Capitolul I

Dreptul diplomatic
Secțiunea 1
Concept, evoluție, izvoare, codificare
1.1. Concept
Apariția relațiilor diplomatice ne este semnalată
OBIECTIVE încă din antichitate, fapt ce subliniază vechimea
DE acestei instituții.
STUDIU
Activitatea diplomatică se desfășoară de către
1. Concept state, în primul rând, în vederea dezvoltării
relațiilor existente între ele, iar, în al doilea
2. Evoluție
rând, pentru a-și proteja cetățenii pe teritoriul
3. Izvoare acelui stat, cu care întreține relații
diplomatice.
4.În cadrul activității diplomatice își face aplicabilitatea
Codificare
principiul suveranității, potrivit căruia un stat își exercită
suveranitatea asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său.
Excepție, de la principiu, fac misiunile diplomatice și personalul
lor. Ca o consecință a principiului suveranității se desprinde
concluzia că, nici o activitate a unui alt stat nu se poate
desfășura pe teritoriul său, fără permisiunea sa.
În mod normal, fără o astfel de permisiune, nici o misiune
diplomatică nu și-ar mai putea exercita atribuțiile, iar membrii
ei nu ar mai putea beneficia de acele imunități și privilegii
specifice, care alcătuiesc statutul diplomatic.
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor și
regulilor, care reglementează activitatea diplomatică.
Aceste norme și reguli sunt supuse jurisdicției dreptului
internațional public.
Profesorul Grigore Geamănu definește diplomația ca
reprezentând acea activitate de stabilire și întreținere a
relațiilor dintre state, fiind o activitate specială desfășurată
de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale.
Unii doctrinari au mai definit diplomația ca fiind o "artă a
negocierilor".
1.2. Evoluție.
Rădăcinile istorice ale diplomației se regăsesc în
antichitate fiind legate de declararea războiului, încheierea
tratatelor de pace, tratamentul solilor etc.
Din punct de vedere etimologic, termenul diplomație provine
din limba greacă1, fiind folosit pentru a desemna redactarea
actelor oficiale în două exemplare2.
Prin extensie, purtătorul actului a primit denumirea de
diplomat.

1
Diploo.
2
Un exemplar era @ncredințat solului, iar cel de-al doilea era păstrat @n
arhivă.

5
 Cu toate acestea, utilizarea frecventă a termenului de
diplomație a avut loc începând cu secolul al XVIII-lea.
Un pas important, în direcția dezvoltării dreptului
diplomatic, îl reprezintă Tratatul de pace de la Westfalia, din
anul 1648, care a contribuit la generalizarea misiunilor
diplomatice permanente.
Până la Congresul de la Viena din anul 1815 misiunile
diplomatice nu reprezentau statele, care le-au instituit, ci pe
suveranii acestor state.
După această dată situația s-a schimbat, misiunile
diplomatice reprezentând statele, iar activitatea acestora se
desfășura în consens cu relațiile interstatale.
Rezultatele celor două războaie mondiale au pricinuit o serie
de transformări asupra activității misiunilor diplomatice.
Fundamentul internațional al dreptului diplomatic îl
constituie cele două Convenții de la Viena din 1961 și 1963, prima
referitoare la misiunile diplomatice iar cea de-a doua privind
misiunile consulare.
Alături de aceste convenții, relațiile diplomatice mai sunt
reglementate de o serie de tratate internaționale bi sau
multilaterale, care stabilesc anumite reguli referitoare la
desfășurarea activității diplomatice.
Practica și doctrina internațională folosesc doi termeni
specifici, pentru a desemna cele două state, care stabilesc un
raport diplomatic, și anume:
 stat acreditant - care reprezintă statul, ce trimite
misiunea diplomatică;
 stat acreditar - care este acel stat, pe teritoriul căruia
se constituie misiunea diplomatică.
1.3. Izvoare.
Prin izvoare de drept înțelegem modalitățile specifice de
exprimare a conținutului unei norme de drept.
Datorită faptului că dreptul diplomatic s-a desprins din
sfera dreptului internațional public, izvoarele sale se regăsesc
în atât în categoria izvoarelor dreptului internațional public,
cât și în dreptul intern.
În dreptul diplomatic izvoarele reprezintă mijloacele
juridice prin care se exprimă normele acestui drept ce
reglementează relațiile diplomatice.
Astfel, în categoria izvoarelor dreptului diplomatic intră:
- cutuma internațională ;
- tratatul internațional ;
- principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate;
- analogia ;
- doctrina ;
- practica internațională ;
- curtoazia internațională;
- norme de drept intern.
Putem remarca faptul că o serie dintre izvoarele dreptului
dplomatic sunt preluate din dreptul internațional public (cutuma
internațională, tratatul internațional, principiile generale de
drept recunoscute de națiunile civilizate, doctrina).

6
 Abordând problematica izvoarelor dreptului internațional,
comparat cu dreptul intern, vom constata că și sub acest aspect
specificitatea dreptului internațional este convingător ilustrată
și de faptul că, dacă în dreptul intern izvorul principal este
legea, act normativ care emană de la organele competente ale unui
stat, în dreptul internațional, izvoarele sale, sunt tot norme
juridice, care exprimă acordul de voință a două sau mai multe
state.
Tot comparat cu dreptul intern, dacă izvoarele acestui drept
sunt identificate în dispozițiile actului fundamental -
Constituția și ale celorlalte acte normative care se adoptă pe
baza sa, în dreptul internațional nu se poate apela la o asemenea
identificare, deoarece nu există structuri de organe de origine
constituțională, care să emită acte normative obligatorii pentru
colectivitatea internațională.
Problematica izvoarelor dreptului internațional fiind
abordată în practica și doctrina de specialitate de pe poziții
diferite, determinate de influența diferitelor școli și curente de
opinie, grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut
și continuă să facă obiect de controverse atât cu privire la
individualizarea lor, cât și cu privire la calificarea priorității
acestora.
În vederea realizării unei opinii unitare cu privire la
izvoarele dreptului internațional un efect clarificator îl
exercită prevederile art. 38 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție, la care sunt părți toate statele membre ale O.N.U.,
potrivit cărora, în soluționarea diferendelor care îi sunt supuse,
va aplica3:
 Convențiile internaționale generale sau particulare,
recunoscute de statele în conflict;
 Cutuma internațională, ca dovadă a practicii generale
acceptată ca drept;
 Principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate.
 Hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor
celor mai calificați în dreptul public, ca mijloace auxiliare
pentru determinarea regulilor de drept, sub rezerva art. 50 din
Statutul Curții;
 Echitatea, atunci când rezultă din acordul de voință al
părților născut din compromisul, care stă la baza sesizării
adresate unei instituții judecătorești sau arbitrale
internaționale sau se face trimitere la ea în convențiile
internaționale invocate;
 Doctrina dreptului internațional, ca mijloc subsidiar de
determinare a normelor dreptului internațional.
La izvoarele rezultate din textul Statutului Curții
Internaționale de Justiție se adaugă și:
 actele adoptate de către organizațiile internaționale;

3
Statutul Curții Internaționale de Justiție, art. 33.

7
  actele unilaterale ale statelor, ambele categorii de
acte sunt considerate izvoare numai în măsura în care produc
efecte juridice în raporturile cu alte state.
Izvoarele dreptului internațional public se clasifică în două
mari categorii:
 izvoare principale, din categoria cărora fac parte: tratatul
internațional, cutuma internațională, principiile generale de
drept recunoscute de națiunile civilizate;
 izvoare auxiliare, care cuprind: hotărârile instanțelor
judiciare și arbitrare internaționale, doctrina dreptului
internațional, actele organizațiilor internaționale, echitatea.
Art. 38 al Curții Internaționale de Justiție enumeră
izvoarele dreptului internațional public în următoarea formulare:
"Curtea, a cărui misiune este de a soluționa, conform
dreptului internațional, diferendele care îi sunt supuse, va
aplica:
 convențiile internaționale, fie generale, fie speciale,
care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;
 cutuma internațională, ca dovadă a unei practici
generale, acceptată ca drept;
 principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate;
 sub rezerva dispozițiilor art. 59 hotărârile
judecătorești și doctrina specialiștilor celor mai calificați în
dreptul public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
Prezenta dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de
a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord
cu aceasta".
Cutuma internațională
Cutuma este practica generală, relativ îndelungată și
repetată a statelor constând în acte și atitudini în raporturile
lor internaționale și considerată de ele ca dând expresie unei
reguli de drept (opinio juris sive necessitatis)4.
Statutul Curții Internaționale de Justiție definește cutuma
ca fiind o “dovada a unei practici generale, accepata ca drept”.
Prin modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic
au avut un caracter precumpănitor cutumiar, sursele acestuia
putând fi găsite în principal în regulile cutumiare ale
dreptuluiminternațional.5
Ca și în dreptul internațional clasic cutuma presupunea
existența a trei elemente de ordin material și subiectiv:
 existența unei practici generale, comune, repetate;
 existența unei perioade de timp relativ îndelungate în care
se manifestă aceste practic;
 acceptarea ei de către subiectele dreptului internațional
public ca fiind o regula obligatorie de conduită.
4
Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Editura ȘANSA, BucureȘti,
1995, p. 51.
5
Michael Hardy, Modern diplomatic law, University Press, New York, 1968, p. 5.

8
 Deosebirea cutumei de curtuazia internațională sau de obicei
constă tocmai în caracterul obligatoriu al cutumei.
Întrucât curtuazia internațională și obiceiul nu au o
recunoaștere juridică nu implică raspunderea internaționala a
statelor în cazul încălcării lor.
De-a lungul timpului, anumite uzanțe s-au transformat în
reguli cutumiare (de pildă imunitățile și privilegiile
diplomatice), pe când alte reguli cutumiare au devenit simple
uzanțe (de exemplu anumite reguli ceremoniale aplicabile în cazul
diplomaților).
Dreptul diplomatic, datorită evoluției rapide a relațiilor
internaționale consacra numai două elemente ale cutumei,
respectiv obligativitatea și repetabilitatea acesteia.
Practica și doctrina internațională au trebuit să lămurească
două aspecte legate de elementele cutumei.
Un prim aspect este acela al stabilirii numărului de state
necesar pentru ca o practică să devină cutumă.
Curtea Internațională de Justiție a menționat că este nevoie
de “o participare largă și reprezentativă din partea statelor însă
nu de totalitatea statelor care formează societatea internațională
la un moment dat.”6
Existența cutumei nu ține de o vocație universală, ea
putându-se forma chiar și între două state.
Al doilea aspect este acela al stabilirii timpul necesar
formării unei cutume, ajungându-se la concluzia că acesta se poate
rezuma la câțiva ani dar cu condiția ca, practica statelor sa fi
fost uniformă și frecventă. Astfel au apărut așa numitele “cutume
sălbatice”, cum ar fi dreptul popoarelor la decolonizare.
Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului
internațional public.
În prezent, cutuma este aplicată, de regulă, atunci când
unele din clauzele tratatelor internaționale fac trimitere la ea.
Dovada existenței cutumei revine statului care o invocă,
indiferent de scopul lui (fie că revendică un drept, fie că se
apară împotriva unei pretenții emisă de către alt stat).
Conflictul între normele convenționale și cele cutumiare se
rezolvă în felul următor: normele imperative (jus cogens),
convenționale sau cutumare împiedică formarea oricăror norme
particulare, normele speciale indiferent de izvoare, prevalează
față de normele generale. În caz de conflict între norme cu
caracter general sau conflict între norme cu caracter particular
se aplică ultima dintre ele, după principiul "lex posteriori
derogat priori"7 .
Tratatul internațional
Reprezintă principalul izvor de drept internațional public,
fapt reieșit și din Preambulul Cartei O.N.U.
Tratatul internațional este definit ca fiind "un acord între
două sau mai multe state, încheiat pentru a reglementa o afacere,

6
Vezi în acest sens hotărârea C.I.J. din 20.02.1969 referitoare la Platoul
continental al Mării Nordului.
7
Ion Diaconu, op.cit., p. 54.

9
a determina drepturile și obligațiile lor sau pentru a stabili
normele de conduită pe care se obligă să le respecte".
Reglementarea internațională a tratatului o regăsim în
Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor,
document care reprezintă o codificare a normelor juridice din
acest domeniu.
În doctrina internațională s-a pus întrebarea dacă orice
tratat internațional poate constitui un izvor de drept.
Raspunsul la această întrebare ne conduce la clasificarea
tratatelor în două categorii și anume:
- tratatele licite;
- tratatele ilicite.
Tratatul licit presupune respectarea normelor dreptului
internațional public.
Tratatul ilicit poate fi cauzat de două aspecte:
- fie că încalcă norme imperative de drept internațional;
- fie că este nul ca urmare a existenței unor vicii de
consimțământ.
Nu pot constitui izvoare de drept acele tratate care încalcă
principiile de drept acceptate de toate statele sau care încalcă
drepturile altor state.
Ca izvoare de drept internațional public, tratatele se
caracterizează prin următoarele două particularități:
- pe baza acordului de voință al statelor, stabilesc
drepturile și obligațiile corelative ale acestora;
- sunt flexibile, fapt ce permite continua adaptarea a
dreptului internațional public la dinamica relațiilor
internaționale.
Dacă în prima perioadă de existență a dreptului internațional
cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a normelor de
drept internațional, după cea de-a doua conflagrație mondială,
tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.
Convenția de la Viena din 1961 este cea care transferă
dreptul diplomatic din zona cutumiară în zona normativă.
Avându-se la bază una dintre clasificările tratatului, și
anume cea făcută în funcție de numărul statelor participante la
tratat, putem spune că normele juridice care reglementează
relațiile diplomatice se structurează pe două paliere și anume:
- norme inserate în tratate bilaterale;
- norme inserate în tratate multilaterale.
Prin introducerea unor criterii obiective în cadrul dreptului
diplomatic odată cu trecerea acestuia din sfera cutumei în sfera
tratatului a apărut posibilitatea eliminării unor diferende legate
de ordinea de precădere de la curțile suveranilor, care, uneori,
erau susceptibile de a degenera chiar în conflicte interstatale8.
Principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate
Acest izvor de drept se folosește în situația în care
tratatul sau cutuma nu sunt edificatoare. Unii doctrinari au
contestat valoarea acestui izvor pe considerentul că asemenea

8
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic Și consular,
Editura All Beck, BucureȘti, 2002, p. 4.

10
principii nu au aceeași valoare de exprimare a dreptului precum
tratatul sau cutuma.
Asemenea opinii nu sunt recunoscute de majoritatea
doctrinarilor.
Discuții au existat și pe marginea încadrării principiilor
generale. Unii doctrinari susțin că asemenea principii generale
aparțin dreptului internațional, pe când alții susțin că aceste
principii generale sunt ale dreptului național. Practica
internațională a confirmat ambele noțiuni fapt atestat și de
deciziile tribunalelor internaționale.
Doctrina dreptului internațional
Articolul 38 din statutul Curții Internaționale de Justiție
menționează că pot fi aplicate de Curte și teoriile
"specialiștilor celor mai calificați în dreptul public ai
diferitelor națiuni".
În această categorie trebuie incluse nu numai lucrările
marilor specialiști în dreptul internațional ci și lucrările
organizațiilor științifice internaționale cum ar fi cele ale
Comisiei de Drept Internațional, ale Asociației de Drept
Internațional, ale Institutului de Drept Internațional.
Tot în categoria doctrinei intră și opiniile separate
formulate de judecatorii Curții Internaționale de Justiție, care
sunt anexate deciziilor pronunțate în diverse spețe.
Doctrina are un rol activ, în sensul că, ea este cea care
comentează, interpreteză sau cuantifică dreptul diplomatic.
Ea poate să aducă o contribuție însemnată la dezvoltarea
dreptului prin analiza științifică a normelor sale, în lumina
principiilor și a finalității și ținând seama de cadrul de formare
și de manifestare al dreptului internațional9.
Practica internațională
Acest izvor se fundamentează pe uzanțe și pe regulile de
ceremonial diplomatic.
Uzanța este o practică, un obicei în raporturile diplomatice,
fără să se fi primit o deplină consacrare juridică, fără a fi
obligatorie, dar având o anumită semnificație și importanță, este
preluată și deci practicată.10
Curtoazia internațională
Este alcătuită din totalitatea regulilor comportamentale
folosite în cadrul relațiilor dintre state.
Deși nu au un caracter obligatoriu, ele sunt folosite
frecvent întrucât se fundamentează pe respect, politețe, amiciție,
onoare etc.
Prin introducerea acestor reguli în cadrul unor tratate,
curtoazia dobândește un caracter normativ, având la bază
principiul reciprocității.
Anumite reguli de curtoazie au devenit treptat norme de drept
diplomatic, cum ar fi, cele referitoare la imunitățile și
privilegiile diplomatice.
Analogia

9
Ion Diaconu, op.cit., p. 57.
10
Andrei Sida, Drept diplomatic Și consular, Editura Augusta, TimiȘoara, 1997,
p. 16.

11
 Constă în extinderea unor reguli, deja existente, la
situații, care nu sunt identice, cu cele pentru care aceste reguli
au fost elaborate, dar prezintă puncte de asemănare între ele.11
Analogia legii reprezintă procedeul folosit, atunci când se
constata că, un anumit domeniu, nu are reglementare juridică, și,
ca atare, legea nu poate fi aplicată.
Prin analogie pot fi rezolvate anumite situații care nu au
reglementare juridică, și la care, se aplică prin extensie, o
instituție juridică asemănătoare.
Normele de drept intern
Constituie izvor al dreptului diplomatic numai în măsura în
care reglementează anumite relații diplomatice.
Aceste norme de drept intern trebuie să se coroboreze perfect
cu prevederile internaționale din acest domeniu, pentru a nu da
naștere la contradicții în ceea ce privește aplicarea lor.
1.4. Codificarea
Noțiunea de codificare semnifică o operație de sistematizare
a unor norme juridice în vederea asigurării unei concordanțe între
conținutul lor și, în același timp, înlăturarea discrepanțelor ce
pot exista între ele.
Codificarea dreptului diplomatic are ca obiect normele
juridice ce guvernează raporturile internaționale din acest
domeniu.
Codificarea se structurează pe două nivele, respectiv:
codificarea neoficială și codificarea oficială.
Criteriul pe baza căruia se efectuează această clasificare
este acela al autorului codificării.
Codificarea neoficială este făcută de regulă de către
doctrina de specialitate și datorită acestui fapt nu este
obligatorie pentru subiectele dreptului internațional public.
Codificarea oficială este efectuată de către instituții
specializate care își desfășoară activitatea pe baza acordului de
voință al statelor.
Codificarea oficială are un caracter obligatoriu, ea
realizându-se, de regulă, în cadrul organizațiilor sau al
conferințelor internaționale.
Un exemplu de organism specializat care realizează codificări
oficiale îl poate constitui Comisia de Drept Internațional.
Printre primele încercări de codificare a dreptului
diplomatic putem menționa Actul final al Congresului de la Viena
din 1815, care a realizat o nouă ierarhizare a agenților
diplomatici, facută, de această dată, pe criterii obiective.
Activitatea Comisiei de Drept Internațional, s-a
materializat, în acest domeniu, într-un proiect de convenție, care
a fost definitivat în anul 1957.
Proiectul a fost transmis statelor membre ONU în vederea
îmbunătățirii acestuia.
După doi ani proiectul este finalizat și este supus Adunării
Generale ONU, care hotărăște convocarea unei conferințe, care să
adopte aceste reglementări, la Viena, în anul 1961.

