FUNCTIILE DIPLOMATIEI In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri destate, prin mijloace

sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar putea fisintetizate dupa cum urmeaza: A. Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot trimiteagenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu personalitatejuridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. Dealtfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite soli, adica sa se facareprezentati, si ca ,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut,impreuna cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli". Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului a fostin mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si de evolutiastiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica a guvernantilor; eireprezinta statele care i-au acreditat. Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intrefunctiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar"(articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi reciproce,asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare, presupune inprimul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune. Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de misiune,desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea inseamnain practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este evident ca diplomatia reclamaoameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala indeplinirii instructiunilor primite. Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoaziesi politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca si respectareaegalitatii in drepturi dintre state. B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul acelui statle elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele internationale. Diplomatiaare functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia nu elaboreaza politica externa; eaeste o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei politici. O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe,misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prinintreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice, sa realizeze si sa punain valoare politica externa a statului pe care il reprezinta. C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilorsai

Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International". Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind ofunctie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a serviciilorconsulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai mult. De aceea,Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o misiune diplomaticapoate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatoriisi decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar. In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statuluiacreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecteprivind: pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar; urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel acreditar. In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste, dacaeste cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din parteastatului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti, emisiuni de radiosau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati, si care prin tonul lorviolent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si relatiilor sale cu statul acreditar.Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului misiunii diplomatice sau a agentilordiplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de libera expresie a persoanelor, in conditiilelibertatii presei si a separarii puterilor in statele democratice. In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul cacetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturireciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla in afarateritoriului tarii sale. Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare aunui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sauviola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur drepturile. Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa seexecute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sase poata executa sunt: actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit; cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar; cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statuluiacreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia seplange.Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In

general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale,stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sanationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictieiacestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilorcetateni, cu exceptia drepturilor politice. Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea, 22 eventualelediscriminariinprejudiciulstrainilor,cum ar fi violarea drepturilor lor, negareaaccesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine dejurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitateastatului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adicaneoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient.Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezentaunui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivitmijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state. Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatiiinternationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea decatre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe carelegislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, deorigine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. Deasemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentrureglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. DeclaratiaAdunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelorcuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne. In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din cein ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept ilcunoaste in tot mai multe tari ale lumii. D. Negocierea Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c). Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinireamenirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este faraindoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bunnegociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat". In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge laun acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o partesi de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor,distinge trei faze: prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extremde importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intreele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri,astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile;

 faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificareaacordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza incare ,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international; faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata. Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli,pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seamade prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, caremai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului infraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a. 33 Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, deacomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile.Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de oconjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumiterezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca laproxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, unasemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale. Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca unpanaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si apartilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; eaeste eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneascaun numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care: stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate; cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intrepretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatiicelui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumentela care este sensibil s.a.; asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii; asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere; prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atuncicand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromissi concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti. Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii auimputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemeneaimputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica subrezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne. Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acordprealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile

diplomatice suntdoar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparatrealizarea unui acord. Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, deacomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile.Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de oconjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumiterezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca laproxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, unasemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale. Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca unpanaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si apartilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; eaeste eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneascaun numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care: stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate; cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge intrepretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatiicelui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumentela care este sensibil s.a.; asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii; asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere; prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atuncicand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromissi concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti. Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii auimputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemeneaimputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica subrezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne. Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acordprealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice suntdoar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparatrealizarea unui acord. E. Observarea si informarea Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutiaevenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant"(articolul 3, aliniatuil d). Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant sicel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitateapolitica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale

guvemuluistatului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, saidentifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile custatul acreditant. 44 In lumina celor de mai sus, sursele deinformare ale agentilor diplomatici sunt in principal: convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale; vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe; urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau cuvantul sau iau parte la lucrari; stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din statul acreditar agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune; intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informatii. In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtiiformatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand laguvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului acreditar. O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si informare este aceea de a raporta informatiile