FUNCTIILE DIPLOMATIEI In acceptiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace

sau cai oficiale, diplomatia indeplineste o multitudine de functiuni, care ar putea fi sintetizate dupa cum urmeaza: A. Reprezentarea Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raporturile cu alte state sau cu alte institutii cu personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, inca Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranitatii pot trimite soli, adica sa se faca reprezentati, si ca ,,regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn, si li s-a rapit domnia, au pierdut, impreuna cu celelalte prerogative ale acestuia, si dreptul de a trimite soli". Vechiul concept dupa care agentii diplomatici erau reprezentantii personali ai suveranului a fost in mare masura depasit astazi, atat de practica relatiilor intemationale contemporane, cat si de evolutia stiintei politice. Astazi, agentii diplomatici nu mai sunt identificati cu persoana fizica a guvernantilor; ei reprezinta statele care i-au acreditat. Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant in statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci cand statele intra in legaturi reciproce, asigurarea mentinerii acestor legaturi, dezvoltarea unor relatii normale, de colaborare, presupune in primul rand existenta unor reprezentanti ai lor care trebuie sa intre in interactiune. Ca principala functie a misiunii, aceasta este incredintata in primul rand sefului de misiune, desi si alti agenti diplomatici pot indeplini functii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea inseamna in practica substituirea celui care a dat mandatui de reprezentare, este evident ca diplomatia reclama oameni bine pregatiti, cu simt de responsabilitate si daruire totala indeplinirii instructiunilor primite. Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie si politete, menite sa asigure un cadru propice dialogului intre reprezentantii statelor, ca si respectarea egalitatii in drepturi dintre state. B. Aplicarea si infaptuirea politicii externe a statului Politica externa a unui stat este totalitatea obiectivelor si metodelor pe care guvernul acelui stat le elaboreaza in relatiile cu alte state, inclusiv atitudinea fata de problemele internationale. Diplomatia are functia de a servi aceste scopuri, metode si mijioace. Diplomatia nu elaboreaza politica externa; ea este o tehnica sau un instrument de punere in practica a acestei politici. O consecinta a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe, misiunile diplomatice - nu fixeaza scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin intreaga sa activitate, folosind instrumentele si specificul activitatii diplomatice, sa realizeze si sa puna in valoare politica externa a statului pe care il reprezinta. C. Protectia intereselor statului si ale cetatenilor sai Si aceasta functie este expres definita in Conventia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede functia misiunii diplomatice de ,,a ocroti in statul acreditar interesele statului acreditant si ale cetatenilor sai, in limitele admise de Dreptul International". Protectia cetatenilor unui stat in strainatate a fost in mod traditional considerata ca fiind o functie a consulilor. Cu amalgamarea administrativa crescanda in tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, aceasta distinctie rigida se estompeaza din ce in ce mai

mult. De aceea, Conventia de la Viena privind relatiile diplomatice stabileste in mod explicit ca o misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare, care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatorii si decese, alte functii notariale, in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar. In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecte privind: pastrarea bunului renume, a demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar; urmarirea indeplinirii intocmai, cu buna credinta, a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel acreditar. In aceasta categorie de indatoriri intra, spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste, daca este cazul, atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficialitati ori publicarea de carti, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficialitati, si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditant si relatiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernamant a sefului misiunii diplomatice sau a agentilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendentios de actele de libera expresie a persoanelor, in conditiile libertatii presei si a separarii puterilor in statele democratice. In ceea ce priveste persoanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei, atunci cand aceasta se afla in afara teritoriului tarii sale. Protectia diplomatica este actiunea prin care un stat preia pe contul sau o revendicare a unui cetatean al sau si o prezinta ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninta sau viola dreptul acelui cetatean iar acesta s-ar afla in imposibilitatea de a-si valorifica singur drepturile. Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se execute in limitele admise de Dreptul International. Principalele conditii ca aceasta protectie sa se poata executa sunt: actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit; cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar; cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul impotriva caruia se plange. Motivele pentru care o persoana se poate afla pe teritoriul unui stat strain sunt multiple. In general, aceasta se datoreste desfasurarii unor activitati economice, comerciale, industriale, stiintifice, turistice, legaturi familiale etc. Indiferent de motiv, insa, iesind de sub jurisdictia sa nationala, din momentul in care intra pe teritoriul unui alt stat, un cetatean se supune jurisdictiei acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaste propriilor cetateni, cu exceptia drepturilor politice. Acest regim de tratament este acceptat astazi, practic, la scara universala. De aceea, eventualele discriminari in prejudiciul strainilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului in justitie, daune care nu au primit reparatiile cuvenite s.a. inceteaza de a tine de jurisdictia interna a statului vizitat si intra in domeniul Dreptului International, dand posibilitatea statului de origine sa actioneze pentru restabilirea legalitatii. Demersurile diplomatice pentru exercitarea protectiei pot fi oficiale sau oficioase, adica neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca pe nici una din aceste cai nu se ajunge la o solutionare satisfacatoare, ne aflam in prezenta unui diferend international intre statul acreditar si cel acreditant, care se cere solutionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnica a diferendelor dintre state.

