SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1. Preliminarii

Dreptul internaţional reprezintă ansamblul de reguli şi principii ce reglementează

relaţiile şi conduita statelor între ele. Dreptul internaţional este privit deseori în sensul de
drept internaţional public, adică reglementând problemele drepturilor dintre mai multe
naţiuni ori chiar dintre naţiuni şi cetăţeni sau subiecţi aparţinând altor naţiuni.1 Spre
deosebire de dreptul internaţional public privit mai degrabă ca un völkerrecht, dreptul
internaţional privat priveşte controversele dintre persoane fizice şi juridice în calitate de
particulari apărute în cadrul unor relaţii ce depăşesc limitele unei singure naţiuni.2
Dreptul internaţional este înrădăcinat în acceptul statelor de a constitui un sistem
aplicabil în relaţiile dintre ele. În acest context cutuma internaţională şi tratatul
internaţional reprezintă sursele primare ale dreptului internaţional. Dreptul internaţional
cutumiar se formează prin conduita statelor de a urma anumite practici generale şi de
valoare în afara unei obligaţii legale, dar considerând că aceste practici reprezintă dreptul.3
Cutuma internaţională a fost codificată în urma dezbaterilor în cadrul Congresului de la
Viena, adoptându-se în acest sens Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).
Dreptul internaţional convenţional rezultă din înţelegerile internaţionale (International
agreements) ce se pot stabili în numeroase forme de către părţile contractante prin
manifestarea lor de voinţă. Statele pot deasemenea crea cutume internaţionale prin
practica unor conduite generale ce sunt întâlnite în mod repetat devenind larg recunoscute
şi acceptate.
Evoluţia dreptului internaţional şi multitudinea de reglementări în materia relaţiilor
internaţionale, natura convenţională a majorităţii reglementărilor sale au determinat o
anumită ierarhizare a izvoarelor sale în ce priveşte aplicabilitatea acestora. Astfel, există
puncte de vedere potrivit cărora, pornind de la enumerarea din art. 38 al Statutului Curţii
Internaţionale de Justiţie, ar rezulta că instanţa va aplica în primul rând dispoziţiile
tratatului, iar în lipsa lui o regulă cutumiară de drept internaţional.4 Cu toate acestea,
punctele de vedere nu sunt unanime cu privire la această ierarhizare, existând şi opinia
potrivit căreia regula cutumiară şi cea convenţională au o autoritate egală în dreptul
internaţional.5 Se consideră, totodată, că părţile pot oferi prioritate în aplicarea uneia
dintre cele două surse juridice, pe bază de înţelegere. Totuşi, există anumite reguli de
drept internaţional recunoscute de comunitatea internaţională peremptorii, nepermiţând
vreo derogare. Asemenea reguli vor putea fi schimbate doar prin apariţia unor noi norme
peremptorii de ius cogens, în dreptul internaţional public.

1
În doctrină există numeroase definiţii, fără a exista deosebiri esenţiale între acestea, ci doar accentuându-se mai
mult sau mai puţin unele elemente definitorii ale dreptului internaţional.
2
Relaţii în care se manifestă prezenţa „elementului de extraneitate”.
3
Se apreciază în doctrina dreptului internaţional că acest izvor de drept are două elemente constitutive, unul
material şi unul psihologic; pentru amănunte a se vedea Al. Bolintineanu ş.a., Drept Internaţional Contemporan,
ed. All Beck, 2000, ed. a II-a, pag. 50-52.
4
A se vedea Al. Bolintineanu ş.a., op. cit. pag. 22.
5
A se vedea International Law: An overview Legal Information, Cornell Law School, Myron Taylor Hall,
Ithaka, N.Y.

3
 Specific reglementărilor internaţionale, indiferent de natura cutumiară sau
convenţională, este că acestea sunt create în principal de către aceleaşi subiecte ce vor fi
destinatarii acestor norme. Sigur că, realizarea, adoptarea şi eficienţa juridică a normelor
de drept internaţional presupun declanşarea unui proces complex, în cadrul căruia îşi
desfăşoară activitatea numeroase persoane, instituţii şi organisme juridice, dar numai
anumitor subiecte le vor fi aplicabile regulile de drept internaţional.
În literatura de specialitate se arată că orice entitate juridică ce participă la raporturile
reglementate de dreptul internaţional are calitatea de subiect de drept internaţional.
Aceasta presupune ca entităţile participante la „viaţa internaţională” să aibă aptitudinea
de a fi titulare de drepturi şi de obligaţii recunoscute de dreptul internaţional, precum şi de
a îndeplini actele juridice aferente.6 În acest sens, este notoriu faptul că statele sunt
subiectele principale şi originare ale dreptului internaţional, dar potrivit teoriei
pluralităţii7 subiectelor de drept internaţional, statelor subiecte directe şi nemijlocite, li se
alătură şi alte subiecte de drept internaţional, de la caz la caz, cum sunt: organizaţiile
internaţionale, beligeranţii şi naţiunile care luptă pentru eliberare naţională. Deasemenea
există numeroase studii prin care sunt scoase în evidenţă anumite elemente de fond sau
formă caracteristice reglementărilor dreptului internaţional şi prezente în raporturile la
care participă societăţile transnaţionale şi persoanele fizice.
Cu privire la această tendinţă de lărgire a sferei subiectelor dreptului internaţional
public, considerăm că se impune scoaterea în evidenţă a două idei: pe de o parte, faptul că
această tendinţă are un determinism preponderent intrisec, dinlăuntrul mecanismelor
juridice ale dreptului internaţional public, iar pe de altă parte reglementările ce alcătuiesc
această ramură a dreptului reprezintă una din expresiile principale de manifestare a
suveranităţii statelor în planul politicii externe şi implicit în cel al relaţiilor internaţionale.
În legătură cu primul aspect, ideea evolutivă şi de valoare este elocvent subliniată de
celebrele cuvinte ale lui Savigny: „Dreptul nu trebuie creat, ci se crează singur, ca un
fenomen natural, precum limba, arta, literatura populară”.8 Cel de-al doilea aspect este
consacrat atât de literatura de specialitate9, cât şi de practica internaţională, afirmându-se
în numeroase rânduri că „dreptul de a intra în angajamente internaţionale este un atribut
al suveranităţii de stat.”10
Corelaţia ce există între calitatea de subiect de drept internaţional şi atributul
suveranităţii, element de natură statală, este evidentă îndeosebi atunci când ne referim la
limitările dreptului de a încheia tratate internaţionale. Cu privire la acest drept, art. 6 al
Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (1969) prevede: „ Fiecare stat
posedă capacitatea de a încheia tratate”, dar potrivit art.3 din Proiectul Harvard
„Capacitatea de a deveni părţi la anumite tratate poate fi limitată”. În acest context al
limitărilor dreptului de a încheia tratate valabile, au apărut datorită competenţelor de
suveranitate probleme legate de statutul confederaţiilor, statelor federale, statelor sub
protectorat, uniunilor personale şi uniunilor reale.11 Numeroase alte probleme s-au ivit cu
privire la alte subiecte de drept internaţional şi entităţi juridice ce participă la viaţa
internaţională, cum este cazul insurgenţilor, a mişcărilor de eliberare naţională etc.
Astfel cum aminteam anterior, în viaţa internaţională există un număr mare de
participanţi, dar potrivit regulilor comunităţii internaţionale, exprimate prin dreptul
6
A se vedea Ion M. Anghel, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex, 1998, pag.7
7
Această teorie este prevalentă şi de necontestat ăn epoca actuală. A se vedea Ion m. Anghel op. cit., pag.7.
8
Citat de prof. Dr. Victor Duculescu în Justiţia Europeană, ed. Lumina Lex. 2002, pag. 417
9
A se vedea V. Duculescu, Dreptul tratatelor, ed. Continent XXI, Buc., 1995, pag. 22 şi Lord McNair, The Law
Of Treates, Oxford, Clarendon Press, 1961, pag. 35.
10
P. C. I. J. , series A, no. 1. pag.25, speţa Wimbledon precum şi Francesco Parisi, The Information Of
Customary Law, 96th Annual Conference Of The American Political Science Assosiation, Washington, 2000.
11
A se vedea V. Duculescu şi N. Ecobescu, op. cit. pag.23.

4
 internaţional, acest număr este limitat.12 În privinţa dreptului tratatelor care este ramură a
dreptului internaţional, calitatea de subiect de drept internaţional o include şi pe aceea de a
fi parte într-un tratat „deoarece calitatea de titular al lui ius contrahendi pe plan
internaţional, pe care o are o entitate internaţională, constituie manifestarea cea mai
expresivă şi definitorie a faptului că aceasta este înzestrată cu personalitate juridică
internaţională, pentru că nu ar putea încheia un act juridic decât un subiect de drept, şi
orice subiect de drept trebuie să poată încheia acte juridice. Faptul că o anumită entitate
încheie cu un alt subiect tratate care sunt reglementate de dreptul internaţional, atestă
prin urmare, în mod esenţial, existenţa calităţii juridice de subiect de drept internaţional
al acesteia.”13 Este util de menţionat că însăşi încheierea de tratate de către entităţi ce au
calitatea de subiect de drept internaţional, general recunoscută, cu alte entităţi juridice cu
privire la care există îndoieli în societatea internaţională din prisma acestei calităţi, face
ca acestora din urmă să li se ofere un loc în relaţiile publice internaţionale şi, implicit, să
li se recunoască elemente ale personalităţii juridice de drept internaţional. Tocmai prin
această activitate actuala comunitate internaţională autorizează anumite entităţi să
participe la activitatea internaţională, cu un statut juridic distinct şi autonom.14
Din punct de vedere istoric, apariţia pe scena internaţională a unor noi entităţi a căror
număr este într-o accelerată creştere după cel de-al doilea război mondial, chiar dacă
naşterea şi formarea dreptului internaţional este intim legată de apariţia statelor, face
necesară reconceptualizarea dreptului internaţional tocmai pentru a menţine oarecum
ritmul evoluţiei relaţiilor internaţionale. Asemănător rolului pe care l-a îndeplinit dreptul
tratatelor până în prezent, eficienţa sa în continuare depinde totuşi de subiectele primare
ale dreptului internaţional public, aspect ce nu împietează în vreun fel calitatea altor
entităţi de a fi subiecte ale tratatelor, deoarece expresia voinţei colective a indivizilor se
manifestă fundamental prin intermediul acţiunilor statului ce îi cuprinde.
Sfera subiectelor dreptului tratatelor cuprinde acele entităţi ce participă la viaţa
internaţională şi exercită drepturi, facultăţi şi competenţe juridice instituite prin
dispoziţiile ce alcătuiesc dreptul tratatelor, revenindu-le în acelaşi timp şi obligaţii
corespunzătoare, în legătură cu formarea, validitatea şi stingerea acordurilor
internaţionale.15 Făcându-se aplicaţia de drept civil în materie contractuală, 16 mutatis
mutandis, se poate concluziona că subiectele dreptului tratatelor sunt acele entităţi ce-şi
asumă obligaţii şi beneficiază de drepturi prin încheierea directă a tratatelor
internaţionale, precum şi orice alte entităţi faţă de care tratatele internaţionale produc
efecte în mod direct.

Clasificarea subiectelor dreptului tratatelor

Asemănător clasificării subiectelor dreptului internaţional public şi subiectele

dreptului tratatelor pot fi grupate după diverse criterii; o enumerare generală a acestora ar
putea fi următoarea:
a. statele, subiecte tipice şi primare;
b. organizaţiile internaţionale guvernamentale, subiecte derivate;
c. naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;

12
Antonio Cassese, Le droit international dans un monde divise, 1986, pag. 73, citat de Ion m. Anghel în Dreptul
tratatelor, vol. I, ed. Lumina Lex, 2000, pag. 73.
13
Ion M. Anghel op. cit. pag. 74
14
Ibidem, pag.73
15
Arangio Ruiz, Gli enti soggetti dell'ordinamento, Milano 1951
16
Nicolae Ploeşteanu, Clausa rebus sic Standibus, Sesiunea de lucrări ştiinţifice Cluj-Napoca, 2001, Dezvoltare
şi performanţă universitară prin cercetare la început de mileniu. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2002, pag. 59.