11
Adolfo Maresca, La misione diplomatica, Giuffrè Editore, Milano, 1967, p. 32.

12
 Rolul acestei conferințe era acela de a codifica și consacra
normele din domeniul dreptului diplomatic.
Convenția de la Viena din 1961, constituie decât prima fază a
codificării normelor dreptului diplomatic, ea realizând numai o
normativizare a diplomației bilaterale.
Ulterior, prin Convențiile de la Viena, din 1969 ( care a
reglementat misiunile diplomatice speciale) și 1975 (care a
reglementat raporturile dintre state și organizațiile
internaționale), s-a materializat și ultima fază a codificării
dreptului diplomatic.
Convenția de la Viena din 1961 are marele merit de a deplasa
centrul de greutate al dreptului diplomatic din sfera cutumiară în
sfera normativistă.

Secțiunea 2
Relațiile diplomatice

OBIECTIVE 2.1. Noțiunea de relații diplomatice.

DE Relațiile diplomatice reprezintă o fracțiune din
STUDIU sfera relațiilor internaționale fiind
1. Noțiunea de reglementate de normele dreptului diplomatic.
relații Aceste relații au loc între reprezentanții
diplomatice statelor, având un
caracter oficial și fiind fundamentate pe principiul acordului de
2. Stabilirea și
voință.
încetarea
relațiilor Datorită evoluției accelerate a relațiilor
diplomatice diplomatice s-a ajuns la lărgirea sferei
subiectelor dreptului diplomatic în sensul că pe
lângă subiectele trediționale12 au apărut și alte
subiecte derivate13.
Relațiile diplomatice se caracterizează printr-o constantă de
continuitate, dar în anumite situații speciale pot apare unele
excepții, ce se pot concretiza în suspendarea sau ruperea
relațiilor diplomatice.
2.2. Stabilirea și încetarea relațiilor diplomatice
Stabilirea relațiilor diplomatice se fundamentează pe acordul
celor două state ce doresc să încheie astfel de relații.
Pentru apariția relațiilor diplomatice este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- necesitatea existenței calității de subiect de drept
internațional, datorită faptului că numai acesta are personalitate
juridică internațională, care îi conferă posibilitatea de a intra
în cadrul raporturilor de drept internațional;
- existența recunoașterii reciproce a acestora ca subiecte
de drept internațional;
- existența acordului reciproc al celor două entități
internaționale de a încheia relații diplomatice.
Această ultimă condiție este menționată expres în art. 2 al
Convenției de la Viena din 1961 în următoarea formulare:

12
Statele.
13
Organizațiile internaționale.

13
stabilirea de relații diplomatice între state și trimiterea de
misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual.
Durata relațiilor diplomatice este nedifinită, întrucât se
urmărește o colaborare cât mai strânsă între cele două state, care
să nu fie limitată de existența unui interval de timp.
Încetarea relațiilor diplomatice cunoaște două forme de
manifestare și anume încetare temporară (care se caracterizează,
în principiu, prin suspendarea relațiilor diplomatice) și încetare
definitivă (care se caracterizează, în principiu, prin ruperea
relațiilor diplomatice).
Cele două forme ale încetării relațiilor diplomatice
reprezintă instituții juridice separate, chiar dacă sub aspectul
producerii efectelor ele se aseamănă.
Ruperea relațiilor diplomatice are ca urmare următoare
consecințe principale:
- întreruperea raporturilor oficiale dintre statele implicate;
- închiderea sediului misiunii diplomatice;
- retragerea personalului misiunii diplomatice.
Suspendarea relațiilor diplomatice presupune încetarea
temporară a activității misiunii diplomatice, în sensul că
personalul diplomatic evită implicarea în cadrul oricăror relații
oficiale cu reprezentanții statului acreditar.

Secțiunea 3
Organele statului pentru relații externe

Reprezentarea statelor în contextul

OBIECTIVE relațiilor cu alte state se realizează prin
DE intermediul a două mari categorii de organe și
STUDIU
anume: organe interne și organe externe.
1. Organele 3.1. Organele interne ale statului pentru
interne ale relațiile internaționale
statului pentru
relațiile În cadrul structurii statului există
internaționale anumite organe, care au dreptul să reprezinte
statul în relațiile internaționale, dar numai în
2. Organele anumite domenii. Astfel, din cadrul acestor
externe ale organe interne fac parte:
statului pentru
relațiile  Șeful statului;
internaționale  Guvernul;
 Ministerul Afacerilor Externe.
3.1.1. Șeful statului.
Practica și doctrina admit că șeful statului este cel mai
înalt reprezentant din domeniul afacerilor externe, fie că este
un organ unipersonal, o persoană în calitatea sa de președinte al
republicii (S.U.A., Italia, Franța etc) de rege sau împărat
(Anglia, Etiopia), fie că este un organ colegial14.
șeful statului are o serie de atribuții în domeniul
relațiilor externe, care se concretizează în: declararea stării de

14
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității A.I.
Cuza, IaȘi, 1972, p. 373.

14
război și de pace; încheierea unor tratate internaționale;
acreditarea și rechemarea diplomaților români precum și primirea
scrisorilor de acreditare sau de rechemare a diplomaților străini;
emiterea deplinelor puteri; acordarea dreptului de azil.
Alături de aceste atribuții, șeful statului se bucură de o
serie de imunități atât timp cât se află în străinătate. Aceste
imunități decurg din dreptul diplomatic, ele concretizându-se în:
imunitate de jurisdicție penală și civilă; inviolabilitatea
persoanei; inviolabilitatea reședinței șefului statului;
privilegii fiscale și vamale.
Persoanele din anturajul șefului de stat se bucură de
drepturi și privilegii și în virtutea etichetei internaționale15.
Eticheta internațională este un ansamblu de uzaje și de
cutume cristalizate în decursul unei practici îndelungate, care
reglemetează relațiile în utilizarea titlurilor și rangurilor etc,
reflectând aspectul exterior al manierei de a înțelege drepturile
și datoriile16.
3.1.2. Guvernul.
Guvernul reprezintă organul suprem al administrației de stat,
el fiind acela, care stabilește politica externă a statului.
Activitatea guvernului poate privi următoarele: adoptarea
unor norme referitoare la activitatea de politică externă a
statului; luarea unor măsuri privind încheierea unor acorduri
internaționale; coordonarea activității din domeniul relațiilor
externe.
Șeful guvernului are o serie de atribuții în cadrul
relațiilor externe, în principal, în ceea ce privește funcția de
reprezentare. Aceste atribuții se concretizează în: perfectarea de
acorduri și ducerea tratativelor pentru semnarea unui tratat
internațional; primirea reprezentanților oficiali ai statelor
străine; adresarea de invitații unor reprezentanți ai statelor
străine; participarea la reuniuni internaționale etc.
Pe teritoriul statului străin, șeful guvernului beneficiază
de drepturile și întregul ansamblu de imunități ale
17
reprezentanților diplomatici .
3.1.3. Ministerul Afacerilor Externe
Existența acestei instituții se datorează faptului că, nici
șeful statului și nici guvernul, nu au posibilitatea de a
întreține zilnic relații cu celelalte state ale lumii.
De aceea, a fost înființat Ministerul Afacerilor Externe,
care are rolul de a coordona politica externă a statului său.
În virtutea acestui rol, M.A.E. are următoarele atribuții:
dirijarea activităților misiunilor diplomatice; purtarea de
tratative cu misiunile diplomatice străine; elaborarea unor
proiecte de tratate internaționale; protejarea cetățenilor aflați
în străinătate; rechemarea agenților diplomatici; notificarea

15
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității A.I.
Cuza, IaȘi, 1972, p. 375.
16
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității A.I.
Cuza, IaȘi, 1972, p. 374.
17
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității
A.I.Cuza, IaȘi, 1972, p. 376.

15
numirii agenților diplomatici; supravegherea executării unor
tratate internaționale etc.
Angajarea statului prin intermediul Ministerului Afacerilor
Externe se poate face doar în limita competenței sale.
În străinătate, Ministrul de Externe se bucură de următoarele
imunități și privilegii: imunitate personală; imunitate de
jurisdicție civilă și penală; inviolabilitatea bagajelor.
3.2. Organele externe ale statului pentru relațiile
internaționale
Statul în virtutea suveranității sale poate, pe bază de
reciprocitate și consimțământ, să stabilească relații diplomatice
cu alte state și să creeze misiuni diplomatice și consulare pe
teritoriul acestora18.
Din categoria organelor statelor care își desfășoară
activitatea în străinătate fac parte: misiunile diplomatice și
misiunilor consulare.

Secțiunea 4
Misiunile diplomatice

Stabilirea relațiilor diplomatice se face pe

OBIECTIVE baza acordului de voință al statelor interesate.
DE Dreptul statelor de a trimite misiuni
STUDIU
diplomatice, precum și de a primi astfel de
1. Clasificare misiuni, este numit drept de legație. Acest
drept poate fi activ constând în trimiterea de
2. Structură
misiuni diplomatice și pasiv când se referă la
3. Personal primirea unor astfel de misiuni19.
Misiunile diplomatice au cel mai înalt rang
4. Funcții între organele externe ale statului, ele având
rolul de a asigura permanent bunele relații
dintre state, contribuind la dezvoltarea acestor
relații și la apărarea intereselor statului, pe
care îl reprezintă, precum și ale cetățenilor
conaționali.
Trimiterea de misiuni diplomatice este o facultate și nu o
obligație a statului.
4.1. Clasificarea misiunilor diplomatice
Misiunile diplomatice se pot clasifica, în funcție de mai
multe criterii.
Un prim criteriu este acela al duratei misiunii, iar în
funcție de acesta avem două mari categorii și anume:
 misiunile diplomatice temporare (numite și ad-hoc), care
ființează numai de-a lungul unei perioade de timp determinate;
 misiunile diplomatice permanente, care nu au nici un fel
de restricție temporală.
Un alt criteriu este acela al sarcinilor pe care le are de
îndeplinit misiunea diplomatică, în funcție de care avem:

18
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public,
Editura Șansa, BucureȘti, 1994, p. 272.
19
Grigore Geamănu, op.cit., p 16.

16
 - misiunea diplomatică cu sarcini generale (în această
categorie se încadrează de regulă, misiunea diplomatică
permanentă);
- misiunea diplomatică trimisă cu însărcinare precisă(în
această categorie se încadrează de regulă, misiunea diplomatică
temporară).
După criteriul subiectului de drept internațional avem:
- misiuni diplomatice ale statelor pe lângă organizațiile
internaționale interguvernamentale;
- misiunile permanente ale organizațiilor internaționale
interguvernamentale pe lângă state.
Ultimul criteriu se referă la rangul midiunilor diplomatice,
în funcție de care avem următoarea clasificare:
- Ambasada;
- Nunțiatura apostolică;
- Legația;
- Internunțiatura;
- Înaltul Comisariat;

Misiunile diplomatice temporare

Practica internațională a înregistrat existența unor
numeroase misiuni diplomatice cu caracter temporar.
Aceste misiuni au fost guvernate inițial de reguli de natură
cutumiară, pentru ca, ulterior, ele să fie reglementate de
Convenția privind statutul misiunilor diplomatice, adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U., în anul 1969.
Dintre misiunile diplomatice cu caracter temporar putem
menționa:
 Delegațiile la conferințele și la organizațiile
internaționale;
 Misiunile speciale;
 Trimișii itineranți;
 Birourile temporare.
Delegațiile la conferințele și la organizațiile
internaționale
Cu ocazia organizării unor conferințe internaționale statele
trimit anumite delegații, care au rolul de a le reprezenta
interesele în cadrul acelei conferințe.
Aceeași situație o întâlnim și în cazul organizațiilor
internaționale, când statele membre își trimit delegații pentru a-
și susține punctul de vedere referitor la o anumită problemă.
Delegațiile la conferințele internaționale beneficiază de
anumite imunități și privilegii, cum ar fi: imunitatea de
jurisdicție penală și civilă (doar pentru actele oficiale);
libertatea de a comunica cu guvernul lor; inviolabilitatea
persoanei lor; inviolabilitatea reședinței; inviolabilitatea
actelor lor; unele facilități vamale și fiscale.
În categoria persoanelor care fac parte din delegațiile
temporare intră: delegații; delegații adjuncți; consilierii;
experții tehnici; secretarii delegației.
Din cele arătate mai sus rezultă că delegații au un statut
apropiat de cel al diplomaților.

17
 Misiunea specială
Misiunea specială este definită, în art. 1 al Convenției din
1969, ca fiind "o misiune temporară, având un caracter de
reprezentare a statului, trimisă de un stat pe lângă un alt stat,
cu consimțământul acestuia din urmă, pentru a îndeplini pe lângă
el o sarcină determinată".
Structural, misiunea specială, este formată din: personal
diplomatic (care este condus de șeful misiunii); personal tehnico-
administrativ; personal de serviciu.
Convenția mai stipulează că, personalul diplomatic al
misiunii speciale, trebuie să aibă cetățenia statului care trimite
misiunea20.
Personalul misiunii speciale este numit de către statul care
o trimite, dar, acesta din urmă, are obligația să informeze statul
de primire despre efectivul acestei misiuni.
Statul care primește misiunea are dreptul de a declara
oricând, pe orice membru al misiunii, persoană non-grata.
Imunitățile și privilegiile de care beneficiază personalul
misiunilor speciale sunt următoarele: inviolabilitatea persoanei;
inviolabilitatea domiciliului; imunitatea de jurisdicție penală;
imunitatea restrânsă de jurisdicție civilă și administrativă;
libertatea de circulație pe teritoriul statului de reședință.
Sediile misiunilor speciale se bucură de următoarele
imunități și privilegii: inviolabilitatea arhivei; scutire de taxe
și impozite naționale și regionale; inviolabilitatea sediului
misiunii speciale etc.
Activitatea misiunii speciale încetează în următoarele
situații: ca urmare a unei înțelegeri intervenite între statele
interesate; ca urmare a îndeplinirii sarcinii pentru care a fost
trimisă misiunea specială; ca urmare a expirării termenului pentru
care a fost trimisă misiunea; ca urmare a notificării statului de
reședință că se consideră încheiată activitatea misiunii.
Trimisul itinerant
Este un diplomat ad-hoc trimis de un stat în mai multe state
cu o anumită misiune, dar el nefiind acreditat în nici unul din
aceste state.
Acest trimis se bucură numai de o imunitate personală.
Birourile temporare
Sunt birourile pe care unele state, le deschid în alte state
în diferite scopuri, cum ar fi: scopuri comerciale, culturale,
organizarea de expoziții.
Ele nu sunt reglementate de normele dreptului internațional.
Misiunile diplomatice permanente
În practica relațiilor interstatale s-a înregistrat, începând
cu secolul al XV-lea, înființarea unor organe specifice denumite
misiuni diplomatice permanente, care aveau rolul de a menține
contacte cu diferite state.
Înființarea acestor misiuni se făcea pe baza unui acord, care
se fundamenta pe două condiții principale:

20
Convenția de la Viena, din 1961, referitoare la statutul misiunilor
diplomatice, art.9.

18
  cele două entități, care fac schimburi de misiuni
permanente, trebuie să fie subiecte de drept internațional public;
 entitățile să se recunoască în mod reciproc.
Misiunile diplomatice permanente se împart în două mari
categorii:
1. Misiuni dimplomatice de tip clasic;
2. Misiuni diplomatice de tip nou.
1. Misiunile diplomatice permanente de tip clasic, la rândul
lor, se clasifică în:
 ambasade;
 legații.
Ambasada reprezintă cea mai importantă misiune diplomatică
permanentă de tip clasic, care are cel mai înalt rang.
Ea este condusă de un ambasador.
Legația este tot o misiune diplomatică permanentă, care are
un rang inferior și care este condusă de un ministru
plenipotențiar sau de un ministru rezident.
Nunțiatura reprezintă o misiune diplomatică folosită de
Vatican în relațiile sale cu alte state, ea fiind condusă de un
nunțiu papal. Face parte din categoria ambasadelor.
Internunțiatura este tot o misiune diplomatică folosită de
Vatican, dar de un rang inferior și care este condusă de un
internunțiu. Face parte din categoria legațiilor.
Misiunile diplomatice de tip nou.
Sunt cele folosite de unele state în scopul realizării unor
interese speciale. Din această categorie fac parte:
 înaltele comisariate;
 misiunile diplomatice permanente ale statului pe lângă
organizațiile internaționale.
Înaltele comisariate sunt misiunile folosite de unele state
în scopul stabilirii unor relații, care prezintă anumite interese
speciale.
Misiunile diplomatice permanente ale statelor pe lângă
organizațiile internaționale sunt instituite pentru a reprezenta
statul respectiv pe lângă o organizație internațională.
Stabilirea unor astfel de misiuni nu constituie o obligație a
statelor, ci o facultate a lor.
Aceste misiuni au următoarele funcții:
 să asigure reprezentarea statului acreditant pe lângă
organizație internațională;
 să mențină legătura între statul acreditant și
organizația internațională;
 să poarte negocieri cu organizația internațională sau în
cadrul ei;
 să se informeze asupra activității din cadrul
organizației și să-și informeze propriul stat;
 să promoveze cooperarea în vederea realizării scopurilor
și principiilor organizației internaționale21.

21
Adunarea Generală a O.N.U. din 3 decembrie 1948, Rezoluția nr. 257/III, art.
6.

19
 Imunitățile și privilegiile de care se bucură aceste misiuni
sunt identice cu cele ale misiunilor diplomatice constituite pe
lângă state.
4.2. Structura misiunilor diplomatice
Cu toate că structura misiunilor diplomatice diferă de la
țară la țară, chiar și de la misiune la misiune, putem spune că,
în principiu, misiunile diplomatice permanente se structurează pe
următoarele compartimente:
- cancelaria (care este secția cea mai importantă a
misiunii);
- biroul economic și comercial;
- biroul militar;
- biroul atașatului cultural;
- biroul de presă;
- cancelaria consulară.
Cancelaria are rolul de a coordona și supraveghea activitatea
misiunii. Ea este condusă de către Șeful cancelariei care mai are
rolul de a întocmi documentele informative referitoare la
problematicile de interes specific cu caracter local necesare
personalului diplomatic sau noului șef al misiunii diplomatice. De
asemenea, el mai are rolul de a se ocupa de rezolvarea
corespondenței.
Biroul economic și comercial își axează activitatea pe
dezvoltarea relațiilor economice dintre statul acritar și statul
acreditant. De asemenea, el furnizează informații oamenilor de
afaceri din statul acreditant privind avantajele pieței locale.
Biroul atașatului cultural
Prin intermediul diplomației culturale se reușește în prezent
strângerea relațiilor diplomatice, fapt ce impune ca atațatul
cultural să cunoască în detaliu situația din țara de origine, el
fiind cel care se ocupă cu organizarea activităților culturale
principale desfășurate de misiunea diplomatică în statul
acreditar.
Biroul atașatului militar
Misiunile diplomatice mari pot avea în cadrul acestui birou
mai multe departamente: terestru, naval și aerian.
Trebuie precizat faptul că atașatul militar are o dublă
subordonare. O primă subordonare o are față de șeful misiunii
diplomatice, iar cealălaltă subordonare o are față de ministrul
apărării naționale.
Acest birou este format din militari de carieră care au rolul
de a cunoaște foarte bine structurile militare ale celor două
state, în vederea găsirii posibilității de a colabora în plan
militar cu statul acreditar.
Atașatul militar are, în principiu, patru funcții și anume:
- funcția de observare;
- funcția de cooperare;
- funcția de reprezentare;
- funcția de acordare a asistenței militare pentru șeful
misiunii diplomatice.
Biroul de presă

20
 Necesitatea înființării acestui departament a apărut ca
urmare a rolului tot mai pregnant pe care îl joacă mass-media în
viața socială.
Acest birou are un rol dublu, în primul rând, sintetizează
informațiile apărute în presa locală transmițându-le organelor
abilitate ale statului acreditant.
În al doilea rând, transmite presei locale informații de
interes general referitoare la situațiile existente în statul
acreditant.
Secția consulară
Există posibilitatea, atunci când, în capitala statului
acreditar, nu există o misiune consulară, misiunea diplomatică să
poată înființa o secție consulară.
Aceasta își exercită competența, în principiu, numai asupra
zonei respective, la nivelul statului acreditar putând să existe
și alte consulate ale statului acreditant.
Deși se află sub autoritatea misiunii diplomatice,
activitatea secției consulare este identică cu activitatea
oricărui consulat.
Reglementarea legală a acestei instituții o regăsim în art 3
al Convenției de la Viena din 1961.22
4.3. Personalul misiunii diplomatice
Potrivit Convenției de la Viena, în cadrul acestor
compartimente își desfășoară activitatea următoarele categorii de
membrii ai misiunii diplomatice:
- șeful misiunii diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice,
- personalul privat al misiunii diplomatice.
La rândul lor, membrii personalului misiunii diplomatice se
structurează pe trei categorii și anume:
- membrii personalului diplomatic;
- membrii personalului tehnic și administrativ;
- membrii personalului de serviciu.

