Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir

Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative – DREPT

DREPT DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

Profesor coordonator:
Conf.univ.dr. TITUS CORLĂŢEAN

Student: STROE M. MIHĂIȚĂ

Anul: IV
Forma de învățământ: IF
Grupa: 04
Nr. matricol: 19722

Bucuresti
2021

1
 ,, Atunci când propriul popor
devine străin, recurgi la
diplomaţie.”
Patrick White

I. INTRODUCERE

Dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci constituie o

ramură a acestuia. În comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în ansamblu,
normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el: - ajută la atingerea
obiectivelor de politică externă şi - oferă modalităţile de stabilire şi de derulare a relaţiilor dintre
state, - contribuind direct, efectiv, la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului
internaţional
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public asigură cadrul general
al legalităţii activităţii diplomatice și consulare. La baza dreptului diplomatic stau aceleaşi
principii fundamentale şi generale pe care se sprijină şi dreptul internaţional contemporan.
Dumitra Popescu defineşte dreptul internaţional public ca fiind totalitatea
normelor juridice create de state şi de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului
liber exprimat de acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor
dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată de respectarea lor de bună-voie, iar,
în caz de necesitate, prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau
colectiv.1

1
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994, p. 50

2
 ,,Dreptul internaţional este considerat drept cel mai bun „moderator” al
drepturilor omului. Dreptul internaţional reglementează relaţiile între state suverane, dreptul
naţional se aplică în interiorul unui stat şi reglementează raporturile cetăţenilor cu executivul sau
între ei înseşi.”2
Fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării
unor relaţii normale între state, de menţinere a contactelor şi de realizare a unei colaborări între
ele – ceea ce presupune prezenţa şi funcţionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare –
precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază
stabilă şi ordonată.
Dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional public, însă se întâlnesc
numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor: - cele care stabilesc numirea agenţilor
diplomatici, competența misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, funcţionarea şi
statutul organelor de stat interne pentru relaţiile internaţionale.
Dreptul diplomatic are un rol determinant asupra legislaţiei interne, aceasta
trebuind să fie în concordanţă cu angajamentele asumate de state prin tratatele internaţionale.
Dreptul diplomatic, parte a dreptului internaţional public, constituie un mijloc de
orientare şi de influenţare a politicii externe a statelor în direcţia unor obiective şi valori stabilite
de acestea prin principiile şi normele de drept diplomatic
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului
diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale relaţiilor
interstatale, ale evoluţiei societăţii umane.
Politica externă a statelor trebuie să fie formulată şi realizată în deplină
concordanţă cu principiile şi normele de dreptului diplomatic.

2
Titus Corlatean, Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului, editia a II-a revizuita,
Universul Juridic, Bucuresti, 2015

3
II. ASPECTE TEORETICE
1.1 Institutiile (organele) interne ale statului pentru relatii
international

Prezența relaţiilor diplomatice ne este semnalată încă din antichitate, fapt ce subliniază
vechimea acestei instituţii.
Etimologic, cuvântul diplomaţie vine de la grecescul „diploo”, care înseamnă
„dublez”. Grecii înmânau solilor două documente: o scrisoare de recomandare către proxenos,
denumită symbolia, şi instrucţiuni scrise, împăturite în două, numite diploma. Cuvântul
diplomaţie, folosit în prezent, a fost creat mult mai târziu, grecii îşi numeau solii keryx anghelos,
în perioada homeriană şi presbeis, mai târziu, în perioda clasică. Solii la romani se numeau nunti
sau oratores. Reprezentantul Papei în Imperiul Bizantin se numea apocrisiar.3
Stabilirea şi dezvoltarea unor relaţii oficiale între state presupune deşfasurarea de
activităţi speciale din partea anumitor organe ale lor, activitate care poartă în general denumirea
de diplomaţie. Aceasta activitate a statelor este tot atat de veche ca şi relaţiile internaţionale. Ea
este organic legată de politica externă a statelor.
După cum spune Nicolae Titulescu „diplomaţia sintetizează mai multe ştiinţe” pe
care „arta diplomaţilor le pune în operă în complexele tratative în care sunt angajaţi”.
Altfel spus, „Diplomația este o formă distinctă a raporturilor bilaterale şi
multilaterale dintre state, caracterizată prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi
căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin înţelegeri directe, dar şi ca arta
de asigura, conduce şi practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state”4
Profesorul Grigore Geamănu defineşte, de asemenea, diplomaţia ca ,,reprezentând
acea activitate de stabilire şi întreţinere a relaţiilor dintre state, fiind o activitate specială
desfăşurată de organele, care reprezintă statul în relaţiile internaţionale.”
Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internaţional.
Activitatea diplomatică se desfăşoară într-un cadru juridic instituţional extern.
Astfel, un demers al statului, dacă nu ar produce efecte internaţionale, nu poate fi un act juridic.

