Cuprins

Introducere
1. Noțiunea de imunitate diplomatică............................................................3
2. Noțiunea de privilegii diplomatice..............................................................4
3. Privilegiile și imunitățile diplomatice.........................................................4
4. Temeiul pentru acordarea imunităților, privilegiilor și facilităților
diplomatice........................................................................................................6

5. Deosebirea dintre imunități și privilegii diplomatice...............................7

6. Ridicarea imunității de jurisdicție a personalului diplomatic................8
Concluzii
Bibliografie

1
 INTRODUCERE

Multiplele și variatele probleme și activități care apar în sfera relațiilor

internaționale nu pot fi gestionate și rezolvate, în totalitata lor, de către șeful de stat
și de ministrul afacerilor externe, deoarece ei nu se pot ocupa efectiv și nici trata
direct chestiunile internaționale – politice, economice, juridice etc. – care apar între
națiuni1, nici chear frecventa participare activă și dimanică, la viața internațională a
unor șefi de stat și miniștri de externe nu poate acoperi întreaga gamă de probleme
şi situaţii pe care le implică viaţa internaţională întâlnirile în congrese, ca şi
contactele bilaterale între conducerile de stat nu asigură abordarea, decât a unui
număr limitat de probleme şi ele nu se pot substitui, în nici un caz activităţii
permanente, reclamată de menţinere şi dezvoltarea relaţiilor dintre state Pe de
altă parte trebuie asigurat elementul de continuitate şi promptitudine în relaţiile
dintre state impus de faptul că stabilirea şi extinderea relaţiilor de prietenie şi de
colaborare constituie rezultatul unei activităţi care se desfâşoarâ în timp.
De aici decurge necesitatea de a crea şi de a întreţine în străinătate
reprezentanţe ale statului care sunt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în
numele său, să ajute la rezolvarea problemelor cotidiene - care sunt numeroase,
migăloase şi complicate. Aceşti mandatari desemnaţi într-o primă fază, sub
numele generic de agenţi diplomatici sau miniştri publici, iar după aceea, ca
reprezentanţe sau misiuni diplomatice, au ca sarcină: să acţioneze pentru
reglementarea problemelor politico-juridice existente între statele respective să
întreţină relaţii amicale sau cel puţin, paşnice şi să asigure stare normală a
relaţiilor în general iar dacă este cazul, să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor de
conflict să apere demnitatea şi să contribuie la creşterea prestigiului statului lor, să
protejeze pe cetăţenii acestuia care trăiesc în străinătate şi interesele lor.
Pentru conducerea şi organizarea desfăşuram relaţiilor lor externe, statele au
la dispoziţia lor o gamă întreagă de mijloace; în afară de organele din interiorul
statului care prin activitatea lor asigură permanenţa şi stabilitatea relaţiilor cu
statele străine, mai sunt necesare şi alte mecanisme in exterior, instituţii care să
contribuie în mod direct şi nemijlocit, la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor
internaţionale, iar aceste organe externe poartă denumirea de reprezentanţe
sau misiuni diplomatice.
Termenul generic, pentru a desemna organul permanent de relaţii
diplomatice între state, este acela de „reprezentanţă diplomatică" în unele lucrări
de specialitate, expresiile de „reprezentanţă" şi „misiune" sunt folosite, într-un
sens echivalent 2.

1. NOȚIUNEA DE IMUNITATE DIPLOMATICĂ

1
Mazilu Dumitru, Diplomația. Dreptul diplomatic ți consular, ed. A III-a, ed. Lumina Lex, Bucurețti, 2009, p. 109.
2
Geamănu Grigore, Dreptul internațional contemporan, vol. II, Didactică și Pedagogică, București, 1975, p.20.

