art. 7 şi anume:
- prin atac îndreptat împotriva unei populaţii civile se
înţelege comportamentul, care constă în comiterea multiplă de
acte, vizate la paragraful 1, împotriva oricărei populaţii civile, în
aplicarea sau în sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii
având ca scop un asemenea atac;
- prin exterminare se înţelege îndeosebi fapta de a impune
cu intenţie condiţii de viaţă, ca privarea accesului la hrană şi la
medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a
populaţiei;
- prin supunerea la sclavie se înţelege fapta de a exercita
asupra unei persoane unul sau ansamblul atributelor legate de
dreptul de proprietate, inclusiv în cadrul traficului de fiinţe
umane, în special de femei şi copii;
- prin deportare sau transfer forţat de populaţie se înţelege
fapta de a deplasa în mod forţat persoane, expulzându-le sau prin
alte mijloace coercitive, din regiunea în care ele se află legal, fără
motive admise în dreptul internaţional;
- prin tortură se înţelege fapta de a cauza cu intenţie
durere sau suferinţe acute, fizice sau mintale, unei persoane care
se află sub paza sau controlul făptuitorului; înţelesul acestui
termen nu se extinde la durerea sau suferinţele rezultând exclusiv
din sancţiuni legale, care sunt inerente acestor sancţiuni sau
ocazionate de ele;
- prin graviditate forţată se înţelege deţinerea ilegală a unei
femei însărcinate în mod forţat, cu intenţia de a modifica
compoziţia etnică a unei populaţii sau de a comite alte violări
grave ale dreptului internaţional.
- prin persecuţie se înţelege denegarea cu intenţie şi grav
de drepturi fundamentale cu violarea dreptului internaţional, din
motive legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face
obiectul acesteia;
- prin crima de apartheid se înţelege fapte inumane
analoage celor vizate la paragraful 1, comise în cadrul unui regim
instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui
223
grup rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri
rasiale şi cu intenţia de a menţine acest regim;
- prin dispariţii forţate de persoane se înţelege cazurile în
care persoanele sunt arestate, deţinute sau răpite de către un stat
ori o organizaţie politică sau cu autorizarea, sprijinul ori
asentimentul acestui stat sau al acestei organizaţii, care refuză
apoi să admită că aceste persoane sunt private de libertate sau să
dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu
intenţia de a le sustrage protecţiei legii pe o perioadă prelungită.242
Statutul Curţii Penale Internaţionale înţelege prin crime de
război următoarele:
a) infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12
august 1949, şi anume oricare dintre faptele menţionate mai jos,
dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor de la Geneva:
- omuciderea intenţionată;
- tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele
biologice;
- fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a
vătăma grav integritatea fizică ori sănătatea;
- distrugerea şi însuşirea de bunuri, nejustificate de
necesităţi militare şi executate pe scară largă într-un mod ilicit şi
arbitrar;
- fapta de a constrânge, un prizonier de război sau o
persoană protejată, să servească în forţele unei puteri inamice;
- fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau
oricare altă persoană protejată de dreptul său de a fi judecată
regulamentar şi imparţial;
- deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
- luarea de ostatici;
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile
conflictelor armate internaţionale în cadrul stabilit al dreptului
internaţional, şi anume una dintre faptele ce urmează:
224
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei
civile în general sau împotriva civililor, care nu participă direct la
ostilităţi;
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva bunurilor
cu caracter civil, adică a celor care nu sunt obiective militare;
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva
personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor
folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de
menţinere a păcii conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca
acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al
conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor cu caracter
civil;
- fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza
în mod incidental pierderi de vieţi omeneşti în rândul populaţiei
civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter
civil sau daune extinse, de durată şi grave, mediului înconjurător,
care ar fi vădit excesive în raport cu ansamblul avantajului militar
concret şi direct aşteptat;
- fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace,
oraşe, sate, locuinţe sau construcţii, care nu sunt apărate şi care
nu sunt obiective militare;
- fapta de a omorî sau de a răni un combatant care, după
ce a depus armele sau nemaiavând mijloace de a se apăra, s-a
predat fără condiţii;
- fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar,
drapelul sau insignele militare şi uniforma inamicului sau ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele distinctive
prevăzute de convenţiile de la Geneva şi, făcând aceasta, de a
cauza pierderi de vieţi omeneşti sau răniri grave;
- transferarea, direct sau indirect, de către o putere
ocupantă, a unei părţi a populaţiei sale civile, în teritoriul pe care
ea îl ocupă, sau deportarea ori transferarea în interiorul sau în
afara teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei
din acest teritoriu;
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor
consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii
caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde
225
bolnavii sau răniţii sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii
să nu fie obiective militare;
- fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute
în puterea sa la mutilări ori la experienţe medicale sau ştiinţifice
de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical,
dentar sau spitalicesc, nici efectuate în interesul acestor persoane,
ci care atrag moartea acestora sau le pun grav sănătatea în
pericol;
- fapta de a omorî sau răni prin trădare indivizi aparţinând
naţiunii sau armatei inamice;
- fapta de a declara că nu va fi îndurare pentru învinşi;
- fapta de a distruge sau de a confisca bunurile
inamicului, în afară de cazurile în care aceste distrugeri sau
confiscări ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;
- fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile în
justiţie drepturile şi acţiunile cetăţenilor părţii adverse;
- fapta unui beligerant de a constrânge cetăţenii părţii
adverse să ia parte la operaţiunile de război îndreptate împotriva
ţării lor, chiar dacă ei erau în serviciul acestui beligerant înainte de
începerea războiului;
- jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu
asalt;
- fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
- fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi
orice lichide, materii sau procedee analoage;
- fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează
cu uşurinţă în corpul uman, cum sunt gloanţele al căror înveliş
dur nu acoperă în întregime mijlocul sau sunt perforate de
tăieturi;
- fapte de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de
luptă de natură să cauzeze daune de prisos sau suferinţe inutile
ori de a acţiona fără discriminare cu violarea dreptului
internaţional al conflictelor armate;
- atingerile aduse demnităţii persoanei, îndeosebi
tratamentele umilitoare şi degradante;
226
- violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea
forţată, sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
constituind o infracţiune gravă la convenţiile de la Geneva;
- fapta de a utiliza prezenţa unui civil sau a unei alte
persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau
forţe militare să nu fie ţinta operaţiunilor militare;
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor,
materialului, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a
personalului, care foloseşte, conform dreptului internaţional,
semnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
- fapta de a înfometa în mod deliberat civili, ca metodă de
război, privându-i de bunurile indispensabile supravieţuirii,
inclusiv împiedicându-i intenţionat să primească ajutoarele
prevăzute de convenţiile de la Geneva;
- fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor de
vârstă mai mică de 15 ani în forţele armate naţionale sau de a-i
face să participe activ la ostilităţi;
c) în caz de conflict armat care nu prezintă un caracter
internaţional, violările grave ale art. 3, comun celor 4 Convenţii de
la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele
menţionate mai jos, comise împotriva persoanelor, care nu
participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care
au depus armele şi persoanele care au fost scoase în afara luptei
din cauza bolii, rănirii, detenţiei sau din orice altă cauză:
- atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales
omorul sub toate formele sale, mutilările, tratamentele cu cruzime
şi tortura;
- atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales
tratamentele umilitoare şi degradante;
- luările de ostatici;
- condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o
judecată prealabilă, date de un tribunal legal constituit şi cu
respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca
indispensabile;
d) lit. c) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate, care
nu prezintă un caracter internaţional şi nu se aplică deci
227
situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecţia,
actele izolate şi sporadice de violenţă şi actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile
conflictelor armate, care nu prezintă un caracter internaţional, în
cadrul stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre
următoarele fapte:
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva populaţiei
civile în general sau împotriva persoanelor civile care nu participă
direct la ostilităţi;
- fapta de a lansa intenţionat atacuri împotriva clădirilor,
materialelor, unităţilor şi mijloacelor de transport sanitar şi a
personalului care utilizează, conform dreptului internaţional,
însemnele distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;
- fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva
personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor sau vehiculelor
folosite în cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de
menţinere a păcii, conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca
acestea să aibă dreptul la protecţia pe care dreptul internaţional al
conflictelor armate îl garantează civililor şi bunurilor cu caracter
civil;
- fapta de a lansa atacuri deliberate împotriva
construcţiilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau
acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor
unde sunt adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să
nu fie obiective militare;
- jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu
asalt;
- violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea
forţată, astfel este definită la art. 7 paragraful 2 lit. f), sterilizarea
forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală constituind o
violare gravă a art. 3 comun celor 4 convenţii de la Geneva;
- fapta de a proceda la recrutarea şi înrolarea copiilor în
vârstă mai mică de 15 ani în forţele armate sau în grupări armate
ori de a-i face să participe activ la ostilităţi;
- fapta de a ordona deplasarea populaţiei civile pentru
considerente având legătură cu conflictul, în afara cazurilor în
care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;
228
- fapta de a ucide sau a răni prin trădare un adversar
combatant;
- fapta de a declara că nu va exista îndurare pentru
învinşi;
- fapta de a supune persoanele care sunt împotriva unei
alte părţi la conflict, căzute în puterea sa, la mutilări sau
experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt nici motivate de un
tratament medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate în
interesul acestor persoane şi care atrag moartea acestora sau le
pun în mod serios sănătatea în pericol;
- fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui
adversar, în afară de cazul în care aceste distrugeri sau confiscări
sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului.243
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor
Statutului putem menţiona că îşi face aplicarea pentru
neretroactivităţi.
Dreptul aplicabil
Curtea Penală Internaţională va aplica, în această ordine
următoarele:
 statutul Curţii;
 tratatele ce îşi fac aplicarea în acest domeniu,
regulile şi principiile dreptului internaţional;
 principiile generale de drept din diferite sisteme
juridice ale lumii.
Principiile generale de drept penal-stau la baza
acţiunii Curţii, ele materializându-se în:
- nullum crimen sine lege244;
- nulla poena sine lege245.
În ceea ce priveşte prescriptibilitatea infracţiunilor
prevăzute de Statutul Curţii, art. 29 menţionează expres că
acestea sunt imprescriptibile.