Șeful misiunii diplomatice

Potrivit Convenției de la Viena din 196123, prin șef de
misiune se înțelege persoana însărcinată de statul acreditant să
acționeze în această calitate.
Acesta poate avea următorul rang:
 ambasador sau nunțiu papal (care este acreditat pe lângă
șeful statului străin);
 ministru plenipotențiar sau internunțiu (care este
acreditat tot pe lângă șeful statului străin);
 însărcinat cu afaceri (care este acreditat pe lângă
ministrul de externe).

22
Convenția de la Viena, din 1961, @n art 3 stipulează că, nici o dispoziție a
prezentei Convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice
exercitarea funcțiilor consulare.
23
Convenția de la Viena, din 1961, art 1, lit. a.

21
 Ambasadorul și miniștrii sunt numiți de șeful statului
acreditant, iar însărcinatul cu afaceri este numit de ministrul
afacerilor externe al statului acreditant.
Consilierii, secretarii, atașații militari, atașații
culturali și atașații de presă. Atașatul militar trebuie să fie
acceptat și de către statul acreditar.
Membrii personalului diplomatic beneficiază de un rang
diplomatic. Dobândirea rangului diplomatic se face în conformitate
cu reglementările interne ale statului de origine.
Personalul tehnic și administrativ
Este format din agenți de execuție (secretarii tehnici,
referenții de specialitate, contabilii, arhivarii, translatorii,
dactilografii etc.), care pot fi și cetățeni ai statului
acreditar. Ei nu fac parte din corpul diplomatic și, în concluzie,
nu se bucură de toate privilegiile și imunitățile diplomatice.
Personalul de serviciu
Este constituit din persoanele, care asigură deservirea
misiuni diplomatice (personal de îngrijire, pază și conducători
auto).
Efectivul misiunii diplomatice permanente trebuie stabilit
în limite rezonabile. El este decis în baza unor acorduri
bilaterale încheiate între statul acreditant și statul acreditar.
Personalul privat al misiunii diplomatice cuprinde acei
funcționari particulari, care nu sunt angajați ai statului
acreditant ci ai unui membru al misiunii diplomatice.
Alături de aceste categorii, mai trebuie menționat faptul că,
se bucură de un regim juridic special, familiile membrilor
misiunii diplomatice, care beneficiază de anumite imunități și
privilegii.
În doctrina de specialitate este folosit termenul de corp
diplomatic, care are două accepțiuni.
Lato sensu, corpul diplomatic cuprinde toți agenții
diplomatici ai statului acreditant ce se află pe teritoriul
statului acreditar în exercitarea funcției lor, alăuri de membrii
familiilor lor.
Stricto sensu, corpul diplomatic este format numai din șefii
misiunilor diplomatice ai statului acreditant.
4.4. Funcțiile misiunii diplomatice
Misiunile diplomatice au rolul de a contribui prin
activitatea lor, la dezvoltarea unor relații pașnice între state
și la strângerea relațiilor de colaborare între ele.
Funcțiile misiunii diplomatice sunt următoarele:
Funcția de reprezentare.
Misiunea diplomatică permanentă, prin intermediul șefului
misiunii, reprezintă statul acreditant pe lângă statul acreditar.
În baza acestei funcții misiunea are următoarele atribuții: să
ocrotească conaționalii; să ocrotească interesele statului
acreditant; să poarte tratative cu guvernul statului acreditar
etc.
Funcția de informare.
În baza acestei funcții misiunea diplomatică permanentă este
obligată să se informeze, în mod legal, despre evenimentele din
statul acreditar și comunică aceste date guvernului statului

22
acreditant. Totodată comunică statului acreditar poziția statului
acreditant, referitoare la unele acțiuni de interes comun.
Această funcție are o valoare bivalentă, în sensul că,
informează și statul acreditar, în legătură cu activitățile
economice, sociale, politice și culturale, ce se desfășoară în
statul acreditant.
Funcția de cooperare.
La baza aceste funcții stă un principiu fundamental al
dreptului internațional public și anume, principiul cooperării
internaționale, care impune intensificarea și diversificarea
colaborării bilaterale între statul acreditant și statul
acreditar, efectuată prin stimularea relațiilor politice și a
schimburilor economice și culturale, precum și prin crearea unui
cadru juridic necesar acestei dezvoltări (acordurile de
cooperare).
Această funcție constituie unul dintre fundamentele
activității desfășurate de misiunea diplomatică.
Funcția de negociere.
Aceasta se materializează în activitatea de soluționare a
diferendelor dintre state, de încheiere a unor tratate
internaționale și de explicare a politicii externe a statului
acreditant.
În ceea ce privește negocierea tratatelor internaționale,
spre deosebire de reprezentanții oficiali ai statelor, șeful
misiunii diplomatice nu mai are nevoie să prezinte deplinele
puteri, întrucât el exercită această acțiune în virtutea funcției
cu care este investit.
Încheierea unui tratat presupune participarea unor organe
competente a exprima voința statului. Aceste organe în unele
situații au nevoie de împuterniciri denumite "depline puteri",
iar în alte situații nu au nevoie de aceste împuterniciri,
întrucât sunt competente a încheia un tratat internațional în
virtutea funcției pe care o ocupă în stat.
Deplinele puteri desemnează acel document care emană de la
autoritățile competente ale unui stat prin care una sau mai multe
persoane sunt împuternicite să reprezinte statul pentru
negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat,
pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un
tratat sau pentru a îndeplini oricare act cu privire la tratat.
De asemenea, deplinele puteri stabilesc limitele în care pot
acționa reprezentanții statului respectiv și actele pe care le pot
săvârși în numele acelui document.
Deplinele puteri nu sunt necesare pentru următoarele
categorii de reprezentanți ai statului:
1) - șefii de state, șefii de guvern, miniștrii afacerilor
externe, pentru actele referitoare la încheierea unui tratat;
2) - șefii de misuni diplomatice, pentru adoptarea textului
unui tratat ce se va încheia între statul acreditant și statul
acreditar;
3) - reprezentanții acreditați ai statului respectiv la o
conferință internațională sau o organizație internațională, pentru
adoptarea textului unui tratat ce se încheie în cadrul unei

23
astfel de conferințe sau unei astfel de organizații
internaționale.
În situația în care reprezentantul unui stat nu prezintă sau
nu are deplinele puteri (atunci când este obligat să prezinte
acest documente), consecința este reprezentată de neproducerea
efectelor juridice ale tratatului respectiv.
În mod excepțional, cu acordul celorlalte state, deplinele
puteri pot fi confirmate de către statul în cauză ulterior fie în
mod tacit, fie în mod expres. Până la confirmarea deplinelor
puteri consimțământul dat de celelalte state se poate revoca,
situație în care statul respectiv nu mai devine parte la tratat.
Funcția de ocrotire a intereselor statului acreditant și ale
cetățenilor săi în conformitate cu reglementările dreptului
internațional.
Această funcție se concretizează în oferirea de protecție
diplomatică cetățenilor proprii în conformitate cu nomele
dreptului internațional.
Acest lucru impune ca protecția diplomatică oferită să aibă
un caracter legal și să nu încalce legislația statului acreditar.
Materializarea protecției diplomatice se face printr-o serie
de acte, cum ar fi:
- acordarea de asistență juridică cetățenilor statului
acreditant;
- formularea de proteste oficiale în legătură cu o anumită
situație în care sunt implicați cetățeni ai statului acreditant;
- invocarea răspunderii internaționale, atunci când situația
o impune etc.
Articolul 3 al Convenției de la Viena, din anul 1961,
menționează că misiunile diplomatice pot exercita și funcții
consulare.
Aceste funcții, îndeplinite de către misiunile diplomatice,
nu au un caracter limitativ, în sensul că, pe lângă aceste funcții
menționate în Convenție, care sunt obligatorii pentru misiunile
diplomatice, mai pot exista și alte funcții ce pot fi exercitate.
Pentru aceste funcții este necesar acordul de voință al celor
două state.
Azilul diplomatic
Această problematică constituie una dintre cele mai
controversate chestiuni din cadrul dreptului diplomatic.
În principiu azilul diplomatic constă în acordarea de
găzduire în sediul misiunilor diplomatice a persoanelor urmărite
pentru delicte politice.
Astfel, se realizează o sustragere a acestor persoane de sub
jurisdicția statului acreditar. Acordarea acestui azil are la bază
considerente de ordin umanitar.
Această instituție s-a regăsit în cuprinsul unor serii de
convenții, dintre care putem aminti:
 Tratatul de drept internațional penal semnat la Montevideo
în 1889;
 Convenția de la Havana din 1928 privind azilul;
 Convenția privind azilul politic de la Montevideo din 1933;
 Tratatul de la Montevideo din 1939;

24
  Convenția de la Caracas privind azilul diplomatic din 1959.
În principiu, această instituție nu se poate aplica decât în
țările care au aderat la aceste convenții și în legislațiile
cărora azilul este recunoscut ca drept.
Nu este necesară condiția reciprocității.
Curtea Internațională de Justiție a interpretat instituția
azilului diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului
implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că
sustrage infractorul de la jurisdicția statului de reședință și
constituie o intervenție în domenii, care țin exclusiv de
competența acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi
recunoscută decât dacă baza ei legală este stabilită în fiecare
caz separat) și a statuat că azilul este legitim acordat numai în
cazul unui pericol iminent și persistent și în acest caz, nu
constituie o chestiune de drept ci de acțiune umanitară24.

Secțiunea 5
Înființarea și încetarea unei misiuni diplomatice
Potrivit lui Philippe Cahier misiunea
OBIECTIVE
DE diplomatică constituie un organ al unui subiect
STUDIU de drept internațional, instituit în mod
permanent pe lângă un alt subiect de drept
1. Înființarea
unei misiuni internațional și însărcinat cu asigurarea
diplomatice relațiilor diplomatice ale acestui subiect25.
5.1. Înființarea unei misiuni diplomatice este
2. Încetarea fundamentată pe acordul de voință al celor două
unei misiuni
diplomatice state.
Convenția de la Viena din 1961 menționa că
stabilirea unei misiuni diplomatice între state și trimiterea de
misiuni diplomatice permanente se fac prin consimțământ mutual.26
Exercitarea dreptului de legație se rezumă, în principal, la
sfera statelor, dar mai există și alte entități, care beneficiază
de această facilitate.
Printre acestea putem enumera:
- organizațiile internaționale;
- Sfântul Scaun;
- Ordinul cavalerilor de la Malta etc.
Înființarea misiunii diplomatice poate avea la bază fie un
tratat special, fie anumite clauze din cadrul unui tratat general.
În cadrul tratatului se stabilesc anumite aspecte specifice
ce se referă la:
- rangul misiunii diplomatice;
- personalul misiunii diplomatice;
- atribuțiile misiunii diplomatice etc.
Cu cât rangul misiunii diplomatice este mai mare, cu atât
relațiile diplomatice dintre cele două state sunt mai dezvoltate.

24
I.C.J., Asylum Case, Reports, 1950, p. 266.
25
CAHIER, Philippe, Le Droit diplomatique contemporain, Paris, 1962.
26
Convenția de la Viena, din 1961, privind dreptul diplomatic, art.2.

25
 Trecerea la un rang superior al unei misiuni diplomatice
necesită acordul de voință al celor două state.
5.2. Încetarea unei misiuni diplomatice presupune
întreruperea activității acesteia, situație care poate avea loc în
următoarele cazuri:
a) ruperea relațiilor diplomatice
b) pierderea calității de subiect de drept internațional a
statului acreditant sau acreditar;
c) nerecunoașterea unui nou guvern de către celălalt stat
etc.

Secțiunea 6
Începutul și sfârșitul activității agenților diplomatici

Numirea agenților diplomatici cade în sarcina

OBIECTIVE
DE statului acreditant.
STUDIU Convenția de la Viena, din 1961, în art. 4,
alin.1 stipulează că "statul acreditant trebuie
1. Începutul
activității să se asigure că, persoana pe care intenționează
agenților să o acrediteze ca șef al misiunii în statul
diplomatici acreditar, a primit agrementul acestui stat".
În cazul refuzului acestui agrement, statul
2. Sfârșitul acreditar nu este obligat să comunice motivele
activității
agenților pentru care a luat această hotărâre.
diplomatici Convenția de la Viena din 1961 menționează că
statul acreditar nu poate fi constrâns să
primească un agent diplomatic, care aparține
statului acreditant, atunci când consideră că
acesta nu își poate îndeplini misiunea asumată.
Actul prin care se solicită agrementul este confidențial și
se numește "cerere de agrementare".
Scrisorile de acreditare reprezintă un document oficial, care
atestă calitatea șefului misiunii diplomatice.
Ele sunt adresate șefului statului acreditar, fiind semnate
de șeful statului acreditant.
Scrisorile de acreditare cuprind următoarele mențiuni:
denumirea șefului statului acreditant; denumirea șefului statului
acreditar; numele, titlul și rangul diplomatic al persoanei numite
ca șef de misiune.
Intrarea în funcție a șefului misiunii diplomatice, se
consideră că, se face în momentul prezentării scrisorilor de
acreditare. Prezentarea scrisorilor de acreditare se face într-un
cadru solemn.
În mod excepțional, Convenția de la Viena, din anul 1961,
referitoare la misiunile diplomatice stabilea că acest moment al
intrării în funcție poate fi și cel al notificării sosirii șefului
misiunii diplomatice în statul acreditar.
În situația în care este numit un șef de misiune diplomatică
pentru mai multe state, se impune obținerea unui acord prealabil
de la fiecare stat acreditar.

26
 Personalul misiunii diplomatice este numit de către statul
acreditant, fără a mai fi necesar vreun agrement din partea
statului acreditar.
Pentru personalul de serviciu, statul acreditant are
obligația să notifice aceste numiri Ministerului Afacerilor
Externe al statului acreditar.
Sfârșitul misiunii agenților diplomatici este rezultatul unui
act unilateral, care emană, fie de la statul acreditant, fie de la
statul acreditar.

Secțiunea 7
Inviolabilitățile misiunii diplomatice

OBIECTIVE Instituția imunităților și privilegiilor

DE diplomatice este atestată încă din antichitate,
STUDIU fiind întâlnită la romani, care consacrau
1. inviolabilitatea persoanei solului, acesta fiind
27
Inviolabilitatea considerat sancti habentur legati .
sediului Această instituție ocupând un loc central în
misiunii cadrul dreptului diplomatic, constituie o
diplomatice
garanție pentru activitatea diplomatică,
2. întrucât, în absența acestor imunități și
Inviolabilitatea privilegii, agentul diplomatic ar fi în
arhivei
imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile.
3. Curtea Internațională de Justiție, în decizia
Inviolabilitatea din 24.05.1980, referitoare la personalul
corespondenței diplomatic și consular al S.U.A. la Teheran,
diplomatice
sublinia că obligațiile statului acreditant nu au
bază contractuală ci rezidă din normele
dreptului internațional public.
Judecătorul M. Lachs remarca, în acest sens, faptul că
"Privilegiile și regulile privilegiilor și imunităților
diplomatice nu sunt invenția sau sistemul unui singur continent
ori a unei singure culturi, ele sunt stabilite în decursul
secolelor și sunt împărtășite de toate rasele și civilizațiile".
Privilegiile constau în anumite avantaje acordate agenților
și reprezentanților diplomatici (scutirea de la plata impozitelor,
dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare, scutirea de la
plata taxelor vamale etc.).
Imunitățile reprezintă exceptarea persoanelor, care exercită
o activitate diplomatică precum și exceptarea bunurilor, care le
aparțin lor, de la jurisdicția penală, civilă și de execuție a
statului acreditar.
Inviolabilitățile rezidă în ocrotirea acordată de către
statul acreditar personalului diplomatic, localului și arhivei,
precum și altor bunuri aparținând misiunii diplomatice, împotriva
oricăror pericole, presiuni sau amenințări ce ar putea fi
exercitate asupra acestora pentru a influiența activitatea
diplomatică.

27
În concepția modernă această sintagmă are semnificația de "persoană sfântă".

27
 Ocrotirea acordată de statul acreditar se realizează prin
instituirea anumitor interdicții și măsuri.
Convenția de la Viena din 1961 stipulează imunitățile și
privilegiile de care se bucură misiunile diplomatice permanente,
și anume: inviolabilitatea sediului; inviolabilitatea arhivei;
inviolabilitatea corespondenței diplomatice.
7.1. Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice constă în
interzicerea oricărui act de constrângere din partea autorităților
statului acreditar, care nu au dreptul să pătrundă în localurile
misiunii diplomatice fără consimțământul șefului misiunii.28
Inviolabilitatea sediului misiunii operează din momentul
notificării statului acreditar, că acel imobil va fi folosit ca
sediu pentru misiunea diplomatică.
O astfel de inviolabilitate funcționează chiar și în cazul
ruperii relațiilor diplomatice, a rechemării temporare sau
definitive a misiunii și chiar în situația de conflict armat.
Este interzisă pătrunderea reprezentanților forței publice ai
statului acreditar în sediul misiunii diplomatice.
Pătrunderea acestora se poate face numai cu permisiunea
șefului misiunii diplomatice.
În situația în care sediul misiunii diplomatice a suferit un
atentat, datorită faptului că statul acreditat nu și-a îndeplinit
obligația de protecție a misiunii, guvernul acestuia trebuie să-și
prezinte scuzele de rigoare și să ia toate măsurile în vederea
acordării despăgubirilor necesare repunerii în situația
anterioară.
7.2. Inviolabilitatea arhivei este strâns legată de
inviolabilitatea sediului.
Instituirea acestei inviolabilități s-a făcut datorită
faptului că, documentele misiunii diplomatice, nu trebuie, să fie
cunoscute de statul acreditar.
Art. 24 al Convenției de la Viena, din 1961, stipulează că
arhivele și documentele misiunii diplomatice sunt inviolabile în
orice moment și în orice loc s-ar afla.
Această inviolabilitate are un caracter absolut operând chiar
și în cazul ruperii relațiilor diplomatice sau în caz de conflict
armat.
Practica, în aceste două situații, este de a se distruge de
către personalul misiunii diplomatice conținutul arhivelor.
7.3. Inviolabilitatea corespondenței diplomatice constă în
abținerea de la exercitarea unui control asupra conținutului
corespondenței misiunii diplomatice.
De asemenea, statul acreditar este obligat să asigure
libertatea de corespondență a misiunii diplomatice.
În cadrul corespondenței diplomatice sunt incluse și
convorbirile telefonice.
Pentru o mai mare siguranță, misiunea diplomatică utilizează
în cazul corespondenței un cifru, care are același regim de
inviolabilitate.
Valiza diplomatică se bucură de aceeași inviolabilitate.