5
 d. alte entităţi a căror calitate de subiecte de drept internaţional este contestată în
practica internaţională şi doctrină.
În funcţie de structura acestora întâlnim categoria subiectelor primare şi cea a
subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse toate statele,
deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul, în timp ce în cea de-a
doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale, Sfântul Scaun şi Ordinul Militar
de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială în mod natural proprie. Astfel cum se
precizează în doctrină, între subiectele primare şi cele secundare (insurgenţii, mişcările de
eliberare şi organizaţiile internaţionale) există deosebiri care se exprimă şi în planul
calităţilor de subiecte ale dreptului tratatelor.17
În funcţie de momentul apariţiei acestor subiecte, întâlnim subiecte ce-şi găsesc
originea odată cu apariţia comunităţii internaţionale, precum şi subiecte care s-au format
în decursul istoriei.
În funcţie de rolul pe care-l îndeplinesc în cadrul comunităţii, întâlnim subiecte
fundamentale şi nemijlocite, cum este situaţia statelor a căror existenţă rezultă din
fiinţarea naturală a unei naţiuni, precum şi subiecte cu funcţiuni specializate, de regulă
acesta fiind cazul organizaţiilor internaţionale.
În funcţie de sursa capacităţii juridice internaţionale şi a temeiului legal ce o consacră,
întâlnim subiecte naturale şi subiecte recunoscute ca având o asemenea capacitate. Astfel,
statul dobândeşte în mod natural această capacitate prin însăşi existenţa sa şi
interdependenţa unitară dintre acesta şi elementele alcătuitoare (populaţia, teritoriul,
putere publică); această capacitate juridică este rezultată prin însăşi faptul formării lor. În
situaţia altor entităţi, capacitatea juridică poate fi atribuită de către state prin prevederea
expresă în acordurile internaţionale de constituire a entităţii respective.

2. Statele

Datorită afectaţiunii specifice dreptului internaţional şi a elementelor unice pe care le

prezintă statele ca subiecte ale acestuia, ele sunt apreciate ca fiind subiecte „tradiţionale”
ale societăţii internaţionale, în sensul că ele sunt dramatis personae ale scenei
internaţionale de la originea sa.18 În privinţa altor entităţi, ţinându-se cont de fizionomia
structurală a acestora, ele sunt apreciate în doctrină ca fiind subiecte atipice de drept
internaţional, în categoria acestora fiind menţionate Sfântul Scaun, organizaţiile
internaţionale şi, uneori, individul.19 Ceea ce influenţează evoluţia dreptului internaţional
în general, şi implicit accepţiunile cu privire la calitatea de subiect de drept internaţional,
sunt, pe de o parte, dinamica relaţiilor internaţionale, dar, în acelaşi timp şi ceea ce este de
evidenţă şi notorietate în doctrină şi practica internaţională şi exprimând chiar datul în
dreptul internaţional: astfel, în mod tradiţional legea internaţională îşi găseşte temeiul în
viziunea societăţii internaţionale alcătuite din state suverane, ce au o putere suverană
asupra teritoriilor lor, fapt ce a determinat crearea regulilor juridice aplicabile între ele
doar pe baza acordului de voinţă liber exprimat. Elementul central al întregului sistem
internaţional este această concepţie statală, deoarece de acest factor depinde primordial
funcţionarea şi viabilitatea lor. Această concepţie era direct inspirată din dreptul privat, în
17
Ion M. Anghel, op.cit. pag.74
18
Ion M. Anghel, Subiecte de drept internaţional, ed. Lumina Lex, 1998, pag. 35
19
Schwarzenberger, A Manual of International Law, vol I, 1967, pag. 79; Oliver Thiermann and F. Andy
Messing Jr., „Assasination policy”în The Washington Times, publicat in 6 Oct. 2002; se afirmă: „of particular
importance is whether a terrorist is classified as a combatant or a crimial. If a terrorist is classified as a
combatant, then that individual is subject to the law of war, and targeting that individual lethal force would be
perfectly justifiable. However id a terrorist is classified as a criminal, then that individual is subject to criminal
law, and such action would no longer be permissible.”

6
 care interesele private predomină şi se pot manifesta deplin atât timp cât nu intră în
contradicţie cu ordinea publică. Este incontestabil faptul că după cel de-al doilea război
mondial a avut loc o anumită schimbare în relaţiile internaţionale de o manieră atât de
puternică încât şi-a pus amprenta asupra structurii şi dinamicii dreptului internaţional.
Această manieră se traduce prin crearea unor sisteme normative şi instituţionalizate ce se
depărtează oarecum de interesele suverane şi particulare ale unui stat în vederea servirii
intereselor omenirii. Tocmai de aceea se constată o dezvoltare a diverselor ramuri din
cadrul dreptului internaţional deoarece au la bază conceptul unui interes comun pentru
omenire: protecţia drepturilor omului, relaţiile de pace şi colaborare în întreaga
comunitate internaţională, conservarea biosferei etc. De altfel finalitatea acestei evoluţii
este previzibilă dacă ţinem cont de unul din principiile de bază ale sistemului de drept,
formulat de Ulpianus:
„Publicum ius est quod as statuari rei Romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilitatem”. Şi pentru acest motiv statele reprezintă subiectele principale ale
dreptului tratatelor, fapt ce, în prezent, considerăm că nu înseamnă a priori că sunt
beneficiarele unor drepturi ci în primul rând că le revine o responsabilitate vitală în cadrul
societăţii internaţionale: aceea de a aşeza, prin încheierea de tratate, relaţiile internaţionale
pe temeiuri solide, fiabile şi viabile de natură să conserve valorile universale şi naturale.
Această formă de activitate statală manifestată prin stabilirea de tratate internaţionale este
consacrată expres şi prin Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, ce vine să
codifice o regulă existentă anterior în dreptul internaţional cutumiar (customary law).
Art.6 al Convenţiei dispune în acest sens că „Orice stat are capacitatea de a încheia
tratate”.20 Detalierea elementelor acestei dispoziţii a revenit tot doctrinei şi practicii
internaţionale pe baza criteriilor oferite de dreptul internaţional cutumiar 21, apreciindu-se
că subiectele dreptului internaţional ar trebui să prezinte următoarele caractere:
- o structură centrală susceptibilă de a exercita un control autonom şi efectiv pe un
teritoriu dat;
- să aibă un teritoriu care nu aparţine sau nu mai aparţine unui alt stat suveran, cu
o comunitate ai cărei membri nu datorează supunere autorităţilor externe.
Sigur că, deşi aceste reguli prezintă o mare generalitate, există numeroase alte instrumente
juridice şi de cercetare la care specialiştii se raportează în determinarea unei entităţi
statale. În acest sens, sunt utilizaţi ca factori de importanţă maximă principiul efectivităţii
şi atitudinea statelor preexistente de recunoaştere sau nerecunoaştere a noii entităţi. În
doctrina internaţională22 prevalează punctul de vedere potrivit căruia pentru ca o entitate
să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară întrunirea a patru elemente:
a. existenţa unui teritoriu determinat
b. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de membrii)
c. un guvern
d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state23

20
D. I. Harris, Cases and Materials on International Law, London, 1991, pag 732 şi Francesco Parisi, The
Formation of Customary Law, Washington, 2000, pag. 3
21
Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag 75, arată că la Conferinţa de Codificare s-a prezentat un amendament în
sensul că numai statele suverane să aibă capacitatea juridică de a încheia tratate, dar a fost respins arătându-se că
noţiunea de suveranitate este vagă: a se vedea şi Conference des Nations Unies sur les droit des traites,
Documents officiels, Nations Unies, NY, 1969, pag 30-31
22
A se vedea Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Cristina Jura, Drept internaţional public, ed. All Beck, 2000,
editia a 2-a, pag. 66
23
Acest element este prevăzut de Convenţia privind drepturile şi obligaţiile statelor din 1933 de la Montevideo:
„capacity to conduct international relations”

7
 Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în următoarea
corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având personalitate juridică de tip
statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de
atributele puterii pe un anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi
organizată exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale. Este
important de menţionat aici faptul că exercitarea acestui control nu exclude cooperarea
între state. Mai mult, în prezent, evoluţia dreptului internaţional este marcată nu doar prin
lărgirea domeniului de competenţă a statelor, ce intervin tot mai mult în reglementarea
unor domenii care în mod obişnuit erau lăsate în seama iniţiativei private (învăţământul,
sănătatea etc), ci şi prin modificarea concepţiei generale cu privire la rolul statelor.
Tocmai pentru acest motiv, unul dintre factorii importanţi ce limitează suveranitatea
statelor îl reprezintă nevoia de neînlocuit de a coopera între ele într-un număr crescând de
domenii pentru soluţionarea unor probleme majore. Nu intâmplător unii autori aşează
principiul cooperării în categoria principiilor fundamentale ale dreptului internaţional
contemporan.24
O tendinţă principală în mărirea numărului de subiecte cu personalitate juridică de tip
statal s-a manifestat îndeosebi în perioada primelor decenii ce s-au scurs după cel de-al
doilea război mondial şi a constat în procesul de decolonizare. Acest proces a presupus,
din punct de vedere juridic, recunoaşterea faptului că anumite populaţii (naţiuni) sunt
capabile să-şi determine statul de care să aparţină. Această recunoaştere a fost făcută
implicit prin consacrarea în Convenţiile privind drepturile omului, a dreptului la
autodeterminare şi de a dispune de ele însele.25 De altfel, acest principiu stă la baza
formării multor state moderne, dar în multe situaţii recunoaşterea lor nu a reprezentat un
interes comun al comunităţii internaţionale. Cu toate acestea, în practica internaţională şi
în doctrină se apreciază că recunoaşterea unei noi entităţi ce se consideră de tip statal şi se
manifestă ca atare, nu are caracter constitutiv în ce priveşte personalitatea sa juridică
internaţională.

2.1. Raportul stat-organizaţii internaţionale.

Un alt fenomen de amploare l-a reprezentat înfiinţarea, extinderea şi lărgirea de
anvergură a competenţelor organizaţiilor internaţionale, odată cu începerea secolului al
XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în categoria subiectelor de drept
internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de organizaţiile internaţionale. Calificate
ca fiind subiecte derivate ale dreptului internaţional, acestea sunt create prin înţelegeri
internaţionale de către state pentru a atinge obiective comune. Potrivit doctrinei, statele
deleagă o parte din puterea suverană către organizaţie pentru ca aceasta să poată funcţiona
într-un domeniu exact. Pe de altă parte, potrivit unei opinii, înţelegerile (agreements)
făcute de organizaţii nu sunt “tratate” în sensul precizat de Convenţia de la Viena
(Michael Connelly). Totuşi, Convenţia din 1986 confirmă capacitatea organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate internaţionale, implicit prin dispoziţiile art. 6 al
acesteia.26 Totuşi beneficiile tratatelor internaţionale încheiate de asemenea organizaţii nu
se vor răsfrânge asupra acestora ca părţi a tratatelor, ci doar asupra statelor ce l-au fondat
şi le justifică existenţa, sub rezerva anumitor drepturi de natură procedurală. Altfel spus,
24
Mentionat initial in art. 3 pct. 3 din Carta ONU, acesta este un principiu nou si presupune obligatia statelor de
a coopera intre ele in vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progersului si stabilitatii
economice internationale; a se vedea si Adrian Nastase s.a., op.cit., pag 53
25
Convenţia internationala privind drepturile economice, sociale si culturale, si Conventia internationala privind
drepturile civile si politice
26
Potrivit Conventiei de la Viena privind dreptul tratatelor intre state si organizatii internationale, sau intre
organizatii internationale „capacitatea unei organizatii internationale de a incheia tratate este guvernata de
regulile acestei organizatii”. (art. 6)

8
aceste organizaţii deşi vor avea personalitate juridică internaţională, totuşi ele rămân
supuse voinţei fondatorilor lor, nereprezentând altceva decât “instrumente în serviciul
statelor”.
Există mai multe teorii ce privesc fundamentarea capacităţii organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate. Potrivit unei teze, statele fiind subiecte originale cu
capacitate deplină de a încheia tratate pot, implicit, să convină prin tratat la crearea unei
entităţi cu personalitate juridică distinctă proprie. Teza se corelează cu definiţia
organizaţiei internaţionale propusă de Comisia de Drept Internaţional: “o asociere de state
constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie, şi organe comune şi posedând o
personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”. Efectele
constituirii unei organizaţii internaţionale sunt evidenţiate şi de anumite surse juridice ce
s-au format în practica internaţională, deseori fiind menţionat Avizul consultativ dat de
Curtea Internaţională de Justiţie, la solicitarea Adunării Generale a ONU în 1949 asupra “
prejudiciilor suferite în servicul ONU”. Potrivit Curţii, “50 de state reprezentând o largă
majoritate a membrilor comunităţii internaţionale au puterea conform dreptului
internaţional, de a crea o entitate posedând personalitate juridică obiectivă şi nu numai una
recunoscută de ele”.