Uneori, protectia diplomatica a drepturilor cetatenilor a dat nastere la complicatii internationale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de catre persoana lezata a tuturor cailor de recurs interne, juridice si administrative, pe care legislatia statului in care s-a produs lezarea le pune la dispozitia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat intr-una din sentintele Curtii Internationale de Justitie. De asemenea, tarile latino-americane au inclus o clauza in acest sens in Tratatul american pentru reglementarea pasnica a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1982 privind reglementarea pe cale pasnica a diferendelor cuprinde si ea clauza epuizarii cailor de recurs interne. In conditiile de astazi, recurgerea la protectia diplomatica a co-nationalilor devine din ce in ce mai putin frecventa, datorita perfectionarii legislatiei si avansului pe care statul de drept il cunoaste in tot mai multe tari ale lumii. D. Negocierea Printre functiile misiunii diplomatice, Conventia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c). Negocierea este poate una din cele mai importante functii ale diplomatiei, in indeplinirea menirii sale de a pune in practica politica externa. Dintre toate procedeele, negocierea este fara indoiala cea care se identifica cel mai mult cu diplomatia, in asa masura incat, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat". In esenta, negocierea este confruntarea dintre vointele suverane cu scopul de a ajunge la un acord in problemele de interes comun, pe cale pasnica si pe calea compromisurilor de o parte si de alta. Unul din marii juristi romani care s-au ocupat de teoria si metodologia negocierilor, distinge trei faze: prima faza a pre-negocierilor, care incepe prin stabilirea contactului intre parti - o faza extrem de importanta in special in situatiile de tensiune in care partile au suspendat orice raporturi intre ele; in aceasta faza intre reprezentantii partilor au loc intalniri, discutii, schimburi de pareri, astfel incat partile sa ajunga sa-si cunoasca reciproc pozitiile; faza a doua a negocierilor propriu-zise - in care partile se angajeaza efectiv in identificarea acordului in problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza in care ,,o actiune politica se transforma intr-un act de drept international; faza a treia a post-negocierilor - in care se discuta textul acordului care reglementeaza diferendul sau intelegerea intervenita intre parti in problema negociata. Este o certa evolutie in conceptul de negociere, in raport cu cel enuntat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obtinerea pe toate caile a avantajului maxim, fara a tine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealalta parte. De aici si faima proasta a diplomatilor, care mai are si astazi reverberatii, ca experti in arta inducerii in eroare, in ascunderea adevarului in fraze mestesugite, oameni cu doua fete s.a. Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzactie, de acomodare si salvgardare a intereselor ambelor parti, cu scopul de a se obtine rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri in care o parte profita de o pozitie momentana mai puternica sau de o conjunctura favorabila, pentru a impune acceptarea de catre cealalta parte a unei anumite rezolvari, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decat precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezata sa repuna in discutie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decat sa conduca la instabilitate in relatiile Internationale. Desigur, nu exista o formula pentru succesul negocierii, care sa fie aplicabila ca un panaceu negocierilor in general, data fiind varietatea extrema a subiectelor de negociere, ca si a partilor care intra in negociere. Maniera de negociere depinde in mare masura de negociator; ea este eminamente personala si subiectiva. Cu toate acestea, un negociator trebuie sa intruneasca un numar de conditii esentiale pentru a incheia cu succes o negociere, intre care: stapanirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecarei probleme, prin studierea amanuntita a dosarului problemelor ce urmeaza a fi negociate; cunoasterea intentiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge

intre pretexte si dificultati reale ale acestuia, ca si informarea cat mai completa asupra personalitatii celui cu care se poarta negocierea - temperament, reactii previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.; asigurarea unei documentari corespunzatoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii; asigurarea serviciilor unor consilieri si experti pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere; prezentarea cu claritate a pozitiilor propriului guvern; apararea lor cu fermitate, atunci cand sunt in joc interese majore, si capacitatea de a discerne pozitiile susceptibile de compromis si concesii, pentru a veni in intampinarea aspiratiilor legitime ale celeilalte parti. Rezultatele negocierii se consemneaza, de regula, intr-un document. Daca negociatorii au imputernicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la incheierea negocierii. Daca nu au asemenea imputerniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adica sub rezerva aprobarii lui de catre fiecare dintre guverne. Ar mai trebui facuta distinctia intre negocieri si discutii. Negocierile presupun un acord prealabil intre parti de a cauta impreuna solutia unei probleme date. Discutiile diplomatice sunt doar un contact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de pareri, care nu urmaresc neaparat realizarea unui acord. E. Observarea si informarea Aceasta functie a misiunii diplomatice este sintetizata de Conventia de la Viena din 1961 in urmatorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din statul acreditar si a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatuild). Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substantiate intre statul acreditant si cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatica sa cunoasca bine realitatea politica, sociala si economica locala, sa fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum si cu obiectivele si metodele sale de politica externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenta, in bine sau in rau, relatiile cu statul acreditant. In lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agentilor diplomatici sunt in principal: convorbiri cu oficialitatile statului acreditar, centrale si locale; vizite speciale in scopuri de informare, la Ministerul de Externe; urmarirea dezbaterilor parlamentare si a altor manifestari publice la care particira oficialitati ale statului acreditar, in care acestea iau cuvantul sau iau parte la lucrari; stirile si comentariile din mijloacele de informare in masa din statul acreditar agentii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune; intalniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informatii. In statele democratice, sunt firesti contactele agentilor diplomatici si cu reprezentamtii formatiunilor politice de opozitie, dat flind ca acestea fie ca au fost, fie pot venii oricand la guvemare, si, in consecinta. sunt interesate in relatiile internationale ale statului acreditar. O indatorire de baza a misiunii diplomatice in exercitarea functiei de observare si informare este aceea de a raporta informatiile obtinute cu maxima obiectivitate, chiar daca ele ar fi neplacute pentru autoritatile statului acreditant, astfel incat sa permita acestora evaluari asupra unor date reale. Daca procedeele folosite pentru obtinerea de informatii sunt anormale, indeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea incepe sa semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatica, o asemenea practica este ilegala si ilicita. Este insa adevarat ca, in

perioade internationale mai tulburi, cum a fost perioada Razboiului Rece, adeseori statele aflate in tabere opuse au folosit acoperirea diplomatica pentru agentii lor secreti, dat fiind ca, in aceasta postura, riscul pe care il au agentii prinsi este doar acela de a fi expulzati din statul acreditar. Ceea ce nu este acceptabil in activitatea normala a exercitarii functiilor diplomatice este culegerea clandestina de informatii, inclusiv obtinerea de informatii de la agenti platiti. F. Protejarea relatiilor dintre state Avand ca obiectiv statornicirea unor relatii prietenesti intre state, diplomatia are, de asemenea, functia de a aborda intotdeauna de o maniera pozitiva problemele care apar si de a inlatura dificultatile si obstacolele care survin in relatiile dintre doua sau mai multe state. Aceasta functie se poate realiza punandu-se in valoare toate mijioacele specifice si avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agentilor diplomatici, care trebuie sa colaboreze si sa caute solutii chiar si atunci cand statele lor se afla pe pozitii diametral opuse sau chiar pe picior. de razboi. Mai mult decat atat, diplomatia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizand din timp evolutiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state si cautand solutii care sa aplaneze divergentele si neintelegerile inca din faza lor incipienta. Diplomatia preventiva capata astazi un loc tot mai important in preocuparile statelor, indeosebi in cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa, Uniunea Europeana si Alianta Atlanticului de Nord. Ea isi propune ca, prin masuri practice de bune oficii si mediere, ca si prin incheierea unor acorduri intre statele interesate sa preintampine evolutii care ar putea degenera in confruntari militare.