3
Bonciog A., Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 52
4
Dicționar diplomatic

4
Declaraţia de recunoaştere a unui stat sau guvern ar rămâne an simpla demers intern, ducă
dreptul internaţional nu i-ar da o semnificaţie juridică. Regulile privind negocierile diplomatice
asigură un cadru adecvat de reuşită. 
Ca şi în ştiinţa dreptului intern, care studiază actele şi faptele juridice, dreptul
diplomatic studiază diplomaţia – ca activitate oficială, ca obiect al său. La rândul ei diplomaţia,
prin repetabilitatea actelor sale, a dat naştere la reguli ce s-au transformat în cutumă, adică în
norme juridice nescrise.5
Alături de aceste convenţii, relaţiile diplomatice mai sunt reglementate de o serie
de tratate internaţionale bi sau multilaterale, care stabilesc anumite reguli referitoare la
desfăşurarea activităţii diplomatice.
Reprezentarea statelor în contextul relaţiilor cu alte state se realizează prin
intermediul a două mari categorii de organe şi anume: organe interne şi organe externe.
În cadrul structurii statului există anumite organe, care au dreptul să
reprezinte statul în relaţiile internaţionale, dar numai în anumite domenii. Astfel, din cadrul
acestor organe interne fac parte:
1. Şeful statului
2. Guvernul
3. Ministerul Afacerilor Externe

Şeful statului care este considerat ca cel mai inalt reprezentant al acestuia, in
relatiile externe. El are un drept general de reprezentare a statului sau in relatiile diplomatice, cu
alte state.
Şeful statului are o serie de atribuţii în domeniul relaţiilor externe, care se
concretizează în: declararea stării de război şi de pace, încheierea unor tratate internaţionale,
acreditarea şi rechemarea diplomaţilor români precum şi primirea scrisorilor de acreditare sau de
rechemare a diplomaţilor străini, emiterea deplinelor puteri, acordarea dreptului de azil.
Șeful statului se bucură de o serie de imunităţi atât timp cât se află în străinătate.
Aceste imunităţi decurg din dreptul diplomatic, ele concretizându-se în: imunitate de jurisdicţie
penală şi civilă, inviolabilitatea persoanei, inviolabilitatea reşedinţei şefului statului, privilegii
fiscale şi vamale.

5
 Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Editura “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2002, pag. 39

5
 Persoanele din anturajul şefului de stat se bucură de drepturi şi privilegii şi în
virtutea etichetei internaţionale6

Guvernul (seful guvernului) exercita conducerea generala a relatiilor externe ale

statului. Ministerul Afacerilor Externe este organul unui stat chemat sa organizeze si sa conduca,
in mod nemijlocit, relatiile externe ale statului respectiv si este organ intermediar intre statul sau
si statele straine, reprezentate prin misiunile lor diplomatice, acreditate in acel stat.7
Pe teritoriul statului străin, şeful guvernului beneficiază de drepturile şi întregul
ansamblu de imunităţi ale reprezentanţilor diplomatici.8