2.2 Raportul stat-individ în dreptul internaţional.

În discuţiile legate de sfera subiectelor de drept internaţional, îndeosebi în literatura de
specialitate mai recentă, s-a acordat interes în a situa şi individul alături de alte subiecte.
Cu toate acestea individul nu a fost recunoscut vreodată ca având capacitatea de a încheia
tratate internaţionale cu nici unul din subiectele de drept internaţional. Printre argumentele
principale se situează şi cel potrivit căruia tratatele internaţionale impun obligaţii şi
conferă drepturi doar statelor, iar nu indivizilor. Faţă de aceştia, tratatele internaţionale nu
au forţă juridică decât în măsura în care dispoziţiile sale sunt trecute în dreptul intern de
către însăşi statul ce-şi manifestă jurisdicţia şi competenţele asupra indivizilor. În
susţinerea acestei teorii, deşi nu are rol primordial, se uită totuşi faptul că la bază se află
conceptul de suveranitate a statelor în sensul cel mai deplin al acesteia. Ori, în prezent
modul de exercitare a competenţelor statale sugerează faptul că s-au produs modificări în
structura suveranităţii, cauzele fiind diverse (ideea cooperării, ideea unui super-control,
ideea de aplicare şi de exercitare unitară a compeţentelor la nivelul unor federaţii de state,
uniuni de state etc), iar legitimitatea acestor mutaţii fiind conferită chiar prin încheierea de
tratate în acest sens. Ca urmare, în prezent este evident că individului i se recunosc
anumite drepturi în planul relaţiilor internaţionale si vis-à-vis de subiecte ale dreptului
internaţional public. Bunăoară, anumite competenţe procesuale sunt de necontestat ca
aparţinând individului, competenţe consacrate, exemplificativ, prin Convenţia de la
Washington din 1907 prin care s-a creat Curtea de Justiţie Centru-Americană, sau
Convenţia a XII-a de la Haga din 1907, sau Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit practicii şi statutului Curţii Europene a Drepturilor Omului, orice persoană având
calitatea de victimă în sensul Convenţiei poate solicita tragerea la răspundere a oricărui
stat ce a ratificat Convenţia. Sigur că rolul individului în dreptul internaţional a crescut
considerabil dezvoltându-se puternic ramura dreptului umanitar, insinuându-se tot mai des
ideea unei ordini politice mondiale în care normele internaţionale în materia drepturilor
omului să se bucure de o protecţie superioară. În spiritul acestei tendinţe se constată şi
creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale ce desfăşoară activităţi în domeniul
apărării drepturilor omului (ex: Anti-Slavery Society, Amnesty International etc).

9
 3. Insurgenţii şi mişcările de eliberare naţională

Insurgenţii constituie subiect de drept a tratatelor, dar sunt recunoscuţi de comunitatea

internaţională în măsura în care fac dovada exercitării unor drepturi care sunt în mod tipic
statale. Statutul lor este prin esenţă temporar, deoarece prin lupta pe care o desfăşoară
ajung în timp să se constituie într-un stat sau dispar de pe scena internaţională.
Capacitatea lor juridică este limitată putând participa şi încheia doar anumite tratate şi
având o poziţie distantă în raport cu un număr mare de state. Caracteristic insurgenţilor
este faptul că aceştia beneficiază de un statut internaţional în măsura în care se impun ca o
putere efectivă, în principal, prin forţă. Pe de altă parte, acestei recunoaşteri i se opune
poziţia suverană adoptată de “guvernul legitim”, poziţie ce imprimă deseori un caracter
intern conflictului dintre insurgenţi şi guvernul legitim, înlăturând oarecum posibilitatea
aplicării regulilor dreptului internaţional tocmai datorită principiilor sale.
Recunoaşterea insurgenţilor ca având calitatea de subiect în raporturile internaţionale a
fost determinată în mare masură de consacrarea principiului autodeterminării ca principiu
fundamental al dreptului internaţional public. Mişcările de eliberare sunt recunoscute ca
subiecte deoarece ele au o vocaţie concretă de a stăpâni un anumit teritoriu şi a-şi exercita
atribute ale suveranităţii asupra colectivităţii aflate pe acel teritoriu.
Printre subiectele atipice şi fără caracter statal se numără şi popoarele şi mişcările de
eliberare naţională. Acestora li se recunoaşte în anumite condiţii calitatea de subiect de
drept internaţional şi beneficiază de o capacitate juridică limitată şi tranzitorie. În
literatura de specialitate există opinia că recunoaşterea făcută de către organizaţiile
internaţionale are valoare constitutivă, în sensul că ar crea personalitate juridică a mişcării
de eliberare naţională. Cu toate acestea, considerăm că, şi în afara recunoaşterii mişcările
de eliberare naţională au capacitatea asemănătoare altor subiecte de drept internaţional,
dar limitată, fiind suficientă conduita sa ca parte la tratate în viaţa internaţională.

4. Sfântul Scaun şi Ordinul Suveran de Malta

În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi

nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de Malta. În literatura de
specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă în procesul de
reconceptualizare a dreptului internaţional în sensul acceptării în sfera subiectelor
dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând astfel trecerea de
la categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele care au
un caracter totalmente diferit. Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept
internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar
un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din poziţia
Papei ca şef al unei organizaţii mondiale- Biserica Romano-Catolica. Astfel, la anexarea
Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei
nu a fost contestată.
Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul Scaun,
acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican. În doctrină
mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept internaţional de
tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc elementele faptice şi
juridice specifice statului (suveranitatea şi independenţa), teritoriul său este foarte
restrâns, şi nu beneficiază de o autonomie a serviciilor sale publice.
Cu toate acestea Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un subiect de
drept internaţional, fiind membru a numeroase organizaţii internaţionale, are calitatea de
observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu caracter

10
 umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în soluţionarea unor
diferende internaţionale. Deasemenea Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate
internaţionale.
În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional, sui generis,
particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea tradiţională că
Papa este „suveran secular”27 din perioada de formare a dreptului internaţional, pe de o
parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale – Biserica Romano – Catolică, pe
de altă parte.
Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.
Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:
1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple
2) populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv
3) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.
Caracterul statal al Sfântului Scaun este recunoscut de statele din comunitatea
internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Sfântul Scaun întreţine relaţii
speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.
Sfântul Scaun are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul Bisericii şi
în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.
Ordinul Suveran de Malta este unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii
internationale. Având iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, din 1834
stabilindu-şi sediul la Roma, pe lânga Suveranul Pontif. Ordinul este condus de un Mare
Maestru căruia i se recunosc drepturi suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă.
Ordinul nu este parte la nici un tratat internaţional, motiv pentru care este considerabil
contestată calitatea sa de subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii
diplomatice cu Sfântul Scaun, San Marino, Spania, Haiti.

5. Recunoaşterea în dreptul internaţional

S-a apreciat în doctrina interbelică cu privire la existenţa ca persoană de drept

internaţional că aceasta nu reprezinta un simplu fapt. În această idee, s-a susţinut că
dreptul internaţional prevede diferite faze ale devenirii juridice ale acestora, reglementând
naşterea, transformarea şi dispariţia statelor.
Se consideră că un stat există în fapt dacă întruneşte elementele sale esenţiale:
existenţa unei grupări de oameni stabiliţi pe un teritoriu determinat şi trăind organizaţi sub
o autoritate comună. Îndeosebi s-a cerut ca pe lângă aceste elemente, pentru ca un stat să
facă parte din comunitatea naţiunilor, el trebuie să fie admis de către membrii acesteia,
apărând astfel necesară o condiţie formală specială: recunoaşterea acelui stat de către
statele preexistente28. În legătura cu recunoaşterea există două teorii, cea atributivă de
drepturi şi cea declarativă. Teza potrivit căreia recunoaşterea statelor şi organizaţiilor
internaţionale este constitutivă de drepturi, a fost susţinută îndeosebi de şcoala germană,
dar şi de către alţi autori, îndeosebi ilustrul profesor italian Cavaglieri. Punctul de plecare
în fundamentarea acestei teorii constă în aprecierea că orice drept îşi are sursa în voinţa
statelor suverane, iar acel stat care nu este recunoscut de alte state, nu poate crea vreun
drept dacă nu este voluntar admis de alte state, şi, în consecinţă, practic nici nu se poate
vorbi de existenţa unei voinţe, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi timp, nu este apreciat ca
fiind suveran.

27
Vezi I.M. Anghel, Subiectele dreptului internaţional, p. 188-189
28
V.R. Erich, La naissance et la reconnaissance des Etats, Recueil des Cours de la Hague, A.XIII (1926)

11
 Potrivit teoriei declarative prezentată pentru prima oară de Lorimer, recunoaşterea
unui stat, reprezintă prea puţin actul său de naştere, căci atunci când elementele sale sunt
reunite, noul stat are dreptul la recunoaşterea sa, astfel cum în dreptul intern se întâmplă
cu persoanele juridice.
Problema recunoaşterii indiferent către care dintre teorii am opta se pune în prezent
atât în cadrul organizaţiilor internaţionale29, prin faptul acceptării noului stat ca membru,
precum şi în al doilea rând cu privire la recunoaşterea sa de către state ce nu sunt membre
ale vreunei organizaţii internaţionale. În legătură cu recunoaşterea s-a apreciat că ea se
poate prezenta şi sub forme atenuate (formes attenuees de reconnaissance), spre exemplu
atunci când se face recunoaşterea nu a statului, dar a unei naţiuni şi, deseori,
recunoaşterea beligeranţilor. Asemenea situaţii au un caracter excepţional deoarece nasc
din conjuncturi excepţionale. Acesta a fost cazul Poloniei sau Cehoslovaciei atunci când
se găseau sub ocupaţie străină şi nu aveau un teritoriu guvernat nemijlocit de o putere
independentă, dar cărora li s-a recunoscut de către Aliaţi dreptul de a avea un drapel
distinct, dreptul de a avea trupe proprii şi de a avea un organism de guvernare cu sediul pe
un teritoriu străin. Ca urmare, recunoaşterea unei naţiuni reprezintă în fond doar o
anticipaţie: că în viitor odată cu întrunirea elementelor statale specifice statul va fi
recunoscut de către o parte a comunităţii internaţionale.
Recunoaşterea beligeranţilor intervine din alte motive decât recunoaşterea naţiunilor;
şi anume, se apreciază că în cadrul unui război civil existând două părţi în conflict ambele
reprezentând fracţiuni organizate şi puternice între care se desfăşoară o luptă serioasă,
există motive de a fi recunoscute ca beligeranţi. O atare recunoaştere s-a produs în timpul
Războiului de Secesiune din partea Franţei şi a Angliei în favoarea statelor din sudul
Americii. Atât recunoaşterea statelor cât şi a beligeranţilor sunt în mare masură efectuate
pe motive de oportunitate politică.
S-a apreciat totodată că recunoaşterea beligeranţilor poate reprezenta o etapă spre
recunoaşterea ca stat, astfel petrecându-se lucrurile atunci când în anumite cazuri
beligeranţii reuşesc să triumfe şi sunt recunoscuţi ca un nou stat.30 Odată constituit şi
desăvârşit ca stat prin afirmarea statală şi declararea31 statalităţii sale, noul stat beneficiază
de dreptul egal la respectul autorităţii sale interne, a monedei 32etc, drepturi ce-i permit
acestuia să se angajeze cu succes în relaţii internaţionale. Indiferent dacă s-ar accepta
recunoaşterea statelor sau recunoaşterea beligeranţilor sau insurgenţilor, ca etape ale
constituirii etatice, în mod cert asemenea recunoaşteri produc efecte juridice în planul
dreptului internaţional: astfel, recunoaşterea insurgenţilor are următoarele consecinţe:
- insurgenţii capătă calitatea de combatanţi şi vor fi judecaţi după legile
războiului, iar nu după legile penale de drept comun, aplicându-se în cazul
capturării lor regimul prizonierilor de război;
- daunele cauzate de insurgenţi terţilor nu vor fi suportate de către guvern;
- statul – terţ care recunoaşte insurgenţii ca parte răsculată este obligat să adopte o
poziţie de neutralitate faţă de ei şi are dreptul de a cere insurgenţilor să respecte
persoana şi bunurile cetăţenilor proprii;
- insurgenţii sunt puşi pe picior de egalitate cu guvernul împotriva căruia luptă;
Când în cadrul conflictului insurgenţii stăpânesc efectiv zone întinse ale ţării, unele state
sunt îndreptăţite să stabilească contacte cu ei atunci când consideră că este necesară
protecţia naţionalilor proprii şi a proprietăţii acestora. Recunoaşterea făcută de către
guvernul împotriva căruia se luptă, le oferă calitatea de subiect de drept internaţional şi
29
Sigur ca aceasta problema a fost prezenta si inainte de al II-lea razboi mondial, astfel ca a constituit
preocuparea Comisiei Speciale
30
A se vedea Louis Le Fur, Precis de droit international public, Paris, 1931, Librairie Dalluz, pag 329
31
A se vedea in Recueil de Textes de Droit International Public, proiectul declaratiei gintilor
32
V.V. Pella, La Cooperation des Etats dans la Lutte contre le faux-monayage, R.G.D.I.P., 1927, pag 672-915