Introducere si istoria relatiilor diplomatice Diplomatia este arta de a reprezenta interesele nationale ale unei tari in afara acesteia prin folosirea mijloacelor pasnice. Arta diplomatiei poate fi abordata din 3 perspective:

Ca o profesie care cere o serie de abilitati si competente specifice Ca un proces bine determinat a carui esenta este negocierea Din perspectiva globala, arta diplomatiei poate fi considerata un proces de cooperare internationala centrat in jurul unei idei de a realiza si mentine acorduri intre tari

Repere istorice Exista din pacate putine dovezi privind activitati diplomatice sau evenimente care presupuneau negociere si diplomatie in perioada Antichitatii: totusi, spre exemplu, Biblia face referire in

Geneza la alianta facuta de Avram cu 4 regi din triburi mai indepartate impotriva altor 5 regi care doreau sa ii invadeze. Cel mai concludent episod din Biblie este ceea ce putem considera un summit intre Solomon si regina din Sheeba in care sunt descrise anumite manifestari protocolare si sunt detaliate subiectele de negociere. Se vorbeste cu adevarat despre diplomatie abia in Antichitatea greceasca, acolo unde istoricii prezinta in amanunt aliante militare, tratate de pace, numirile de ambasadori si negocierile internationale. Probabil ca cea mai importanta este lucrarea lui Tucidide despre Razboiul Peloponesiac, si mai ales capitolul Despre dialogul Melian. In cadrul acestuia sunt evidentiate argumentele clasice ale diplomatiei precum amenintarea folosirii fortei, stimularea interesului adversarilor, distragerea atentiei acestora, intoxicarea lor cu informatii false. Este vorba despre razboiul Spartei cu Atena si despre insula Melos, aliata Spartei, care ajunge sa fie incercuita de marina ateniana. In Dialogul despre atenieni si melieni, primii evidentiaza argumente de bun-simt, precum diferenta colosala intre armata meliana si cea ateniana sau avantajele pe care melienii le-ar obtine daca ar rupe alianta cu Sparta si s-ar supune Atenei. Reprezentantii melieni invoca loialitatea fata de Sparta, relatiile traditionale de prietenie si Melos si Sparta dar si norocul istoric sau vointa zeilor. In nici un moment, Melosul nu foloseste tertipuri diplomatice in vreme ce Atena inainte de a-i cuceri si distruge incearca sa le explice ca pozitia lor este irationala. Argumentele atenienilor din Dialogul Melian devine argumentele clasice ale diplomtiei, mai apoi in Roma Antica, aceste argumente sunt preluate si dezvoltate formand baza manualelor de diplomatie de la vremea respectiva. A urmat in Evul Mediu o preioada nefasta pentru diplomatie, de vreme ce nici state nu mai existau ca atare. In perioada Renasterii, odata cu stabilizarea relativa a frontierelor, arta si tehnica diplmatica revin in prim-plan. O reptrezentare a acestei reveniri a diplomatiei este opera lui Machiavelli, Principele, opera care poate fi considerata atat un manual de politica interna cat mai ales un

indreptar de poplitica externa. Machiavelli atrage atentia sefilor de state din vremea sa ca existenta lor va fi intotdeauna conditionata de modul in care vor reusi sa realizeze dar si sa distruga intelegerile si aliantele. Lucrarea lui Machiavelli este adaptata contextului de la sfarsitului secolului XV, atunci cand nordul Italiei era impanzit de o serie de sttulee mai mult sau mai putin efemere a caror existenta depindea in mod evident de abilitatea principilor de a-si negocia supravietuirea. Pentru Machiavelli, supravietuirea este obiectivul principal al oricarui stat si pentru realizarea acestui obiectiv orice mijloc este permis in timp ce orice motivatie afectiva sau istorica risca sa primejduiasca realizarea acestuia. Machiavelli ne vorbeste mai mult decat de diplomatie, de insusi obiectivul suprem al statului- supravietuirea. Diplomatii moderni vor fi diferiti de sefii de state si vor avea putine mijloace la indemana pentru a actiona in interiorul statului pe care il reprezinta. In perioada de trecere la modernitate, primii diplomati au fost de fapt negustori care si-au extins operatiunile in strainatate; pentru a-si spori sansele de reusita economica, acesti negustori au inceput sa colecteze informatii despre viata sociala si politica a tarilor gazda si in unele cazuri au desfasurat negocieri cu elitele politice si economice locale pentru a-si asigura tratamente fiscale si alte inlesniri care sa ii favorizeze. Cei mai prolifici in acest sens au fost negustorii venetieni care in secolul al XVI-lea stabilisera birouri de comert in toata zona Mediteranei, in Indii si in America de Sud, purtand negocieri cu oficialitatile locale pentru ca acestea sa le ofere protectie si uneori tratamente preferentiale. Venetienii depasisera confruntarea dintre crestini si musulmani si dezvoltasera o intreaga retea diplomatica pe langa Curtea de la Istanbul. Profesia diplomatica a avoluat pe scheletul relatiilor comerciale; cu cat diplomatia castiga importanta si prestigiu, cu atat liderii politici deveneau mai interesati de insusirea functiilor diplomatice astfel incat, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, avem ambasadori ai princilalelor curti europene, care sunt de obicei rude sau apropiati ai regilor.

