UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

Programul de studii universitare de licență: DREPT

REFERAT

DISCIPLINA

DREPT DIPLOMATIC ȘI CONSULAR

Cadru didactic titular:

Conf. univ. dr. Titus Corlățean

Studenta:

Văsuian C. Claudia-Raluca

Nr. matricol: 20484

An IV

Forma de învățământ: FR

Grupa 2206

- 18 ianuarie 2022 -

1
 CUPRINS

INTRODUCERE

 Considerații generale
 Definiția dreptului internațional public
 Noțiunea de drept diplomatic și consular

CAPITOLUL I

 Clasificarea subiectelor Dreptului internațional public

 Noțiunea de subiect al Dreptului internațional public
 Subiectele Dreptului internațional public

CAPITOLUL II

 Mijloace jurisdicționale de soluționare pe cale pașnică a diferendelor

 Arbitrajul internațional
 Jurisdicția internațională

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Dreptul internațional public este un ansamblu de norme juridice create în vederea reglementării
raporturilor dintre state, dar și între acestea și alte subiecte de drept internațional public. Aceste
norme sunt exprimate prin tratate și alte izvoare de drept și sunt duse la îndeplinire prin
respectarea lor de bunăvoie ori prin luarea unor măsuri de constrângere, exercitate individual sau
colectiv1.

Un obiect al dreptului internațional public îl reprezintă și stabilirea drepturilor și obligațiilor

subiectelor în relațiile internaționale, precum și a competențelor acestora.

Acordul de voință al statelor participante la raportul juridic determinat reprezintă fundamentul

juridic al dreptului internațional public.

Dreptul internațional s-a dezvoltat din necesitatea formării unui cadru ordonat pentru relațiile
internationale, primele reguli de conduită formându-se încă din timpuri străvechi, înainte de
apariția statelor.

Pe de o parte, dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional, are ca obiect diferite
aspecte ale activității diplomatice desfășurate de organele pentru relații externe și cuprinde
totalitatea normelor juridice privind, competenta, organizarea și sarcinile acestor organe.

Prin diplomație se construiește ordinea internațională și se promovează o politică externă

comună între două sau mai multe state.

Cutumele și uzanțele internaționale au stat la bazele relațiilor diplomatice o perioadă lungă de

timp în istorie, acestea având și în prezent un rol important.

Pe de altă parte, dreptul consular este format din totalitatea regulilor și normelor ce
reglementează relațiile consulare, funcționarea oficiilor consulare, precum și statutul juridic al
acestora.

Cutuma și tratatele internaționale, precum și legile naționale reprezintă izvoarele dreptului

consualar, codificarea acestuia realizându-se foarte târziu, în ciuda tuturor preocupărilor
doctrinare foarte vechi.

1
A se vedea V. Crețu, Drept internaţional public, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006, pag. 20.
3
 CAPITOLUL I

CLASIFICAREA SUBIECTELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC

Subiectul de drept internațional public este acea entitate care participă la raporturile juridice ale
dreptului internațional public, obține drepturi și își asumă obligații internaționale, deci
beneficiază de personalitate juridică internațională. De asemenea, subiecții dreptului
internațional public poartă răspundere internațională și se deosebesc între ei prin modul de
formare și scopurile lor.

Sistemul subiecților de drept internațional cuprinde statele, organizațiile internaționale

guvernamentale, națiunile sau popoarele care luptă pentru independență, precum și alte entități
care participă la raporturi juridice internaționale, dar a căror personalitate juridică nu este
recunoscută în dreptul internațional public (persoanele fizice și organizațiile neguvernamentale).

Statul se definește ca o colectivitate umană care este instalată permanent pe un teritoriu și care se
bucură de suveranitate. De asemenea, doar statul posedă totalitatea obligațiilor și drepturilor cu
caracter internațional și nu este doar un subiect al dreptului internațional, ci și un creator al
acestuia2.

Pe de altă parte, organizațiile internaționale reprezintă o caracteristică a relațiilor mondiale

actuale, fiind chemate să contribuie la dezvoltarea înțelegerii și colaborării dintre state, dar și la
asigurarea păcii și securității în lume.

Organizațiile internaționale sunt subiecte ale dreptului internațional, întrucât acestea posedă
drepturi și au aptitudinea de a dobândi și îndeplini atribuțiile în baza statutușui sau a altor acte
constitutive.