28
Convenția de la Viena din anul 1961, art. 7.

28
 Aceste imunități se exercită și în cazul ruperii relațiilor
diplomatice sau rechemării personalului diplomatic.
Alături de aceste inviolabilități acordate misiunii
diplomatice, mai trebuie menționat faptul că aceasta are și o
serie de obligații corelative, cum ar fi aceea de a nu folosi
sediul misiunii pentru activități incompatibile cu rolul misiunii
diplomatice.

Secțiunea 8
Imunitățile, privilegiile și facilitățile personalului
misiunii diplomatice

Personalul diplomatic se bucură de

OBIECTIVE următoarele privilegii, imunități și
DE inviolabilități:
STUDIU
Privilegii diplomatice: privilegii fiscale;
1. Privilegii privilegii vamale; privilegiul administrării
diplomatice justiției; dreptul de a arbora drapelul și stema
2. Imunități statului acreditant; libertatea de comunicare;
diplomatice libertatea de mișcare; facilități de ședere;
scutirea de la prestațiile personale; exceptarea
3. de la legile privind dobândirea cetățeniei.
Inviolabilități Imunități diplomatice: imunitatea de
diplomatice
jurisdicție(civilă, penală și administrativă);
imunitatea de execuție; exceptarea agentului
diplomatic de la obligația de a depune mărturie.
Inviolabilități diplomatice: inviolabilitatea personală a
agentului diplomatic.
8.1. Privilegiile fiscale. Privilegiile diplomatice constau
în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri
excepționale.
Între imunități și privilegii se face distincție, întrucât,
pe când imunitățile vizează dreptul procesual, privilegiile
reprezintă o exceptare de la dreptul material nu și de la cel
procesual.
Precizăm că nu tot personalul misiunii diplomatice se bucură
de privilegii fiscale și vamale. Este exclus de la beneficiul unor
asemenea privilegii personalul administrativ, tehnic ori de
serviciu al unei misiuni diplomatice, dacă sunt cetățeni ai
statului acreditar sau cu reședința permanentă pe teritoriul său.
Deși, din punct de vedere juridic, tratamentul fiscal variază
de la un stat la altul, totuși, există o practică generală, care
constă în scutirea diplomaților de impozite.
Scutirea fiscală are la bază, în principal, motive de
curtoazie internațională bazate pe principiul reciprocității,
precum și rațiunii juridice și privește, de regulă, impozitele
personale cu caracter direct29.
Fundamentul juridic internațional al privilegiilor de ordin
fiscal îl regăsim în Convenția de la Viena din anul 1961 privind
relațiile diplomatice.
29
Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto diplomatico, Milano, 1978, p.
107.

29
 După cum am mai arătat, scutirea fiscală, pe lângă caracterul
procesual, care constă în imposibilitatea de a acționa contra
agentului diplomatic pentru colectarea unui impozit, are și o
natură substanțială, care rezidă în faptul că, exclude agentul
diplomatic din categoria subiectelor asupra cărora își fac
aplicarea normele juridice fiscale.
Și imobilele aparținând misiunilor diplomatice, care sunt în
proprietatea statului acreditant sau chiar a agentului diplomatic,
dar care sunt folosite pentru scopuri oficiale, beneficiază de
privilegii fiscale, care vizează impozitul funciar cât și
impozitul ce trebuie perceput în momentul cumpărării imobilelor.
În materia privilegiilor fiscale guvernează următorul
principiu general: normele fiscale din sfera din care statul de
reședință este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele
referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor
din bunurile mobile și cele din muncă, asupra impozitului
personal.
Convenția de la Viena din anul 1961, cu privire la relațiile
diplomatice stipulează în mod expres faptul că: șeful misiunii și
statul acreditant sunt scutiți de orice impozite și taxe naționale
sau regionale asupra localurilor misiunilor diplomatice.30
Sediul materiei privind privilegiile fiscale îl regăsim în
art. 34 al Convenției de la Viena. Potrivit acestui articol:
agentul diplomatic va fi scutit de toate impozitele și taxele
personale...
Cu toate acestea, privilegiul fiscal nu-i conferă agentului
diplomatic o imunitate absolută vis-a-vis de toate taxele fiscale.
Există anumite categorii de taxe și impozite, care trebuiesc
plătite și de agentul diplomatic. Acestea sunt: impozitele
indirecte; taxele și impozitele asupra imobilelor particulare;
impozitele pe succesiune; impozite pe venituri particulare; taxele
percepute pentru prestări de servicii; taxele judiciare.
România a aderat la Acordul general asupra privilegiilor și
imunităților Consilului European prin Legea nr. 43/1994.
Privilegiile și imunitățile acordate reprezentanților Consiliului
European, intră în categoria celor diplomatice.
În art. 7 se menționează că: veniturile și bunurile
Consiliului sunt scutite de orice impozit direct31. Legea consacră
în mod expres faptul că: secretarul general și secretarul general
adjunct al Consiliului Europei împreună cu soțiile și copii lor
minori se bucură de aceleași privilegii și imunități ca și
reprezentanții diplomatici.
De asemenea, persoanele oficiale ale Consiliului Europei se
bucură de scutire de orice impozite și venituri primite de la
această instituție.

30
Convenția de la Viena, @n art. 23 menționează că: statul acreditant Și Șeful
misiunii sunt scutiți de orice impozite Și taxe naționale, regionale sau
comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu
excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii
particulare prestate.
31
Legea nr, 43/1994 privind Aderarea României la Acordul general asupra
privilegiilor Și imunităților Consiliului Europei precum Și la Protocoalele
adiționale nr.1, 2, 4 Și 5.

30
 Privilegii de ordin vamal. Agenții diplomatici sunt scutiți
de drepturile de vamă, care se percep cu ocazia importului de
bunuri.
Fundamentul acestui privilegiu îl constituie curtoazia
internațională și principiul reciprocității32.
Un alt argument în sprijinul acestui privilegiu, de această
dată, de ordin practic, ar fi acela că, datorită dificultăților pe
care le-ar implica insistența de a controla bagajele, se impune
evitarea acestui lucru.
Convenția de la Viena din 1961, în art. 36 statuează că
personalul misiunii diplomatice beneficiază de scutirea de taxe
vamale pentru bunurile fie destinate activității sale, fie
destinate folosinței personale.
Un aspect particular în acest domeniu, în legislația noastră,
îl reprezintă Hotărârea de Guvern nr. 359/1998, referitoare la
exceptarea de la plata taxelor vamale a mărfurilor importate și
comercializate în regim duty-free.
În cadrul anexei la această hotărâre de guvern, există un
capitol intitulat Magazine destinate servirii în exclusivitate a
reprezentanțelor diplomatice și a personalului acestora. 
Conform actului normativ33 misiunile diplomatice pot cumpăra
mărfuri din aceste magazine intitulate duty-free diplomatic.
În legislația noastră, alte reglementări cu privire la
privilegiile vamale, le regăsim în cadrul Legii nr. 43ț1994
referitoare la aderarea României la Acordul general asupra
privilegiilor și imunităților Consiliului Europei, precum și la
Protocoalele adiționale nr. 1,2,4 și 5.
Articolul 7 al acestei legi menționează că activele,
veniturile sau alte bunuri ale Consiliului sunt scutite de orice
taxe vamale. De aceeași scutire se bucură și publicațiile
Consiliului Europei.
Scutirea de taxe vamale mai este menționată în mod expres în
ceea ce îi privește pe oficialii Consiliului34. Aceștia se bucură
de dreptul de a importa, cu scutire de taxe vamale, mobilierul și
efectele lor, cu prilejul intrării în funcție în țara respectivă,
și de a le reexporta, cu scutire de taxe vamale spre țara lor de
domiciliu, la încetarea funcțiilor.
În Portocolul adițional la Acordul general privind
privilegiile și imunitățile Consiliului Europei semnat la Paris pe
data de 2.09.1949, în art. 2, punctul 2 se menționează că:
scutirile vamale acordate membrilor Comisiei Europene a
Drepturilor Omului au același regim juridic ca și cel al
reprezentanților guvernelor străine aflați în misiune oficială
temporară.
Un privilegiu mai recent care, în viziunea noastră, se
subsumează privilegiilor fiscale, este scutirea de la obligația,
prevăzută de legislație, privind asigurările sociale.

32
L. Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958, p.803.
33
H.G. nr. 359/1998, pct. 28, alin.2.
34
Legea nr. 45/1998 , art. 18, lit.f.

31
 În conformitate cu art. 33 al Convenției de la Viena din
1961: agentul diplomatic este scutit de dispozițiile cu privire la
asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.
Tot în cadrul acestui articol se prevede că, în situația în
care agentul diplomatic vrea să-și plătească contribuția la
asigurările sociale, el o poate face, cu excepția situației, în
care sunt încălcate acorduri referitoare la asigurările sociale.
În literatura de specialitate s-a ridicat următoarea
întrebare: Când încetează privilegiile diplomatice?
Răspunsul dat a fost acela că beneficiul privilegiilor ia
sfârșit odată cu încetarea calității de agent diplomatic și
părăsirea teritoriului statului acreditar.
Privilegiul administrării justiției
Acest privilegiu este recunoscut numai de către o parte din
doctrinari, care pleacă de la ideea că alături de șeful misiunii
diplomatice își desfășoară activitatea un colectiv. Asupra acestui
colectiv, statul acreditar nu-și poate exercita jurisdicția.
Acești doctrinari au susținut că prin intermediul trimisului
său diplomatic statul acreditant își poate exercita jurisdicția
civilă și penală asupra membrilor acestui colectiv.
Considerăm că acestă teză este exagerată, după părerea
noastră trimisul diplomatic are doar atribuții în materie
disciplinară, iar pentru cauzele civile și penale persoana
respectivă trebuie trimisă în țară, pentru a fi judecată.
Acest privilegiu a funcționat în trecutul îndepărtat, dar în
ziua de azi el nu-și mai face aplicabilitate, întrucât, în caz
contrar, trimisul diplomatic s-ar subroga în rolul unui judecător,
activitate pentru care el nu are pregătirea necesară.
Dreptul de a arbora drapelul și stema statului acreditant
Fundamentul juridic al acestui drept îl regăsim în Convenția
de la Viena, din anul 1961, care stipulează că: "Misiunea și șeful
său au dreptul să arboreze drapelul și să pună stema statului
acreditant pe localurile misiunii, inclusiv pe reședința șefului
de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia".
Exercitarea acestui drept se face în concordanță cu protecția
și cu regulile locale fiind reglementat, de regulă, în cadrul
unor convenții bilaterale.
Libertatea de comunicare
Pentru a-și putea îndeplini funcțiile sale, misiunea
diplomatică trebuie să țină legătura permanent cu guvernul său.
Această legătură se realizează prin intermdiul mijloacelor de
comunicare, care trebuie să se bucure de o securitate deplină.
Mijloacele de comunicare pot fi: mijloace publice (poșta,
telefonul, telegraful); mijloace specifice (curierii diplomatici,
mesajele cifrate, posturi de radio-emisie).
În art. 27 al Convenției de la Viena, din 1961, se stipulează
că: "statul acreditar permite și ocrotește comunicarea liberă a
misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul,
precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului
acreditant, oriunde se găsesc acestea, misiunea poate folosi toate
mijloacele de comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici
și mesajele în cod cifrat".

32
 Se prevede în mod expres că pentru folosirea unui post de
radio-emisie, de către misiunea diplomatică, trebuie obținut un
acord prealabil al statului acreditar35.
Tot Convenția de la Viena prevede o serie de reguli
referitoare la ocrotirea libertății de comunicare, și anume:
- corespondența oficială a misiunii diplomatice este
inviolabilă;
- valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă și nici
reținută;
- curierul diplomatic este ocrotit în exercitarea funcțiilor
sale de către statul acreditar36.
Libertatea de mișcare. Dreptul de a circula liber pe
teritoriul statului acreditar reprezintă o condiție esențială
pentru îndeplinirea rolului misiunii diplomatice.
Acest drept suferă totuși anumite limitări, justificate pe
motive de securitate națională.
În România, această problemă a fost reglementată prin H.C.M.
nr. 2373/1969. Astfel, anumite zone și obiective nu pot fi
vizitate decât dacă există o aprobare prealabilă dată de un organ
competent, în speță: Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul
Apărării Naționale; Ministerul de Interne.
La Conferința de la Viena, din 1961, s-a încercat o
restrângere a acestor limitări, dar, datorită faptului că mai
multe delegații s-au opus, nu s-a ajuns la nici un rezultat.
Astfel, a fost lăsat la latitudinea părților să se pronunțe
asupra acestei probleme prin intermediul convențiilor bilaterale.
Totuși, nu trebuie extinse aceste zone interzise, în așa fel
încât, să fie anulată libertatea de mișcare a agentului
diplomatic.
Facilități de ședere. Spre deosebire de cetățenii străini,
agentul diplomatic nu are obligația de a obține un permis de
ședere. De asemenea, el nu trebuie să anunțe organele de poliție
din localitatea unde stă și nici nu trebuie să prezinte vreun
document în acest sens. Permisul de ședere, care este necesar
cetățenilor străini, stă la baza luării în evidență a acestora.
Agentul diplomatic urmează o procedură diferită de luare în
evidență, în sensul că, el primește o viză diplomatică din partea
statului acreditar, iar, în momentul în care intră pe teritoriul
statului acreditar, el este luat în evidență.
Acordarea acestei vize diplomatice se face la cererea
misiunii diplomatice, care anunță venirile și plecările agenților
săi.
Ministerul de Externe, în baza acestor comunicări, întocmește
o listă cu membrii corpului diplomatic, pe care o publică.
În baza acestei liste se eliberează legitimațiile agenților
diplomatici, care țin loc și de permis de ședere.
Scutirea de prestațiile personale. Convenția de la Viena
stipula că "statul acreditar trebuie să scutească pe agenții

35
Convenția de la Viena din 1961, art. 27, alin. final.
36
Convenția de la Viena din 1961, art. 37.

33
diplomatici de orice prestație personală de orice serviciu public,
indiferent de natura sa"37.
Aceste obligații, în principiu, nu îi privesc pe străini, ele
având un caracter local. Pot consta în: satisfacerea serviciului
militar; participarea ca jurat la un proces; contribuții pentru
diverse acțiuni etc.
Aceste obligații pot limita exercitarea funcțiilor agentului
diplomatic, motiv pentru care acesta este scutit de ele.
Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.
Normele juridice privind dobândirea cetățeniei, în principiu, își
fac aplicabilitatea și asupra agenților diplomatici. Aceste norme
juridice prin aplicarea lor produc anumite anomalii. Astfel:
 copii agentului diplomatic, născuți pe teritoriul statului
acreditar, dobândesc cetățenia acestui stat. dacă dobândirea
cetățeniei are la bază principiul ius soli;
 femeia, care este cetățean al statului acreditar,
căsătorită cu un agent diplomatic, dobândește cetățenia statului
acreditant, dacă legea are la bază principiul ius matrimoni.
Această problematică nu și-a găsit o reglementare fermă în
legislația internațională, totuși, conform practicii uniforme, s-a
statuat că agenții diplomatici sunt exceptați de la aplicarea
legilor privind dobândirea cetățeniei.
8.2. Imunități diplomatice
Imunitatea de jurisdicție civilă.
Imunitatea de jurisdicție civilă nu înseamnă că agentul
diplomatic are o imunitate față de răspunderea legală, ci
semnifică faptul că, deși el este supus legilor statului
acreditar, nu se pot lua măsurile prevăzute de lege împotriva
diplomatului în situația în care acesta încalcă legea.
Imunitatea de jurisdicție civilă dă dreptul diplomatului de a
nu fi adus în fața instanței civile a statului acreditar.
Atunci când un cetățean al statului acreditar este creditorul
unui agent diplomatic, întrucât nu se poate adresa instanțelor
locale din statul acreditar pentru a-și recupera creanța, el are
posibilitatea să se adreseze instanțelor judecătorești ale
statului acreditant ori să determine o intervenție diplomatică a
guvernului propriu pentru a exercita o plângere împotriva
diplomatului.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord că imunitatea de
jurisdicție civilă este absolută dar, totuși, suferă anumite
limitări prin existența unor excepții.
Astfel, imunitatea de jurisdicție acționează atât asupra
actelor săvârșite în executarea funcției sale cât și asupra
actelor săvârșite în nume propriu.
Excepțiile de la această imunitate se referă la următoarele:
 o acțiune reală privind un imobil particular situat pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul nu-l
posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor
misiunii;

37
Convenția de la Viena, din 1961, art. 35.

34
  o acțiune privind succesiunea, în care agentul diplomatic
figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau
legatar;
 o acțiune privind o activitate profesională sau comercială,
oricare ar fi ea, executată de agentul diplomatic în statul
acreditar, în afara funcțiilor sale oficiale38;
 acțiune civilă intentată chiar de agentul diplomatic la
instanțele judecăcorești ale statului acreditar.
Considerăm că imunitatea jurisdicțională civilă reprezintă
cel mai important privilegiu diplomatic, datorită faptului că
agentul diplomatic este scutit în acest fel de situațiile
numeroase, în care ar fi trebuit să se prezinte în fața instanței
judecătorești a statului acreditar.
Imunitatea de jurisdicție penală
Această imunitate îi conferă agentului diplomatic dreptul de
a nu fi anchetat, arestat sau reținut de către organele de
urmărire penală și de a nu fi adus în fața unei instanțe penale a
statului acreditar.
În situația în care agentul diplomatic comite o infracțiune,
statul acreditar are posibilitatea de a cere statului acreditant
rechemarea agentului diplomatic sau chiar condamnarea lui.
Această imunitate funcționează și în cazul unor infracțiuni
extrem de grave cum ar fi complotul împotriva statului acreditar
și spionajul.
În situația săvârșirii unor asemenea infracțiuni, agentul
diplomatic poate fi declarat "persoana non-grata", după care
ulterior este expulzat.
Cu toate acestea, agentul diplomatic, nu trebuie să se
comporte discreționar ci el trebuie să se conformeze normelor
juridice ale statului acreditar.
Doctrina a subliniat faptul că, deși imunitatea de
jurisdicție penală are un caracter absolut, ea suportă anumite
limitări.
Astfel, unele acte săvârșite de agenții diplomatici sunt
incompatibile cu imunitatea, fapt ce dă posibilitatea organelor
competente să intervină. Putem exemplifica în acest sens:
 folosirea forței atunci când agentul diplomatic se dedă la
acte criminale;
 intrarea în sediul misiunii diplomatice, atunci când șeful
acesteia refuză să predea un criminal de drept comun etc.
Convenția de la Viena, din anul 1961, în art. 31 statuează că
agentul diplomatic beneficiază de imunitate totală de jurisdicție
penală.
Imunitatea de jurisdicție administrativă. Această imunitate
este reglementată de art. 31 al Convenției de la Viena din 1961 și
se referă la exceptarea de la plata amenzilor date pentru
nerespectarea dispozițiilor legilor circulației.
În situația accidentelor rutiere, agentul diplomatic poate
invoca imunitatea, dar acest lucru, nu îl scutește, în situația în

38
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității
A.I.Cuza, IaȘi, 1972, p. 412.