Ministerul Afacerilor Externe

Existenţa acestei instituţii se datorează faptului că, nici şeful statului şi nici
guvernul, nu au posibilitatea de a întreţine zilnic relaţii cu celelalte state ale lumii.
Ministerul Afacerilor Externe este organul unui stat chemat sa organizeze si sa
conduca, in mod nemijlocit, relatiile externe ale statului respectiv si este organ intermediar intre
statul sau si statele straine, reprezentate prin misiunile lor diplomatice, acreditate in acel stat.9
,,În virtutea acestui rol, M.A.E. are următoarele atribuţii: dirijarea
activităţilor misiunilor diplomatice, purtarea de tratative cu misiunile diplomatice străine,
elaborarea unor proiecte de tratate internaţionale, protejarea cetăţenilor aflaţi în străinătate,
rechemarea agenţilor diplomatici, notificarea numirii agenţilor diplomatici, supravegherea
executării unor tratate internaţionale etc.”10
În afara țării, Ministrul de Externe se bucură de următoarele imunităţi şi privilegii:
imunitate personală, imunitate de jurisdicţie civilă şi penală, inviolabilitatea bagajelor

6
NicolaeŢaţomir, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii A.I. Cuza, Iaşi, 1972, p. 375.
7
Sida A., Drept diplomatic, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag. 63
8
Nicolae Ţaţomir, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 1972, p. 376.
9
Sida A., Drept diplomatic, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag. 63
10
Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept International Public, Editura Ministerului de Interne,
Bucuresti, 1993

6
1.2 Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor: mijloacele
politico- diplomatice

În relatiile dintre state, precum si in raporturile dintre organizatiile internationale

care sunt subiecte de drept international pot aparea stari de neintelegere, litigii sau momente in
care intereseleacestora sa intre in opozitie. Pentru a desemna astfel de stari conflictuale, literatura
de specialitatefoloseste o terminologie variata: situatie, diferend, litigiu, criza, etc. Dintre acesti
termeni notiunea de“diferend” are o acceptiune mai larga, incluzand toti ceialalti termeni
Notiunea de diferent desemneaza o neintelegere, un dezacord sau litigiu intre
doua sau mai multe state cu privire la un drept, pretentie ori un interes.Cu toate ca dreptul
international interzice folosirea fortei si a amenintarii cu forta, statele ca sicelelalte subiecte de
drept international nu ajung intotdeauna la o solutionare pe cale pasnica a
diferendelor. Astfel, vom distinge trei modalitati de reglementare a unui diferend pe cale pasnica,
prin aplicarea unor mijloace bazate pe constrangere dar fara utilizarea fortei armate
si prin mijloace aplicabile cu ajutorul fortei armate.
Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale a fost
consacrată în plan juridic multilateral prin Convenţiile de la Haga din I 899 şi 1907. Convenţia
de la Haga pentru reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie
1907, este primul act de codificare parţială a normelor internaţionale referitoare la unele
mijloace paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale.
Mijloacele de care dispune în prezent societatea internaţională pentru prevenirea
conflictelor şi soluţionarea diferendelor sunt concretizate în două mari concepte: conceptul de
prevenire structurală şiconceptul de alertă timpurie.Natura intervenţiei trebuie să ţină cont de
factorii contextuali şi culturali specifici fiecărui caz înparte. Terţii pot interveni fie prin acţiuni
de natură non-coercitivă: suport material şi logistic pentru iniţierea şi derularea negocierilor,
propuneri sau garanţii de susţinere a eventualelor acorduri (în specialfaţă de partea mai slabă),
avansarea unor soluţii concrete de rezolvare a conflictului, promisiuni fermede susţinere
economică, fie de natură coercitivă: presiuni diplomatice cu dimensiuni
politice,economice, sancţiuni sau intervenţia armată, care poate schimba decisiv raportul de
forţe.