2
 Imunitățile și privilegiile diplomatice decurg din principiul funamental
potrivit căruia statele au controlul asupra teritoruiului și asupra persoanelor care
locuiesc pe acest teritoriu. Acest principiu fundamental al dreptului internațional
creează și nevoia pentru imunități si privilegii, pentru că în cazul în care nu ar
exista o asemenea instituție ,agenții diplomatici ar fi supuși și ei controlului
statului pe teritoriul căruia își desfașoară actvitatea generând dificultăți în
desfașurarea activității lor.
Instituția imunităților și privilegiilor diplomatice ocupă un loc central în
cadrul dreptului diplomatic, această poziție fiind confirmată de apariția simultană a
acesteia cu dreptul diplomatic,deoarece nu a existat trimis diplomatic și deci nici
diplomație , decât atunci când s-a admis că acestui rerezentant trebuie să i se
acorde anumite garanții. 3
În literatura de specialitate expresia de „imunități și privilegii” desemnează
întregul complex de garanții de care se bucură o misiune diplomatică și prsonalul
acesteia din partea statului acreditar. În realitate însă regimul juridic pe care dreptul
diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice și personalului său este format nu
numai din imunități și privilegii, ci și din drepturi, facilități, scutiri, libertăți, care
pot fi examinate separat.4
În sens larg prin imunitate diplomatcă se înțelege tratamentul pe care , în
baza dreptului internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor străine
acreditate în aceste state.
În sens restrâns, imunitatea diplomatcă reprezintă scutirea de care se bucură
organele diplomatice de sarcinile și obligațiile de care sunt ținute alte subiecte de
drept care se află pe teritoriul statului acreditar, precum și scoaterea lor de sub
jurisdicția penală și civilă a statului acreditar.5 Astfel imunitatea apare ca o excepție
de la principiul teritoialității (supunerea față de juridicția locală a individului aflat
pe teritoriul statului).
Imunitățile reprezintă elementul cel mai impotant petru activitatea
diplomatică, ele constituie ansamblul de reguli care se referă la tratamentul acordat
diplomaților și care se bazează pe regulile dreptului internațional, care obligă
statele să acorde personalului diplomatic imunitățile necesare pentru desfășurarea
în bune condiții a activității lor.
„ În literatura de specialitate, când se definește noțiunea de imunitate, se
insistă asupra faptului că imunitate înseamnă numai imunitate de la exercitarea
jurisdicției și nu imunitate de la jurisdicția insăși, adică de la răspundere legală”6

2. NOȚIUNEA DE PRIVILEGII DIPLOMATICE

3
Ion M.Anghel„Drept diplomatic și consular”,Ed.Lumina Lex,1996, pg..148
4
Aurel Bonciog,„Drept diplomatic”,Ed.Fundației„România de mâine”,București,2000, pg.133
5
Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Ion Gâlea,„Drept diplomatic și consular”,Ed.Allbeck op. cit.,pg.96
6
Ion M.Anghel,„Dreptul diplomatic și consular”,Ed.Lumina Lex,București,1996,pg.150

3
 Privilegiile dipomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat
agenților diplomatici, conținutul lor constând în acordarea accesului la unele
facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul
de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal
pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor7.
În consecință privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de
statul acreditar unei misiuni diplomatice și agenților diplomatici, un tratament
juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât in raport cu străinii obișnuiți cât și
chiar față de proprii cetățeni ai statului acreditar8.

3. PRIVILEGIILE ȘI IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE

Buna desfăşurare a activităţii unei misiuni diplomatice impune unele drepturi

pe care aceasta să le aibă în statul în care funcţionează, ca exceptări de la regimul
normal existent în ţara respectivă pentru persoanele şi bunurile străine.
Imunităţile şi privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii diplomatice ca
instituţie cât şi anumite condiţii şi limite, fiecărui membru al misiunii diplomatice.
Recunoaşterea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice se face în baza
principiului reciprocităţii, dar potrivit dreptului diplomatic actual, codificat în
Convenţia de la Viena din 1961, acordarea unui statut juridic special misiunii
diplomatice şi personalului acesteia constituie o obligaţie pentru state, de la care
ele nu au dreptul să se abată, iar conţinutul acestor imunităţi şi privilegii este
definit în cuprinsul convenţiei menţionate. În caz de nerespectare a acestui regim,
statul care se consideră lezat poate recurge la retorsiuni, deci la măsuri similare
contrare.
Statele pot, însă, în condiţii de reciprocitate, să restrângă unele privilegii şi
imunităţi dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. Pentru fundamentarea juridică a
acordării imunităţilor şi privilegiilor diplomatice s-au susţinut în timp mai multe
teorii.
Regimul juridic asigurat de dreptul diplomatic unei misiuni diplomatice şi
personalului acesteia este format din imunități, inviolabilităţi, privilegii, drepturi,
facilităţi şi libertăţi.