12
 conflictul se va desfăşura după legile războiului. Dacă revoluţionarii sunt învinşi,
recunoaşterea încetează în mod automat, iar dacă sunt victorioşi urmează recunoaşterea
noului guvern sau a noului stat.
Cu toate acestea, aşa cum s-a subliniat deseori de către experţi, în mod tradiţional
statele prezintă o reticenţă în a acorda insurgenţilor statutul de parte într-un conflict armat
internaţional deoarece deseori au existat motive de oportunitate politică (în cazul puterilor
coloniale sau atunci când s-a ţinut cont de legăturile de loialitate cu anumite grupări
politice implicate în conflict). În schimb statele terţe pot oferi asistenţă şi trupe militare
guvernului legitim. Comunitatea internaţională a luat măsuri deseori prin Consiliul de
Securitate al ONU şi în conformitate cu capitolul VII al Chartei atât de natură militară cât
şi economică: astfel spre exemplu în cazul Etiopiei, Eritreea, Irak, Iugoslavia, Sierra
Leone etc, precum şi împotriva insurgenţilor cum este cazul formaţiunii UNITA din
Angola33. Uneori au fost luate măsuri chiar împotriva unor facţiuni politice aflate la
guvernare34.
Cea mai utilizată formă de sprijin exterior a mişcărilor insurgente include porturi
sigure, sprijin financiar, politic şi asistenţă militară directă pentru că statele sunt capabile
să asigure toate aceste tipuri de asistenţă, sprijinul lor a avut un impact profund asupra
eficacităţii mişcărilor rebele după sfârşitul Războiului Rece. Cu toate acestea sprijinul
statelor nu este singurul suport şi nici nu a fost de multe ori necesar. Au existat situaţii în
care sprijinul a fost acordat mişcărilor de gherilă de către diaspora, refugiaţi şi alte non-
state35. Această realitate nu este conformă regulilor de drept internaţional.
În prezent mişcările de insurgenţi au o altă fizionomie şi deseori sunt beneficiarele
unor resurse financiare consistente. Noi “sponsori” au alte obiective şi mijloace decât în
Războiul Rece. Noile obiective sunt de a obţine influenţă în zone vecine lor, sau
strategice, sau în cadrul unor guvernări rivale, deosebindu-se astfel de obiectivele
anterioare prin care se urmăreau implementarea unor ideologii şi crearea unui anumit bloc
de alianţe. Totodată numărul de state capabile să susţină temeinic mişcările de insurgenţi a
scăzut, fiind împovărător financiar să ofere un sprijin la scară largă departe de frontiere. În
schimb se dezvoltă un fenomen nou: apariţia altor actori ce sprijină mişcările de insurgenţi
(diaspora, refugiaţii, mişcările de insurgenţi ce sprijină alte mişcări, organizaţiile
religioase). Măsurarea impactului sprijinului extern este dificilă pentru că valorile sunt
relative. Astfel, insurgenţii caută în exterior ceea ce nu pot obţine pe plan intern (o
mişcare poate avea nevoie de un port, alta de arme sau alta de sprijin politic). Una din cele
mai importante forme de sprijin extern o reprezintă asigurarea de adăpost sigur.
Insurgenţii prosperă ca număr atunci când statele nu-şi pot controla graniţele şi nici nu
exercită un control asupra zonelor izolate ale ţării lor. Acest fenomen este prezent în zone
din Asia Centrala sau Africa unde insurgenţii se pot organiza lesne.
După cel de-al doilea război mondial s-a conturat îndeosebi tendinţa constând în
apariţia de grupări organizate care luptă în numele unui popor declarându-se mişcări
pentru eliberare naţională. Acestea au militat şi şi-au concentrat forţele împotriva puterilor
coloniale manifestându-şi prezenţa în Africa sau în Asia. Fundamentul recunoaşterii
acestor mişcări ca subiecte de drept este dat de principiul autodeterminării popoarelor,
fundamentat de doctrină şi acceptat treptat ca regulă universal valabilă de drept
internaţional public ce permite anumitor mişcări vocaţia la un statut internaţional36.
33
A se vedea Rezolutia 1173/1988 din 12 iunie 1988
34
Factiunea afgana a talibanilor; a se vedea Rezolutia 1267/1999 din 15 octombrie 1999
35
A se vedea Daniel L. Byman, Peter Khalk, Bruce Hofman, William Roseman si David Brannan, Trends in
Outside Support for Insurgent Movements, Rand Publishing, 2001, National Security Research Division, Santa
Monica, CA
36
Claude Lazarus, Le Statut des Movements des Liberation Nationale a L’Organisation des Nations Unies,
Annuaire Francais de Droit International, 1974, pag 173, si urm., citat de Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag.

13
 Practica internaţională înregistrează fenomenul delegării unor atribuţii de recunoaştere
organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală şi regională şi de apreciere a existenţei
condiţiilor cerute pentru recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională.37 Deşi există
opinii în doctrină cu privire la caracterul constitutiv al recunoaşterii mişcărilor de eliberare
naţională de către organizaţiile internaţionale în sensul conferirii acestora calitatea de
persoană juridică internaţională, o asemenea teză ar permite în anumite conjuncturi
continuarea reîmpărţirii zonelor de influenţă prin intermediul organizaţiilor internaţionale
datorită acceptării ideii că alţii decât comunitatea internaţională în mod nemijlocit şi direct
au un drept suveran în a crea noi entităţi de drept internaţional. Ori, tocmai că acest drept
suveran exclude afirmarea principiului autodeterminării popoarelor ce are ca temei tot
conceptul de suveranitate manifestată sub formele sale specifice: lupta pentru
independenţă şi exercitarea unei voinţe autonome. Ori, în acest mod se ajunge la un
nonsens şi anume coexistenţa a două drepturi suverane cu privire la aceeaşi problemă :
personalitatea juridică internaţională. Considerăm că, recunoaşterea unui nou subiect de
drept internaţional reprezintă un act ce caracterizează esenţialmente suveranitatea statelor,
iar ca decizie este specific acestei suveranităţi, dacă se manifestă într-un mod direct şi
nemijlocit. Sigur că, recunoaşterea de către organizaţii internaţionale nu poate fi decât
benefică acestor mişcări , dar a atribui caracter constitutiv recunoaşterii de către
organizaţii presupune, încă o dată a lăsa o parte din puterea de decizie suverană în mâinile
unui subiect în plus faţă de statele preexistente. Ar fi poate o variantă mai utilă
recunoaşterea de către organizaţii internaţionale, intervenită a posteriori dobândirii
personalităţii juridice de drept internaţional. Pe de altă parte, recunoaşterea de către
organizaţii internaţionale prezintă avantaje oferind posibilitatea mişcărilor de eliberare de
a se angaja în relaţii internaţionale şi a-şi realiza obiectivele principale. Astfel, este şi
cazul OEP care a obţinut şi statut de observator la ONU şi în cadrul unor instituţii
specializate. Această recunoaştere le permite să beneficieze de protecţie oferită de
regulile dreptului internaţional ce-şi produc efecte asupra lor în mod direct şi indirect.38

6. Tendinţe de apariţie a unor noi subiecte în dreptul internaţional

Atât în situaţia insurgenţilor cât şi a mişcărilor de eliberare cu obiective de orice

natură, populaţia din zonele unde aceştia îşi desfăşoară lupta armată este direct afectată , şi
chiar mai mult , lupta lor depăşeşte în numeroase cazuri cadrul teritorial revendicat şi
capătă reflexele unor activităţi teroriste sau cel puţin aduce atingere regulilor consacrate
de legile războiului şi ale dreptului umanitar. Ca urmare, anvergura ce o capătă asemenea
fenomene poate îndreptăţi uneori statele în a lua măsuri decisive pentru apărarea
comunităţii internaţionale, ori a propriei integrităţi. Sigur că, asemenea măsuri trebuie să
se încadreze în tiparele cerute de regulile dreptului internaţional public.

SWAPO-Namibia

82
37
A se vedea rezolutiile nr. 2918/1972, si 3102/1973 a Adunarii Generale a ONU
38
Spre exemplu Curtea Internationala de Justitie si-a dat aviz consultativ la 26 aprilie 1988 in ce priveste
aplicabilitatea obligatiei de arbitraj prevazuta de Acordul din 24 iunie 1947 privind sediul Natiunilor Unite ,
atunci cand Congresul SUA a adoptat legea contra terorismului (1987) prin care se declara ca ilegala stabilirea
sau mentinerea unui birou al OEP pe teritoriul Statelor Unite. Cu aceasta ocazie Curtea a opinat ca „ Statele
Unite ale Americii , ca parte a acordului dintre Organizatia Natiunilor Unite si Statele Unite ale Americii ,
referitor la sediul ONU, din data de 26 iunie 1947, sunt obligate in conformitate cu sectiunea 21 a acestui acord,
sa recurga la arbitraj pentru reglementarea diferendului ce le opun ONU.”

14
 În 1974 Africa de Sud încă administra Africa Germană de Sud-Vest în termenii
mandataţi la sfârşitul primului război mondial, când Germania a trebuit să renunţe la
coloniile sale în favoarea aliaţilor.
Organizaţia Populară a Africii de Sud- Vest (SWAPO) a devenit un militant tot mai
important începând cu 1959, iar aripa sa politică Armata Populară de eliberare a Namibiei
(PLAN) a fost formată în 1962. La începutul anului 1966, primul rus antrenează SWAPO
care aveau baza în Zambia. Prima lor incursiune în Africa de Sud-Vest a avut loc în
septembrie 1965, iar a doua în martie 1966. Prima confruntare majoră dintre unităţile sud-
africane şi SWAPO a avut loc la data de 26 august 1966, declanşându-se un lung război
care a durat aproximativ 23 de ani cunoscut sub denumirea de “Războiul de Frontieră”.
Întâlnirea mai multor lideri în 19 aprilie 1960 a avut ca urmare crearea SWAPO, având ca
preşedinte pe şeful Tanzaniei Sam Nujoma. În iunie 1960 acesta a apărut în faţa
Comitetului Naţiunilor Unite. Eforturile judiciare de a termina mandatul Africii de Sud
asupra Africii de Sud-Vest au început în 1961. În 1966 Adunare Generala ONU adoptă
Rezoluţia 2145 prin care revocă mandatul Republicii Africa de Sud , iar în 1968 numele
teritoriului este schimbat în Namibia. La 21 iunie 1971 prezenţa continuă a Republicii
Africa de Sud în Namibia este declarată ilegală iar în 1976 Adunarea Generala ONU
recunoaşte Swapo ca reprezentantul unic şi autentic al poporului namibian.
Lupta armată de eliberare a Namibiei de sub dominaţia sud-africană a început lângă
Ongulumbashe în provincia centrală Owambo pe 26 august 1966 când primele focuri de
armă s-au înregistrat între aripa armată a SWAPO , Armata Populară de Eliberare a
Namibiei (PLAN) şi poliţia sud-africană. Conflictul armat a escaladat enorm când regimul
colonial portughez din Angola (vecina de nord a Namibiei) s-a prăbuşit în 1975.
Guvernul angolez devine aliatul SWAPO, iar ţara devine o bază permanentă de unde
SWAPO poate să opereze împotriva forţelor de securitate sud-africane. În 1978 Grupul
Vestic de Contact, compus din Marea Britanie, Canada, Franţa, RFG şi SUA, a înaintat o
propunere Naţiunilor Unite de a rezolva disputa namibiană. Planul de soluţionare cunoscut
ca Rezoluţia 435 a fost acceptat de către Africa de Sud, SWAPO, statele din prima linie
(Angola, Botswana, Nigeria, Tanzania, Zambia, Zimbabwe) şi de către majoritatea
facţiunilor interne.
Rezoluţia 435 prevedea o tranziţie paşnică la independenţă în urma unor alegeri libere
şi democratice pentru a se forma o adunare constituantă, sub supravegherea şi controlul
Naţiunilor Unite.