244 Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o crimă care nu este prevăzută de
lege.
245 Nici o pedeapsă nu poate fi aplicată în afara legii.
229
Procedura în faţa Curţii
Judecarea unui proces în faţa Curţii Penale Internaţionale
poate trece prin mai multe etape, respectiv: etapa de fond, etapa
apelului şi etapa revizuirii.
Înainte de a se trece la exercitarea primului grad de
jurisdicţie în faţa Curţii Penale Internaţionale, respectiv judecarea
în fond a cauzei, trebuie realizată o procedură prealabilă.
Această procedură este dusă la îndeplinire de către
Camera preliminară.
În conformitate cu Statutul Curţii, Camera preliminară
are următoarele atribuţii:
 informarea persoanei invinuite asupra dreptului de a cere
punerea în libertate provizorie în timpul procesului;
 verificarea faptului dacă i-a fost adusă la cunoştinţă
acuzaţia;
 dispune punerea în libertate sau menţinerea arestului
pentru persoana învinuită;
 reexaminează decizia de punere în libertate sau de
menţinere în arest a persoanei învinuite, la cererea
procurorului sau a persoanei respective:
 ţine o şedinţă pentru a confirma învinuirile pe care
procurorul înţelege să se bazeze pentru a cere trimiterea în
judecată iar această şedinţă se ţine în prezenţa
procurorului şi a persoanei care face obiectul anchetei
precum şi a avocatului acesteia246;
 emite ordonanţe privind disculparea informaţiilor în
scopurile şedinţei247;
 confirmă sau nu învinuirile. Dacă învinuirea este
confirmată persoana va fi trimisă în faţa Camerei de primă
instanţă.
Numai după confirmarea învinuirii Preşedenţia poate
constitui o Cameră de primă instanţă care să judece procesul.
246 Statutul Curtii Penale Internaţionale, art. 61, pct. 1.

247 Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 61, pct. 3.
230
A) Etapa de fond
Fondul procesului se judecă de către Camera de primă
instanţă. Atribuţiile Camerei de primă instanţă constau în
următoarele:
- veghează ca procesul să fie condus în mod echitabil şi cu
operativitate, cu respectarea deplină a drepturilor acuzatului şi
ţinând pe deplin seama de necesitatea de a asigura protecţia
victimelor şi a martorilor;
- consultă părţile şi adoptă toate procedurile utile
conducerii echitabile şi operative a instanţei;
- determină limba sau limbile procesului;
- asigură divulgarea de documente sau de informaţii încă
nedivulgate, suficient de devreme înaintea deschiderii procesului,
pentru a permite o pregătire suficientă a acestuia;
- ordonă conexarea sau disjungerea, după caz, a
învinuirilor aduse împotriva mai multor acuzaţi;
- îşi asume toate funcţiile Camerei preliminare;
- dispune înfăţişarea martorilor şi audierea lor, precum şi
prezentarea de documente şi de alte elemente de probă, obţinând
la nevoie ajutorul statelor;
- dispune protecţia informaţiilor confidenţiale;
- ordonă producerea de probe în completarea celor care au
fost strânse înaintea procesului sau prezentate la proces de părţi;
- asigură protecţia acuzatului, martorilor şi a victimelor;
- decide asupra oricărei alte probleme pertinente;
- decide ca anumite şedinţe să se desfăşoare cu uşile
închise;
- statuează asupra admisibilităţii sau pertinenţei probelor;
- ia orice măsură necesară pentru a asigura ordinea în
şedinţă;
- veghează ca grefierul să întocmească şi să păstreze un
proces-verbal integral al procesului, relatând cu fidelitate
dezbaterile;248
- atunci când acuzatul îşi recunoaşte vinovăţia, Camera
de primă instanţă stabileşte:
231
• dacă acuzatul înţelege natura şi consecinţele recunoaşterii
vinovăţiei sale;
• dacă recunoaşterea vinovăţiei a fost voluntară, după o
consultare suficientă cu apărătorul acuzatului;
• dacă recunoaşterea vinovăţiei este justificată de faptele
cauzei, aşa cum rezultă:
 din învinuirile prezentate de procuror, cu care
acuzatul este de acord;
 din orice document prezentat de procuror, care
însoţeşte învinuirile şi pe care acuzatul le acceptă;
 din orice alte probe, cum sunt mărturiile,
prezentate de procuror sau de acuzat.
- stabileşte că recunoaşterea vinovăţiei, însoţită de toate
probele complementare prezentate, întruneşte toate elementele
constitutive ale crimei la care se referă şi poate să considere
acuzatul vinovat pentru această crimă.
- poate cere procurorului să prezinte elemente de probă
suplimentare, inclusiv depoziţii de martori.249
Procesul se desfăşoară cu accesul publicului şi numai în
mod excepţional şedinţele sunt ţinute cu uşile închise.
La deschiderea procesului Camera de primă instanţă dă
citire învinuirilor, asigurându-se că acuzatul înţelege natura
acestora. Camera dă acuzatului posibilitatea să pledeze
recunoscându-se vinovat sau să pledeze considerându-se
nevinovat250.
În situaţia în care, acuzatul îşi recunoaşte vinovăţia,
instanţa urmăreşte următoarele aspecte:
• dacă acuzatul înţelege natura şi consecinţele
recunoaşterii vinovăţiei sale;
• dacă recunoaşterea vinovăţiei a fost voluntară,
după o consultare suficientă cu apărătorul acuzatului;
• dacă recunoaşterea vinovăţiei este justificată de
faptele cauzei, aşa cum rezultă:

250 Statutul Curţii Penale Internaţionale, art. 64, pct. 8, lit. a.
232
- din învinuirile prezentate de procuror, cu care acuzatul
este de acord;
- din orice document, prezentat de procuror, care însoţeşte
învinuirile şi pe care acuzatul le acceptă;
- din orice alte probe, cum sunt mărturiile, prezentate de
procuror sau de acuzat.
Art. 73 din Statutul Curţii stipulează că: "Dacă un stat
parte este solicitat de către Curte să furnizeze un document sau o
informaţie în posesia sa, sub paza sau sub controlul său, care i-a
fost comunicat cu titlu confidenţial de un stat, de o organizaţie
interguvernamentală sau de o organizaţie internaţională, statul
cere celui de la care deţine informaţia sau documentul autorizaţia
de a-l divulga. Dacă cel care a comunicat informaţia sau
documentul este un stat parte, acesta consimte la divulgarea
informaţiei sau a documentului ori depune eforturi să soluţioneze
problema cu Curtea, sub rezerva dispoziţiilor art. 72. Dacă cel
care a comunicat informaţii sau documentul nu este un stat parte
şi refuză să consimtă divulgarea, statul solicitat informează Curtea
că el nu este în măsură să furnizeze documentul sau informaţia
din cauza unei obligaţii preexistente de confidenţialitate faţă de cel
de la care o deţine".
Decizia trebuie să se fundamenteze pe probele
administrate, ea luându-se pe cât posibil, având la bază
unanimitatea opiniilor judecătorilor, şi, în mod excepţional,
majoritatea opiniilor. În această ultimă situaţie, toate opiniile sunt
menţionate în decizie. Deliberările sunt secrete. Decizia se
pronunţă în şedinţă publică.
Pedeapsa aplicată în cazul în care Curtea găseşte vinovat
acuzatul de săvârşirea unei infracţiuni prevăzută în Statutul său,
poate fi:
• o pedeapsă cu închisoare pe timp de cel mult 30 de ani;
• o pedeapsă cu închisoare pe viaţă dacă gravitatea
extremă a crimei şi situaţia personală a condamnatului o justifică;
La pedeapsa cu închisoarea, Curtea poate adăuga:
• o amendă stabilită conform criteriilor prevăzute de
Regulamentul de procedură şi de probe;
233
• confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind
direct sau indirect din crime, fără prejudicierea drepturilor terţilor
de bună credinţă.
Individualizarea pedepsei se fundamentează pe gravitatea
infracţiunii şi pe situaţia personală a condamnatului.
Pedeapsa se pronunţă pentru fiecare infracţiune,
pronunţându-se în final o pedeapsă unică, al cărei minim special
nu poate fi mai mic decât pedeapsa individuală cea mai grea, iar
maximul nu poate depăşi, după caz, 30 de ani de detenţie sau
pedeapsa cu închisoare pe viaţă.
Alături de pedeapsa închisorii, Curtea mai poate acorda
despăgubiri în favoarea victimelor, indemnizaţii sau reabilitări.
În mod excepţional, Curtea poate acorda despăgubiri,
dintr-un fond special, aflat la dispoziţia sa numit "fondul în
favoarea victimelor".
Administrarea procesului de justiţie internaţională se
fundamentează şi pe drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului. În conformitate cu acestea, drepturile acuzatului se
materializează în următoarele:
 să fie informat în termenul cel mai scurt şi în mod detaliat
asupra naturii cauzei şi conţinutului învinuirilor într-o limbă pe
care el o înţelege şi o vorbeşte perfect;
 să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru
pregătirea apărării sale şi să comunice liber şi confidenţial cu
avocatul ales de el;
 să fie judecat fără întârziere excesivă;
 să fie prezent la procesul său, să se apere singur sau să fie
asistat de apărător la alegerea sa; dacă nu are apărător, să fie
informat despre dreptul de a avea unul şi, de fiecare dată când
interesul justiţiei o cere, să i se atribuie din oficiu un apărător de
către Curte, fără cheltuieli, dacă nu are mijloace să îl remunereze;
 să interogheze sau să ceară interogarea martorilor acuzării şi
să obţină înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi
condiţii cu martorii acuzării. Acuzatul are, de asemenea, dreptul
să îşi susţină mijloacele de apărare şi să prezinte alte probe
admisibile în baza prezentului statut;
234
 să fie asistat gratuit de un interpret competent şi să
beneficieze de traducerile necesare pentru satisfacerea cerinţelor
echităţii, dacă limba folosită în orice procedură urmată de Curte
sau în orice document prezentat nu este o limbă pe care el o
înţelege şi o vorbeşte perfect;
 să nu fie forţat să mărturisească împotriva sa sau să îşi
recunoască vinovăţia şi să păstreze tăcerea, fără ca această tăcere
să fie luată în considerare pentru determinarea vinovăţiei sau
nevinovăţiei sale;
 să facă fără prestare de jurământ o declaraţie scrisă sau orală
pentru apărarea sa;
 să nu i se impună răsturnarea sarcinii probei, nici sarcina
respingerii;
 dreptul de afi prezumat nevinovat, până când vinovăţia sa este
stabilită în faţa Curţii.
B. Apelul reprezintă o cale de atac împotriva hotărârii
privind achitarea sau condamnarea ori împotriva pedepsei
pronunţate de către Curtea Penală Internaţională - ca instanţă de
fond.
Apelul se poate introduce de oricare din părţile
participante la proces, respectiv de procuror sau de inculpat.
Motivele de apel sunt următoarele: existenţa unui viciu de
procedură, existenţa unei erori de fapt, existenţa unei erori de
drept.
În plus, inculpatul mai poate invoca orice alt motiv, care
este de natură a compromite echitatea procedurii sau a deciziei.
Pe durata apelului, în principiu, persoana vinovată
rămâne în stare de detenţie.
Dacă durata detenţiei depăşeşte mărimea pedepsei
pronunţate, persoana va fi pusă în libertate. Atunci când este
achitată, persoana este pusă imediat în libertate.
Apelul poate fi împotriva altor hotărâri respectiv împotriva:
 hotărârii privind competenţa sau admisibilitatea;
 hotărârii privind admiterea sau respingerea punerii în
libertate a persoanei care face obiectul unei anchete sau urmăriri;
 hotărârii Camerei preliminare de a acţiona din proprie
iniţiativă, în baza art. 56, paragraful 3;
235
 hotărârii care ridică o problemă de natură a afecta într-o
mare măsură desfăşurarea echitabilă şi rapidă a procedurii sau
rezultatul procesului şi a cărei soluţionare imediată ar putea face,
după avizul Camerei preliminare sau al Camerei de primă
instanţă, să progreseze semnificativ procedura. Competenţele
Camerei de apel sunt identice cu cele ale Camerei de primă
instanţă.
Art. 83 din Statutul Curţii menţionează că: "Dacă Camera
de apel consideră că procedura, ce face obiectul apelului, este
viciată în măsură de a aduce atingere regularităţii deciziei sau a
condamnării sau că decizia de condamnare făcând obiectul
apelului este în mod serios viciată de o eroare de fapt sau de drept
ea poate:
 să anuleze sau să modifice decizia sau condamnarea;
 să ordone un nou proces în faţa unei Camere de primă
instanţă diferite.
În acest scop Camera de apel poate trimite o problemă de
fapt în faţa Camerei de primă instanţă sesizate iniţial pentru ca
aceasta să soluţioneze problema şi să îi facă un raport sau poate
ea însăşi să ceară probe în vederea luării deciziei. Când singura
persoană condamnată sau procurorul, în numele său, a introdus
apel contra hotărârii sau a condamnării, aceasta nu poate fi
modificată în detrimentul său.
Dacă în cadrul apelului împotriva unei condamnări
Camera de apel constată că pedeapsa este disproporţionată în
raport cu crima, ea o poate modifica".
Luarea hotărârilor Camerei de apel se face în mod identic
cu cele ale Camerei de primă instanţă.
C) Revizuirea - se judecă de către Camera de apel şi
trebuie să se fundamenteze pe unul din următoarele motive:
a) - s-a descoperit un fapt nou care:
• Nu era cunoscut în momentul procesului, fără ca
această circumstanţă să poată fi imputată, în întregime sau în
parte, solicitantului;
• Dacă ar fi fost stabilit în timpul procesului, ar fi condus
în mod verosimil la o hotărâre diferită.
236
b) - s-a descoperit că o probă decisivă, reţinută în timpul
procesului şi în baza căreia s-a stabilit vinovăţia, era falsă,
contrafăcută sau falsificată;
c) - unul sau mai mulţi judecători care au participat la luarea
deciziei asupra vinovăţiei sau care au confirmat învinuirile, au
comis în această cauză un act, care constituie o greşeală gravă
sau o abatere de la îndatoririle lor de o gravitate suficientă pentru
a justifica eliberarea din funcţiilor lor.
Camera de apel poate să respingă cererea (în situaţia în
care o consideră nefondată) sau să o admită.
În situaţia în care admite cererea de revizuire poate:
• să trimită dosarul la Camera de primă instanţă care a
pronunţat hotărârea;
• să trimită dosarul la o nouă Cameră de primă instanţă;
• să soluţioneze ea cererea de revizuire.
8) Executarea pedepselor
Pedepsele cu închisoare se pot executa în unul din statele
părţi la Statut, care sunt dispuse să-i primească pe condamnaţi.
Curtea notifică statului ales despre pedeapsa aplicată şi
condiţiile de executare.
Răspunderea penală internaţională este o răspundere
personală, prin aceea că destinatarii măsurilor privative de
libertate sunt autorii infracţiunilor internaţionale.251
Când desemnează statul în care condamnatul îşi va
executa pedeapsa, Curtea ia în considerare:
 principiul căruia statele părţi trebuie să împartă
răspunderea executării pedepselor cu închisoarea, conform
principiilor repartizării echitabile enunţate în Regulamentul de
proceduri şi probe;
 regulile convenţionale ale dreptului internaţional, general
acceptate, care guvernează tratamentul deţinuţilor;
 opiniile persoanei condamnate;
 naţionalitatea persoanei condamnate;
251 Marcel Stănciulescu, Mihai Floroiu, Drept internaţional public,

Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 156.
237
 orice altă circumstanţă referitoare la crimă, la situaţia
persoanei condamnate sau la executarea efectivă a pedepsei,
susceptibilă de a orienta alegerea statului însărcinat cu
executarea.
Statul trebuie să încunoştinţeze Curtea imediat, dacă
acceptă sau nu însărcinarea. Dacă nu este desemnat nici un stat,
executarea pedepsei se va face într-un penitenciar desemnat de
statul gazdă, pe cheltuiala Curţii.
Curtea poate controla modalitatea de executare a pedepsei
închisoarii, având posibilitatea de a transfera deţinutul într-o
închisoare dintr-un alt stat.
Executarea pedepsei cu amenda şi a măsurilor de
confiscare cade în sarcina statului parte al cărui cetăţean este
condamnatul.
Adunarea statelor părţi are următoarele atribuţii:
 examinează şi adoptă, dacă este cazul recomandările
Comisiei pregătitoare;
 dă preşedenţiei, procurorului şi grefierului orientări
generale pentru administrarea Curţii;
 examinează rapoartele şi activitatea biroului stabilit în
baza paragrafului 3 şi ia măsurile cerute;
 examinează şi hotărăşte bugetul Curţii;
 decide, dacă este cazul, conform art. 36, să modifice
numărul judecătorilor;
 examinează, conform art. 87 paragrafele 5 şi 7, orice
problemă referitoare la necooperarea statelor;
 se achită de orice altă funcţie compatibilă cu dispoziţiile
prezentului statut şi ale Regulamentului de procedură şi de probe.
Adunarea statelor părţi este compusă din câte un
reprezentant al fiecărui stat parte la Statut. Acesta poate fi asistat
de un consilier şi de supleanţi.
Conducerea Adunării este exercitată de un birou format
din: un preşedinte; doi vicepreşedinţi; 18 membrii. Mandatul
acestora este de 3 ani.
Adunarea se reuneşte cel puţin odată pe an şi, în mod
execpţional, ori de câte ori este nevoie.
238
În situaţia în care un stat se află în întârziere cu plata
contribuţiei sale, sancţiunea este interdicţia de a participa la vot.
Finanţarea Curţii Penale Internaţionale se face din
următoarele surse: contribuţia statelor părţi şi din resursele
financiare furnizate de O.N.U.
Statutul Curţii Penale Internaţionale nu admite
formularea de rezerve.
Conform art. 125 din Statut, acesta este "deschis spre
semnare tuturor statelor la 17 iulie 1998, la sediul Organizaţiei
Naţiunilor Unite pentru alimentaţie şi agricultură, din Roma. El
rămâne deschis pentru semnare până la 17 octombrie 1998 la
Ministerul Afacerilor Externe al Italiei, la Roma, iar după această
dată, până la 31 decembrie 2000 la Sediul Organizaţiei Naţiunilor
Unite de la New York". Intrarea în vigoare a avut loc la 1 iulie
2002.
Retragerea unui stat de la Statut se face prin notificare
adresată Secretarului General al O.N.U. Data de la care îşi
produce efectul notificarea este, în principiu, aceea de 1 an,
termen care începe să curgă din momentul în care notificare a
fost primită.
Retragerea nu scuteşte statul de obligaţiile puse în sarcina
sa de prezentul statut atunci când el era parte la acesta, inclusiv
obligaţiile financiare aferente, şi nu afectează nici cooperarea
stabilită cu Curtea cu ocazia anchetelor şi procedurilor penale faţă
de care statul avea obligaţia de a coopera înainte de data la care
retragerea a avut efect. Retragerea nu efectează cu nimic
urmărirea examinării cauzelor cu care Curtea era deja sesizată
înainte de data la care urmărirea avea efect.
România a semnat Statutul Curţii Penale Internaţionale la
7 iulie 1999, ratificându-l pe 11 aprilie 2002.
Secţiunea 5
Efectele răspunderii internaţionale
Instituţia răspunderii internaţionale nu urmăreşte