35
care se face vinovat de producerea accidentului, de plata
despăgubirilor.
De asemenea, el trebuie să nu obstrucționeze desfășurarea
anchetei referitoare la producerea accidentului.
Imunitatea de execuție. Această imunitate are ca obiect
bunurile pe care agentul diplomatic le posedă în nume personal sau
în numele misiunii diplomatice.
Bunurile acestea nu pot fi sechestrate sau executate silit,
întrucât ele sunt necesare îndeplinirii misiunii agentului
diplomatic.
În situația în care un agent diplomatic ar renunța la
imunitate și s-ar pune la dispoziția justiției statului acreditar,
această renunțare nu ar da dreptul organelor abilitate, să execute
unele hotărâri pronunțate împotriva agentului.
Pentru a putea fi executate hotărârile, agentul diplomatic
trebuie să renunțe expres la imunitatea de execuție.
Această soluție este stipulată în Convenția de la Viena,
conform căreia: "renunțarea la imunitatea de jurisdicție pentru o
acțiune civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând
și renunțarea la imunitatea privind măsurile de executare a
hotărârii, pentru care este necesară o renunțare distinctă"39.
Exceptarea agentului diplomatic de la obligația de a depune
mărturie. Această excepție este strâns legată de imunitatea de
jurisdicție.
Astfel, conform art. 31 al. 2 al Convenției de la Viena, din
anul 1961, agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
Cu toate că nu este obligat să depună mărturie, au existat
cazuri în care agenți diplomatici, pe considerente de ordin moral,
au acceptat să depună mărturie în cazuri mai deosebite.
Deși se bucură de această formă a imunității, totuși, în
anumite situații refuzul de a depune mărturie, mai ales în cazuri
considerate grave ar putea determina statul acreditar să-l declare
pe agent "persoană non-grata".
Această scutire de a depune mărturie este justificată de o
serie de aspecte printre care putem aminti:
 în cazul prezentării ca martor, agentul diplomatic ar fi
supus jurisdicției locale;
 în situația depunerii mărturiei ar putea fi obligat să dea
relații în legătură cu actvitatea sa, în caz de refuz fiind supus
sancțiunilor penale etc.
Renunțarea la această formă a imunității se face numai de
către agentul diplomatic, nefiind necesară o autorizare a
guvernului statului acreditant.
8.3. Inviolabilități diplomatice
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic
Această imunitate are două aspecte.
Un prim aspect se referă la o obligație negativă a statului
acreditar, care se concretizează în abținerea în luarea de măsuri
de constrângere, cum ar fi: reținerea, arestarea sau
percheziționarea corporală a agentului diplomatic.

39
Convenția de la Viena din anul 1961, art. 32-34.

36
 Cel de al doilea aspect se referă la o obligație pozitivă a
statului, care este concretizată în asigurarea unei protecții
speciale a agentului diplomatic împotriva unor eventuale ofense
materiale sau morale.
În concluzie, statul acreditar este obligat să ia toate
măsurile necesare, pentru asigurarea inviolabilității agentului
diplomatic.
Deși această inviolabilitate are un caracter absolut, totuși
ea suportă anumite limitări, care se referă la anumite aspecte,
cum ar fi:
 adoptarea de către statul acreditar a unor măsuri necesare
pentru salvgardarea propriei sale securități sau a ordinii
interne, atunci când conduita adoptată de agentul diplomatic ar
periclita-o;
 luarea de măsuri față de agentul diplomatic pentru ca
acesta să nu mai provoace daune.
Această inviolabilitate se naște din momentul în care agentul
diplomatic intră pe teritoriul statului acreditar și durează până
când el părăsește acest teritoriu.
Privilegii și imunități ale personalului nediplomatic
În sfera personalului nediplomatic sunt următoarele
categorii:
 membrii personalului tehnic și administrativ;
 membrii personalului de serviciu al misiunii;
 membrii personalului de serviciu particular;
 cetățenii statului acreditar care exercită funcția de agent
diplomatic pentru statul acreditant;
 membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui
membru al personalului tehnico-administrativ;
 curierul diplomatic.
Membrii personalului tehnic și administrativ.
Convenția de la Viena stipulează că "ceilalți membrii ai
personalului misiunii și oamenii de serviciu particular, care sunt
cetățeni ai statului acreditar sau au în acesta reședința lor
permanentă nu beneficiază de principii și imunități decât în
măsura în care le sunt recunoscute de către acest stat".
Astfel imunitățile de jurisdicție civilă și administrativă nu
privesc decât actele îndeplinite în legătură cu serviciul, iar
privilegiile vamale se acordă doar pentru bunurile importate în
timpul primei instalări. În acest caz este vorba de cetățeni ai
statului acreditant.
Membrii personalului de serviciu al misiunii
Convenția de la Viena a stipulat că "membrii personalului de
serviciu ai misiunii, care nu sunt cetățeni ai statului acreditar
sau care nu își au în acesta reședința permanentă, beneficiază de
imunitate pentru actele îndeplinite în exercițiul funcțiilor lor
și de scutirea de impozite și taxe pe salariile pe care le primesc
pentru serviciile lor"40.
Membrii personalului de serviciu particular

40
Convenția de la Viena din anul 1961, art. 37. alin. 3.

37
 Se bucură de privilegii fiscale referitoare la salariile pe
care le primesc și de privilegiul scutirii de la obligațiile de
securitate socială.
La acestea se adaugă faptul că statul acreditar are obligația
de a nu stânjeni îndeplinirea funcțiilor misiunii, ceea ce se
poate concretiza în întârzierea arestării unui membru al
personalului privat.
Cetățenii statului acreditar care exercită funcția de agent
diplomatic pentru statul acreditant
Se bucură numai de imunitate funcțională pentru actele
săvârșite în calitate de agent diplomatic.
Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui
membru al personalului tehnico-administrativ
În categoria membrilor de familie intră:
 soțul sau soția;
 copii;
 părinții membrului misiunii diplomatice.
Condiția pentru ca aceștia să beneficieze de privilegii și
imunități constă în aceea că, ei trebuie să ducă un trai comun cu
membrul misiunii diplomatice.
În principiu, membrii de familie se bucură de aceleași
imunități și privilegii ca acelea ale membrului misiunii
diplomatice cu condiția să nu fie cetățeni ai statului acreditar.
Curierul diplomatic
Se bucură de inviolabilitate personală absolută.
Conform Convenției de la Viena curierul diplomatic se bucură
de protecția statului acreditar în exercitarea funcțiilor sale.

Secțiunea 9
Durata imunităților, privilegiilor și imunităților
personalului diplomatic

1. Durata imunităților
OBIECTIVE
Aceasta durează, în principiu, atâta timp cât
DE persoana respectivă are calitatea de membru al
STUDIU misiunii diplomatice.
1. Durata Convenția de la Viena, din 1961, statuează că
funcțiile unei persoane, care beneficiază de
2. Ridicarea privilegii și imunități încetează în mod normal
imunității de în momentul în care această persoană părăsește
jurisdicție țara, sau la expirarea unui termen rezonabil,
3. Renunțarea la care va fi acordat în acest scop.
imunitate În concluzie, nașterea acestor privilegii și
imunități diplomatice are loc în momentul
dobândirii calității de membru al misiunii
diplomatice, care este:
 momentul în care statul acreditar și-a dat agrementul
(pentru șeful de misiune);
 momentul în care a primit actul de notificare (pentru un
membru al misiunii diplomatice aflat deja pe teritoriul statului
acreditar);
38
  momentul intrării pe teritoriul statului acreditar
(pentru membrul misiunii diplomatice care vine în statul
acreditar după notificarea misiunii); iar încetarea acestor
imunități și privilegii are loc odată cu încetarea calității de
membru al misiunii diplomatice.
Trebuie precizat faptul că în mod excepțional beneficiul
privilegiilor și imunităților se prelungește cu un termen
rezonabil după încetarea misiunii agentului, pentru a da
posibilitatea acestuia să-și pună la punct detaliile referitoare
la plecarea sa.
Conform Convenției de la Viena, în situația traversării unui
stat terț de către un diplomat, care se îndreaptă spre post sau
revine în țară, acest stat care i-a acordat diplomatului viză pe
pașaport, obligatoriu trebuie să-i recunoască atât lui cât și
membrilor familiei sale inviolabilitatea cât și imunitățile
necesare traversării.
2. Ridicarea imunității de jurisdicție
Ridicarea acestei imunități nu se poate face decât de către
statul acreditant, în baza unei cereri adresate acestuia, de către
o persoană lezată, care este cetățean al statului acreditar.
Cererea este adresată prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al statului acreditar.
Dacă ea vizează pe șeful misiunii diplomatice va fi înaintată
guvernului statului acreditant, iar dacă vizează un agent
diplomatic va fi înaintată misiunii diplomatice respective.
Atunci când se dă curs cererii iar imunitatea agentului
diplomatic este ridicată, instanțele locale devin competente.
Convenția de la Viena, din 1961, prevede posibilitatea
ridicării imunității de jurisdicție în cadrul art. 37.
3. Renunțarea la imunitate
Această renunțare se face de către agentul diplomatic.
Majoritatea doctrinarilor au fost de acord că un agent
diplomatic nu poate să renunțe din proprie inițiativă la
imunitate, pe considerentul că aceasta nu îi este acordată în
interesul său personal, ci în interesul statului acreditar.
De aici, se deduce concluzia că, această renunțare la
imunitate nu se poate face de către agentul diplomatic fără
premisiunea statului acreditant.
Forma în care se face renunțarea poate fi expresă sau totală,
cu condiția ca această renunțare să fie certă și nu ambiguă.
În ceea ce privește efectul renunțării, aici părerile sunt
împărțite, fapt ce a dus la o practică internațională neuniformă
în acest domeniu.
Astfel, în principiu, renunțarea este irevocabilă, dar,
uneori există excepții, cum ar fi în cazul unui proces penal, în
care o persoană care a renunțat la imunitatea de jurisdicție
penală este numită într-un post diplomatic. În acest caz procedura
se oprește întrucât persoana respectivă beneficiază de o nouă
imuntate.

39
 Capitolul II
Dreptul consular
Secțiunea 1
Concept, evoluție, izvoare, codificare
1.1. Concept.
OBIECTIVE Consulatele sunt unele dintre cele mai vechi
DE instituții internaționale.
STUDIU În Evul mediu cuvântul "consul" desemna un
1. Concept funcționar local ales de membrii corporațiilor
de negustori și de marinari fiind însărcinat în
2. Evoluție exercitarea jurisdicției comerciale în orașele
3. Izvoare negustorești și în porturile Mediteranei41.
Rolul consulilor era acela de a organiza și
4. Codificare dezvolta relațiile de colaborare dintre state.
Dreptul consular cuprinde totalitatea normelor juridice, care
reglementează relațiile consulare.
Misiunile consulare, care se înființează în anumite orașe sau
regiuni, au rolul de a ocroti interesele economice, juridice și
culturale ale statului, care le numește precum și a cetățenilor
acestuia.
Reprezentanții consulari se deosebesc de reprezentanții
diplomatici prin aceea că:
 ei nu sunt acreditați pe lângă guvernul altui stat și nu
sunt reprezentanți oficiali ai șefului statului lor, ci au un
caracter reprezentativ numai într-o anumită regiune, district sau
oraș;
 ei nu au legături directe cu guvernul țării în care se
află, ci cu autoritățile locale; cu guvernul stabilesc raporturi
prin intermediul reprezentantului diplomatic al țării lor;
 deși nu intră în competența reprezentanței diplomatice, ei
sunt supuși șefului acesteia;
 ei nu se bucură în întregime de imunitate diplomatică;
 un stat nu poate avea simultan mai mulți reprezentanți
consulari în alt stat42.
Convenția de la Viena, din 1963, reglementează regimul
juridic al misiunilor consulare.
Evolutiv, relațiile consulare au apărut înaintea relațiilor
diplomatice datorită faptului că anumiți comercianți au părăsit
țara de origine și s-au stabilit pe alte teritorii, fapt ce a
impus reglementări vizând statutul și protecția lor.
Deși, în principiu, activitatea misiunilor diplomatice și a
celor consulare pare asemănătoare, totuși, între cele două
categorii de organe externe ale statului pentru relații externe
există o serie de deosebiri precum:
41
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității
A.I.Cuza, IaȘi, 1972, p. 422.
42
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura Universității
A.I.Cuza, IaȘi, 1972, p. 426.

40
- rolul misiunii diplomatice este acela de a promova interesele
statului acreditant, pe când misiunea consulară, în principal, se
ocupă cu protecția intereselor cetățenilor din țara de origine;
- izvoarele reglementărilor dreptului diplomatic, se regăsesc, în
principiu, în sfera dreptului internațional, pe când izvoarele
dreptului consular se află în sfera dreptului național al celor
două state.
1.2. Evoluție
România, datorită poziției geostrategice, a intrat relativ repede
în circuitul comercial internațional.
Porturile de la Marea Neagră și de pe cursul Dunării au favorizat
schimburile comerciale internaționale.
Primele consulate deschise pe teritoriul țării noastre au fost la
București și Iași ( în anul 1781) , Rusia fiind cea care a deschis
aceste consulate.
Astfel, începe dezvoltarea relațiilor consulare, care s-a
materializat în deschiderea în România a unei serii de consulate:
- consulatul austriac, în 1783;
- consulatul prusac, în 1785;
- consulatul francez, în 1798;
- consulatul englez, în 1803;
- consulatul belgian, în 1838;
- consulatul olandez, în 1841;
- consulatul grecesc, în 1835;
- consulatul american, în 1859 etc.
Aderarea României la Convenția de la Viena din 1963, cu
privire la relațiile consulare s-a făcut la 24 februarie 1972.
Din punct de vedere legislativ, în acest domeniu au fost adoptate
o serie de reglementări precum:
- Legea nr.37/1991, privind înființarea, desființarea și
schimbarea rangului misiunilor diplomatice și oficiilor consulare;
- Statutul Corpului diplomatic și consular al României etc.
1.3. Izvoare
Prin izvoare de drept înțelegem modalitățile specifice de
exprimare a conținutului unei norme de drept.
Astfel izvoarele dreptului consular sunt constituite din
acele modalități specifice de exprimare a unor norme juridice, ce
vizează reglementarea relațiilor consulare.
Datorită faptului că dreptul consular s-a desprins din sfera
dreptului internațional public, izvoarele sale se regăsesc în atât
în categoria izvoarelor dreptului internațional public, cât și în
dreptul intern.
Astfel, izvoarele dreptului internațional sunt valabile și
pentru dreptul consular.
În domeniul relațiilor consulare se poate spune că evoluția
izvoarelor a fost inversă față de relațiile doplomatice.43
Dicționarul de drept internațional public definește
izvoarelor dreptului internațional public ca fiind acele “forme
specifice de exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din
acordul de voință al statelor”.

43
Marcel Stănculescu, Mihai Floroiu, Drept internațional public, Editura
Paralela 45, PiteȘti, 2006, p. 167.

41
 În dreptul internațional izvoarele sale sunt mijloacele
juridice prin care se exprimă normele acestui drept.
Abordând problematica izvoarelor dreptului internațional,
comparat cu dreptul intern, vom constata că și sub acest aspect
specificitatea dreptului internațional este convingător ilustrată
și de faptul că, dacă în dreptul intern izvorul principal este
legea, act normativ care emană de la organele competente ale unui
stat, în dreptul internațional, izvoarele sale, sunt tot norme
juridice, care exprimă acordul de voință a două sau mai multe
state.
Tot comparat cu dreptul intern, dacă izvoarele acestui drept
sunt identificate în dispozițiile actului fundamental -
Constituția și ale celorlalte acte normative care se adoptă pe
baza sa, în dreptul internațional nu se poate apela la o asemenea
identificare, deoarece nu există structuri de organe de origine
constituțională, care să emită acte normative obligatorii pentru
colectivitatea internațională.
Problematica izvoarelor dreptului internațional fiind
abordată în practica și doctrina de specialitate de pe poziții
diferite, determinate de influența diferitelor școli și curente de
opinie, grefate pe specificitatea acestui drept, implicit a făcut
și continuă să facă obiect de controverse atât cu privire la
individualizarea lor, cât și cu privire la calificarea priorității
acestora.
În vederea realizării unei opinii unitare cu privire la
izvoarele dreptului internațional un efect clarificator îl
exercită prevederile art. 38 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție, la care sunt părți toate statele membre ale O.N.U.,
potrivit cărora, în soluționarea diferendelor care îi sunt supuse,
va aplica44:
 Convențiile internaționale generale sau particulare,
recunoscute de statele în conflict;
 Cutuma internațională, ca dovadă a practicii generale
acceptată ca drept;
 Principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate.
 Hotărârile judecătorești și doctrina specialiștilor
celor mai calificați în dreptul public, ca mijloace auxiliare
pentru determinarea regulilor de drept, sub rezerva art. 50 din
Statutul Curții;
 Echitatea, atunci când rezultă din acordul de voință al
părților născut din compromisul, care stă la baza sesizării
adresate unei instituții judecătorești sau arbitrale
internaționale sau se face trimitere la ea în convențiile
internaționale invocate;
 Doctrina dreptului internațional, ca mijloc subsidiar de
determinare a normelor dreptului internațional.
La izvoarele rezultate din textul Statutului Curții
Internaționale de Justiție se adaugă și:
 actele adoptate de către organizațiile internaționale;

44
Statutul Curții Internaționale de Justiție, art. 33.

42
  actele unilaterale ale statelor, ambele categorii de
acte sunt considerate izvoare numai în măsura în care produc
efecte juridice în raporturile cu alte state.
Izvoarele dreptului internațional public se clasifică în două
mari categorii:
 izvoare principale, din categoria cărora fac parte: tratatul
internațional, cutuma internațională, principiile generale de
drept recunoscute de națiunile civilizate;
 izvoare auxiliare, care cuprind: hotărârile instanțelor
judiciare și arbitrare internaționale, doctrina dreptului
internațional, actele organizațiilor internaționale, echitatea.
Art. 38 al Curții Internaționale de Justiție enumeră
izvoarele dreptului internațional public în următoarea formulare:
"Curtea, a cărui misiune este de a soluționa, conform
dreptului internațional, diferendele care îi sunt supuse, va
aplica:
 convențiile internaționale, fie generale, fie speciale,
care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în
litigiu;
 cutuma internațională, ca dovadă a unei practici
generale, acceptată ca drept;
 principiile generale de drept recunoscute de națiunile
civilizate;
 sub rezerva dispozițiilor art. 59 hotărârile
judecătorești și doctrina specialiștilor celor mai calificați în
dreptul public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de
determinare a regulilor de drept.
Prezenta dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de
a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord
cu aceasta".
Enumerarea efectuată de Curtea Internațională de justiție
este exemplificativă și nu restrictivă.
Dovada acestui fapt poate fi argumentată pe considerentul că
doctrina internațională a mai prevăzut în sfera izvoarelor
auxiliare și alte doua categorii, respectiv:
- actele organizațiilor internaționale;
- actele unilaterale ale statelor.
Izvoarele principale ale dreptului consular
Tratatele internaționale
Reprezintă principalul izvor de drept internațional public,
fapt reieșit și din Preambulul Cartei O.N.U.
Tratatul internațional este definit ca fiind "un acord între
două sau mai multe state, încheiat pentru a reglementa o afacere,
a determina drepturile și obligațiile lor sau pentru a stabili
normele de conduită pe care se obligă să le respecte".
Reglementarea internațională a tratatului o regăsim în
Convenția de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor,
document care reprezintă o codificare a normelor juridice din
acest domeniu.
În doctrina internațională s-a pus întrebarea dacă orice
tratat internațional poate constitui un izvor de drept.