I. limunităţile diplomatice sînt o excepţie care se aduce principiului general,

potrivit căruia orice persoană este supusă jurisdicţiei locale. Imunităţile pot fi
absolute, funcţionale sau relative, în funcţie de termenul şi caracterul activităţii
beneficiarului. Conform Convenţiei de la Viena principalele imunităţi diplomatice
sînt:
a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă;
b) imunitatea de a depune mărturie.
7
Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Ion Gâlea,„Drept diplomatic și consular”,Ed.Allbeck op. cit.,pg.96
8
Grigore Geamănu,„Drept internațional public”,Ed.Didactică și Pedagogică,București,op.cit.pg.31

4
 II. Inviolabilităţile, denumite şi imunităţi de constrîngere sau imunităţi de
coereciţiune, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, esenţa cărora constă în
faptul că statul acreditar nu poate exercita forţa de constrîngere asupra sediului
misiunii diplomatice, reşedinţei, corespondenţei, valizei diplomatice, arhivelor şi a
personalului. Misiunea diplomatică şi personalul ci se bucură de următoarele
inviolabilităţi:
a) inviolabilitatea localurilor misiunii;
b)inviolabilitatea documentelor şi arhivelor;
c) inviolabilitatea corespondenţei oficiale şi a valizei diplomatice;
d)inviolabilitatea personală a agenţilor diplomatici, care este imunitatea de
coereciţiune.

III. Privilegiile diplomatice sînt înlesniri, sau avantaje juridice acordate de către
statul acreditar misiunii diplomatice sau personalului acesteia. Misiunea
diplomatică se bucură de următoarele privilegii :
a)scutirea de impozite şi taxe;
b) scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
c)scutirea de orice impozite şi taxe pentru drepturile şi taxele percepute de
misiune privind actele oficiale.

IV. Drepturile sînt permisiuni juridice acordate de statul acreditar misiunilor

diplomatice si agenţilor diplomatici. Misiunilor diplomatice le sînt acordate
următoarele drepturi speciale:
a) dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la
reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport al acestuia;
b)dreptul de a comunica liber în orice scopuri oficiale;
c) dreptul de a folosi toate mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii
diplomatici si mesajele în cod sau cifrate;
d) dreptul de a încredinţa valiza diplomatică comandantului unei aeronave
comerciale.

V. Facilităţile sînt obligaţii generale ale statului acreditar acordate misiunii

diplomatice în scopul de a uşura desfăşurarea activităţii acesteia. Misiunile
diplomatice se bucură de următoarele facilităţi:
a)înlesniri pentru procurarea de localuri ;
b)facilităţile de sejur al agenţilor diplomatici ;
c)exceptarea de prestaţii obligatorii.

VI. Libertăţile sînt obligaţiuni generale ale statului acreditar acordate misiunii
diplomatice în scopul de a nu împiedica desfăşurarea activităţii acesteia. Statul
acreditar acordă următoarele libertăţi misiunilor şi agenţilor diplomatici:
a) libertatea de comunicare a misiunii diplomatice;

5
 b) libertatea de deplasare şi circulaţie a agenţilor diplomatici.

4. TEMEIUL PENTRU ACORDAREA IMUNITĂȚILOR,

PRIVILEGIILOR ȘI FACILITĂȚILOR DIPLOMATICE

Sistemul de imunităţi şi privilegii diplomatice nu poate funcţiona contrar

voinţei suverane a fiecărui stat după cum s-a observat, jurisdicţia unui stat este
necesaramente absolută şi exclusivă şi nu i se poate aduce limitări pe care nu şi le
impune singură. Aceasta face ca imunităţile şi privilegiile pe care potrivit dreptului
internaţional le au trimişii diplomatici să nu fie drepturi care li se acordă direct şi
nemijlocit de către dreptul internaţional, ci drepturi date de către dreptul naţional al
statului acreditar în îndeplinirea unor obligaţii de drept internaţional.
Este adevărat că în virtutea principiilor şi normelor dreptului internaţional
statele şi-au luat angajamentul ca în relaţiile dintre ele să acorde un anumit
tratament reprezentanţilor lor diplomatici; dar dreptul la acest tratament al
beneficiarului nu se naşte în mod automat, ci decurge din actul prin care statul
respectiv conferă acet tratament, cel mai adesea din lege (Codul de Procedură
Penală, Codul de Procedură Civilă, etc.) şi regulamente ( Regulamentul Vamal,
etc.).
Drept urmare, regulile dreptului internaţional – convenţional şi mai ales
cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunităţile diplomatice sunt
încorporate în legile naţionale pentru a se asigura respectarea lor 9. Pentru a conferi
şi mai mult garanţii respectării imunităţilor diplomatice, constituţiile unor ţări
conferă jurisdicţia curţilor supreme în cazurile în care se pun probleme de
imunitate diplomatică.
Modul în care aceste obligaţii internaţionale sunt transpuse în ordinea
juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele şi autorităţile statului acreditar
depinde de sistemul juridic al statului în cauză. Astfel în unele ţări regulile de drept
internaţional privind poziţia unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al
acestora 10în vreme ce în altele au fost editate prevederi statuare specifice pentru a
da forţă regulilor rezultând din uzanţele în dreptul internaţional al ţării.
În ultima vreme s-a afirmat că imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici
trebuie să fie puse pe baze statuare, fie prin intermediul legislaţiei interne a
diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenţii. Fundamentarea imunităţii unui
trimis pe regulile cutumiare şi convenţionale conduce la unele dificultăţi cât
priveşte determinarea conţinutului acestor reguli, precum şi îndoieli în ce priveşte
temeiul juridic al unor asemenea imunităţi în dreptul naţional al statelor, deoarece
imunităţile trebuie să fie conferite de către dreptul naţional al ţării respective în
respectarea obligaţiilor sale internaţionale11 ( din punct de vedere al instanţelor,