Organizaţia pentru eliberarea Palestinei

Înainte de AL NABA, Înaltul Comitet Arab pentru Palestina, condus de Haj-Amin Al

Husseini, a decis să constituie un guvern pentru a umple golul la sfârşitul mandatului
britanic asupra Palestinei. În toamna anului 1948 chestiunea devine urgentă şi la 23
septembrie guvernul tuturor palestinienilor a fost creat sub conducere lui Ahmad Hilmi
Abdel Baky. În sprijinul noului guvern, Înaltul Comitet Arab a convocat întrunirea
Consiliului Naţional Palestinian la 1 octombrie 1948 (Gaza). Cu această ocazie a fost
acordat sprijin guvernului ce se întemeia pe Declaraţia de Independenţă a Palestinei în
cadrul frontierelor internaţionale. Guvernul a fost acceptat de toate statele arabe, cu
excepţia Iordaniei, care a opus o rezistenţă activă. Guvernul a fost invitat şi a participat în
30 octombrie la reuniunea Consiliului Ligii Statelor Arabe. Palestina a fost reprezentată în
cadrul Ligii de Abdel Baky. În septembrie 1963 Consiliul Ligii decide că Ahmed Al-
Shukairy îl va inlocui pe Abdel Baky, ca urmare a decesului acestuia din urmă. Decizia
Consiliului a arătat că este timpul pentru poporul palestinian să-şi ia cauza în propriile
sale mâini şi este de datoria statelor arabe să-i asigure acestuia oportunitatea de a-şi

15
 exercita acest drept. În ianuarie 1964 preşedinţii statelor arabe se reunesc la Summitul de
la Cairo unde s-a decis la 13 ianuarie să se treaca la organizarea poporului arab (to
organise the Palestinian people) şi să-i permită să-şi ia rolul său în eliberarea ţării lor,
precum şi la autodeterminare.
Summitul l-a mandatat pe Ahmed Al Shukairy să contacteze poporul palestinian şi statele
arabe cu scopul de a se ajunge la bazele necesare pentru crearea unei entităţi palestiniene.
Sprijinul preşedintelui Nazer al Egiptului a fost crucial în această perioadă.
În cadrul primei conferinţe palestiniene ţinută la Ierusalim la 28 mai 1964 s-a stabilit
înfiinţarea OEP39, ca fiind entitatea palestiniană. S-a adoptat Declaraţia de înfiinţare a
organizaţiei şi Carta Naţională Palestiniană. Conferinţa a decis să se transforme ea însăşi
în Consiliul Naţional Palestinian. Au adoptat legea fundamentală a organizaţiei, iar
Shukairy a fost ales preşedintele comitetului executiv al PLO. Carta Naţională
Palestiniană conţine o introducere şi 29 de articole, definind palestinienii ca fiind acei
cetăţeni arabi care au trăit în Palestina până în 1947, atât cei rămaşi , cât şi cei expulzaţi,
precum şi orice copil născut din tată palestiniano-arab după această dată. Carta i-a
considerat pe evreii de origine palestiniană ca fiind palestinieni dacă sunt doritori să
trăiască în pace şi să fie loiali Palestinei. S-a considerat despărţirea Palestinei care a avut
loc în 1947 şi înfiinţarea Israelului ca fiind nulă şi ilegală, indiferent de trecerea timpului.
Aceeaşi poziţie a fost luată şi în ceea ce priveşte Declaraţia Balfour şi Sistemul de mandat
palestinian. Carta a indicat de asemenea că organizaţia n-a exercitat nici o suveranitate
teritorială după West Bank, în regatul Iordaniei, Fâşia Gaza şi zona Himmah. Activităţile
sale au fost la un nivel popular în cadrul de eliberare, organizare, politic şi financiar.
Urmare a conferinţei, departamentele organizaţiei au deschis birouri în Ierusalim şi
birouri reprezentanţe în statele arabe. Consultările au condus la înfiinţarea unităţilor
armate palestiniene, în inţelegere cu statele arabe şi unităţile de comandă arabe.
A patra sesiune a conferinţei s-a ţinut la Cairo între 10-17 iulie 1968 marcând
începutul a ceea ce poate fi numit a doua etapă în istoria OEP. Consiliul a adoptat
amendamente la Cartă, înfiinţând practic una nouă cu un nume nou: Palestinian National
Chart. Noua Cartă prevede clar independenţa naţională precum şi exerciţiul forţelor
armate. Se face referire la unitatea arabă şi la rolul de avangardă a poporului palestinian
pentru eliberarea teritoriului lor. Mai mult, se arată o identitate palestiniană distinctă şi
rolul conducător al OEP în lupta pentru eliberarea Palestiniei. Carta arată deasemenea
natura colonialistă şi expansionistă a mişcării sioniste.
O altă dezvoltare importantă în istoria PLO a avut loc in 1988, aproape la un an după
începerea Intifadei palestiniene, odată cu a 19-a sesiune a PNC în Algeria. Sesiunea a
adoptat la 15 noiembrie 1988 Declaraţia de Independenţă a Palestinei, precum şi un
comunicat politic. Declaraţia acceptă Rezoluţia 181(II) din 1947 a Adunării Generale iar
comunicatul acceptă Rezoluţia Consiliului de Securitate 242 din 1967.
A 21-a sesiune a PNC s-a ţinut pentru prima oară din 1966 în oraşul Gaza din
Palestina. În cadrul sesiunii s-a votat cu majoritate abrogarea acelor reglementări din
Carta PLO care sunt contrare schimbului de scrisori între PLO şi guvernul Israelului de la
9 şi 10 septembrie 1993.
Din păcate în prezent relaţiile dintre Israel şi OEP s-au deteriorat considerabil datorită
numeroaselor prejudicii materiale şi victime omeneşti cauzate de atacurile forţelor din
ambele tabere.
În prezent este semnalată existenţa mai multor organizaţii şi grupări ce se pretind
insurgenţi, desfăşurând operaţiuni în forţă şi promovând activităţi teroriste.40

39
P.L.O. –Palestine Liberation Organisation
40
A.S.G. (Filipine), Al-Quaida, Aum Shinrikyo (Japonia), ETA –Spania, Hamas – Palestina, Hezbollah-Libia,
IRA – Irlanda, PKK – Turcia, LTTE – Sri Lanka, MRTA – Peru etc.

16
 Armata Republicană Irlandeză(IRA)

IRA este organizaţie dedicată luptei împotriva dominaţiei britanice în Irlanda de

Nord. Aceasta s-a format pe fondul confruntărilor dintre catolici şi protestanţi, în Ulster,
din vara anului 1969 ;deşi au fost desfăşurate trupe britanice pentru a restabili ordinea
catolicii au considerat că nu s-au luat măsuri suficiente în sprijinul lor. De atunci IRA a
condus operaţiunile de gherilă împotriva armatei britanice şi a poliţiei. În acest
conflict,unul dintre episoadele cele mai dramatice, cunoscut sub denumirea de Duminica
Sângeroasă s-a petrecut în Londonberry la 30 ianuarie 1972 când trupele britanice au ucis
13 catolici neînarmaţi. Evenimentul a proliferat activităţile violente ale IRA.

Mişcarea Separatistă Bască (ETA)

Aceasta a fost fondată de militanţi desprinşi din grupul EKIN în 1962 care pretind că
luptă pentru independenţa regiunii basce. Deşi scopul mişcării teroriste era să pună capăt
regimului Franco şi să-l înlocuiasca cu un sistem socialist, în prezent scopul este de a
separa regiunea bască de Spania şi a se constitui într-un stat independent. Ţintele ETA
sunt ofiţerii de poliţie, soldaţii şi persoanele oficiale. ETA ţine legături strânse cu IRA
,semnând chiar şi o întelegere în aprilie 1972 ,act la care s-a alăturat şi Frontul Breton de
Eliberare. În august 1983 a avut loc o adunare între reprezentanţii Catalania Tierra Libra,
bascii , ETA, mişcarea de eliberare corsicană ,IRA şi KADEK .

P.K.K.(Turcia)

În anii `70 au avut loc o serie de mişcări ale tinerilor din întreaga lume, precum şi în
Turcia. Abdullah Oçalan, Kesire Yldirim , Haky Karaer, Cemil Bayik , Kemal Pir,
membrii ai Universităţii din Ankara , au pus bazele în 1974 fundaţiei Kadek. Preşedintele
fundaţiei , cunoscut sub denumirea de “pionier” este responsabilul cu administrarea
acesteia şi acţiunile sunt ordonate de acesta (acţiuni criminale, propagandă, contrabandă şi
strategia organizaţiei). Obiectivul declarat al organizaţiei este de a crea “Kurdistanul
Democratic Unit” în zona de est şi sud-est a Anatoliei, Siriei , Iranului şi Irakului.
Organizaţia întreprinde operaţiuni armate, dar ucide numeroşi civili nevinovaţi. Totodată
urmăreşte distrugerea investiţiilor guvernului turc în provincia Anatoliei. Săvârşeşte
sabotaje , urmărind distrugerea infrastructurii, a centrelor industriale, şi a activităţilor
economice , atacând chiar obiective turistice .

17 Noiembrie –Grecia

Activităţile acestei organizaţii reflectă foarte bine faptul că asemenea mişcări se impun
în forţă, dar şi că ţintele lor sunt de regulă bine determinate . În 1975 numele acestei
organizaţii apare pe buzele multor oameni din lume , ca urmare a senzaţionalei asasinări a
şefului CIA de la Atena . În manifestul său ,17 NOV. se defineşte ca fiind o “Aripă
revoluţionară de stânga”. Organizaţia este activă în Atena , iar ţintele sunt misiunile
diplomatice ale SUA , bazele NATO , misiunile turceşti si greceşti, uneori. 17 NOV.a fost
fondată de un grup de studenţi care au cauzat căderea juntei militare (1967-1974). Este o
organizaţie de asasini, adoptând ca model, celula, având foarte puţini membri, şi fără o
strategie de dezvoltare .
Membrii conducători sunt avocaţi , jurnalişti, profesori care comandă şi controlează
nivelele mai joase ale organizaţiei . Scopul organizaţiei este să pună capăt regimului

17
 existent din Grecia şi să creeze o guvernare şi un sistem socialist, să scoată Grecia din
NATO, să închidă bazele americane din Grecia, să pună capăt ocupaţiei turceşti în Cipru
şi să răceasca relaţiile Greciei cu SUA , NATO şi UE. 17 NOV. în mod normal se
angajează în atacuri armate, atentate cu maşină capcană şi atacuri cu rachete. Este
implicată în crima organizată, în special în contrabanda cu arme şi explozibili.

ABU SAYAF- Filipine

Abu Sayaf este cea mai mică şi cea mai radicală grupare separatistă islamică care
operează în sudul Filipinelor. Membrii Abu Sayaf au studiat şi lucrat în Orientul Mijlociu şi
şi-au dezvoltat legături cu mujahedinii în timp ce luptau şi se antrenau în Afganistan. Grupul
este desprins din Frontul de Eliberare Naţională “Moro” din anul 1999 sub conducerea lui
Abdurajik Abubakar Janjalani, ucis într-o confruntare cu poliţia filipineză la 18/12/1998.
Presa arată că locul de conducător a fost luat de fratele său mai mic, Khadafi, care este liderul
grupului format din câteva facţiuni. Sunt implicaţi în atentate cu bombă, asasinate, răpiri şi
extorcări de fonduri pentru promovarea unui stat islamic independent în vestul insulei
Mindanao şi în arhipelagul Sulu, zone din sudul Filipinelor masiv populate de musulmani.
Format din aproximativ 200 de luptători, dar sprijiniţi de mai mult de 2000, mulţi s-au alăturat
grupului datorită perspectivelor financiare.
Este posibil că primesc ajutor extern de la extremiştii islamici din Orientul Mijlociu şi sudul
Asiei. Operează în sudul Filipinelor, precum şi la Manila şi în Malaezia.

AL QAIDA – Afganistan

Este un grup de sprijin multinaţional care finanţează şi orchestrează activităţile

militanţilor islamici din întreaga lume. Scopul organizaţiei este de a răsturna guvernele aşa zis
corupte şi eretice din statele musulmane şi de a le înlocui cu legea islamică Sharia. Al-Qaida
este profund antioccidentală, în mod particular anti-SUA, în care vede duşmanul principal al
Islamului. Bin Laden a arătat 3 reguli religioase care trebuiesc promovate de musulmani în
lupta împotriva SUA:
- încercări de radicalizare a grupărilor islamice existente şi de creare a altora acolo unde nu
există
- susţinerea oricăror activităţi de distrugere a SUA, care sunt văzute ca un obstacol în
refomarea societăţii islamice
- sprijinirea luptătorilor musulmani din Afganistan, Bosnia, Cecenia, Eritera, Kosovo,
Pakistan, Somalia, Tajikistan, Yemen.
Al-Qaida rămâne cea mai renumită şi periculoasă reţea de terorism prin activităţile sale
determinând chiar schimbări în relaţiile internaţionale şi influenţând modificări legate de
zonele de influenţă ale marilor puteri in lume:
- reţeaua a asistat teroriştii egipteni implicaţi în tentativa de asasinat a preşedintelui
Mubarak în 1995
- a săvârşit atentatele din Tanzania şi Kenya asupra ambasadelor SUA
- a pus la cale şi îndeplinit atentatele de la 11 septembrie 2001.