pedepsirea statului vinovat ci înlăturarea prejudiciului cauzat.
Formele de reparare a prejudiciului sunt următoarele:
239
a) Repararea în natura a prejudiciului252;
b) Repararea prin echivalent253;
c) Satisfacţia.
Comisia de Drept Internaţional a introdus un nou concept
de răspundere internaţională întemeiat pe noţiunea de risc.
Astfel, este suficientă constatarea producerii unui prejudiciu de
către un stat, chiar dacă nu a fost încălcată o normă de drept
internaţional.
Această formă de răspundere acţionează, în principal, în
trei domenii şi anume: în domeniul nuclear, în domeniul maritim,
în cazul activităţii spaţiale.
Secţiunea 6
Sancţiunile în dreptul internaţional public
Sancţiunea constituie măsura cu caracter coercitiv care

este adoptată de state, în mod individual sau colectiv, ori de către
o organizaţie internaţională împotriva unui subiect de drept
internaţional care a încălcat o normă a acestui drept.
În articolul 39 din Carta O. N. U. sunt prevăzute situaţiile
în care se poate recurge la sancţiuni împotriva unui stat şi
anume:
- în cazul ameninţării păcii;
- în cazul violării păcii;
- în cazul unui act de agresiune.
Folosirea forţei armate fără autorizarea Consiliului de
Securitate O. N. U. reprezintă o încălcare a normelor de drept
internaţional.
Statele victimă a agresiunii pot folosi măsuri de
constrângere împotriva statului agresor în vederea restabilirii
drepturilor încălcate.
Conform ultimelor lucrări de codificare din cadru Comisiei
de Drept Internaţional cu privire la răspunderea internaţională a
statelor, statul lezat printr-un act internaţional ilicit al unui alt stat
252 Restitutio in integrum.

253 Despagubirile.
240
devine titularul unui nou drept, acela de recurge la contramăsuri
– acţiuni sau omisiuni ale unui stat exercitate ca reacţie la un act
internaţional ilicit comis de către un stat.254
De regulă, aplicarea măsurilor de constrângere se
realizează de către Consiliul de Securitate al O.N.U.
Acesta poate adopta următoarele sancţiuni: sancţiuni
coercitive, sancţiuni economice, sancţiuni militare, sancţiuni
disciplinare, sancţiuni cu caracter preventiv etc.
Astfel, putem spune că sancţiunile se pot clasifica în:
- sancţiuni care implică folosirea forţei armate,
- sancţiuni care nu implică folosirea forţei
armate.
Spre deosebire de dreptul intern unde măsurile de
constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de un
aparat centralizat, organizat de stat, persoanelor împotriva cărora
sunt îndreptate, în dreptul internaţional public, deşi există organe
jurisdicţionale, interpretarea şi aplicarea dreptului se face de obicei
de state, pe baza acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor de
rezolvare paşnică a diferendelor, cu sau fără caracter
jurisdicţional, la alegerea statelor părţi.255
1. Sancţiuni cu folosirea forţei armate
Carta O.N.U. recunoaşte două situaţii în care poate fi
folosită legal forţa armată ţi anume:
- dreptul la autoapărare al statului exercitat în situaţia
unui atac armat îndreptat împotriva teritoriului său256,
- folosirea unei forţe armate multinaţionale, care
acţionează în baza rezoluţiei Consiliului de Securitate al Naţiunilor
Unite.
Crearea unor forţe multinaţionale mandatate cu
pedepsirea statelor care încalcă flagrant normele şi principiile
254 Raluca Miga Beşteliu, Contramăsurile în dreptul internaţional

contemporan, în Revista Română de Drept Internaţional Public nr. 1-1-X-
XII/2003, p. 26.
255 Dumitra Popescu, Adrian Nastase, Drept Internaţional Public, Casa
de Editura şi Presa Şansa, Bucureşti, 1997, p. 53.

256 Vezi, în acest sens, art. 51 din Carta O.N.U.
241
dreptului internaţional este o sancţiune cu folosirea forţei armate
constituită printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite a unor forţe multinaţionale de
pedepsire a statelor agresoare, a statelor care au încălcat flagrant
normele şi principiile dreptului internaţional.257
Trebuie făcută precizarea că există o diferenţă între forţele
multinaţionale şi forţele de menţinere a păcii.
Pe când, forţele multinaţionale participă efectiv la
operaţiuni de război, representând un mijloc de constrângere
folosit pentru rezolvarea unui conflict care ameninţă pacea, forţele
de menţinere a păcii au rolul de a supraveghea încetarea focului
între combatanţi şi şi respectarea armistiţiilor încheiate.
2. Sancţiuni fără folosirea forţei armate
Conform dreptului internaţional aceste sancţiuni se
materializează în:
- întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi
politice,
- întreruperea comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie,
- întreruperea relaţiilor diplomatice,
- embargoul,
- blocada,
- declararea ca nule şi inoperante a unor tratate
internaţionale.
Sancţiunile se mai pot clasifica, în raport de funcţia pe
care o îndeplinesc, astfel:
- sancţiuni punitive;
- sancţiuni reparatorii;
- sancţiuni preventive.
În dreptul internaţional public sancţiunea trebuie să
îndeplinească cumulative 4 condiţii şi anume: trebuie să fie
îndreptată împotriva statului responsabil, trebuie să fie precedată
257Grigore Geamanu, Principii fundamentale ale dreptului internaţional

contemporan, Editura Didactica şi Pedagogica, Bucureşti 1967, p. 15.
242
de o somaţie rămasă fără rezultat, trebuie să fie necesare, trebuie
să fie proporţionale258.
Locul în general limitat al sancţiunilor proprii în dreptul
internaţional este în parte compensat prin practica contra –
măsurilor, adică iniţiative luate de state reacţionând la acţiuni
ilicite ale altor state, în această categorie intrând embargoul aplicat
de state fie direct, fie cu acordul Consiliului de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.259
258 Vezi în acest sens Valentin Constantin, Drept internaţional public,

Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2004, p. 378.
259 Ion Anghel, Drept diplomatic, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1978, p. 86.
243
CAPITOLUL XI
PROTECŢIA MEDIULUI ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC
Secţiunea 1
DE
STUDIU Pentru a analiza relaţia
1. Aspecte generale complexa existentă între om şi
mediul înconjurător trebuie pornit
2. Evoluţia dreptului de la cele două concepte.
internaţional al Astfel, mediul este definit ca
mediului fiind complexul teritorial în care se
îmbină elemente de relief, structură
3. Contribuţia statelor
la protecţia mediului geologică şi resursele de subsol,
înconjurător apele şi condiţiile de climă, solul,
vegetaţia şi fauna şi care constituie
cadrul natural de desfăşurare a vieţii materiale a societăţii
omeneşti.260
Literatura de specialitate foloseşte mai mulţi termeni
pentru a desemna conceptul de natură şi anume: mediul
înconjurător, mediul ambiental, mediul natural, mediul geografic.
Analiza relaţiei om – natură nu trebuie realizată izolat de
contextul relaţiilor sociale.
În acest caz, se are în vedere faptul că omul face parte
integrantă din natură, aspect ce impune concluzia că relaţiile
sociale şi toată activitatea omului nu trebuie să aducă atingeri
integrităţii naturii.
Cu toate acestea, protecţia naturii nu poate avea un
caracter absolut întrucât ar intra in contradicţie dezvoltarea
societăţii umane, cu necesitatea asigurării traiului fiinţelor umane.
Pe de altă parte, omul, prin activităţile pe care le
desfăşoară, nu trebuie să perturbe grav mediul înconjurător.
260 Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986.
244
În ultima perioadă conflictul dintre om şi natură s-a
amplificat, fapt ce duce la o intensificare a implicaţiilor ce derivă de
aici.
Datorită faptului că activitatea umană produce consecinţe
nu numai pe plan local ci şi la nivel planetar, orice exagerare are
consecinţe universale, acestea concretizându-se în: distrugerea
stratului de ozon, efectul de seră, poluarea, ploile acide, inundaţiile
etc.
De aici putem desprinde concluzia că relaţia om natură nu
are un singur sens, acela de a folosi natura. Datorită exceselor se
declanşează anumite mecanisme ale naturii, care aduc atingere
vieţii omeneşti.
Cu alte cuvinte, natura reacţionează la orice intruziune
brutală efectuată de către om.
După anul 1990, s-au luat o serie de măsuri pe plan
regional în vederea reducerii influienţei negative a omului asupra
mediului înconjurător.
Este ştiut faptul că activitatea economică este principala
componentă din acest program.
Astfel au fost înfiinţate o serie de fonduri extrabugetare, care
sunt folosite în vederea protejării naturii, unul dintre acestea fiind
Fondul pentru mediu.
Un alt pas în direcţia protecţiei mediului înconjurător l-a
constituit implementarea următoarelor principii:
- Principiul poluatorul plăteşte;
- Principiul precauţiei în luarea deciziei;
- Principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
- Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural261.
Uniunea Europeană, în domeniul protecţiei mediului
înconjurător, a impus trei direcţii prioritare şi anume:
- protejarea, conservarea şi îmbunătăţirea calităţii
mediului înconjurător;
- protejarea sănătăţii umane;
- utilizarea raţională a resurselor naturale.
261 Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, art. 3.
245
Noţiunea de protecţie a mediului poate fi definită ca fiind o
activitate umană conştientă, ştiinţific fundamentată, îndreptată spre
realizarea unui scop cunoscut, constând în prevenirea poluării,
menţinerea şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă de pe Pământ262.
În repetate cazuri ne întâlnim cu situaţii de
iresponsabilitate a omului faţă de natură. Orice acţiune umană
provoacă unele schimbări în sistemul ecologic, care, de multe ori,
îşi pierde calitatea de autoreglare.
Un exemplu în acest sens l-ar putea constitui defrişările
masive de păduri, care au avut ca efect deşertificarea zonei
respective.
Conform Declaraţiei mediului înconjurător de la
Stockholm din 1972 dezvoltarea trebuie să fie realizată astfel încât
generaţiile viitoare nu trebuie să sufere din această cauză, dar
respectând condiţiile de protecţie adecvată a mediului
înconjurător.263
Relaţia om-natură are o dimensiune bivalentă. Trebuie
combătută concepţia că natura există pentru a ne putea noi servi
de ea. Consecinţa acestui fapt ar fi aceea că natura nu este decât
un simplu decor în cadrul căruia omul îşi desfăşoară activitatea.
Autorii acestei concepţii egocentriste uită faptul că omul
face parte integrantă din natură şi nu este un element
independent. Această concepţie ignoră anumite aspecte şi anume:
- fiinţa umană face parte din viul planetar;
- existenţa omului depinde esenţial de existenţa naturii;
- din punctul de vedere al vieţii, fiinţele umane nu sunt
superioare celorlalte specii.
Au fost formulate o serie de reguli de maximă generalitate,
având drept scop protecţia mediului înconjurător (în special a
florei şi faunei) şi anume:
- regula neintervenţiei;
- regula tratamentului etic;
- regula restabilirii echilibrului.
262 E. Lupan, Dreptul mediului. Parte generală, Editura Lumina Lex,

263 Vezi în acest sens Principiul 3 al Declaraţiei.
246
Secţiunea 2
Evoluţia dreptului internaţional al mediului
Raportul dintre dintre om şi natură a existat chiar înainte

de apariţia statului şi dreptului.
Normele de drept, care se refereau la legăturile dintre om
şi natura sa înconjurătoare, au reprezentat, probabil, prima formă
de reglementare a raporturilor dintre oameni, atunci când au
apărut elemente de conştiinţă religioasă (pe o anumită treaptă de
dezvoltare umană), când afirmările religioase s-au alăturat
uzanţelor primitive ale relaţiilor dintre fiinţele umane şi mediul
natural.264
Protecţia mediului înconjurător reprezintă un obiectiv
primordial al societăţii umane.
Dreptul internaţional al mediului constituie o disciplină de
graniţă întrucât el acţionează în toate sectoarele sistemului de
drept prin a introducerea dimensiunii ecologice.
Pe plan internaţional se constată o reglementare
sectorială, în conformitate cu marile domenii ale mediului şi
anume: domeniul acvatic, spaţiul terestru, atmosferă, faună şi
floră sălbatică etc.
Dreptul internaţional al mediului, în evoluţia sa, a parcurs
4 etape şi anume:
- etapa incipientă;
- etapa utilitaristă;
- etapa ocrotirii şi conservării naturii;
- etapa dreptului internaţional al
protecţiei mediului.
Cooperarea internaţională a jucat un rol important în
cadrul dreptului mediului, urmărind protejarea şi restaurarea
mediului ambiant.
Deci, cooperarea internaţională se relevă a fi absolut
necesară, fiindcă numai prin coordonarea eforturilor a fiecărui stat
în parte, prin adoptarea unor norme unitare cu privire la protecţia
264A. Kiss, S. Shelton, International Environement Law, Transnationale

Publisher, inc. Graham,Totman, p. 135.
247
mediului se va răspunde eficient la cerinţele pe care le reclamă
acţiunea de depăşire a actualei crize ecologice şi de
preîntâmpinare a unor crize viitoare265.
Datorită evoluţiei rapide a progresului tehnic, problemele
de mediu s-au acutizat în ultima perioadă, impunând măsuri
energice din partea statelor Comunităţii Europene.
Astfel, protecţia mediului a devenit o prioritate aspect
reliefat şi de legislaţia europeană, care cuprinde peste 200 de acte
normative, cu incidenţă în cele mai diverse sectoare de activitate.
Secţiunea 3
Contribuţia statelor la protecţia mediului înconjurător
Profesorul A. Kiss remarca, la începutul anilor ´90 „dacă

dreptul mediului decurge din interesul comun al umanităţii
putem considera că acest interes se reflectă în drepturile
recunoscute individului”266.
Mediul înconjurător a fost declarat patrimoniul comun al
umanităţii, fapt ce a impus luarea unor decizii la nivel
internaţional pentru protejarea acestuia.
Astfel, în 1972, la Stockholm, a fost adoptată Declaraţia
Conferinţei Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurător care
prevede un set de 26 de principii referitoare la protecţia şi
conservarea mediului înconjurător.
Conexiunea dintre mediul înconjurător şi societatea
internaţională a fost reliefată în cadrul lucrărilor Convenţiei
UNESCO din 23 noiembrie 1972 privind protecţia patrimoniului
mondial, cultural şi natural.
În 1983 a fost creată, de către ONU, Comisia Mondială
privind Mediul şi Dezvoltarea, care prin activitatea desfăşurată are
drept scop păstrarea echilibrului ecologic.
Mai târziu, în 1992 a avut loc Conferinţa asupra mediului
şi dezvoltării, desfăşurată la Rio de Janeiro în Brazilia.
265 N. Bobică, Elemente de ecologie şi dreptul mediului înconjurător, Iaşi,

Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, p. 130.
266 P. Drăghici, Dreptul mediului, Editura Themis, Craiova 2000, p. 141.
248
Lucrările conferinţei au evidenţiat faptul că nu este
posibilă o dezvoltare statală economico-statală durabilă ca proces
izolat. Declaraţia adoptată la Rio include principiile fundamentale
pe care statele trebuie să-şi fundamenteze viitoarele decizii şi
orientări politice, luând în consideraţie implicaţiile pe care le are
asupra mediului dezvoltarea economico-socială267.
Au mai fost luate o serie de măsuri privind protecţia
mediului la nivel internaţional, acestea având la bază anumite
surse juridice specifice precum: Agenda 21, Conferinţa cadru a
Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, Convenţia privind
diversitatea biologică, Convenţia asupra dreptului mării de la
Montego Bay din 1982, Declaraţia de principii privind
administrarea, conservarea şi dezvoltarea zonelor forestiere
esenţiale pentru dezvoltarea economică şi menţinerea oricăror
forme de viaţă etc.
Pe plan intern, Constituţia României în art. 35 intitulat
dreptul la mediu sănătos consacră legătura între om şi natură
realizând astfel o protecţie indirectă a mediului înconjurător268.
Protecţia mediului constituie o obligaţie ce incumbă atât
autorităţilor administraţiei publice cât şi tuturor persoanelor fizice
sau juridice.
Alături de Constituţie au mai fost edictate o serie de legi în
acest domeniu, cea mai importantă fiind Legea nr. 137/1995
privind protecţia mediului.
Astfel în art. 5 legea garantează dreptul omului la un mediu
sănătos instituind o serie de garanţii în acest sens, care ţin de
domeniul drepturilor omului. Printre aceste garanţii putem
enumera:
- dreptul la informaţie, materializat în accesul la informaţiile
privind calitatea mediului înconjurător;
267 A. Bolintineanu, A. Nastase, B. Aurescu, Drept internaţional

contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 268.
268 Constituţia României în art. 35, alin 1 stipulează că: Statul recunoaşte
dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat

ecologic.
249
- dreptul de asociere exercitat în vederea formării unor
organizaţii de protecţie a calităţii mediului;
- dreptul la repararea pentru prejudiciului suferit etc.
Protecţia mediului înconjurător în prezent a dobândit o
nouă dimensiune datorită pericolului latent ca omul să distrugă
întreaga biosferă.
Mijloacele pe care la are la îndemână sunt foarte
diversificate, mergând de la folosirea armamentului nuclear şi
până la poluare.
Se impun o acţiune fundamentată pe principiul
responsabilităţii, ceea ce reclamă elaborarea unor planuri de
acţiune structurate pe perioade scurte, medii şi lungi, care să
realizeze o protecţie eficientă a mediului înconjurător.
250
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de

secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti,
1992.
Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan
Aurescu, Drept internaţional contemporan, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000.
Aristotel, Politica, Editura Naţională, Bucureşti, 1924.
Bianca Predescu, Drept internaţional comunitar, Editura
Cardinal, Craiova, 1995.
Charles Rousseau, Droit international public, vol.III, Paris,
1974.
Constantin Jofa, Protecţia drepturilor omului, Editura
Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1995.
Cristina Otovescu, Protecţia juridică a drepturilor omului,
Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2006.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman,
Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994.
Dumitru Mazilu, Drepturile omului, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto diplomatico,
Milano, 1978.
George Scelle, Droit international public, Paris, 1953,
Sireg.
Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Editura
Europa Nova, Lugoj, 1995.
Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
Grigore Geamănu, Drept internaţional public, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981.
Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului
internaţional contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1967.
Ion Anghel Dreptul Tratatelor , Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
251
Ion Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura
Şansa SRL, Bucureşti, 1981.
Ion Diaconu, Drept internaţional public, Editura Şansa,
Bucureşti, 1995.
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului,
Editura Oltenia, Craiova, 1994.
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept internaţional umanitar,
Casa de Editură şi Presă Şansa, SRL, Bucureşti,1992.
Marcel Stănciulescu, Mihai Floroiu, Drept internaţional
public, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006.
Mădălina Voican, Ruxandra Burdescu, Gheorghe
Mocuţa, Curţi Internaţionale de Justiţie, Editura All Beck,
Bucureşti, 2000.
Marţian I Niciu, Drept internaţional public, Editura
Servosat, Arad, 1997.
Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi
privat, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2011.
Nicolae Ţaţomir, Drept internaţional contemporan,
Editura Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1972.
Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional
public, Editura Hyperion, Bucureşti, 1993.
Platon, Oeuvres completes, Tome premier, Libraire
Garnier, Freres, Paris, 1936.
Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în
dreptul internaţional public, Editura ALL, Bucureşti, 1998.
Vasile Ciuvăţ, Drept internaţional public, Editura
Universitaria, Craiova, 2002.
Vasile Ciuvăţ, Protecţia juridică a drepturilor omului,
Editura Themis, Craiova, 2000.
Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura România
de Mâine, Bucureşti, 1999.
Victor Duculescu, Drepturile omului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993.
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului,
Edit. Lumina Lex, Bucureşti, 1994.
252
CUPRINS
CAPITOLUL I ASPECTE GENERALE 5