O data cu acesta avolutie apare si prima lucrare despre diplomatia moderna Despre felul de a negocia cu printii, Franois de Callires, 1713. Acesta lucrare incudea o lista de calitati considerate cruciale pentru indeplinirea sarcinilor de diplomat. Callires a impartit aceste calitati in doua trunchiuri:

Calitati naturale- aparenta placuta, caracterul agreabil, inteligente, simtul umorului, rabdarea si stapanirea de sine.

Calitati dobandite- cunoasterea si intelegerea istoriei si sociatatii, cunoasterea limbilor straine, experienta in negociere.

In secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, majoritatea diplomatilor incercau sa intruneasca aceste calitati. Aceste doua secole sunt considerate secolele de aur ale diplomatiei. Diplomatii dobandisera un statut inalt si aveau un grad sporit de independenta in negocierea cu liderii straini. De multe ori, acest lucru avea ca rezultat o influenta semnificativa a diplomatilor asupra politicii externe a statelor lor, mai ales in absenta unei functii de ministru de externe. Figuri centrale ale diplomatiei si aceasta perioada sunt francezul Talleyrand si austriacul Metternich, ambii independenti fata de regimurile pe care le reprezentau, ambii capabili sa faca intelegeri separate cu diverse tari straine, de multe ori fara stiinta sefilor lor de state. Acest lucru a facut ca la inceputul secolului al XIX-lea, diplomatii sa aiba un rol hotarator in reorganizarea Europei in urma razboaielor lui Napoleon. In acest secol, actiunea diplomatica sporeste din punct de vedere al influentei, ajungandu-se ca revolutia de la 1848 sa fie eficient reprimata de tarile absolutiste, tocmai datorita bunei comunicari intre diplomatii acestora. Un test major pentru diplomatie l-a constituit vara anunui 1914, cand au existat intense negocieri intre Franta, Germania , Rusia si Marea Britanie pentru a impiedica izbucnirea unui razboi mondial. In ciuda progreselor facute, progrese care puteau fi urmate de incheierea unor raporturi separate, logica militare a cantarit mai mult decat cea diplomatica si tarile au inceput un razboi pe

care nu l-au dorit. Amploarea catastrofei Primului Razboi Mondial l-a determinat pe presedintele american W. Wilson sa considere ca lumea trebuie reorganizata dupa acele faimoase 14 puncte, dintre care doua priveau direct diplomatia: 1. Principiul diplomatiei publice si al acordurilor transparente conform caruia orice

intelegere intre state trebuie facuta publica, tratatele neputand avea clauze secrete. 2. Pentru solutionarea conflictelor era necesara infiintarea unei organizatii