7
 Analizând ceea ce înseamnă sintagma „soluţionarea diferendului”, rezultă că
există trei factori fundamentali care influenţează procesul:
• interesele părţilor – reprezintă acele aspecte pe care fiecare parte urmăreşte să le
obţină(beneficii financiare, economice, politice etc.);
• puterea părţilor în plan internaţional conferită de combinarea unor circumstanţe
externe(dezvoltare economico-financiară, poziţie geografică, autoritate în plan internaţional etc.);
• drepturile părţilor – sunt date de cadrul extern (norme internaţionale – convenţionale sau
cutumiare – ori acorduri între părţi).
Mijloacele de solutionare pasnica a unor diferende la care statele pot recurge
(Carta ONU, art.33 face o enumerare a celor mai multe dintre ele) cuprind trei
categorii:
- politico-diplomatice
- juridictionale
- organizatii internationale cu caracter universal sau regional (ONU, OSA, OSCE).
Din categoria celor politico-diplomatice (nonjurisdicţionale) amintim:
negocierea, bunele oficii,medierea, ancheta si concilierea, in timp cele jurisdictionale sunt
arbitrajul international si Justitia internationala
Negocierea sau tratativele sunt cele mai populare mijloace de
soluţionarea diferendelor întrestate.Negocierile directe sunt cel mai dinamic şi eficient mijloc,
mai puţin costisitor şi la îndemâna părţilor care, în funcţie de cadrul de desfăşurare, pot fi
bilaterale sau multilaterale.
Pe parcursul negocierilor pot fi acceptate diverse forme şi metode de
soluţionare a diferendului internaţional. Concomitent, negocierea, pe lîngă faptul că este un
mijloc de bază de soluţionare paşnicăa diferendelor, îndeplineste şi funcţii aplicative în cadrul
soluţionării diferendelor. În mod practic, toatemijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor se
iniţiază prin negocieri şi, de multe ori, se finalizează de asemenea prin negocieri.
Dreptul internaţional nu stipulează reguli unice cu privire la tipurile, modalităţile
şi procedura de negociere. De regulă, negocierile trec următoarele etape: iniţiativa de a începe
negocierile (poate parveni de la un stat sau un grup de state), înţelegerea propriu-zisă privind
negocierile (timpul, locul,nivelul şi statutul delegaţilor sau împuterniciţilor la negocieri etc.),

8
pregătirea negocierilor (procedura,principiile etc.), negocierile propriu-zise, elaborarea actului
final al negocierilor.
În funcţie de cadrul de desfăşurare a negocierilor, acestea pot fi:
a) negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc
direct sau îşi faccunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise.
Negociatorii sunt, cel maiadesea miniştrii afacerilor externe sau funcţionari ai ministerelor
afacerilor externe, dar pot fi şinegociatori specializaţi.
b) negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt
implicate maimulte state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim
negocierilor.negocieri colective. O organizaţie internaţională poate constitui, de
asemenea, cadrul optimnegocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un
grup de state membre aleorganizaţiei respective
Bunele oficii implică prezenţa unui terţ acceptat de către părţile în
diferend, ce ajută la negocieri şi chiar la evitarea unor conflicte. Conform prevederilor
stipulate în art. 2 din Convenţia de la Haga, pentru reglementarea paşnică a conflictelor
internaţionale, statele, în caz de diferend, suntobligate de a apela la bunele oficii a unui sau mai
multor state prietene.
Dreptul de a acorda bune oficii îl au doar statele care nu sunt implicate în
diferend. Spre exemplu, Austria şi Rusia au acordat bune oficii Angliei şi Americii de Nord în
cazul semnăriiAcordului de la Versailles din 1783, care a recunoscut independenţa SUA. În 1966
URSS a acordat bune oficii în cazului diferendului indo-pakistanez cu privire la Kaşmir.
Bunele oficii pot fi acordate şi de organizaţiile internaţionale. Spre exemplu, în cazul
crizei din Marea Caraibilor, din octombrie 1962, Secretarul General al ONU a acordat bune oficii
SUA şi URSS în procesul de soluţionare paşnică a diferendului existent între părţi.
În cazul acordării bunelor oficii, statele sau organizaţiile internaţionale
care le oferă nuparticipă, de regulă, la negocieri cu excepţia cazurilor, când părţile
în diferend solicită această participare. In esenţă, bunele oficii facilitează comunicarea între
părţi şi sunt utile dacă părţile aflate îndiferend nu au relaţii diplomatice între ele sau le-au rupt.
Mediațiunea este o variantă mai complexă a bunelor oficii. Dacă în
cazul bunelor oficii,implicarea terţului este minimă şi la nivelul stabilirii de contacte între