Secţiunea 1 Noţiunea dreptului internaţional
public 5
Secţiunea 2 Trasaturile specifice ale dreptului
internaţional public 8
Secţiunea 3 Obiectul dreptului internaţional
public 9
Secţiunea 4 Fundamentul juridic al dreptului
Secţiunea 5 Raportul dintre dreptul internaţional
public şi dreptul intern 13
Secţiunea 6 Repere privind evoluţia istorică a
dreptului internaţional public 14
Secţiunea 7 Norma de drept internaţional public 20
CAPITOLUL II IZVOARELE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC 23
Secţiunea 1 Conceptul de izvoare ale dreptului
internaţional 23
Secţiunea 2 Izvoarele principale ale dreptului
Secţiunea 3 Mijloacele auxiliare de determinare a
regulilor de drept internaţional public 30
CAPITOLUL III PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC 35
Secţiunea 1 Aspecte generale 35
Secţiunea 2 Apariţia şi evoluţia principiilor
fundamentale 36
Secţiunea 3 Conţinutul principiilor fundamentale 42
Secţiunea 4 Codificarea dreptului internaţional
public 58
253
CAPITOLUL IV SUBIECTELE RAPORTURILOR
JURIDICE DE DREPT
INTERNAŢIONAL PUBLIC 60
Secţiunea 2 Clasificarea subiectelor dreptului
Secţiunea 3 Statele ca subiecte principale ale
dreptului internaţional 61
3.1. Tipuri de state 62
3.2. Neutralitatea 64
3.3. Recunoaşterea statelor şi a
guvernelor 67
3.4. Succesiunea statelor 68
Secţiunea 4 Organizaţiile internaţionale ca
subiecte derivate ale dreptului
internaţional 70
Secţiunea 5 Statutul individului în dreptul
Secţiunea 6 Alte entitati ale societăţii
internaţionale 76
Secţiunea 6 Sfântul Scaun 77
CAPITOLUL V ELEMENTELE CONSTITUTIVE
ALE STATULUI 78
Secţiunea 2 Populaţia 78
2.1. Regimul juridic aplicabil cetăţenilor
statului 79
2.2. Regimul juridic aplicabil apatrizilor 81
2.3. Regimul juridic aplicabil bipatrizilor 82
2.4. Regimul juridic aplicabil străinilor 82
2.5. Refugiaţii şi persoanele strămutate 90
Secţiunea 3 Teritoriul 92
3.1. Aspecte generale 92
3.2. Teritoriul terestru 93
3.2.1. Modalităţi de dobândire 93
3.2.2. Delimitarea teritoriului 95
3.2.3. Regimul juridic al frontierelor de stat 97
254
ale României
3.2.4. Zone teritoriale cu regim special 97
3.3. Teritoriul acvatic 99
3.3.1. Apele interioare 99
3.3.2. Fluviile internaţionale 100
3.3.3. Canaluri maritime internaţionale 101
3.3.4. Strâmtorile internaţionale 102
3.3.5. Marea teritorială 105
3.3.6. Zone maritime cu regim special 106
3.3.6.1. Zona contiguă 107
3.3.6.2. Platoul continental 107
3.3.6.3. Zona economică exclusivă 109
3.3.7. Marea liberă 109
3.3.8. Zona internaţională a teritoriilor
submarine 111
3.4. Zonele polare (Artica şi Antartica) 112
3.5. Spaţiul aerian 114
3.6. Spaţiul cosmic 115
CAPITOLUL VI TRATATELE INTERNAŢIONALE 118
Secţiunea 2 Clasificarea tratatelor internaţionale 120
Secţiunea 3 Elementele tratatelor internaţionale 121
Secţiunea 4 Structura tratatelor internaţionale 123
Secţiunea 5 Încheierea tratatelor internaţionale 123
5.1. Negocierea tratatelor internaţionale 125
5.2. Semnarea şi parafarea tratatelor
internaţionale 126
5.3. Ratificarea tratatului 127
Secţiunea 6 Rezervele la tratatele internaţionale 130
Secţiunea 7 Aplicarea tratatelor internaţionale în
timp şi spaţiu 134
Secţiunea 8 Cauzele de nulitate ale tratatelor
internaţionale 135
Secţiunea 9 Revizuirea şi interpetare tratatelor
internaţionale 139
Secţiunea 10 Efectele tratatelor 140
Secţiunea 11 Modificarea tratatelor 142
255
Secţiunea 12 Încetarea tratatelor 143
CAPITOLUL VII SOLUŢIONAREA DIFERENDELOR
INTERNAŢIONALE 144
Secţiunea 2 Mijloacele paşnice de reglementare a
diferendelor internaţionale 145
2.1. Mijloacele nejurisdicţionale 145
2.2. Mijloacele jurisdicţionale 148
Secţiunea 3 Mijloacele coercitive de reglementare
a diferendelor internaţionale 154
CAPITOLUL VIII NORME DE DREPT UMANITAR 157
Secţiunea 2 Valorile umanitare supuse protecţiei
internaţionale 158
Secţiunea 3 Interdicţii privind utilizarea unor
mijloace şi metode de război 167
CAPITOLUL IX NORME DE DREPT DIPLOMATIC
ŞI CONSULAR 172
Secţiunea 1 Noţiuni introductive 172
Secţiunea 2 Misiunile diplomatice 177
Secţiunea 3 Misiunile consulare 207
CAPITOLUL X RĂSPUNDEREA
INTERNAŢIONALĂ A STATELOR 215
Secţiunea 2 Fundamentul răspunderii
internaţionale 215
Secţiunea 3 Răspunderea internaţională a
statelor 216
Secţiunea 4 Răspunderea internaţională a
persoanelor 218
Secţiunea 5 Efectele răspunderii internaţionale 239
Secţiunea 6 Sancţiunile în dreptul internaţional
public
CAPITOLUL XI PROTECŢIA MEDIULUI ÎN
DREPTUL INTERNAŢIONAL
PUBLIC 244
256
Secţiunea 2 Evoluţia dreptului internaţional al
mediului 247
Secţiunea 3 Contribuţia statelor la protecţia
mediului înconjurător 248
BIBLIOGRAFIE 251
257

DIP

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DIP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL I

1 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public,

2 George Scelle, Droit international public, Paris, 1953, Sireg, p. 8.

Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 13.

5Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

Exercitarea principiului egalităţii în relaţiile dintre state

Dacă în cadrul dreptului intern relaţiile sociale sunt

6 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

Adoptarea normelor de drept internaţional se face pe baza

7Dumitra Popescu ş.a., op.cit., p. 33.

Între dreptul internaţional şi dreptul intern există o

9 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

Cele mai vechi izvoare, care atestă existenţa normelor

10 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

Geneve, Edition A.Pedone, Paris, 1983, p. 12.

12 Ion Diaconu, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti,

Bucureşti, 1999, p. 21.

15 Nicolae Ecobescu, Victor Duculescu, Drept internaţional public,

17 Vasile Creţu, Drept internaţional public, Editura România de Mâine,

internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 17.

19 Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Drept internaţional umanitar, Casa de

20 Vasile Creţu, op. cit., p. 27.

Dreptul intern defineşte norma juridică ca fiind o regulă

23Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Editura Oltenia,

24 Convenţia de la Viena din 1969, art. 53 şi 64.

25H. Mosler, The International Society as a Legal Community, in RCADI,

26Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

27 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, art. 33.

28Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

29 Ion Diaconu, op.cit., p. 51.

30 Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

continental al Mării Nordului.

32Ion Diaconu, op.cit., p. 54.

Actele organizaţiilor internaţionale

34Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

35 Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Introducere în dreptul

36 Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept

38Ion Diaconu, op.cit., p. 57.

39Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

40 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

De-a lungul timpului, concomitent cu apariţia şi

41 De ex. Carta O.N.U., art. 2; tratatul din 27 ianuarie 1967 asupra

42 Vezi în acest sens, Grigore Geamănu, Drept internaţional public,

şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 23.

44 Grigore Geamănu, Drept internaţional contemporan, Editura Didactică

Bucureşti, 1981, p. 25.

47 Grigore Geamănu, op. cit., p. 142.

48 Nicolae Titulescu - Eseu despre o teorie generala a drepturilor

Trebuie menţionat că în Declaraţia Adunării Generale

52Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

53Charles Rousseau, Droit international public, vol.III, Paris, 1974, p.73.

55 Rezoluţia Adunării Generale O.N.U. (26,25ţXX) Declaraţia referitoare la

56 Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura

contemporan, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1967, p. 100.

internaţională, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 107.

59Grigore Geamănu, op.cit., p. 109.

61 Grigore Geamănu, Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

Bucureşti, 1996, p.121.

63 Carta O.N.U., art. 2, pct. 7.

65 Ludvic Takacs, Marţian Niciu, Dreptul internaţional public, Editura

Universul juridic, Bucureşti, 2011, p. 26-27.

68 Ion Diaconu, op.cit., p. 292.

70 Ion Diaconu, op.cit., p. 294.

73 Mihai Floroiu, Elemente de drept internaţional public şi privat, Editura