internationale care sa rezolve in mod pasnic disputele. Este creata astfel Liga Natiunilor, dominata de inaltele figuri ale diplomatiei europene, care a avut o prima perioada fasta in anii 20. In aceasta perioada diferendele teritoriale si conflictele economice au fost in buna masura rezolvate prin negociere si dezbatere. Liga Natiunilor dezvoltase un sistem institutional performant care era insa conditionat de bunele intentii ale statelor membre. Odata cu ajungerea la putere a lui Hitler si cu retragerea din liga a Germaniei, Liga Natiunilor se dovedeste ineficienta intrucat nu avea mijloacele punitive pe masura. Asistam in Germania, Italia, Bulgaria, Romania, Ungaria si Spania la o intoarcere in forta a diplomatiei agresive bazate pe amenintare si santaj ca alternativa la diplomatia constructiva practicata de Liga Natiunilor. Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, acelasi tip de diplomatie bazata pe intimidare si interese opuse se mentine si se dezvolta odata cu impartirea lumii in cele doua blocuri. Scopul principal al diplomatului sovietic sau american era infruntarea ideologica cu adversarul si obtinerea de avantaje relative, si in general pe termen scurt. Se dezvolta in paralel asa numita seminar-diplomacy sau diplomatia academica, intrucat comunicarea intre cele doua blocuri era defectuoasa, si diplomatia semana din ce in ce mai mult cu o parada a aresenalului militar, diplomatia academica se dorea o alternativa la cea clasica. Presupunea reuniuni a unor oameni de

stiinta din vest si din est care in ciuda presiunilor existente aveau si o mare libertate in a-si exprima opiniile si a trasa diverse linii pentru viitor. Pe baza acestei diplomatii academice s-au dezvoltat ulterior tendintele reformatoarea ale politicii internationale catre perioada de sfarsit a Razboiului Rece. Perioada 1970-1980 a produs o relaxare a pozitiilor si a dat nastere diplomatiei multilaterale. Aceasta presupunea de fapt detensionarea celor doua grupuri prin includerea unor tari neutre, de multe ori putin importante in negocieri si tratative. Acest tip de diplomatie se ocupa in general de low-politisc sau politicile joase, spre deosebire de diplomatia clasica, ce se ocupa de high-politics sau politici inainte. In politicile joase, susceptibile de a fi incluse in negocieri multilaterale, sunt mai degraba chestiuni economice, administrative sau de mediu pentru care se poate obtine un consens general. Spre deosebire de acestea, high-politics presupune dicutarea problemelor de securitate si teritoriale care faceau obiectul diplomatiei de summit. Conceptul de summit apare in anii 80 odata cu multiplicarea contactelor la cel mai inalt nivel intre SUA si URSS. In cadrul summiturilor, liderii se intalnesc pentru perioade scurte incercand sa rezolve pachete intregi de probleme. Summit-urile pot fi mai degrabaceremoniale- atunci cand exista acorduri negociate in prealabil de diplomati, iar sefii de state seintalnesc doar pentru a semna acordurile convenite; sau efective- sefii de state rezolva diferende pe care subordonatii lor nu au reusit sa le lamureasca. In perioada actuala, diplomatia este marcata de cresterea importantei factorilor economicicresterea rolului diplomatilor in dauna solutiilor de la cel mai inalt nivel. Sefii de state negociaza putin, multumindu-se sa semneze acorduri care au fost in prealabil negociate, uneori timp de ani de zile de diplomatii de rang superior. Functiile diplomatiei:

Majoritatea autorilor identifica patru functii ale diplomatiei: 1) Colectarea de informatii- este din punct de vedere cronologic prima misiune a

diplomatilor si cuprinde trei tipuri de activitati: * colectarea informatiilor politice si oficiale in cadrul acestei functii dipomatii aduna date privind tara gazda, le stocheaza si le transmit ministerului de externe. La randul sau, acesta restransmite informatiile altor oficialitati (mediului de afaceri sau societatii civile). Ambasadele au diverse structuri care se ocupa cu adunarea informatiilor, capacitatea de lucru a acestor structuri fiind direct proportionala cu importanta acordata tarii gazda si cu volumul de informatii colectate. *colectarea informatiilor clasificate-spionaj. Statele au diverse servicii de informatii. Acestea sunt reprezentate oficial sau neoficial in ambasade sau consulate. Colectarea informatiilor clasificate este o activitate putin transparenta si se constituie intr-o acrivitate de sprijin pentru constituirea unei imagini complete privins tara gazda si relatiile sale externe. Exista chiar diverse servicii de informatii specializate in diverse tipuri de operatiuni. Exista ofiteri ai serviciilor de informatii ale Armatei, ale Ministerului de Interne, ale Serviciilor Interne de Informatii si ale diverselor ministere. Uneori acestea sunt subordonate unei singure structuri asa cum se intampla in cazurile Marii Britanii sau Frantei care au cate un birou in fiecare ambasada importanta. Exista insa si cazuri in care serviciile sunt reprezentate separat prin birouri proprii care functioneaza fie in ambasade fie in afara acestora-SUA. *producerea de evaluari si rapoarte de natura politica, economica si sociala. Folosind informatiile colectate, ambasadele realizeaza rapoarte care indica gravitatea unor situatii, pericolele evetuale pentru tara de origine sau miza economica sau politica si oprtunitatile care apar. Tarile mari au adevarate sisteme de informare si de raportare folosind uneori retele de experti sau institute specializate care confirma si corecteaza aceste rapoarte.