9
părţi, în cadrul medierii, acestajoacă un rol mai mare, prin implicarea sa în soluţionarea pe fond a
diferendului.
Medierea, spre deosebire de bunele oficii, preconizează că terţul participă
nu numai lanegocieri, ci formulează si propuneri de rezolvare, care însă nu sunt obligatorii
pentru părţile îndiferend. Scopul mediatorului se limitează doar la stabilirea pretenţiilor
reciproce între părţile îndiferend şi îndemnarea lor spre soluţionare paşnică a diferendului.
Rolul de mediator încetează îndată ce una din părţile în diferend cere aceasta, sau însuşi
mediatorul conştientizează că propunerile sale nu sunt acceptate.
Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat, de comun acord, de părţile aflate în diferend.
Acesta poate fi un stat, un grup de state, ONU sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii
internaţionale cu vocaţie mondială sau regională sau o personalitate de prestigiu (om politic,
jurist, expert). Terţa persoană propune o soluţie părţilor, care nu arte însă un caracter obligatoriu
Ancheta internaţională presupune şi ea implicarea unui terţ în soluţionarea
unui conflict, dar cu scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia. Ancheta se
efectuează de către o comisie internaţională de anchetă, creată de părţile în diferend şi are ca
scop stabilirea exactă a faptelor care au dat naştere diferendului, cât şi culegerea unor informaţii,
privitor la diferend, în prezenţa părţilor.
Ancheta internaţională este o modalitate de soluţionare paşnică, care constă în
elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internaţional,
de către o comisie desemnată în acest scop de părţile aflate în diferend sau de către o organizaţie
internaţională, comisieale căror concluzii au un caracter facultativ.
Ancheta internaţională se bazează pe ideea că negocierile dintre părţile aflate în
diferend, pentru găsirea unor soluţii echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoaştere
corectă şi exactă a faptelor care au generat diferendul respective
.Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi
garanţia stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitatea instituirii, în acest
scop, a unor comisii internaţionale de anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.
Competenţa şi procedura de constituire a comisiilor internaţionale de anchetă este
reglementată de Statutul ONU şi art. 9 a Convenţiei de la Haga pentru
reglementarea paşnică a conflictelor internaţionale, din 18 octombrie 1907.

10
 Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-a făcut
prima dată, in Convenţia de la Haga din 1899 şi, ulterior, în Convenţia de la Haga din 1907
(art. 9) Ea nu este omodalitate de soluţionare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară
pentru o altă modalitatepaşnică de soluţionare (concilierea, arbitrajul având un caracter
facultativ).
Ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendinţa de a
se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reţinerea statelor de a nu recurge prea
des la anchetă.
Comisia de anchetă se instituie printr-o convenţie specială între părţile în litigiu.
Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisari având cetăţenia
părţilor înconflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae , nereprezentând
guvernele lor. Părţile sunt reprezentate prin agenţi speciali care servesc ca intermediari între ele
şi comisie; ei pot fi asistaţide consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa
comisiei.
Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în
primul rând,expunerile părţilor asupra faptelor. Comisia poate examina documente,
diferite acte, poate audia martori şi experţi, poate să se deplaseze la faţa locului (aceasta
presupune însă acordul părţii care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv).
Comisia internaţională de anchetă finalizează acţiunea printr-un raport-concluzie
adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă părţilor la diferend, acestea
putând să ţinăsau nu seama de concluziile comisiei.Acest raport nu are caracterul unei sentinte
arbitrare.
Prin urmare, raportul, care trebuie să concluzioneze exclusiv asupra stării de fapt, nu
asupra răspunderii părţilor, are un caracter facultativ
Concilierea internaţională presupune de asemenea implicarea unui terţ, numit
şi conciliator.Acesta se implică în investigarea cauzelor disputei dintre părţi şi prezintă propuneri
de soluţionare.
Primele referiri la procedura de conciliere internaţională s-au făcut în cadrul
tratatelor bilaterale.În acordurile multilaterale chestiunea privind concilierea internaţională a fost
stipulată în unele rezoluţiiale Ligii Naţiunilor din 1922, Carta ONU (art. 33), Declaraţia de la