7. Reflecţii privind conflictele în care sunt implicate mişcările care luptă pentru eliberarea
naţională, insurgenţii si organizaţiile de natură teroristă

18
 Conflictele armate internaţionale sunt conflicte între state. Convenţia de la Geneva din
1949 şi Protocolul I au reglementat numeroase probleme umanitare ce sunt create de
asemenea conflicte. Tot complexul de legi privind prizonierii de război, statutul acestora şi
tratamentul aplicabil sunt angrenate în războaiele dintre state.
Potrivit Protocolului no. I din 8 iunie 1977, războaiele de eliberare naţională trebuie
tratate ca şi conflictele cu caracter internaţional. Un război de eliberare naţională este un
conflict în care poporul luptă împotriva unei puteri coloniale, şi-şi exercită dreptul la
autodeterminare. Conceptul de drept la autodeterminare a depăşit în prezent cadrul doctrinar,
fiind acceptat cu caracter de principiu fundamental de către comunitatea internaţională, sigur
că şi din motive umanitare, dar totuşi aplicarea acestuia la situaţii conflictuale specifice este
oarecum controversată.
Sigur că dacă s-ar întocmi o hartă a lumii, s-ar observa că conflictele dintre state sunt
astăzi mai degrabă excepţia, decât regula. Majoritatea conflictelor armate sunt purtate în
teritoriul unui stat şi astfel, sunt conflicte ce nu au caracter internaţional. Una dintre trăsăturile
comune ale unor asemenea conflicte interne constă în intervenţia forţelor armate ale altui stat,
ce sprijină guvernul sau pe insurgenţi.
Regulile de drept umanitar ce reglementează conflictele armate fără caracter internaţional
sunt mult mai simple decât cele corespunzătoare celor care guvernează conflictele
internaţionale. Potrivit art. 3 din Convenţia de la Geneva, părţile dintr-un conflict intern
trebuie să respecte câteva reguli de bază umanitare. Acest articol 3 impune obligaţii nu numai
guvernelor, dar, în acelaşi timp insurgenţilor, fără a le oferi un statut special.
Protocolul adiţional II din 1977 completează art. 3 al Convenţiei de la Geneva cu mai
multe prevederi, oferind astfel o protecţie umanitară mărită în situaţia unui conflict armat
intern. Protocolul II are o sferă de aplicare mai redusă decât cea a art. 3 şi se aplică doar dacă
insurgenţii controlează efectiv o parte din teritoriul naţional.

8. Organizaţiile internaţionale

Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului tratatelor cu o

evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan40. Acestea în prezent contribuie
într-un mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce
presupune şi calitatea sa de parte a acestora, deşi la începutul secolului al XX-lea i-a fost
contestată această calitate. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale
devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre statele
membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor internaţionale. Deşi cu o
capacitate funcţională specifică în limitele competenţei stabilite, organizaţiile
interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea a statelor la încheierea acelor
tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor sale.
Analizând motivele ce au determinat delegarea unor puteri în planul relaţiilor
internaţionale, organizaţiilor, iar ulterior recunoaşterea acestora ca subiecte cu personalitate
juridică internaţională, se constată că acestea corespund mai degrabă spiritului principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional public, decât intereselor private şi temporare ale
statelor. Apariţia acestora este strâns legată de conflagraţiile mondiale, ce au pus omenirea în
faţa unor dezastre greu de imaginat şi de admis, a căror pericol nu putea fi înlăturat prin
puterile fiecărui stat luat în parte. Astfel, credem că menirea principală a organizaţiilor a fost
de a reprezenta o atare reţea de mecanisme internaţionale care să fie capabile a se opune altor
tendinţe pregătitoare unui al treilea război mondial. În acest angrenaj internaţional după cel

40
A se vedea Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag. 84; P. Reuter, Le droit des traites et les accords
internationaux conclus pae les organisations internationales, Miscellanea van der Meersch, 1972, vol.I, pag. 195-
215; Goodspeed, The Nature and Functions of International Organization, New York, 1959

19
de-al doilea război mondial s-a implicat activ şi ţara noastră care a militat şi militează pentru
menţinerea securităţii mondiale şi pentru crearea acelor organisme internaţionale cu o vocaţie
de universalitate al căror scop să fie conform acestui obiectiv. Deseori România şi-a declarat
obiectivul amintit şi a întreprins măsuri cu caracter internaţional în acest sens: “Este necesar
să se creeze condiţii propice pentru asigurarea înfăptuirii principiului universalităţii ONU,
pentru participarea activă şi egală a tuturor statelor la dezbaterea şi adoptarea hotărârilor,
la soluţionarea problemelor internaţionale41”. Sigur că activităţile României în vederea
atingerii acestui obiectiv, al securităţii si organizării păcii nu se reduc doar la activităţile de
după cel de-al doilea război mondial, aceasta militând în perioada interbelică activ în cadrul
Societăţii Naţiunilor şi oferind scenei internaţionale reprezentanţi iluştri, cum a fost Nicolae
Titulescu. Astfel după cum reiese din Pactul constitutiv al Societăţii Naţiunilor, tratatele de
pace ce stabileau noua ordine mondială trebuiau să se sprijine pe principiile promovate de
aceasta.42
Organizarea păcii după primul şi al doilea război mondial putea fi făcută mult mai eficient
prin mijlocirea organizaţiilor internaţionale; puteau prin conferirea atributelor persoanei
juridice internaţionale lua măsuri mai obiective şi implicit echitabile, decât statele în parte.
Nevoia naşterii organizaţiilor internaţionale poate fi frumos subliniată dacă amintim cuvintele
istoricului englez A.F. Pollard: “Distrugerea este uşoară şi mai rapidă decât clădirea…e
nevoie de un om mai înţelept şi de o muncă mai îndelungată, pentru a face pace în locul
războiului”43. În acest spirit al refacerii păcii, precum şi a menţinerii acesteia, odată cu
păstrarea integrităţii frontierelor, renumitul “bărbat de stat cu vederi largi”, Take Ionescu, a
conceput după o analiză profundă a situaţiei internaţionale “un plan genial”44pentru
salvgardarea păcii europene, şi pentru interesul statelor renăscute sau năruite din teritoriile
celor patru imperii prăbuşite (Rusia, Germania, Austro-Ungaria şi Turcia). Acesta a propus ca
încă înainte de a se incepe Conferinţa de pace din 1918 “să se ajungă între Statele
interesate”la o înţelegere amicală cu privire la chestiunile în litigiu, iar ulterior “să se formeze
un bloc compact din România, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia şi Grecia”.45
Organizaţiile internaţionale ca subiecte derivate de drept internaţional sunt părţi ale
tratatelor internaţionale în limita competenţei lor46. Sunt considerate tratate internaţionale atât
acordurile încheiate între un stat şi o organizaţie internaţională 47, cât şi acordurile încheiate
între organizaţii internaţionale.48
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor între state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale din 1986, consacră capacitatea organizaţiilor internaţionale de
a încheia tratate şi prevede că “capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia
tratate este guvernată de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în
planul dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi funcţiunile

41
Poziţia Romaniei cu privire la imbunatatirea si democratizarea activitatii ONU la intarirea rolului sau in
realizarea cooperarii intre toate statele, in vol. Contributii ale Romaniei la solutionarea noilor probleme ale lumii
contemporane, Bucuresti, Ed. Politica, 1975, pag. 43
42
Pactul Societatii Natiunilor face parte integranta din tratatele de pace de la Versailles, Saint-Germain, Trianon
si a fost acceptat de catre parti impreuna cu regulamentele de pace
43
A.F. Pollard, A Sghort History of the Great War, Methnen&Co, London, 1920, pag. 365
44
A se vedea V.V.Tilea, Actiunea diplomatica a Romaniei nov. 1919-mart 1920, Tipografia poporului, Sibiu,
1925, pag 130
45
Take Ionescu, Le Petite Entente, La revue de France, an I, nr. 16, 1 nov 1921
46
A se vedea Louis Delbez, Manuel de droit international public, Paris, 1951, pag 2000, Ph. Jessup,
Modernization of the International Contractual Agreemennts, American Journal of International Law, aprilie
1947, pag 378 si urmatoarele
47
Spre exemplu tratatul privind sediul ONU incheiat la 26 iunie 1947 intre SUA si ONU (Lake Success)
48
Spre exemplu conventiile de la Geneva (1946) privind transferul unor bunuri de la Liga Natiunilor la ONU, of
Ch. Ronsseau, Droit International public approfondi, Paris, 1958, pag 22

20
ei. Pe de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor internaţionale este
determinată precis de către grupurile de state ce le-au fondat.
Fundamentarea capacităţii organizaţiilor de a încheia tratate şi-a găsit în doctrină variate
teorii. Potrivit uneia din teze, organizaţiile pot încheia tratate datorită calităţii de persoană
juridică internaţională. Astfel, se apreciază că acestea fiind entităţi distincte de cele ale
statelor membre, cu caractere specifice şi participând la raporturi juridice internaţionale,
având un statut ce le conferă anumite atribuţii49, rezultă că se manifestă atât faptic cât şi
juridic, ca persoană juridică distinctă. Această personalitate juridică , are un caracter
funcţional în sensul că organizaţia exercită activităţi care le-au fost încredinţate de state.
Teoria personalităţii juridice a fost criticată în doctrină pe motiv că nu oferă o explicaţie
satisfăcătoare despre capacitatea organizaţiei de a încheia tratate, deoarece nu este necesar ca
existenţa ca persoana internaţională să ofere şi capacitatea de a face tratate.50Pe de altă parte,
uneori această trăsătură de a avea personalitate juridică internaţională este expres prevăzută în
actele constitutive ale unor organizaţii, cum este cazul tratatului de la Roma, privind
constituirea Comunităţii Economice Europene (art. 210), ori potrivit art. 176 din Convenţia
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării prevede că autoritatea internaţională a teritoriilor
submarine “posedă personalitate juridică internaţională şi capacitatea juridică care îi este
necesară exercitării funcţiilor şi atingerii scopurilor sale”51.
Potrivit unei alte teze, a competenţei implicite, rolul documentelor constitutive este
hotărâtor în a aprecia limitele capacităţii organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate
internaţionale. Astfel, potrivit juristului britanic Ian Brownlie “Existenţa personalităţii legale
nu sprijină prin ea însăşi capacitatea de a încheia tratate, totul depinzând de termenii
instrumentului de constituire a organizaţiei. Instrumentele constitutive în mod normal nu
conferă o capacitate generală de a încheia tratate, dar aceasta poate fi stabilită prin
interpretarea instrumentului în ansamblul său şi pe calea recurgerii la doctrina atribuţiilor
implicite”52
Indiferent de teoriile care justifică capacitatea organizaţiilor internaţionale, astfel cum
subliniază d-l profesor Victor Duculescu “din examinarea practicii statelor şi doctrinei de
drept internaţional, rezultă fără ambiguitate că în prezent dreptul organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate este generalmente recunoscut atât în practică cât şi în
teorie. Capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia diverse acorduri internaţionale
este dedusă din calitatea acestora de subiecte distincte de drept internaţional”53. În acelaşi
sens profesorul P.K. Menon de la Universitatea Indiilor de Vest din Barbados opinează că
“vorbind în mod general, există patru caracteristici ale unei organizaţii internationale: în
primul rând, aceasta este o asociaţie de state, ca o formă distinctă de asociere de aceea a
indivizilor particulari, a organizaţiilor profesionale sau grupurilor religioase, în al doilea
rând, o organizaţie internaţională are o bază constituţională, un tratat multilateral, care
formează constituţia organizaţiei, în al treilea rând, instrumentul constitutiv va stabili
organele instituţiei, în al patrulea rând, instituţia astfel constituită îşi asumă o identitate
corporală distinctă de aceea a statelor componente membre”.54

49
In special dreptul de a incheia tratate cu statele membre si alte organizatii internationale (art. 42 din Carta
ONU, pentru Consiliul de Securitate si art. 63 pentru Adunarea Generala) Gr. Geamanu, Dreptul international
contemporan, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1965, pag. 575)
50
In acest sens vezi Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, pag 85
51
V. Raluca Miga-Besteliu, Dreptul international, Editura All Beck, 1997, pag 131
52
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Oxford, Clorendon Press, 1966, pag 522, citat de Victor
Duculescu, Dreptul tratatelor, pag 114
53
V. Duculescu, op.cit., pag. 112
54
P.K. Menon International Organizations as Subjects of International Law in Revue de Droit International, no.
1, janvier-mars 1992, pag. 63-64 citat de V. Duculescu in Dreptul Tratatelor, pag 112-113