43
 Raspunsul la această întrebare ne conduce la clasificarea
tratatelor în două categorii și anume:
- tratatele licite;
- tratatele ilicite.
Tratatul licit presupune respectarea normelor dreptului
internațional public.
Tratatul ilicit poate fi cauzat de două aspecte:
- fie că încalcă norme imperative de drept internațional;
- fie că este nul ca urmare a existenței unor vicii de
consimțământ.
Nu pot constitui izvoare de drept acele tratate care încalcă
principiile de drept acceptate de toate statele sau care încalcă
drepturile altor state.
Ca izvoare de drept internațional public, tratatele se
caracterizează prin următoarele două particularități:
- pe baza acordului de voință al statelor, stabilesc
drepturile și obligațiile corelative ale acestora;
- sunt flexibile, fapt ce permite continua adaptarea a
dreptului internațional public la dinamica relațiilor
internaționale.
Dacă în prima perioadă de existență a dreptului internațional
cutuma constituia principalul mijloc de exprimare a normelor de
drept internațional, după cea de-a doua conflagrație mondială,
tratatul devine principalul mijloc de exprimare a acestor norme.
Reglementarea internațională a tratatului o regăsim în Convenția de
la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, document care reprezintă o
codificare a normelor juridice din acest domeniu.
Potrivit Convenției de la Viena, denumirea de tratat este folosită
pentru toate actele juridice din această categorie, indiferent de numele
specific pe care acesta îl poartă.
Astfel, tratatul mai poate fi întâlnit sub următoarele denumiri:
Convenție - prin care se reglementează relațiile dintr-un domeniu
special ca, de exemplu, Convenția de la Montreaux privind regimul
strâmtorilor Mării Negre sau Convenția din 1969 cu privire la dreptul
tratatelor;
Pactul - care desemnează o înțelegere cu caracter deosebit de
solemn, ce reglementează un domeniu al relațiilor politice dintre state,
ca de exemplu Pactul Briand-Kellogg din 1928 sau Pactul Ligii Națiunilor;
Act general - care este un acord multilateral ce stabilește norme
într-un domeniu al relațiilor internaționale sau un anumit regim juridic
cum ar fi Actul general de la Bruxelles, din 1890, privind interzicerea
comerțului cu slcavi;
Statut - care este denumirea dată actelor prin care se constituie
organizațiile sau organismele internaționale ori se stabilește un regim
internațional, de exemplu Statutul Dunării din 1921, Statutul Curții
Internaționale de Justiție din 1945;
Acord - care este termenul cel mai general ce este aplicat
înțelegerilor din diverse domenii: politic, economic, comercial,
financiar, cultural;
Protocol - care este o denumire aplicată documentelor accesorii la
un tratat, pentru a preciza, aplica, prelungi, completa, modifica, dar
poate fi și un act juridic de sine stătător cum ar fi Protocolul de la
Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii de arme asfixiante, toxice
sau a mijloacelor bacteriologice;

44
 Schimbul de note - care este un acord de voință între state prin
note sau scrisori identice folosit în cele mai diferite domenii pentru
reglementarea mai rapidă a raporturilor dintre state;
Compromisul - care desemnează un acord între state pentru a
transmite unei instanțe arbitrale sau judiciare internaționale probleme
litigioase în vederea soluționării;
Modus vivendi - care e un act ce urmărește reglementarea provizorie
a unor probleme, și care este încheiat de obicei cu intenția de a-l
înlocui ulterior printr-un tratat sau printr-un acord pe o durată mai
îndelungată;
Declarația - care este de obicei un document multilateral prin care
se fizează reguli de conduită sau puncte de vedere comune ce urmează a
deveni reguli de conduită, de exemplu: Declarația cu privire la
neutralitatea Laosului din 1962;
Gentlemen’s agreement - care este o denumire folosită pentru
acorduri încheiate în formă orală și care au aceeași valoare ca un acord
scris45.
Denumirea de tratat este dată de obicei actelor prin care sunt
reglementate domenii importante ale relațiilor internaționale: politic
(de exemplu tratatele de pace, de prietenie, de arbitraj și conciliere)
sau economic (de exemplu: tratatele de comerț și navigație)46.
Clasificarea tratatelor internaționale se face în funcție de
mai multe criterii și anume:
1) după numărul de state participante la tratat avem:
 tratatele bilaterale - care se încheie între două state;
 tratatele multilaterale - care se încheie între trei sau mai
multe state;
2) după posibilitatea de aderare avem:
 tratate deschise - la care pot adera în mod liber statele;
 tratate închise - la care aderarea se face numai cu
consimțământul statelor membre la tratat.
3) după conținutul relațiilor internaționale pe care le reglementează,
avem:
 tratate politice;
 tratate economice;
 tratate culturale;
 tratate de colaborare tehnico-științifică;
 tratate în probleme juridice etc.
4) după termenul de valabilitate pe care îl au tratatele, avem:
 tratate cu termen - care se aplică până la termenul respectiv;
 tratate fără termen, a căror aplicabilitate este nelimitată în
timp;
 tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii tacite a
acestuia. Acest tip de tratate își continuă acțiunea și peste
termenul stipulat cu condiția ca cealaltă parte să nu denunțe
tratatul.
5) după forma în care sunt încheiate avem:
 tratate în formă solemnă;
 tratate în formă simplificată47;
6) după calitatea părților contractante avem:

45
Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Editura ȘANSA, BucureȘti,
1995, p. 192-193.
46
Ion Diaconu, op.cit., p. 192.
47
Ion Diaconu, op.cit., p. 195.

45
  tratate încheiate numai de state,
 tratate încheiate între alte subiecte de drept international;
7) după conținutul material avem:
 tratatele –contract, care urmaresc realizarea unei operații
juridice48;
 tratatele – lege, care stabilesc reguli de drept49 ;
 tratate de codificare.
8) după efectele produse avem :
 tratate care conțin drepturi obligatorii ;
 tratate care conțin reguli de conduită cu valoare normativă.
Elementele tratatelor internaționale
Un tratat internațional trebuie să cuprindă anumite elemente
esențiale care țin de valabilitatea lui.
Aceste elemente esențiale sunt următoarele:
 părțile tratatului;
 voința părților;
 obiectul tratatului.
a)Părțile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internațional
public, respectiv state, organizații internaționale, națiuni care luptă
pentru eliberarea lor.
b) Voința părților
Pentru ca un tratat să fie considerat valabil voința părților
trebuie să fie exprimată în mod liber. Dacă consimțământul uneia dintre
părțile tratatului este viciat prin eroare, dol sau violență, tratatul
este nul față de partea al cărui consimțământ a fost viciat.
c) Obiectul tratatului îl reprezintă raporturile juridice
internaționale create prin normele stabilite de tratat 50.
Obiectul tratatului trebuie să fie licit și posibil de realizat.
Pentru a putea fi licit, obiectul tratatului trebuie să fie în
concordanță cu normele imperative ale dreptului internațional public.
Scopul tratatului se află în strânsă legătură cu obiectul acestuia,
el decurgând din denumirea tratatului sau din ansamblul prevederilor lui.
Alături de elementele esențiale ale tratatului există și anumite
elemente accesorii care sunt concretizate în termenul și condiția
tratatului.
Termenul este un eveniment viitor și sigur, de care depinde
intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea
căruia intră în vigoare un tratat se numește termen suspensiv, iar cel la
împlinirea căruia încetează un tratat se numește termen rezolutoriu.
Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depinde
începerea sau încetarea executării obligațiilor prevăzute de un tratat;
condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie51 .
Structura tratatelor internaționale
Structura clasică a unui tratat internațional este următoarea:
1) preambulul, care conține: denumirea părților la tratat; numele
și prenumele reprezentanților autorizați; scopurile urmărite de părți;
principiile care stau la baza încheierii tratatelor;
2) corpul propriu-zis al tratatului, care cuprinde formularea
concretă a raporturilor juridice prin care se crează drepturile și
obligațiile părților;

48
De exemplu, tratatele de comerț.
49
De exemplu, Carta O.N.U.
50
Ion Diaconu, op.cit., p. 197.
51
Ion Diaconu, op.cit., p. 197-198.

46
 3) partea finală, care cuprinde următoarele: dispoziții privind
intrarea în vigoare a tratatelor; dispoziții privind durata tratatului;
clauze speciale (care pot cuprinde dispoziții privind posibilitatea
aderării la tratat); garanții; clauze de arbitraj; semnăturile
persoanelor participante la elaborarea textului tratatelor etc.
Încheierea tratatelor internaționale
De regulă, încheierea unui tratat internațional parcurge trei etape
principale și anume:
 negocierea textului tratatului;
 semnarea tratatului;
 exprimarea consimțământului parților de a se obliga prin acel
tratat.
După parcurgerea acestor etape urmează intrarea în vigoare a
tratatului.
Reprezentarea statelor la încheierea tratatelor internaționale
În doctrina de specialitate s-a pus întrebarea: Care sunt organele
competente a angaja statul printr-un tratat internațional?
Majoritatea doctrinarilor, pornind de la principiul suveranității,
au fost de acord că organul competent trebuie să fie desemnat de fiecare
stat în parte pe baza legislației interne.
Încheierea unui tratat presupune participarea unor organe
competente a exprima voința statului. Aceste organe în unele situații au
nevoie de împuterniciri denumite "depline puteri", iar în alte situații
nu au nevoie de aceste împuterniciri, întrucât sunt competente a încheia
un tratat internațional în virtutea funcției pe care o ocupă în stat.
Deplinele puteri desemnează acel document care emană de la
autoritățile competente ale unui stat prin care una sau mai multe
persoane sunt împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea,
adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima
consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a
îndeplini oricare act cu privire la tratat.
De asemenea, deplinele puteri stabilesc limitele în care pot
acționa reprezentanții statului respectiv și actele pe care le pot
săvârși în numele acelui document.
Deplinele puteri nu sunt necesare pentru următoarele categorii de
reprezentanți ai statului:
1) - șefii de state, șefii de guvern, miniștrii afacerilor externe,
pentru actele referitoare la încheierea unui tratat;
2) - șefii de misuni diplomatice, pentru adoptarea textului unui
tratat ce se va încheia între statul acreditant și statul acreditar;
3) - reprezentanții acreditați ai statului respectiv la o
conferință internațională sau o organizație internațională, pentru
adoptarea textului unui tratat ce se încheie în cadrul unei astfel de
conferințe sau unei astfel de organizații internaționale.
În situația în care reprezentantul unui stat nu prezintă sau nu are
deplinele puteri (atunci când este obligat să prezinte acest documente),
consecința este reprezentată de neproducerea efectelor juridice ale
tratatului respectiv.
În mod excepțional, cu acordul celorlalte state, deplinele puteri
pot fi confirmate de către statul în cauză ulterior fie în mod tacit, fie
în mod expres. Până la confirmarea deplinelor puteri consimțământul dat
de celelalte state se poate revoca, situație în care statul respectiv nu
mai devine parte la tratat.
În plan regional, alături de Convenția de la Viena din 1963,
privind relațiile consulare, mai avem și Convenția europeană din
1967, referitoare la funcțiile consulare.

47
 Cutuma internațională
Cutuma este practica generală, relativ îndelungată și
repetată a statelor constând în acte și atitudini în raporturile
lor internaționale și considerată de ele ca dând expresie unei
reguli de drept (opinio juris sive necessitatis)52.
Statutul Curții Internaționale de Justiție definește cutuma
ca fiind o “dovada a unei practici generale, accepata ca drept”.
În dreptul internațional clasic cutuma presupunea existența a
trei elemente de ordin material și subiectiv:
 existența unei practici generale, comune, repetate;
 existența unei perioade de timp relativ îndelungate în care
se manifestă aceste practic;
 acceptarea ei de către subiectele dreptului internațional
public ca fiind o regula obligatorie de conduită.
Deosebirea cutumei de curtuazia internațională sau de obicei
constă tocmai în caracterul obligatoriu al cutumei.
Întrucât curtuazia internațională și obiceiul nu au o
recunoaștere juridică nu implică raspunderea internaționala a
statelor în cazul încălcării lor.
De-a lungul timpului, anumite uzanțe s-au transformat în
reguli cutumiare (de pildă imunitățile și privilegiile
diplomatice), pe când alte reguli cutumiare au devenit simple
uzanțe (de exemplu anumite reguli ceremoniale aplicabile în cazul
diplomaților).
Dreptul internațional contemporan, datorită evoluției rapide
a relațiilor internaționale consacra numai două elemente ale
cutumei, respectiv obligativitatea și repetabilitatea acesteia.
Practica și doctrina internațională au trebuit să lămurească
două aspecte legate de elementele cutumei.
Un prim aspect este acela al stabilirii numărului de state
necesar pentru ca o practică să devină cutumă.
Curtea Internațională de Justiție a menționat că este nevoie
de “o participare largă și reprezentativă din partea statelor însă
nu de totalitatea statelor care formează societatea internațională
la un moment dat.”53
Existența cutumei nu ține de o vocație universală, ea
putându-se forma chiar și între două state.
Al doilea aspect este acela al stabilirii timpul necesar
formării unei cutume, ajungându-se la concluzia că acesta se poate
rezuma la câțiva ani dar cu condiția ca, practica statelor sa fi
fost uniformă și frecventă. Astfel au apărut așa numitele “cutume
sălbatice”, cum ar fi dreptul popoarelor la decolonizare.
Cutuma reprezintă cel mai vechi izvor al dreptului
internațional public.
În prezent, cutuma este aplicată, de regulă, atunci când
unele din clauzele tratatelor internaționale fac trimitere la ea.

52
Ion Diaconu, op.cit., p. 51.
53
Vezi în acest sens hotărârea C.I.J. din 20.02.1969 referitoare la Platoul
continental al Mării Nordului.

48
 Dovada existenței cutumei revine statului care o invocă,
indiferent de scopul lui (fie că revendică un drept, fie că se
apară împotriva unei pretenții emisă de către alt stat).
Conflictul între normele convenționale și cele cutumiare se
rezolvă în felul următor: normele imperative (jus cogens),
convenționale sau cutumare împiedică formarea oricăror norme
particulare, normele speciale indiferent de izvoare, prevalează
față de normele generale. În caz de conflict între norme cu
caracter general sau conflict între norme cu caracter particular
se aplică ultima dintre ele, după principiul "lex posteriori
derogat priori"54 .
Din punct de vedere istoric putem observa că unele uzanțe s-
au transformat în reguli cutumiare, existând și procesul invers de
trensformare a unor norme juridice în uzanțe.
Folosirea cutumei are loc în cadrul dreptului consular atunci
când nu există reglementări exprese în acest sens cu privire la o
anumită problematică, fapt exprimat și în preambulul Convenției de
la Viena din 1963.55
Izvoarele principale ale dreptului consular
Jurisprudența reprezintă un mijloc subsidiar de determinarea
normelor de drept ea fiind menționată de articolul 38 din Statutul
Curții Internaționale de Justiție.
Hotărârile Curții Internaționale de Justiție nu sunt izvor de
drept. Ele pot servi ca și hotărârile instanțelor arbitrale ca
mijloc de constatare și de interpretare a normelor de drept
internațional, deci ca element consitutiv al procesului cutumiar.
Totuși, hotărârile instanțelor internaționale nu pot fi puse
pe același plan cu practica statelor care contribuie direct la
formarea normelor cutumiare56.
Potrivit art. 59 din Statutul Curții Internaționale de
Justiție, hotărârile Curții nu au forță obligatorie decât între
părți și cu privire la cazul respectiv.
Având în vedere acest lucru instanțele internaționale nu sunt
obligate să urmeze hotărârile anterioare, cu toate că se ține cont
de acestea.
Unele hotărâri judecătorești internaționale au cunoscut o
recunoaștere generală cum ar fi cele referitoare la
infracțiunile de genocid sau cele care vizează acordarea unor
despăgubiri pentru un prejudiciu internațional.
Doctrina dreptului internațional
Articolul 38 din statutul Curții Internaționale de Justiție
menționează că pot fi aplicate de Curte și teoriile
"specialiștilor celor mai calificați în dreptul public ai
diferitelor națiuni".
În această categorie trebuie incluse nu numai lucrările
marilor specialiști în dreptul internațional ci și lucrările
organizațiilor științifice internaționale cum ar fi cele ale

54
Ion Diaconu, op.cit., p. 54.
55
Convenția de la Viena, din 1863, @n Preambulul său menționa că regulile
dreptului internațional cutumiar vor continua să reglementeze problemele care n-
au fost prevăzute în mod expres în dispozițiile prezentei convenții.
56
Ion Diaconu, op.cit, p.56.

49
Comisiei de Drept Internațional, ale Asociației de Drept
Internațional, ale Institutului de Drept Internațional.
Tot în categoria doctrinei intră și opiniile separate
formulate de judecatorii Curții Internaționale de Justiție, care
sunt anexate deciziilor pronunțate în diverse spețe.
Deși nu este izvor de drept, doctrina are un rol creator putând să
constate, să comenteze, să interpreteze sau să evalueze dreptul
internațional. Ea poate să aducă o contribuție însemnată la
dezvoltarea dreptului prin analiza științifică a normelor sale, în
lumina principiilor și a finalității și ținând seama de cadrul de
formare și de manifestare al dreptului internațional57.
1.4. Codificarea
Din punct de vedere istoric, dreptul consular a parcurs mai
multe stadii de dezvoltare, fapt ce a dus la o serie de
reglementări în acest domeniu, printre care putem aminti:
- Tratatul de prietenie și comerț, din anul 1535, dintre
Franța și Imperiul Otoman;
- Acordul multilateral, din anul 1911, dintre Bolivia,
Columbia, Ecuador, Peru și Venezuela privind relațiile consulare;
- Convenția din anul 1928 referitoare la agenții consulari,
dintre Brazilia, Columbia, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador,
Statele Unite ale Americii, Statele Unite Mexicane, Nicaragua,
Panama, Peru și Uruguay;
- Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din
anul 1963;
- Convenția europeană cu privire la funcțiile consulare, din
anul 1967.
Pe lângă aceste acte normative cu caracter internațional
există o multitudine de acorduri bilaterale care vin și
reglementează, în mod expres, anumite aspecte concrete ale
relațiilor consulare.
Convenția de la Viena din anul 1963 este actul normativ
internațional care realizează o codificare a normelor juridice din
domeniul dreptului consular.
Structural, convenția cuprinde 5 capitole și un număr de 78
de articole, iar România a ratificat convenția în 1972.

Secțiunea 2
Relațiile consulare

OBIECTIVE 2.1. Noțiunea de relații consulare.

DE Relațiile consulare reprezintă o fracțiune din
STUDIU sfera relațiilor internaționale fiind
1. Noțiunea de reglementate de normele dreptului consular.
relații Relațiile consulare se caracterizează
consulare printr-o constantă de continuitate, dar în
anumite situații speciale pot apare unele
2. Stabilirea și excepții, ce se pot concretiza în suspendarea
încetarea
relațiilor sau ruperea relațiilor consulare.
consulare

57
Ion Diaconu, op.cit., p. 57.

50
 Dreptul de consulat are o funcție simetrică cu cea a
dreptului de legație. Conform acestui drept statele pot trimite și
primi consuli.
Doctrina de specialitate structurează dreptul de consulat pe
două nivele și anume: - dreptul de consulat activ, care permite
statului posibilitatea de a trimite proprii săi consuli pe
teritoriul altor state
- drept de consulat pasiv, care presupune posibilitatea unui stat
de a primi o misiune consulară pe teritoriul său.
O caracteristică a dreptului de consulat este aceea că el
poate fi exercitat și de statele care nu sunt recunoscute pe plan
internațional.
2.2. Stabilirea și încetarea relațiilor consulare
Stabilirea relațiilor consulare se fundamentează pe acordul
celor două state ce doresc să încheie astfel de relații.
Misiunile consulare sunt constituite pe lângă organele
regionale ale administrației de stat, pe când misiunile sunt
acreditate pe lângă aparatul administrativ central al statului
acreditar.
Pentru apariția relațiilor consulare este nevoie de
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
- necesitatea existenței calității de subiect de drept
internațional, datorită faptului că numai acesta are personalitate
juridică internațională, care îi conferă posibilitatea de a intra
în cadrul raporturilor de drept internațional;
- existența recunoașterii reciproce a acestora ca subiecte
de drept internațional;
- existența acordului reciproc al celor două entități
internaționale de a încheia relații consulare.
Durata relațiilor consulare este nedifinită, întrucât se
urmărește o colaborare cât mai strânsă între cele două state, care
să nu fie limitată de existența unui interval de timp.
Încetarea relațiilor consulare are ca urmare a manifestării
voinței unilaterale a unuia dintre state sau a acordului de voință
referitor la desființarea postului consular.
Specificitatea relațiilor consulare constă în faptul că ele
împletesc caracterul național cu cel internațional al
reglementării lor, formând astfel o instituție cu un caracter de
unicitate.
Derularea lor se face prin intermediul unor instituții
specializate.