11
Manila din 1982 ş.a. Poate fimenţionată şi reglementarea concilierii în Convenţia cu privire la
dreptul mării din 1982, de la MontegoBay, Jamaica.
Concilierea internaţională se realizează de către o comisie internaţională de
conciliere (creată de către părţi) şi constă în examinarea diferendului sub toate aspectele,
concilierea părţilor şi propunerea unei soluţii, care este facultativă pentru părţi
Concilierea internaţională asociază elementele medierii şi ale anchetei,
având şi trăsături caracteristice proprii. Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o
investigaţie realizată de unorgan independent, şi nu de un terţ, care acţionează ca mediator
.În raport cu ancheta, concilierea are ca obiect nu numai cercetarea faptelor, prin
audierea părţilor, ci şi procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, propunând părţilor în
diferend soluţiide rezolvare a diferendului. Părţile îşi expun poziţiile asupra acestor propuneri,
acceptându-le sau nu.Lucrările comisiei de conciliere au un caracter secret, publicitatea fiind
interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident.
Primele referiri la procedura de conciliere s-au făcut în cadrul tratatelor bilaterale
încheiate înprimele decenii ale secolului al XX-lea. În 1922, Societatea Naţiunilor a adoptat o
rezoluţie prin care sepropunea statelor supunerea diferendelor unor comisii de
conciliere. Ulterior, numeroase tratatemultilaterale au consacrat concilierea ca un mijloc de
soluţionare paşnică a diferendelor: Carta ONU(art. 33), Declaraţia de principii din 1970, Carta
OUA, Declaraţia de la Manila din 1982 ş.a. Această procedură asociază elementele medierii şi
ale anchetei, având trăsături caracteristice proprii.
Spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare realizată de
un organ independent, şi nu de un terţ care acţionează ca mediator.
Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la
cele jurisdicţionale. Se deosebeşte de aceastea din urmă prin faptul că soluţia propusă de
comisia deconciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele
jurisdicţionale de reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în
contradictoriu. Ea se desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de
conciliere permanente sau ad-hoc.
În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se
recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naţionali
desemnaţi de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod

12
unilateral, un membru naţional înscris pe listă, iar aceştia aleg, de comun acord,
preşedintele comisiei dintre ceilalţi conciliatori înscrişi pe listă de celelalte state.
Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până
când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza
unanimităţii comisiei şi a acordului părţilor în litigiu11

11
Aspecte ale modalitatilor pasnice de prevenire a conflictelor si de solutionare a
diferendelorinternationale - Comandor dr. Dumitru TOADER, www.gmr.mapn.ro

13
 III. BIBLIOGRAFIE

1. Dumitra Popescu, Florian Coman, Drept International Public, Editura Ministerului de

Interne, Bucuresti, 1993
2. Titus Corlatean, Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului, editia a II-a
revizuita, Universul Juridic, Bucuresti, 2015
3. Curs de Drept international public - Profesor Universitar Dr. Brașoveanu Florica
4. Bonciog A., Drept diplomatic, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2000,
pag. 52
5. Anghel I.M., Drept diplomatic şi consular, Editura “Lumina-Lex”, Bucureşti, 2002, pag.
39
6. Nicolae Ţaţomir, Drept internaţional contemporan, Editura Universităţii A.I. Cuza, Iaşi,
1972, p. 375.
7. Sida A., Drept diplomatic, editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1999, pag. 63
8. Modalitati si mijloace de reglementare a unor diferende internationale. De la diplomatie
laforta armata- Lt. Prep. Univ. Aurelian RATIU, Buletin stiintific XII, 200
9. Aspecte ale modalitatilor pasnice de prevenire a conflictelor si de solutionare a
diferendelorinternationale - Comandor dr. Dumitru TOADER, www.gmr.mapn.ro
Curs de Drept international public - Profesor Universitar Dr. Broveanu Florica
• Modalitati si mijloace de reglementare a unor diferende internationale. De la diplomatie la
forta armata- Lt. Prep. Univ. Aurelian RATIU, Buletin stiintific XII, 2003
• Aspecte ale modalitatilor pasnice de prevenire a conflictelor si de solutionare a diferendelor
internationale - Comandor dr. Dumitru TOADER, www.gmr.mapn.ro
Aspecte ale modalitatilor pasnice de prevenire a conflictelor si de solutionare a diferendelor
internationale - Comandor dr. Dumitru TOADER, www.gmr.mapn.ro

Surse web:
https://dreptmd.wordpress.
www.administrare.info
www.academia.edu
http://gmr.mapn.ro/

14