21
 Doctrina juridică cunoaşte teza conform căreia capacitatea de a încheia tratate este
conferită organizaţiilor internaţionale de o regulă a dreptului internaţional cutumiar55.
În ce priveşte drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor internaţionale considerăm că
acestea se nasc atât în virtutea actului constitutiv ale fiecărei organizaţii în parte, dar şi
datorită personalităţii juridice ale acestora. Este indubitabil faptul că organizaţia va beneficia
de drepturi şi-i vor reveni obligaţiile prevăzute în actul constitutiv la baza căruia se găseşte
acordul de voinţă al statelor ce se leagă prin tratat. În plus, examenul doctrinei juridice şi a
practicii internaţionale precum şi fundamentările teoretice duc la concluzia că, capacitatea
juridică comportă modificări evolutive în timp, incepând cu înfiinţarea primei organizaţii şi
până în prezent. Ceea ce dorim să subliniem este că dacă odată cu înfiinţarea primei
organizaţii nu au fost avute în vedere conferirea anumitor drepturi proprii organizaţiilor,
ulterior acest lucru a fost acceptat şi consacrat, aceasta datorită creşterii importanţei şi rolului
organizaţiilor în relaţiile internaţionale. Pe de altă parte, dacă într-o primă etapă a constituirii
organizaţiilor în doctrină se constată deseori prezenţa teoriilor care contestau existenţa
capacităţii de a încheia tratate a acestora, în prezent este predominant punctul de vedere, care
consideră că organizaţiile internaţionale dispun de o capacitate de a încheia tratate, care
decurge din calitatea lor de subiecte derivate secundare de drept internaţional, create prin
acordul statelor.56
În acest context prin prisma principiului relativităţii efectelor tratatelor, precum şi ţinând
cont de faptul că regulile dreptului internaţional au la bază acordul de voinţă al statelor,
considerăm că drepturile şi obligaţiile ce revin organizaţiilor nu decurg doar în virtutea actului
lor constitutiv, ci şi datorită personalităţii juridice ale acestora. Fiind acceptată ca subiect de
drept internaţional, personalitatea juridică a acestora este opozabilă erga omnes, astfel încât
aceasta poate să influenţeze sursele primare ale dreptului internaţional57. Astfel, Curtea
Internaţională de Justiţie în avizul său consultativ (1971) privind “Consecinţele juridice
pentru state a continuării prezenţei Africii de Sud în Namibia, dispusă de ONU, întrucât
reprezintă o situaţie juridică opozabilă erga omnes, deci şi statelor nemembre ONU face ca
prezenţa acesteia în Namibia, după această dată să devină ilegală”58.
Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile internaţionale se numără
dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele membre, beneficiază de imunitate de
jurisdicţie pentru actele şi activităţi efectuate de organizaţii, dreptul de protecţie a agenţilor
organizaţiei, dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri.
Asemenea drepturi consacrate prin diverse convenţii sunt esenţiale pentru desfăşurarea
activităţii organizaţiilor internaţionale şi atingerea obiectivelor pentru care a fost constituită.
Astfel, spre exemplu, la 13 feb. 1946 , Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia cu
privire la privilegiile şi imunităţile Naţiunilor Unite, care a fost înregistrată ex officio de
secretariatul ONU la 14 dec. 1946.59
Această înregistrare, de altfel, a constituit şi unul dintre argumentele tezei potrivit căreia
organizaţia internaţională poate să fie parte la un tratat ce reglementează privilegiile şi
imunităţile sale, deoarece măsura înregistrării este luată în mod uzual atunci când organzaţia
este parte.60
În ce priveşte capacitatea organizaţiilor internaţionale de a formula o reclamaţie
internaţională împotriva unui stat este relevant în materie Avizul consultativ (1949) al Curţii
Internaţionale de Justiţie în legătură cu “prejudiciile suferite in serviciul ONU”, când
Adunarea Generală a solicitat să i se precizeze dacă poate formula o asemenea reclamaţie în
55
A se vedea Ion M. Anghel, op.cit., pag. 86
56
A se vedea V. Duculescu, N. Ecobescu, op.cit., pag 113
57
Legea internationala si cutuma
58
I.C.J. Reports, 1971, pag 133
59
V. Duculescu, N. Ecobescu, op.cit., pag 121
60
A se vedea Ion M. Anghel, op.cit., pag 87

22
locul unuia dintre funcţionarii săi, respectiv în locul Contelui Bernadotte care în exerciţiul
funcţiunii sale, de mediator al ONU in Palestina, fusese asasinat. Avizul C.I.J. a fost
afirmativ.
În doctrina juridică 61 se distinge între tratatele încheiate de către o organizaţie
internaţională pe contul său propriu, în calitate de persoană juridică distinctă de statele
membre, şi categoria tratatelor încheiate de către o organizaţie internaţională tinzând spre
integrare. În prima categorie sunt incluse alte două subcategorii: tratate încheiate cu alte
organizaţii internaţionale62 şi tratate încheiate cu state.63
Una dintre probleme interesante pe care le evidenţiază doctrina, în funcţie de soluţionarea
căreia se leagă efecte juridice deosebite, va rămâne controversata capacitate a organizaţiilor
internaţionale de a avea o voinţă egală cu a statelor suverane, sau s-ar impune ca voinţă a unei
superputeri64 în raport de cea a statelor. În acest sens amintim că există o anumită tendinţă în
practica internaţională ca organizaţiile să-şi consolideze autoritatea transformându-se într-un
centru de decizii autonome. În plus, necesităţile vieţii internaţionale, interesele statelor pot
determina o asemenea consolidare a autorităţii organizaţiilor. Nu întâmplător renumitul
profesor Paul Fauchille remarca înca la începutul secolului XX că “Aşa cum nu există vreun
sistem de mijloace legale, menit să asigure respectarea dreptului internaţional, să reprime
violările şi să restabilească ordinea prin soluţionarea echitabilă a conflictelor născute între
state, unii visători au crezut deseori într-o organizaţie specifică a mai multor state. 65”
Apariţia şi dezvoltarea deosebită a organizaţiilor internaţionale rămâne o trăsătură
specifică a dreptului internaţional contemporan, iar activitatea acestora contribuie cu siguranţă
în mod pozitiv la dezvoltarea dreptului internaţional.

Alte entităţi politice decât statele, naţiunile care luptă pentru eliberare, şi organizaţiile
internaţionale, nu sunt subiecte ale dreptului tratatelor, dar problema participării la convenţii
internaţionale s-a pus în cadrul Naţiunilor Unite. În cazul unor teritorii care nu accedaseră la
independenţă deplină, şi a mişcărilor de eliberare, “în conformitate cu practica ONU”, s-a
acordat statutul de observator acestora.
În cadrul Conferinţei de la Geneva pentru continuarea şi dezvoltarea dreptului umanitar
s-a pus problema participării de entităţi nestatale, iar în 1974, Guineea Bissau a fost acceptată
la Conferinţa din acel an.
În ce priveşte societăţile transnaţionale, deşi influenţa lor în planul relaţiilor internaţionale
este în vădită creştere, ele nu pot fi considerate ca subiecte de drept internaţional public
deoarece nu beneficiază de caracterele statale şi nici nu au vreun scop pe care-l urmăresc în
mod tradiţional subiectele dreptului internaţional public.
Relativ la subiectele dreptului internaţional, în prezent, teoria şi practica dreptului
internaţional aduc cu o intensitate crescândă problema individului ca persoană fizică.
Individul, se apreciază că nu poate avea personalitate juridică internaţională deplină, acesta
fiind doar un destinatar mediat al normei de drept internaţional, şi mai ales acesta nu este
creator al normei. Cu toate acestea, individul se găseşte în centrul preocupărilor unei părţi a
dreptului internaţional public, exercită o anumită capacitate procesuală în planul relaţiilor
61
Suzanne Bastid, Les traites dans la vie internationale. Conclusion et effects, Paris, 1985, pag 225 si urm.
62
Ex. Potrivit art. 63 din Carta ONU, Consiliul Economic si Social al ONU incheie acorduri cu institutiile
specializate din sistemul Natiunilor Unite
63
Asemenea tratate se caracterizeaza printr-o mare varietate: acordurile de sediu, acordurile de gestiune, de
asistenta tehnica, acorduri OPEX, sau OPAS, acordurile de garantii ale AIEA, acordurile de imprumut,
acordurile privind operatiunile de mentinere a pacii, acorduri privind privilegii si imunitati, mandate si acorduri
de tutela.
64
A se vedea Clyde Eagleton, International Government, NY, 1948, pag 478 si urm; Ph. Jessu, A Modern Law
of Nations, NY, 1952, pag. 185
65
A se vedea pe Paul Fauchille, Traite de droit international public, Paris, Tom I-er, Librairie Arthur Rousseau,
1922, pag 168

23
internaţionale66, are responsabilităţi în acest plan67, participă uneori direct la crearea dreptului
internaţional şi, în consecinţă, problema poziţiei sale în dreptul internaţional este susceptibilă
de o viitoare evoluţie.

CONCLUZII

În doctrina juridică, de regulă, s-a apreciat că, calitatea de subiect de drept

internaţional public o presupune şi pe aceea de subiect al dreptului tratatelor. Astfel, părţile
tratatelor internaţionale pot fi numai subiectele de drept internaţional, adică statele, naţiunile
care luptă pentru eliberare, precum şi organizaţiile internaţionale în limitele competenţei lor.68

Problematica abordată, şi anume calitatea de subiect de drept internaţional public,

considerăm că nu este una închisă. Dimpotrivă, evoluţia excepţională69 a dreptului
internaţional public îşi lasă amprenta şi asupra acelor subiecte de drept ce îşi exercită drepturi
ori le incumbă obligaţii în cadrul unor relaţii internaţionale a căror reglementare este dată de
norme ale dreptului internaţional public. Astfel, rămâne la fel de actuală afirmaţia
profesorului Louis Le Fur în cursul său de drept internaţional pe care îl preda la începutul sec.
XX la Facultatea de Drept din Paris: „Dreptul internaţional este în prezent în plină evoluţie”70
Aşa cum se cunoaşte, statele sunt cu siguranţă subiectele cele mai importante ale
dreptului internaţional public. Dealtfel, o lungă perioadă de timp, acestea au fost considerate
singurele subiecte de drept internaţional public. Această situaţie istorică dată ne permite prin
analiza elementelor constitutive statale, să înţelegem care au fost criteriile avute în vedere în a
se aprecia Statul ca subiect al raporturilor juridice internaţionale.
În doctrină sunt întâlnite numeroase definiţii ale statului, fără însă a exista diferenţieri
foarte mari. Cu toate acestea, unele definiţii sugerează mult mai pregnant rolul statului în
planul relaţiilor internaţionale.
Astfel, statul este apreciat ca „subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional
având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional”71.
Într-o definiţie clasică statul apare ca o grupare de oameni, aşezaţi pe un teritoriu fix şi
supuşi unei autorităţi suverane menite să realizeze binele comun al colectivităţii în
conformitate cu principiile de drept72.
Identificându-se elementele ce caracterizează personalitatea juridică de tip statal
doctrina şi practica internaţională confirmă, aşa cum rezultă dealtfel din textul Convenţiei
privind drepturile şi obligaţiile statelor (Montevideo 1933), că acestea sunt următoarele:
populaţia (reprezentând o colectivitate permanentă organizată şi relativ numeroasă),
teritoriul (cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane), o autoritate guvernamentală

66
Spre exemplu, potrivit Protocolului no. 11 al C.E.D.O., individul are calitatea de parte contencioasa in fata
Curtii, in contradictoriu cu statul chemat sa raspunda pentru violarile invocate.
67
A se vedea Adrian Patrascu, Traditii romanesti in contextul actiunii pentru instituirea Curtii Penale
Internationale, in Drept si relatii internationale, Editura V.I.S. Print, Bucuresti, 2002, pag. 622 si urm.
68
A se vedea Grigore Geamanu, op.cit., pag.479-480
69
A se vedea Dumitru I. Mazilu, Globalizarea, dreptul si relatiile internationale in Drept si relatii internationale,
pag.13 si urm.,
70
Precis de Droit International Public, Libraire Dalloz, Paris, 1931, pag.6
71
A se vedea Al. Bolintineanu s.a., Drept international contemporan, ed. All Beck, 2000, pag. 71; Raluca Miga
Beşteliu, op.cit, p.82; citat J.G.Starke, Introduction to International Law, London,1989, p.54
72
De la Bigne de Villeneuve, Traite general de l’Etat, Sirey, 1929, pag.527