9
U.N. Legislative Series, vol.VII ( Laws and Regulations regarding Diplomatic and Consular Privileges and
Imunities ).
10
In Marea Britanie, imunităţile trimisului străin se bazează pe dreptul comun ( B.Sen , A diplomat’s handbook of
international law and practice , Martinus Nijhoff , Haga, 1965, pag. 84
11
Ion M.Anghel – Drept diplomatic, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti , 1997 ,pag.45

6
regulile dreptului internaţional privesc obligaţiile statelor şi acestea trebuie să fie
incluse în dreptul local)
Pe de altă parte, practica statelor a variat, în decursul anilor, aşa de mult în
ce priveşte sfera şi intinderea imunităţii diplomatice, încât este dificilă, stabilirea
cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internaţional.

5. DEOSEBIREA DINTRE IMUNITĂȚI ȘI PRIVILEGII DIPLOMATICE

Trebuie arătat că în Convenția de la Viena, deși sunt tratate ca noțiuni diferite

nu se face distincție clară între imunități și privilegii și acestea nu sunt definite în
mod separtat. De asemenea nu există nici criterii care să conducă la separarea lor.
Din practică, apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicție, de
exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare.
Alegerea criterilor pentru diferențierea imunităților de privilegii s-a făcut în
funcție de epoca istorică și de stadiul evoluției acestor instituții , un rol important
fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordate-aici avem vedere temeiul
legal sau ideea de curtoazie.În prezent atât imuitățile cât și privilegiile apar ca o
exceptare de la aplicarea unor prevederi legale.
Cu toate acestea ce le diferențiază în primul rând este gradul sporit de
importanță pe care imunitățile par să-l aibă pentru funcționarea misiunii
diplomatice, implicațiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activității
dipomatice.
În al doilea rând , poziția imunităților și privilegilor față de ordinea juridică
din statul acreditar nu este identică:în vreme ce imunitățile țin de dreptul procesual,
ceea ce are drept consecință imposibilitatea de a sancționa neobservarea unei
norme de drept material, iar privilegiile țin de dreptul material.În cazul privilegiilor
nu există o obligație pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice
altcineva există o asemenea obligație.12
În ciuda tuturor acestor argumente diferențele dintre imunități și privilegii
sunt mai degrabă de natură teoretică, pentru că în realitate ele reprezintă un
ansamblu de condiții favorabile, necesare pentru desfășurarea activității
diplomatice.
Facilitățile diplomatice reprezintă posilbiltatea juridică a organului
dipomatic de a desfășura o activitate care îi este proprie.Facilitățile au conținut cu
caracter pozitiv și de natură activă(de exemplu :procurarea localului misiunii ,
dreptul șefului misiunii de a fi primit de șeful de stat).13

6. RIDICAREA IMUNITĂȚII DE JURISDICȚIE A PERSONALULUI

DIPLOMATIC

12
Ion M.Anghel,„Dreptul diplomatic și consular”,Ed.Lumina Lex,București,1996 op.cit.,pg.150
13
Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Ion Gâlea,„Drept diplomatic și consular”,Ed.Allbeck op. cit.,pg.96