51
 Secțiunea 3
Misiunile consulare

3.1. Clasificare

OBIECTIVE Misiunile consulare se structurează astfel:

DE  Consulate generale;
STUDIU
 Consulate;
1. Clasificare
 Viceconsulate;
2. Structura  Agenții consulare.
Consulatele generale reprezintă acele misiuni,
3. Personal care sunt înființate pentru
4. Funcții coordonarea întregilor relații consulare ale
statelor părți. Ele sunt conduse de un consul
general, care poate coordona mai multe
circumscripții consulare.
Consulatele sunt acele misiuni care își desfășoară
activitatea într-o localitate sau circumscripție consulară fiind
conduse de către un consul. Ele sunt subordonate consulatelor
generale.
Viceconsulatele reprezintă acea misiune, care ființează într-
o circumscripție consulară și care este condusă de un viceconsul,
care poate avea și funcția de auxiliar al consulului general.
Agențiile consulare reprezintă misiunea cu cel mai mic rang
fiind condusă de către un agent consular.
Convenția de la Viena din 1963, definește înțelesul unor
termeni astfel:
- prin expresia "post consular" se înțelege orice consulat
general, consulat, viceconsulat sau agenție consulară;
- prin expresia "circumscripție consulară" se înțelege teritoriul
atribuit unui post consular pentru exercitarea funcțiilor
58
consulare.
3.2. Structură
Rangul oficiilor consulare este dat de clasa șefilor de post
consular.
Conform Convenției de la Viena din 196359, șefii de post
consular se structurează în patru clase, și anume:
a) consuli generali;
b) consuli;
c) viceconsuli;
d) agenți consulari.
Doctrina internațională a statuat faptul că statele nu sunt
obligate să utilizeze în practica lor toate cele patru clase.
Prin extrapolare, rangul oficiilor consulare, în ordine
ierarhică este următorul:
- consulate generale
- consulate
- viceconsulate
- agenții consulare.

58
Convenția de la Viena din 1963, art. 1, pct. 1, lit. a Și b.
59
Convenția de la Viena din 1963, art.9.

52
 Pe plan interm60, România atribuie clase acestor categorii de
oficii consulare, ele fiind clasificate astfel:
- clasa I - consulat general;
- clasa II - consulat;
- clasa III - viceconsulat;
- clasa IV – agenție consulară.

3.3. Personalul
Convenția de la Viena din 1963 stipulează reguli specifice de
numire a personalului misiunii consulare.
Astfel, procedura de numire a șefului oficiului consular este
mai complexă decât cea aplicată în cadrul numirii restului
personalului misiunii consulare. șeful oficiului consular poate
avea rang de:
 consul general;
 consul;
 viceconsul.
În acest sens, Convenția de la Viena din 1963, definește
înțelesul unor termeni astfel:
- prin expresia "șef de post consular" se înțelege persoana
însărcinată să acționeze în această calitate;
- prin expresia "funcționar consular" se înțelege orice persoană,
inclusiv șeful de post consular, însărcinat în această calitate cu
exercitarea funcțiilor consulare;
- prin expresia "angajat consular" se înțelege orice persoană
angajată în serviciile administrative sau tehnice ale unui post
consular;
- prin expresia "membru al personalului de serviciu" se înțelege
orice persoană afectată serviciului casnic al unui post consular;
- prin expresia "membrii postului consular" se înțelege
funcționarii consulari, angajații consulari și membrii
personalului de serviciu;
- prin expresia "membrii personalului consular" se înțelege
funcționarii consulari, cu excepția șefului postului consular,
angajații consulari și membrii personalului de serviciu; - prin
expresia "membru al personalului particular" se înțelege o
persoană folosită în mod exclusiv în serviciul particular al unui
membru al postului consular.61
Personalul consular se structurează pe următoarele categorii:
 șeful de post consular care este persoana căruia îi revine
conducerea și responsabilitatea pentru întreaga activitate a
consulatului;
 funcționarii consulari - persoanele care îndeplinesc
funcții consulare;
 angajații consulari - persoanele care îndeplinesc în cadrul
consulatului sarcini cu caracter tehnico-administrativ;

60
H. G. nr.760/1999, art.2 pct.3.
61
Convenția de la Viena din 1963, art. 1, pct. 1, lit. c-i.

53
  membrii personalului de serviciu - respectiv persoanele
care îndeplinesc sarcini cu caracter gospodăresc62.
Personalul tehnic și administrativ este format din agenți de
execuție (secretarii tehnici, referenții de specialitate,
contabilii, arhivarii, translatorii, dactilografii etc.), care pot
fi și cetățeni ai statului de reședință.
Personalul de serviciu este constituit din persoanele, care
asigură deservirea misiuni consulare (personal de îngrijire, pază
și conducători auto).
Efectivul misiunii consulare trebuie stabilit în limite
rezonabile. El este decis în baza unor acorduri bilaterale
încheiate între statul trimițător și statul de reședință.
Personalul privat al misiunii consulare cuprinde acei
funcționari particulari, care nu sunt angajați ai statului
acreditant ci ai unui membru al misiunii consulare.
Alături de aceste categorii, mai trebuie menționat faptul că,
se bucură de un regim juridic special, familiile membrilor
misiunii consulare, care beneficiază de anumite imunități și
privilegii.
Art. 6 din Statutul Corpului Diplomatic și Consular
stipulează că în România, gradul de consul general este conferit
prin hotărâre a guvernului la propunerea Ministerului Afacerilor
Externe, iar celelalte grade consulare se acordă prin ordinul
Ministrului Afacerilor Externe.
Conform Convenției de la Viena din 1963, există două
categorii de funcționari consulari: funcționari consulari de
carieră și funcționari consulari onorifici.63
Între aceste două categorii există deosebiri numai referitor
la imunitățile și privilegiile de care beneficiază.
Corpul consular este format din toți șefii misiunilor
consulare dintr-o anumită circumscripție consulară, el fiind
condus de un Decan, care reprezintă corpul în afacerile
protocolare.
Pe plan intern, prin Legea nr. 269 din anul 2003 privind
Statutul Corpului Diplomatic și Consular al României sunt
stabilite condițiile necesare pentru a dobândi calitatea de membru
al acestui corp.
Acestea sunt următoarele:
- nu face parte din partide politice;
- a urmat studii superioare de lungă durată la o instituție de
învăŃământ superior din țară sau din străinătate, absolvite cu
diplomă de licență sau echivalentă, recunoscută de Ministerul
Educației și Cercetării;
- cunoaște cel puțin o limbă străină;
- are o stare de sănătate corespunzătoare, atestată pe bază de act
medical de specialitate, emis de centrul medical care deserveste
Ministerul Afacerilor Externe;
- a absolvit Academia Diplomatică sau a promovat concursul de
admitere în Corpul diplomatic și consular al României, organizat

62
Convenția de la Viena din 1963, art.1.
63
Convenția de la Viena din 1963, art. 1, pct. 2.

54
potrivit regulamentului de organizare și desfășurare a concursului
de admitere în Ministerul Afacerilor Externe;
- nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni.64

3.4. Funcții
În principiu, funcțiile misiunilor consulare se structurează
în două mari categorii:
 funcții generale;
 funcții specifice.
Funcțiile generale sunt: de a proteja interesele statului
acreditant și ale persoanelor fizice și juridice ale acestuia pe
teritoriul statului acreditar; de a favoriza dezvoltarea
relațiilor economice, științifice și culturale între cele două
state; de a se informa asupra evenimentelor din statul acreditar
și de a transmite aceste informații guvernului statului
acreditant.
Printre funcțiile specifice misiunilor consulare putem
aminti: legalizarea unor traduceri și extrase de pe acte;
înregistrarea cetățenilor statului acreditant; apărarea
intereselor minorilor și incapabililor, care sunt cetățeni ai
statului acreditant (de regulă în materia tutelei sau curatelei);
de instrumentare a actelor notariale, de stare civilă, de
reprezentare în justiție etc; de exercitare a controlului asupra
navelor și aeronavelor care aparțin statului acreditant; de
protejare a intereselor statului acreditant, protecție care se
concretizează în: eliberarea de pașapoarte; acordarea de asistență
în relațiile cu autoritățile statului acreditar etc. transmiterea
de acte judiciare sau extrajudiciare sau efectuarea de comisii
rogatorii etc.
Funcțiile consulare constau în:
a) a proteja în statul de reședință interesele statului trimițător
și ale cetățenilor săi, persoane fizice sau juridice, în limitele
admise de dreptul internațional;
b) a favoriza dezvoltarea relațiilor comerciale, economice,
culturale și științifice între statul trimițător și statul de
reședință și a promova în orice alt mod relații amicale între ele
în cadrul dispozițiilor prezentei convenții;
c) a se informa, prin toate mijloacele licite, despre condițiile
și evoluția vieții comerciale, economice, culturale și științifice
a statului de reședință, a face rapoarte în această privință către
guvernul statului trimițător și a da informații persoanelor
interesate;
d) a elibera pașapoarte și documente de călătorie cetățenilor
statului trimițător, precum și vize și alte documente
corespunzătoare persoanelor care doresc să meargă în statul
trimițător:
e) a acorda ajutor și asistență cetățenilor, persoane fizice și
juridice, ai statului trimițător:
f) a acționa în calitate de notar și de ofițer de stare civilă și
a exercita funcții similare, ca și unele funcții de ordin

64
Legea nr. 269 din anul 2003 privind Statutul Corpului Diplomatic Și Consular
al României, art.17.

55
administrativ, în măsura în care legile și regulamentele statului
de reședință nu se opun la aceasta;
g) a apăra interesele cetățenilor statului trimițător, persoane
fizice sau juridice, în succesiunile de pe teritoriul statului de
reședință, în conformitate cu legile și regulamentele statului de
reședință;
h) a apăra, în limitele fixate de legile și regulamentele statului
de reședință, interesele minorilor și incapabililor, cetățeni ai
statului trimițător, mai ales atunci cînd este cerută instituirea
unei tutele sau curatele cu privire la ei:
i) sub rezerva practicilor și procedurilor în vigoare în statul de
reședință, a reprezenta pe cetățenii statului trimițător sau a lua
măsuri în scopul asigurării reprezentării lor adecvate în fața
tribunalelor sau a altor autorități ale statului de reședință
pentru a cere, în conformitate cu legile și regulamentele statului
de reședință, adoptarea de măsuri provizorii în vederea apărării
drepturilor și intereselor acestor cetățeni atunci când datorită
absenței lor sau din orice altă cauză, ei nu-și pot apăra în timp
util drepturile și interesele;
j) a transmite acte judiciare și extrajudiciare sau a efectua
comisii rogatorii în conformitate cu acordurile internaționale în
vigoare sau, în lipsa unor asemenea acorduri în orice mod
compatibil cu legile și regulamentele statului de reședință;
k) a exercita drepturile de control și de inspecție prevăzute de
legile și regulamentele statului trimițător asupra navelor
maritime și a navelor fluviale avînd naționalitatea statului
trimițător și asupra aeronavelor înmatriculate în acest stat, ca
și asupra echipajelor lor;
l) a acorda asistență navelor și aeronavelor menționate în
alineatul k din prezentul articol, precum și echipajelor lor, a
primi declarațiile asupra curselor acestor nave, a examina și a
viza documentele de bord și, fără a prejudicia prerogativele
autorităților statului de reședință, a face anchete privind
incidentele survenite în cursul călătoriei și a reglementa, în
măsura în care legile și regulamentele statului trimițător
autorizează aceasta, divergențele de orice natură între căpitan,
ofițeri și marinari;
m) a exercita orice alte funcții încredințate unui post consular
de către statul trimițător, care nu sînt interzise de legile și
regulamentele statului de reședință sau la care statul de
reședință nu se opune, sau care sunt menționate în acordurile
internaționale în vigoare între statul trimițător și statul de
reședință.65
Funcțiile consulare încetează în următoarele cazuri:
 în urma notificării făcute de statul acreditant;
 în urma retragerii exequatorului de către statul acreditar;
 în urma refuzului statului acreditar de a mai recunoaște
funcționarilor consulari această calitate;
 în urma dispariției unuia dintre cele două state ca subiect
de drept internațional;
65
Convenția de la Viena din 1963, art. 5.

56
  în urma decesului;
 în urma demisiei;
 în urma ruperii relațiilor diplomatice;
 în urma declanșării unui conflict armat între cele două
state.
Funcționarii consulari pot fi declarați persoane "non-grata"
de către statul acreditar, iar ulterior pot fi expulzați.

Secțiunea 4
Înființarea și încetarea unei misiuni consulare
4.1. Înființarea misiunilor consulare
OBIECTIVE Apariția consulatelor a fost determinată de
DE
STUDIU
nevoia de a organiza și dezvolta relațiile
economice interstatale și de a proteja
1. Înființarea persoanele fizice sau juridice, care se află în
unei misiuni
consulare străinătate.
Înființarea misiunilor consulare se face fie pe
2. Încetarea unei baza unor convenții internaționale, fie prin
misiuni consulare tratate bilaterale. Prin Convenția de la Viena,
din 1963, cu privire la relațiile consulare s-a
realizat o codificare a dreptului consular.
Convenția consacră 3 reguli, care stau la baza
înființării misiunilor consulare, și anume:
 stabilirea relațiilor consulare se face pe calea
consimțământului mutual;
 consimțământul dat pentru stabilirea relațiilor diplomatice
implică în principiu și consimțământul pentru stabilirea
relațiilor consulare;
 ruperea relațiilor diplomatice nu antrenează, ipso facto,
ruperea relațiilor consulare66.
Refuzul statului de reședință de a înființa o misiune
consulară pe teritoriul său nu trebuie motivat.
Cu privire la forma pe care o poate îmbrăca acest
consimțământ, ea poate fi o convenție consulară, o anexă la o
convenție consulară, un protocol adițional la o convenție
consulară, dar și un acord prin schimb de note între Miniștrii
Afacerilor Externe.67
Tratatele internaționale, care stau la baza înființării
misiunilor consulare, trebuie să stipuleze elementele definitorii
ale acestei instituții și anume: clasa, sediul, circumscripția
consulară.
Aceste elemente sunt supuse condiției acordului statului de
reședință. Orice modificare adusă acestora se poate face numai cu
consimțământul statului de reședință.

66
Convenția de la Viena din anul 1963, art. 2.
67
Livia Dumitrescu, Drept diplomatic Și consular, Editura Aius, Craiova, 2008,
p. 99.

57
 Consimțământul trebuie să fie exprimat în mod expres și să
fie prealabil înființării postului consular.68
4.2. Încetarea unei misiuni consulare
Desființarea misiunii consulare poate avea loc pe baza
principiului juridic mutus consensus, mutus disensus.

Secțiunea 5
Începutul și sfârșitul activității funcționarilor
consulari

OBIECTIVE 5.1. Începutul activității agenților

DE consulari
STUDIU Categoria funcționarilor consulari se
1. Începutul structurează pe două nivele și anume:
activității - șeful de post consular;
agenților - membrii ai postului consular.
consulari
Legislația internațională tratează diferit
2. Sfârșitul aceste două categorii în ceea ce privește
activității problematica legată de începutul activității lor.
agenților Pentru numirea șefului misiunii consulare în
consulari această funcție este necesar acordul prealabil al
statului de reședință. Acest accept poartă
denumirea de "exequatur".
Documentul prin care o persoană este numită de către statul
trimițător șef de misiune consulară poartă denumirea de "patentă
consulară".
Patenta consulară atestă calitatea consulului și indică
numele și prenumele său, categoria și clasa sa, cirscumscripția
consulară precum și sediul postului consular69.
Documentul de regulă se semnează de către șeful statului
trimițător. În caz de refuz al "exequatorului" statul de reședință
nu este obligat să motiveze refuzul.
Funcționarii consulari, cât și angajații consulari sunt
numiți de către statul acreditant cu obligația notificării
prealabile a acestora către Ministerul Afacerilor Externe al
statului acreditar. Acesta din urmă notifică autorităților
competente ale circumscripției consulare în cauză această numire.
Admiterea funcționarului consular de către statul de
reședință se face ca urmare a declarării acestuia ca persoana
grata.
În cazul refuzului statul de reședință, de admitere a
funcționarului consular statul trimițător obligația de a revoca
numirea acestuia.
Conform art. 22, al Convenției de la Viena din 1963,
funcționarii consulari trebuie să aibă naționalitatea statului
trimițător.
Prin excepție, se admite ca aceștia să poată avea și
naționalitatea statului de reședință sau a unui stat terț, dar

68
Convenția de la Viena din anul 1963, art. 4.
69
Convenția de la Viena din 1963, art. 11, pct. 1.

58
numai cu condiția ca statul de reședință să își exprime acceptul
expres în acest sens.
5. 2. Sfârșitul activității agenților consulari
Sfârșitul misiunii agenților consulari este rezultatul unui
act unilateral, care emană, fie de la statul trimițător, fie de la
statul de reședință.

Secțiunea 6
Inviolabilitățile misiunii consulare

OBIECTIVE Instituția imunităților și privilegiilor

DE consulare ocupă un loc central în cadrul
STUDIU dreptului consular și constituie o garanție
1. pentru activitatea consulară, întrucât, în
Inviolabilitatea absența acestor imunități și privilegii, agentul
sediului misiunii consular ar fi în imposibilitatea de a-și
consulare exercita atribuțiile.
2. Privilegiile constau în anumite avantaje
Inviolabilitatea acordate agenților și reprezentanților consulari
arhivei (scutirea de la plata impozitelor, dreptul de a
folosi anumite mijloace de comunicare, scutirea
3.
de la plata taxelor vamale etc.).
Inviolabilitatea
corespondenței Imunitățile reprezintă exceptarea
consulare persoanelor, care exercită o activitate
consulară precum și exceptarea bunurilor, care
le aparțin lor, de la jurisdicția penală, civilă
și de execuție a statului de reședință.
Inviolabilitățile rezidă în ocrotirea acordată de către
statul de reședință personalului consular, localului și arhivei,
precum și altor bunuri aparținând misiunii consulare, împotriva
oricăror pericole, presiuni sau amenințări ce ar putea fi
exercitate asupra acestora pentru a influiența activitatea
consulară.
Ocrotirea acordată de statul de reședință se realizează prin
instituirea anumitor interdicții și măsuri.
Imunitățile și privilegiile consulare sunt asemănătoare cu
cele acordate misiunilor diplomatice și constau în principal în:
I) imunități, inviolabilități și privilegii ale misiunilor
consulare;
II) imunități, inviolabilități și privilegii ale
personalului consular;
I) Oficiile consulare se bucură de următoarele imunități,
inviolabilități și privilegii: inviolabilitatea localurilor
consulare; inviolabilitatea arhivelor consulare; inviolabilitatea
corespondenței consulare.
6.1. Inviolabilitatea sediului misiunii consulare constă în
interzicerea oricărui act de constrângere și de intervenție din
partea autorităților statului pe teritoriul căruia își desfășoară
activitatea misiunea consulară.
Inviolabilitatea sediului misiunii operează din momentul
notificării statului gazdă, că acel imobil va fi folosit ca sediu
pentru misiunea consulară.