24
 independentă în luarea deciziilor (dispune de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi
asupra unei populaţii stabilite) şi „capacitatea de a intra în relaţii cu alte state”.
Având în vedere consideraţiile anterioare, reiese în evidenţă că prezenţa cumulativă a
celor patru elemente, pentru a vorbi de personalitate juridică de tip statal, este foarte greu de
întâlnit cu excepţia statelor propriu-zise. Pe de altă parte, ivirea în raportul supus analizei a
necesităţilor ce ţin de interdependenţa conceptului conţinut-formă, evidenţiază scopul, dar şi
exigenţele impuse de dreptul internaţional public.
Referitor la aspectul formei (îndeplinirea celor patru condiţii), întrebarea care s-ar
ridica este dacă statele, subiecte primordiale ale dreptului internaţional public creându-şi o
ordine juridică proprie, căreia să i se supună, prin exercitarea unor drepturi, şi foarte
important, prin asumarea unor obligaţii, ar accepta ca acest sistem juridic să fie opozabil şi
altor entităţi juridice, altele decât statul.
O asemenea acceptare ar putea să fie determinată de următoarele cauze:
1) nevoi exclusiv funcţionale ale sistemului juridic.
2) nevoi politice ale comunităţii internaţionale.
3) preeminenţa unor drepturi naturale.
Considerăm că nevoile funcţionale ale sistemului juridic s-ar grupa în esenţă cu privire
la acele mecanisme juridice ce, având efecte juridice pe planul dreptului internaţional, şi
anume în legătură cu statele, în mod necesar dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice
internaţionale publice. Bunăoară, sesizarea înaintată Curţii Europene a Drepturilor Omului
pune în mişcare un mecanism judiciar, ce verifică conduita justiţiară a unui stat în planul
drepturilor omului şi faţă de un act internaţional: Convenţia Europeană.
Ori, anvergura acestui mecanism, indiscutabil se identifică într-un plan al dreptului
internaţional public, iar nu în planul dreptului intern, acesta din urmă, nemaiavând decât un
rol probator şi reprezentând doar punct de referinţă.
Firesc se naşte întrebarea: apare individul ca subiect de drept internaţional public?
Trecând la cauza nevoilor politice, problematica legată de aceasta credem că este
strâns legată de echitate şi existenţa sistemului juridic, deoarece în mod evident nevoile
politice nu pot depăşi exigenţele echităţii dacă dorim să ne raportăm la un sistem juridic. Cu
toate acestea, întrebarea care se ridică firesc este cine va aprecia dacă exigenţele echităţii sunt
satisfăcute: comunitatea internaţională sau potenţialul subiect de drept internaţional public.
Astfel, nevoi politice aduc în sfera comunităţii internaţionale mişcările pentru eliberare
naţională; de asemenea, în materia succesiunii statelor, autodeterminarea permite crearea de
noi subiecte cu personalitate juridică de tip statal: dar recunoaşterea oricăruia dintre acestea de
către alte subiecte de drept internaţional public are vreo relevanţă asupra calităţii de subiect de
drept internaţional public?
Bineînţeles că preeminenţa unor drepturi naturale, ca şi cauză a apariţiei de noi
subiecte de drept internaţional, poate fi una dintre explicaţiile cele mai lesnicioase. Cu
toate acestea, rămân alte probleme mult mai greu de lămurit: care sunt aceste drepturi
naturale, cui revin, şi dacă acestea nu coincid cu drepturile naturale ale individului dacă
privim categoria drepturilor omului ca având acest caracter.
Este evident că toate aceste cauze nu pot fi niciodată separate, pe de o parte, unele de
altele, iar pe de altă parte toate împreună de efectele pe care le produc.
Ca urmare, nu putem decât să concluzionăm că fenomenul-cauză al apariţiei de noi
subiecte de drept internaţional public este unul deosebit de complex, şi numai o continuare
a procesului de codificare pe planul dreptului internaţional poate să aducă o lumină mai
clară asupra acestuia.
În doctrina juridică, problema calităţii de subiect de drept internaţional public există
cu siguranţă, reieşind din însăşi prezentările care se fac în materie. Astfel se arată că
„pentru identificarea unui subiect de drept internaţional este necesar să se constate dacă

25
 acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaţionale, dacă are deci
capacitate juridică de a acţiona pe plan internaţional” 73. Credem că elementul capacitate
juridică apare într-un prim plan, iar acest proces este în plină desfăşurare, finalitatea
acestui proces exprimându-se prin faptul ca acest element să ajungă singurul criteriu de
apreciere a calităţii de subiect de drept internaţional public.
Procesul despre care aminteam este credem evidenţiat şi de apariţiile doctrinare ale
acestor subiecte. Astfel, subiectul de drept internaţional public a mai fost identificat ca:
a) titularul de drepturi şi obligaţii pe planul dreptului internaţional.
b) titularul dreptului de a intenta o acţiune la un tribunal internaţional.
c) titularul unor interese în privinţa cărora există prevederi în dreptul internaţional74.
În acest sens, potrivit avizului consultativ, dat la cererea Adunării Generale a ONU
(1949) asupra „prejudiciilor suferite în serviciul ONU”, Curtea Internaţională de Justiţie a
considerat că „50 de state reprezentând o majoritate a membrilor comunităţilor
internaţionale au puterea, conform dreptului internaţional, de a crea o entitate posedând
personalitate juridică obiectivă şi nu numai una recunoscută doar de ele”.
Este evident că o asemenea „asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o
constituţie şi organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor
membre”75, apare ca un subiect de drept internaţional public de sine stătător. Cu toate
acestea rămâne întrebarea dacă aceste organizaţii internaţionale au o personalitate juridică
opozabilă, „erga omnes”, şi dacă nu este necesar un acord tacit sau expres al statelor
membre.
Tot în planul dreptului internaţional apar popoarele şi mişcările de eliberare naţională,
care sunt acceptate în genere ca subiecte de drept internaţional. Pe de altă parte, în mod
necesar, se arată că recunoaşterea calităţii nu depinde de capacitatea internaţională, şi
anume de acţiona în planul dreptului internaţional, ci de întrunirea unor elemente ale
personalităţii juridice de tip statal, şi anume să aibă organe proprii de conducere, un
teritoriu (eliberat) şi forţe organizate care să poarte lupte de eliberare.
În doctrină se arată că aceste subiecte de drept, au o capacitate internaţională
limitată76.
Astfel, exemplificativ este că reprezentanţii mişcărilor de eliberare naţională primesc
invitaţii la conferinţele internaţionale fără a putea avea drept de vot77.
Multe alte discuţii în legătură cu calitatea de subiect de drept internaţional public se
ridică şi în privinţa organizaţiilor neguvernamentale, a societăţilor transnaţionale şi chiar a
individului. În acest sens, în dreptul internaţional public noua apariţie o reprezintă
individul, despre care exemplificăm că, atunci când i se încalcă drepturi fundamentale, are
capacitate procesuală în planul dreptului internaţional.
În concluzie, apreciem că evoluţia dreptului internaţional public poate determina ca
în viitor singurul criteriu pentru stabilirea calităţii de subiect de drept internaţional public
sa-l reprezinte capacitatea de a acţiona în planul raporturilor internaţionale, bineînţeles,
făcându-se astfel o diferenţiere doar de natură funcţională a acestei capacităţi.
Referindu-se la evoluţia dreptului internaţional, domnul prof. Victor Duculescu sublinia
următoarele: „Ca o consecinţă a afirmării preocupărilor pentru protecţia şi respectul
drepturilor omului, Consiliul Europei a statornicit un mecanism juridic instituţional
deosebit de eficace-Curtea Europeană a Drepturilor Omului-care, ca o consecinţă a punerii
în aplicare a Protocolului nr. 11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, permite un
73
A se vedea Drept international public, Raluca Miga Besteliu, ed. All, 1997, pag. 82
74
Ibidem
75
Definitia organizatiilor internationale propusa de Comisia de Drept International
76
A se vedea Bokorne Szego Hanna, Nemzetkozi Jog, pag. 19 si urm.
77
Ex. Conferinta ONU despre dreptul maritim la care au participat si reprezentanti ai Ligii Arabe si a
Organizatiei Unitatii Africane.

26
 acces direct al indivizilor la acest important forum jurisdicţional european” 78. Asfel, se
readuce în prim plan rolul valorilor sociale şi supremaţia forţelor morale79 în crearea
dreptului.

BIBLIOGRAFIE

1. V. Duculescu, G. Duculescu, Justiţia Europeană – mecanisme deziderate şi

perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002

78
A se vedea Victor Duculescu si Georgeta Duculescu, Justitia Europeana – mecanisme, deziderate si
perspective, ed. Lumina Lex, Buc, 2002, pag. 21
79
Georges Ripert, Les Forces Creatices du Droit, Paris, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1955,
pag.VII

27
2. V. Duculescu, N. Ecobescu, Dreptul tratatelor, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995
3. De la Bigne de Villeneuve, Traite de l’Etat, Sirey, 1929
4. L. Le Fur, Precis de Droit International Public, Libraire Dalloz, Paris, 1931
5. J.G. Starke, Introduction to International Law, London, 1989
6. G. Ripert, Les Forces Creatices du Droit, Paris, Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, 1955
7. P. Fauchille, Traite de Droit International Public, paris, Tom I-er, Librairie Arthur
Rousseau, 1922
8. S. Bastid, Les traites dans la vie internationale. Conclusion et effects, Paris, 1985
9. M. Niciu, Drept internaţional public, Ed. Fundaţia Chemarea - Iaşi, 1993
10. M. Niciu, Introducere in dreptul spaţial, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1992
11. N. Tatomir, Dreptul internaţional contemporan, Ed. Univ. A.I.Cuza - Iaşi , 1972
12. C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix - Iaşi, 1993
13. D. Popescu şi alţii, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucuresti, 1994
14. D. Popescu şi alţii, Sistemul principiilor dreptului internaţional, Ed. Academiei,
Bucuresti 1986
15. I. Deaconu, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă Şansa SRL Bucureşti,
1995
16. I. Deaconu, Norme imperative de drept internaţional, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977
17. A. Bolintineanu, Dreptul internaţional contemporan, Monitorul Oficial, Bucureşti,
1995
18. A. Bonciog, Drept diplomatic, Editura Pandeia, Bucureşti, 1997
19. R. M. Beşteliu, Drept internaţional,Ed. ALL, Bucureşti, 1997
20. V. Creţu, Drept internaţional public, Editura Fundaţiei "România de mâine",
Bucureşti, 1999
21. N. Daşcovici, Drept internaţional public, Ed. Facultăţii de Drept Bucureşti, 1946
22. R. Iorgu, Dreptul internaţional public în antichitate, Institutul de Arte Geografice
"Carol Gobl", Bucureşti, 1914
23. D. Mazilu, Dreptul mării, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1980
24. D. Mazilu, Dreptul păcii, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999
25. R. Felkham, Introducere în dreptul si practica diplomaţiei, Ed. ALL, Bucureşti, 1997
26. I. Cloşca, S. Suceava, Drept internaţional umanitar, Casa de Edit. si Presă "Şansa"
SRL. Bucureşti, 1992

28
27. I. M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, ed. 2-a, 2000
28. I. M. Anghel, Drept diplomatic si consular, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996
29. E. Glaser, Reguli de interpretare a tratatelor, Ed. Academiei , Bucureşti,1968
30. Şt. Năstăsescu, Suveranitatea si cronica relaţiilor internaţionale, Ed. Politica, Bucureşti
1976
31. L. Talpa, Securitatea europeana, Ed. Politica, Bucureşti 1975
32. S. Cerna, Argumente pentru o nouă politică economică, Ed. Helicon, Timişoara, 1995
33. H. Grotius, Despre dreptul războiului si păcii, Ed. Ştiintifica, Bucureşti, 1968
34. I. Condurachi, Diplomaţi români în trecut (sec xiv - xviii), Braşov, 1937
35. I. Potenchin, Istoria diplomaţiei, Ed. Cartea rusă, Bucureşti, 1947
36. M. Maliţa, Diplomaţie, şcoli şi instituţii, Edp, Bucuresti, 1975
37. M. Malita, Teoria si practica negocierilor, Ed. Politică, Bucureşti, 1972
38. Dicţionar diplomatic, Ed. Politică, Bucureşti, 1979
39. M. Buzatu si alţii, Titulescu si strategia păcii, Ed. Junimea - Iaşi 1982
40. Fundaţia Europa Titulescu, Politica externă a României, Ed. Enciclopedica, Bucureşti,
1994
41. I. Grecescu, Nicolae Titulescu - concepţie juridică si diplomatică, Ed. Scrisul
românesc, Craiova, 1982
42. Organizaţia Tratatului de Nord, Manual NATO, Ed. Minerva, Bucureşti, 1997
43. P. Marie Dupuy, Droit international public, Precis Dalloz, Paris, 1992
44. P. Manin, Droit international public, Masson, Paris New York, Barcelone Milan, 1979
45. David Ruzie, Droit international public, Dalloz, 1978
46. M. Akehurst, A modern introduction to international law, sixth Edition, London, 1987
47. M. P. Tandon, Public international law, Allahabad Law Agency, 1992
48. Revista Româna de Studii Internaţionale
49. C.Eagleton, International Government, NY, 1948
50. Ph.Jessup, Amodern Law of Nations, NY, 1952
51. Drept şi relaţii internaţionale , curs postuniversitar Academia de Politie Al.I.Cuza,
ed.V.I.S.Print, Bucureşti, 2002
52. R.Redslob, Le principe des nationalites, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1930
53. V.V.Tilea , Acţiunea diplomatică a României, Tipografia Poporului Sibiu, 1925

29
54. I.Brownlie, Principles of Public International Law, Clarendon Press, Oxford, 1966
55. A.F.Pollard, A Short History of the Great War, Methnen&Co, London, 1920
56. American Journal of International Law
57. La Revue de France
58. Ch.Rousseau, Droit International Public approfondi, Paris, 1958
59. McNair, The Law of Treates,Oxford, Clarendon Press, 1961
60. A.Cassese, Le droit international dans un monde divise, 1986
61. Schwarzenberger, A manual of International Law, 1967
62. I.M.Anghel, Subiectele de drept internaţional,ed.Lumina Lex, 1998
63. F. Parisi, The Formation of Customary Law, Washington ,2000
64. A.Ruiz ,Gli enti soggetti dell`ordinamento, Milano, 1951
65. D.L.Byman şi alţii,Trends in Outside Support for Insurgent Movements, Rand
Publishing, Santa Monica , 2001
66. Annuaire Francais de Droit International
67. L.Henkin şi alţii, American Casebook Series, Minnesota, 1993
68. V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O., Bucureşti,
1998
69. N.Daşcovici, Principiul Naţionalităţilor şi Societatea Naţiunilor , ed.Cartea
Românească, Bucureşti, 1922
70. The American Journal of Comparative Law

30