7
 În cazul unei reclamaţii împotriva unui agent diplomatic, procedeul cel mai
lesnicios la care adesea se apelează este că persoana în cauză să se adreseze
Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care în cazul în care găseşte
plângerea întemeiată, se va adresa misiunii diplomatice al cărui membru este acel
agent diplomatic, sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe
şeful misiunii, în intenţia de a se ajunge la o soluţionare a plângerii pe cale
amiabilă; în caz că aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului
acreditant ridicarea imunităţii de la jurisdicţia de care se bucură agentul diplomatic.
Cererea de ridicare a imunităţii se adresează Miniserului Afacerilor Externe
al statului acreditar, iar statul acreditar ţinând seama de situaţie poate da urmare
cererii procedând la ridicarea acestui beneficiu. Odată ridicată imunitatea de
jurisdicţie, instanţele locale redevin competente. De cele mai multe ori, statul
acreditant nu refuză să ridice imunitatea unui agent diplomatic în cazul în care este
vorba de o faptă prevazută de legea penală; manifestă însă reticenţă când este
vorba de o acţiune civilă.
În literatura de specialitate s-au adus critici în legătură cu faptul că nici
Comisia de drept internaţional şi nici Conferinţa de la Viena n-au pus mai mult
accentul pe principiul potrivit căruia statele au obligaţia de a ridica imunitatea
agenţilor lor diplomatici atunci când această măsură nu ar fi de natură să împiedice
îndeplinirea funcţiilor lor.14
Întrucât textul în cauză din Convenţie prevedea doar principiul renunţării
(„Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici
şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”), a fost considerat că
nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate, Conferinţa a aprobat Rezoluţia
prin care se făcea recomandarea că statul acreditant să renunţe la imunitatea
misiunilor diplomatice în ceea ce priveşte acţiunile civile intentate de persoane în
statul acreditar atunci când o parte face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea
funcţiilor misiunii, iar atunci când nu renunţă la imunitate statul acreditant să
depună toate eforturile pentru a obţine o soluţionare echitabilă a litigiului. Această
rezoluţie nu este considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie decât un
deziderat şi nu leagă cu nimic statele.

CONCLUZII

14
Cahier, Philipe, Le droit diplomatique contemporain, II-ieme, Ed., Paris 1964, p. 267

8
 Imunităţile şi privilegiile, ca şi funcţiile misiunii diplomatice, constituie
conţinutul principal al dreptului diplomatic. Nu se poate constitui o bază trainică a
relaţiilor diplomatice fără ca diplomatul să poată acţiona potrivit unor norme sigure
de drept şi să se bucure de condiţii de desfăşurare a activităţii fără îngrădire, fără
presiuni şi cu garantarea deplinei sale libertăţi de mişcare şi de acţiune.
Imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sunt reglementate de normele
dreptului diplomatic şi au forţa juridică necesară și pot atrage răspunderea statului
în caz de nerespectare.
Imunităţile reprezintă în principiu exceptarea persoanelor care exercită o
activitate diplomatică şi a bunurilor lor de la jurisdicţia penală, civilă şi
administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.
Inviolabilităţile constau în ocrotirea, prin anumite interdicţii şi măsuri, de către
statul de reşedinţă a personalului diplomatic, localului, arhivei şi a altor bunuri ale
misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, ameninţări sau presiuni ce s-ar
putea exercita asupra lor în scopul influenţării activităţii diplomatice.
Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenţilor şi reprezentanţilor
diplomatici, cum ar fi: scutirea de a plăti impozite, scutirea de taxele vamale,
dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare.
Diversificarea actuală a relaţiilor internaţionale, globalizarea tot mai
accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze
şi promoveze cât mai bine interesele, astfel încât - în acest sistem global care se
structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în
vedere dificultăţile cu care se confruntă fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui
asemenea loc, factorii politici de decizie au obligaţia sa acorde atenţia cuvenită
negocierilor diplomatice, şi în special instituţiei imunităţilor, privilegiilor şi
facilităţilor diplomatice.
Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice trebuie pe cât de posibil să
servească intereselor statului acreditant şi diplomaţilor săi, dar în acelaşi timp,
preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate şi să devină obligatorii pentru
statul acreditar, ignorând aspectele politice şi sociale sensibile ale acestuia.

9
 BIBLIOGRAFIE

1. Convenţia de la Viena din 1961

2. Mazilu Dumitru, Diplomația. Dreptul diplomatic ți consular, ed. A III-a, ed.
Lumina Lex, Bucurețti, 2009
3. Geamănu Grigore, Dreptul internațional contemporan, vol. II, Didactică și
Pedagogică, București, 1975
4. Aurel Bonciog,„Drept diplomatic”,Ed.Fundației„România de
mâine”,București,2000, pg.133
5. Adrian Năstase,Bogdan Aurescu,Ion Gâlea,„Drept diplomatic și
consular”,Ed.Allbeck
6. U.N. Legislative Series, vol.VII ( Laws and Regulations regarding Diplomatic
and Consular Privileges and Imunities ).
7., Martinus Nijhoff , A diplomat’s handbook of international law and practice,
Haga, 1965
8. Ion M.Anghel,„Dreptul diplomatic și consular”,Ed.Lumina Lex,București,1996
9. Cahier, Philipe, Le droit diplomatique contemporain, II-ieme, Ed., Paris 1964

10