Pe de altă parte, mişcărilor de eliberare naţională li s-a recunoscut calitatea de subiecţi de drept
internaţional în relațiile cu alţi subiecţi de drept internaţional după cel de-al doilea Război
Mondial.

În ceea ce privește Vaticanul, acesta marchează trecerea de la categoria subiecţilor de drept

internaţional cu o organizare esenţialmente teritorială, la cele cu un caracter diferit.

2
A se vedea Ion Diaconu, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, 2007, pag. 164.
4
Vaticanul este  subiect de drept internaţional chiar dacă nu poseda elementele specifice statului.

CAPITOLUL II

MIJLOACE JURISDICȚIONALE DE SOLUȚIONARE PE CALE PAȘNICĂ A

DIFERENDELOR

Problemele esențiale ale comunității internaționale au fost și sunt pacea și războiul, care au dus
la modificări politico-judiciare importante în ceea ce privește relațiile dintre state.

Diferendele internaționale se împart în juridice și politice, statele fiind entități cu grade diferite
de dezvoltare în plan politic, economic și social, dar și cu tradiții diverse, de aici și interesele
contradictorii ale acestora3.

Diferendele internaționale sunt neînțelegerile între două sau mai multe subiecte de drept
internațional și presupun formularea de pretenții și contrapretenții.

Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale reuneşte aspecte de natură politică și de

morală internaţională cu nuanțe juridice, de drept internaţional.

Diferendele internaționale pot fi soluționate, pe cale pașnică, prin mijloace jurisdicționale,

precum:

 Arbitrajul internațional;
 Instanțele de judecată internaționale.

Atât în cazul arbitrajului internațional, cât și în cazul instanțelor de judecată internaționale,

diferendul se rezolvă prin hotărârea unui organ fie el arbitrar ori judecătoresc. Hotărârea este
obligatorie numai pentru părțile în cauză, care se angajează să o accepte și să o execute.

Arbitrajul internațional a apărut încă din antichitate și prezintă anumite caractere specifice.
Astfel, părțile supun un diferend arbitrajului fie printr-un acord numit compromis, fie pe calea
unei clauze compromisorii incluse în anumite tratate ori printr-un tratat general de arbitraj
permanent.

3
A se vedea O. Bălan, Drept Internațional Public, volumul I, Ed. Serbenco, Tipografia Centrală, Chişinău, 2001.
5
Acordurile de arbitraj definesc litigiul, desemnează organul arbitral, îi stabilesc competența și
fixează regulile de procedură, întrucât au ca obiect litigiul concret ce s-a ivit între părți.

Arbitrajul internațional se aseamănă cu litigiile judecătorești interne și are loc în fața

judecătorilor privați cunoscuți ca arbitri. Utilizarea acestui tip de mijloc jurisdicțional pentru
soluționarea pe calea pașnică a unui diferend a evoluat pentru a permite rezolvarea disputelor
părților fără formalitățile normelor procedurale ale propriilor lor sisteme juridice4.

O sentinţă arbitrală poate fi lovită de nulitate pentru vicii precum depăşirea competenţelor de
către arbitri, pronunţarea sentinţei sub influenţa constrângerii ori în situația în care compunerea
organului arbitral a fost nereglementară.

Arbitrajul internațional are caracter judiciar, consensual, limitat și suplu. Avantajele acestuia
sunt următoarele:

 Hotărârile arbitrale definitive şi obligatorii pentru părţi;

 Recunoaştere internaţională a hotărârii arbitrale;
 Neutralitatea;
 Competenţa specializată a arbitrilor;
 Confidenţialitate;
 Rapiditate;
 Costuri reduse.

În ceea ce privește justiția internațională, această reprezintă o modalitate importantă de

consolidare a ordinii publice internaționale.

Justiția internațională s-a extins la anumite domenii concrete și s-au creat: Tribunalul
Internațional pentru Dreptul Mării, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, Curtea de
Justiție (de la Luxemburg) a Comunităților Europene (organul juridic suprem al Uniunii
Europene) etc.

Prima instanţă internaţională, și anume Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (C.P.J.I.), a

fost creată în 1920 și a funcţionat independent de Liga Naţiunilor.