2)

Negocierea. Poate fi de patru tipuri: a)oficiala- presupune contacte in care

diplomatii au un mandat precis si in urma negocierii rezulta anumite acorduri sau intelegeri care reflecta mandatul respectiv. b)neoficiale- negocierile neoficiale vin in general inaintea celor oficiale desi in unele cazuri le pot chiar inlocui. In general, negocierile neoficiale care vin inaintea celor oficiale, sunt menite sa tatoneze terenul si sa testeze pozitia partii adverse. Negocierile neoficiale care le inlocuiesc pe cele oficiale raman in acest stadiu, dintr-o serie de motive precum lipsa efectiva de mandat a uneia dintre parti sau caracterul secret sau cel putin discret al obiectului negocierii. c)negocierile de facilitare au ca principal obiectiv crearea conditiilor optime pentru derularea efectiva a negocierilor. Presupun deschiderea cailor de comunicare, negocierea locului, perioadei si modului in care se vor defasura negocierile. d)exista negocieri tehnice care vin de obicei in urma negocierilor propriu-zise si incearca sa determine modul concret in care se implementeaza un acord, se delimiteaza teritorii sau se pun in practica decizii comune. 3) Relatii publice. Aceasta functie face ca diplomatii sa se constituie intr-o retea de

legatura intre factorii de decizie din tara de origine si cei din tara gazda. Fac legatura intre pozitiile oficiale ale statelor respective si opinia publica sau anumite parti ale acesteia din tara gazda. Ex: in 2003 Romania a sustinut interventia americana in Irak, iar Franta s-a aratat critica fata de acesta sustinere. Critica a fost atat de puternica, incat diplomatia franceza a considerat ca este necesar sa se explice in fata opiniei publice romanesti, astfel, Ambasada Frantei de la Bucuresti a organizat in 2003 si 2004, 8 conferinte in care a motivat critica Frantei fata de pozitia Romaniei. Comunicarea de informatii despre tara gazda in cadrul unei manifestari este menita sa promoveze tara respectiva (celulele de legaturi de la nivelul ambasadelor pentru promovarea turismului din tara gazda)

4)

Reprezentarea administrativa- diplomatia administrativa. In cadrul acesteia trebuie sa

vedem misiunea diplomatica, sub forma unei extinderi in strainatate a guvernului tarii gazda. Astfel, orice misiune diplomatica are doua elemente cheie: un element diplomatic propriu-zis care se ocupa cu chestiuni politice precum negocierea sau informarea si un element consular care are mai degraba functii administrative. Aceste functii administrative includ: reprezentarea cetatenilor si institutiilor in tara gazda, gestionarea problemelor cetatenilor tarii de origine in tara gazda. Ex: facilitarea legaturii economice, oferirea de asistenta juridica, identificarea si repatrierea cetatenilor decedati, managementul cetatenilor de pe teritoriu respectiv, politici privind emigrarea si imigrarea. Diferenta intre vechea si noua diplomatie Este legata de functiile diplomatiei. In diplomatia traditionala cea mai importanta functie este negocierea, apoi informarea, apoi relatiile publice si doar apoi reprezentarea administrativa. In noua diplomatie piramida este inverse. Actiunile de reprezentare administrativa precum acordarea vizelor ocupa cea mai mare parte a activitatilor diplomatice, urmeaza apoi functia de relatii publice care ia de multe ori forma activitatilor de lobby pe lang mediul economic sau politic din tara gazda. Odata cu incetarea Razboiului Rece si cu aparitia internetului functia de informare si-a pierdut mult din importanta. Rolul de negociator al diplomatiei a fost din ce in ce mai mult asumat de catre guvernele tarilor respective si deci si-a pierdut din importanta.