Curtea Internaţională de Justiţie (C.I.J.), organ principal la O.N.U. și succesoarea Curții

Permanente de Justiție Internațională (C.P.J.I), poate judeca numai diferendele între state. Ea nu
4
A se vedea Alexandru Burian, Teoria relaţiilor internaţionale (Ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită) - Chişinău, 2008,
pag. 624.
6
poate fi sesizată de persoane fizice sau juridice şi nici de organizaţii internaţionale. Competenţa
Curţii are atât aspect jurisdicţional (contencios), cât şi consultativ (emite avize).

Totodată, Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării a fost instituit conform prevederilor

stipulate în Convenţia O.N.U. pentru dreptul mării din 1982.

De asemenea, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului este unicul organ de jurisdicţie

internaţională a Consiliului Europei care a fost instituit în conformitate cu prevederile Convenţiei
în ceea ce privește drepturile şi libertăţile omului din 1950.

CONCLUZII

Dreptul internațional public este un ansamblu de norme juridice create în vederea reglementării
raporturilor dintre state, dar și între acestea și alte subiecte de drept internațional public.

În ceea ce privește dreptul diplomatic și consular, acesta reprezintă o ramură a dreptului

internațional public.

Subiectul de drept internațional public este acea entitate care participă la raporturile juridice ale
dreptului internațional public, obține drepturi și își asumă obligații internaționale,

Sistemul subiectelor dreptului internațional public cuprinde totalitatea statelor, organizațiile

internaționale interguvernamentale, precum și mișcările de eliberare națională.

Statele dețin o poziție dominantă, întrucât sunt subiecte principale, originare, universale și tipice
ale dreptului internațional public.

Pe de altă parte, organizațiile internaționale interguvernamentale au ca scop îndeplinirea

anumitor obiective în planul relațiilor internaționale, iar mișcările de eliberare națională
beneficiază de o capacitate mai restrânsă decât a statelor și diferită de cea a organizațiilor
internaționale.

Ca mijloace jurisdicționale de soluționare pe cale pașnică a diferendelor internaționale sunt

instanțele internaționale, precum și arbitrajul internațional.

Arbitrajul internațional se aseamănă cu litigiile judecătorești interne și are loc în fața

judecătorilor privați cunoscuți ca arbitri.
7
 În ceea ce privește justiția internațională, această reprezintă o modalitate importantă de
consolidare a ordinii publice internaționale.

BIBLIOGRAFIE

1. Constituția României;
2. Plastra, George, Manual de drept internaţional public, Bucureşti, 1927, pag. 163;
3. Duculescu, Victor și Nicolae Ecobescu, Drept internaţional public, Bucureşti, 1993, pag. 154;
4. Năstase, Adrian și Dumitra Popescu, Drept internaţional public, Ed. Șansa SRL, 1997, pag. 308;
5. Beşteliu, Raluca-Miga, Introducere in drept internaţional public, Bucureşti, 1998, pag. 302;
6. Aurescu, B.; A. Bolintineanu; A. Năstase, Drept internaţional contemporan, ediţia a 2-a revăzută
şi adăugită, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2000, pag. 2;
7. Bălan, O., Drept Internațional Public, volumul I, Ed. Serbenco, Tipografia Centrală, Chişinău,
2001;
8. Burian, Alexandru, Diplomaţia prin organizaţii internaţionale // „Revista de Filosofie şi Drept”,
2001, pag. 20-24;
9. Bălan, O. și Al. Burian, Drept Internațional Public, volumul II, Chişinău, Tipografia Centrală,
2003;
10. Bălan, O. și Al. Burian, Drept Internațional Public, ediția a II-a, Ed. Serbenco, Chişinău, 2005;
11. Creţu, V., Drept internaţional public, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2006, pag. 20;
12. Onica-Jarka, B.; C. Brumar; D.-A. Deteşeanu, Drept internaţional public. Caiet de seminar,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 1;
13. Diaconu, Ion, Drept internaţional public, Editura Lumina Lex, 2007, pag. 164;
14. Burian, Alexandru, Teoria relaţiilor internaţionale (Ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită) -
Chişinău, 2008, pag. 624;
15. Beșteliu, Raluca-Miga, Drept internațional public, Volumul I, Editura C.H.Beck, București,
2010;
16. Anghel, Ion, Dreptul diplomatic şi dreptul consular, Editura Universul Juridic, 2011;
17. Corlățean, Titus, Protecția europeană și internațională a Drepturilor Omului, ediția a II-a,
Universul Juridic, București, 2015;
18. www.juridice.ro.