59
 O astfel de inviolabilitate funcționează chiar și în cazul
ruperii relațiilor consulare, a rechemării temporare sau
definitive a misiunii și chiar în situația de conflict armat.
Este interzisă pătrunderea reprezentanților forței publice ai
statului gazdă în sediul misiunii consulare.
Pătrunderea acestora se poate face numai cu permisiunea
șefului misiunii consulare.
Convenția de la Viena, din 1963, în art. 31 stipulează că
localurile consulare sunt inviolabile.
Există o excepție de la acest principiu al neintervenției și
anume atunci când are loc un incendiu sau alt sinistru care cere
măsuri de protecție imediată se consideră că există consimâmîntul
șefului postului consular.70
6.2. Inviolabilitatea arhivei este strâns legată de
inviolabilitatea sediului.
Instituirea acestei inviolabilități s-a făcut datorită
faptului că, documentele misiunii consulare, nu trebuie, să fie
cunoscute de statul gazdă.
Art. 27 al Convenției de la Viena, din 1963, stipulează că
arhivele și documentele misiunii consulare sunt inviolabile în
orice moment și în orice loc s-ar afla, chiar și în caz de
conflict armat.
Practica, în aceste situații, este de a se distruge de către
personalul misiunii consulare conținutul arhivelor.
6.3. Inviolabilitatea corespondenței consulare constă în
abținerea de la exercitarea unui control asupra conținutului
corespondenței misiunii consulare.
De asemenea, statul gazdă este obligat să asigure libertatea
de corespondență a misiunii consulare.
În cadrul corespondenței consulare sunt incluse și
convorbirile telefonice.
Aceste imunități se exercită și în cazul ruperii relațiilor
consulare sau rechemării personalului consular.
Alături de aceste inviolabilități acordate misiunii
consulare, mai trebuie menționat faptul că aceasta are și o serie
de obligații corelative, cum ar fi aceea de a nu folosi sediul
misiunii pentru activități incompatibile cu rolul acesteia.

70
Convenția de la Viena, din 1963, art. 31, pct. 2.

60
 Secțiunea 7
Imunitățile, privilegiile și facilitățile personalului
consular

Personalul consular se bucură de următoarele

OBIECTIVE privilegii, imunități și inviolabilități:
DE Privilegii consulare: privilegii fiscale;
STUDIU privilegii vamale; dreptul de a arbora drapelul
1. Privilegii și stema statului trimițător; libertatea de
consulare comunicare; libertatea de mișcare; facilități de
2. Imunități ședere; scutirea de la prestațiile personale;
consulare exceptarea de la legile privind dobândirea
cetățeniei.
3. Imunități consulare: imunitatea de
Inviolabilități
consulare
jurisdicție(civilă, penală și administrativă);
imunitatea de execuție; exceptarea agentului
consular de la obligația de a depune mărturie.
Inviolabilități consulare: inviolabilitatea personală a
agentului consular.
7.1. Privilegiile fiscale. Privilegiile consulare constau în
acordarea de către statul gazdă a unor înlesniri excepționale.
Între imunități și privilegii se face distincție, întrucât,
pe când imunitățile vizează dreptul procesual, privilegiile
reprezintă o exceptare de la dreptul material nu și de la cel
procesual.
Precizăm că nu tot personalul misiunii consulare se bucură de
privilegii fiscale și vamale. Este exclus de la beneficiul unor
asemenea privilegii personalul administrativ, tehnic ori de
serviciu al unei misiuni consulare, dacă sunt cetățeni ai statului
gazdă.
Deși, din punct de vedere juridic, tratamentul fiscal variază
de la un stat la altul, totuși, există o practică generală, care
constă în scutirea consulilor de impozite.
Scutirea fiscală are la bază, în principal, motive de
curtoazie internațională bazate pe principiul reciprocității,
precum și rațiunii juridice și privește, de regulă, impozitele
personale cu caracter direct71.
După cum am mai arătat, scutirea fiscală, pe lângă caracterul
procesual, care constă în imposibilitatea de a acționa contra
agentului consular pentru colectarea unui impozit, are și o natură
substanțială, care rezidă în faptul că, exclude agentul consular
din categoria subiectelor asupra cărora își fac aplicarea normele
juridice fiscale.
Și imobilele aparținând misiunilor consulare, care sunt în
proprietatea statului trimițător sau chiar a agentului consular,
dar care sunt folosite pentru scopuri oficiale, beneficiază de
privilegii fiscale, care vizează impozitul funciar cât și
impozitul ce trebuie perceput în momentul cumpărării imobilelor.
În materia privilegiilor fiscale guvernează următorul
principiu general: normele fiscale din sfera din care statul de

71
Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto consularo, Milano, 1978, p.
107.

61
reședință este obligat a exclude pe agentul consular sunt cele
referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor
din bunurile mobile și cele din muncă, asupra impozitului
personal.
Sediul materiei privind privilegiile fiscale îl regăsim în
art. 32 al Convenției de la Viena.
Cu toate acestea, privilegiul fiscal nu-i conferă agentului
consular o imunitate absolută vis-a-vis de toate taxele fiscale.
Există anumite categorii de taxe și impozite, care trebuiesc
plătite și de agentul consular. Acestea sunt: impozitele
indirecte; taxele și impozitele asupra imobilelor particulare;
impozitele pe succesiune; impozite pe venituri particulare; taxele
percepute pentru prestări de servicii; taxele judiciare.
Privilegii de ordin vamal. Agenții consulari sunt scutiți de
drepturile de vamă, care se percep cu ocazia importului de bunuri.
Fundamentul acestui privilegiu îl constituie curtoazia
72
internațională și principiul reciprocității .
Un alt argument în sprijinul acestui privilegiu, de această
dată, de ordin practic, ar fi acela că, datorită dificultăților pe
care le-ar implica insistența de a controla bagajele, se impune
evitarea acestui lucru.
Convenția de la Viena din 1963, în art. 50 statuează că
personalul misiunii consulare beneficiază de scutirea de taxe
vamale pentru bunurile fie destinate activității sale, fie
destinate folosinței personale.
În literatura de specialitate s-a ridicat următoarea
întrebare: Când încetează privilegiile consulare?
Răspunsul dat a fost acela că beneficiul privilegiilor ia
sfârșit odată cu încetarea calității de agent consular și
părăsirea teritoriului statului gazdă.
Dreptul de a arbora drapelul și stema statului trimițător
Fundamentul juridic al acestui drept îl regăsim în Convenția de
la Viena, din anul 1963, care în art. 29, menționează că: statul
trimițăor are dreptul de a folosi drapelul său național și scutul
cu stema sa de stat în statul de reședință.
Exercitarea acestui drept se face în concordanță cu protecția
și cu regulile locale fiind reglementat, de regulă, în cadrul
unor convenții bilaterale.
Libertatea de comunicare
Pentru a-și putea îndeplini funcțiile sale, misiunea
consulară trebuie să țină legătura permanent cu guvernul său.
Această legătură se realizează prin intermdiul mijloacelor de
comunicare, care trebuie să se bucure de o securitate deplină.
Mijloacele de comunicare pot fi: mijloace publice (poșta,
telefonul, telegraful); mijloace specifice (curierii consulari,
mesajele cifrate, posturi de radio-emisie).
În art. 35 al Convenției de la Viena, din 1963, se stipulează că:
statul de reședință permite și protejează libera comunicare a
postului consular pentru orice scopuri oficiale. Comunicînd cu
guvernul, cu misiunile diplomatice și cu celelalte posturi
consulare ale statului trimițător, oriunde s-ar găsi ele, postul

72
L. Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958, p.803.

62
consular poate folosi toate mijloacele potrivite, inclusiv
curierii diplomatici sau consulari, valiza diplomatică sau
consulară și mesajele în cod sau cifrate.
Se prevede în mod expres că pentru folosirea unui post de
radio-emisie, de către misiunea consulară, trebuie obținut un
acord prealabil al statului de reședință73.
Tot Convenția de la Viena prevede o serie de reguli
referitoare la ocrotirea libertății de comunicare, și anume:
- corespondența oficială a misiunii consulare este
inviolabilă;
- valiza consulară nu trebuie să fie nici deschisă și nici
reținută;
- curierul consular este ocrotit în exercitarea funcțiilor
sale de către statul de reședință74.
Libertatea de mișcare. Dreptul de a circula liber pe
teritoriul statului de reședințăr reprezintă o condiție esențială
pentru îndeplinirea rolului misiunii consulare.
Acest drept suferă totuși anumite limitări, justificate pe
motive de securitate națională.
În România, această problemă a fost reglementată prin H.C.M.
nr. 2373/1969. Astfel, anumite zone și obiective nu pot fi
vizitate decât dacă există o aprobare prealabilă dată de un organ
competent, în speță: Ministerul Afacerilor Externe; Ministerul
Apărării Naționale; Ministerul de Interne.
S-a încercat o restrângere a acestor limitări, dar, datorită
faptului că a fost întâmpinată o severă opoziție, nu s-a ajuns la
nici un rezultat.
Astfel, a fost lăsat la latitudinea părților să se pronunțe
asupra acestei probleme prin intermediul convențiilor bilaterale.
Totuși, nu trebuie extinse aceste zone interzise, în așa fel
încât, să fie anulată libertatea de mișcare a agentului consular.
Facilități de ședere. Spre deosebire de cetățenii străini,
agentul consular nu are obligația de a obține un permis de ședere.
De asemenea, el nu trebuie să anunțe organele de poliție din
localitatea unde stă și nici nu trebuie să prezinte vreun document
în acest sens. Permisul de ședere, care este necesar cetățenilor
străini, stă la baza luării în evidență a acestora.
Agentul consular urmează o procedură diferită de luare în
evidență, în sensul că, el primește o viză consulară din partea
statului de reședință, iar, în momentul în care intră pe
teritoriul statului de reședință, el este luat în evidență.
Scutirea de prestațiile personale. Convenția de la Viena
stipula că statul de reședință trebuie să scutească pe membrii
postului consular și pe membrii familiei lor care locuiesc
împreună cu ei de orice prestație personală.75
Aceste obligații, în principiu, nu îi privesc pe străini, ele
având un caracter local. Pot consta în: satisfacerea serviciului
militar; participarea ca jurat la un proces; contribuții pentru
diverse acțiuni etc.

73
Convenția de la Viena din 1963, art. 35.
74
Convenția de la Viena din 1963, art. 35.
75
Convenția de la Viena din 1963, art. 52.

63
 Aceste obligații pot limita exercitarea funcțiilor agentului
consular, motiv pentru care acesta este scutit de ele.
Exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.
Normele juridice privind dobândirea cetățeniei, în principiu, își
fac aplicabilitatea și asupra agenților consulari. Aceste norme
juridice prin aplicarea lor produc anumite anomalii. Astfel:
 copii agentului consular, născuți pe teritoriul statului de
reședință, dobândesc cetățenia acestui stat. dacă dobândirea
cetățeniei are la bază principiul ius soli;
 femeia, care este cetățean al statului de reședință,
căsătorită cu un agent consular, dobândește cetățenia statului
trimițător, dacă legea are la bază principiul ius matrimoni.
Această problematică nu și-a găsit o reglementare fermă în
legislația internațională, totuși, conform practicii uniforme, s-a
statuat că agenții consulari sunt exceptați de la aplicarea
legilor privind dobândirea cetățeniei.
7.2. Imunități consulare
Imunitatea de jurisdicție civilă.
Imunitatea de jurisdicție civilă nu înseamnă că agentul
consular are o imunitate față de răspunderea legală, ci semnifică
faptul că, deși el este supus legilor statului de reședință, nu se
pot lua măsurile prevăzute de lege împotriva diplomatului în
situația în care acesta încalcă legea, în exercitarea atribuțiilor
sale.
Imunitatea de jurisdicție civilă dă dreptul diplomatului de a
nu fi adus în fața instanței civile a statului de reședință.
Atunci când un cetățean al statului de reședință este
creditorul unui agent consular, întrucât nu se poate adresa
instanțelor locale din statul de reședință pentru a-și recupera
creanța, el are posibilitatea să se adreseze instanțelor
judecătorești ale statului trimițător ori să determine o
intervenție consulară a guvernului propriu pentru a exercita o
plângere împotriva diplomatului.
Majoritatea doctrinarilor au căzut de acord că imunitatea de
jurisdicție civilă este absolută dar, totuși, suferă anumite
limitări prin existența unor excepții.
Astfel, imunitatea de jurisdicție acționează asupra actelor
săvârșite în executarea funcției sale.76
Excepțiile de la această imunitate se referă la următoarele:
a) care rezultă din încheierea unui contract de către un
consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat
în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului
trimițător; sau
b) intentată de un terț pentru o pagubă rezultînd dintr-un
accident cauzat în statul de reședință de un vehicul, o navă sau
de o aeronavă.77
Considerăm că imunitatea jurisdicțională civilă reprezintă
cel mai important privilegiu consular, datorită faptului că
agentul consular este scutit în acest fel de situațiile numeroase,

76
Convenția de la Viena din 1963, art. 43, pct. 1.
77
Convenția de la Viena din 1963, art. 43, pct. 2.

64
în care ar fi trebuit să se prezinte în fața instanței
judecătorești a statului de reședință.
Imunitatea de jurisdicție penală
Această imunitate îi conferă agentului consular dreptul de a
nu fi anchetat, arestat sau reținut de către organele de urmărire
penală și de a nu fi adus în fața unei instanțe penale a statului
de reședință.
Excepția de la această imunitate o constituie situația în
care agentul consular comite o crimă gravă.
În situația în care agentul consular comite o infracțiune,
statul de reședință are posibilitatea de a cere statului
trimițător rechemarea agentului consular sau chiar condamnarea
lui.
În situația săvârșirii unor infracțiuni, agentul consular
poate fi declarat "persoana non-grata", după care ulterior este
expulzat.
Cu toate acestea, agentul consular, nu trebuie să se
comporte discreționar ci el trebuie să se conformeze normelor
juridice ale statului de reședință.
Doctrina a subliniat faptul că, deși imunitatea de
jurisdicție penală are un caracter absolut, ea suportă anumite
limitări.
Astfel, unele acte săvârșite de agenții consulari sunt
incompatibile cu imunitatea, fapt ce dă posibilitatea organelor
competente să intervină. Putem exemplifica în acest sens:
 folosirea forței atunci când agentul consular se dedă la
acte criminale;
 intrarea în sediul misiunii consulare, atunci când șeful
acesteia refuză să predea un criminal de drept comun etc.
Exceptarea agentului consular de la obligația de a depune
mărturie. Această excepție este strâns legată de imunitatea de
jurisdicție.
Astfel, conform art. 44 al Convenției de la Viena, din anul
1963, agentul consular nu este obligat să depună mărturie pentru
faptele legate de exercitarea funcției lor.
Cu toate că nu este obligat să depună mărturie, au existat
cazuri în care agenți consulari, pe considerente de ordin moral,
au acceptat să depună mărturie în cazuri mai deosebite.
Deși se bucură de această formă a imunității, totuși, în
anumite situații refuzul de a depune mărturie, mai ales în cazuri
considerate grave ar putea determina statul de reședință să-l
declare pe agent "persoană non-grata".
Această scutire de a depune mărturie este justificată de o
serie de aspecte printre care putem aminti:
 în cazul prezentării ca martor, agentul consular ar fi
supus jurisdicției locale;
 în situația depunerii mărturiei ar putea fi obligat să dea
relații în legătură cu actvitatea sa, în caz de refuz fiind supus
sancțiunilor penale etc.
Renunțarea la această formă a imunității se face numai de
către agentul consular, nefiind necesară o autorizare a guvernului
statului trimițător.

65
 7.3. Inviolabilități consulare
Inviolabilitatea personală a agentului consular
Această imunitate are două aspecte.
Un prim aspect se referă la o obligație negativă a statului
de reședință, care se concretizează în abținerea în luarea de
măsuri de constrângere, cum ar fi: reținerea, arestarea sau
percheziționarea corporală a agentului consular.
Cel de al doilea aspect se referă la o obligație pozitivă a
statului, care este concretizată în asigurarea unei protecții
speciale a agentului consular împotriva unor eventuale ofense
materiale sau morale.
În concluzie, statul de reședință este obligat să ia toate
măsurile necesare, pentru asigurarea inviolabilității agentului
consular.
Deși această inviolabilitate are un caracter absolut, totuși
ea suportă anumite limitări, care se referă la anumite aspecte,
cum ar fi:
 adoptarea de către statul de reședință a unor măsuri
necesare pentru salvgardarea propriei sale securități sau a
ordinii interne, atunci când conduita adoptată de agentul consular
ar periclita-o;
 luarea de măsuri față de agentul consular pentru ca acesta
să nu mai provoace daune.
Această inviolabilitate se naște din momentul în care agentul
consular intră pe teritoriul statului de reședință și durează până
când el părăsește acest teritoriu.
Funcționarii consulari onorifici se bucură de același
privilegii si imunități de care
beneficiază si funcționarii consulari de carieră (exceptarea de la
obligația de a depune mărturie, imunitatea de jurisdicție etc),
dar în plus mai beneficiază și de scutirea de obligația de a
obține un permis de sedere, scutiri de taxe și impozite fiscale și
scutiri de prestații personale.
Privilegii și imunități ale angajaților consulari și membrii
personalului de serviciu
Membrii personalului tehnic și administrativ.
Ceilalți membrii ai personalului misiunii și oamenii de
serviciu particular, care sunt cetățeni ai statului de reședință
sau au în acesta reședința lor permanentă nu beneficiază de
principii și imunități decât în măsura în care le sunt recunoscute
de către acest stat.
Scutirea de taxe vamale și de control vamal, de care
beneficiază angajații consulari operează numai cu ocazia primei
lor instalări.78
Membrii personalului de serviciu particular
Membrii personalului de serviciu ai misiunii, care nu sunt
cetățeni ai statului de reședință sau care nu își au în acesta
reședința permanentă, beneficiază de scutirea de permis de muncă
și sunt exceptați de la plata asigurărilor sociale.
Membrii de familie ai agentului consular
În categoria membrilor de familie intră:

78
Convenția de la Viena din anul 1963, art. 50. pct. 2.

66
  soțul sau soția;
 copii;
 părinții membrului misiunii consulare.
Condiția pentru ca aceștia să beneficieze de privilegii și
imunități constă în aceea că, ei trebuie să ducă un trai comun cu
funcționarul consular.
În principiu, membrii de familie se bucură de următoarele
imunități și privilegii:
 privilegii fiscale;
 privilegii vamale;
 scutirea de la regimul de asigurări sociale;
 scutirea de la prestațiile personale;
 exceptarea de la legile privind dobândirea cetățeniei.
Curierul consular
Se bucură de inviolabilitate personală absolută.
Conform Convenției de la Viena curierul consular se bucură
de protecția statului de reședință în exercitarea funcțiilor sale.
Personalul misiunilor consulare are alături de aceste
privilegii și anumite obligații față de statul acreditar, care se
concretizează în:
 respectarea legilor și obiceiurilor statului acreditar;
 neamestecul în treburile interne ale statului acreditar;
 obligația de a depune mărturie în cazurile, care nu privesc
activitatea lor oficială.
Scopul acordării acestor privilegii și imunități este identic cu
cel al imunităților și privilegiilor diplomatice și constă, în
principal, în buna desfășurare a activității misiunii consulare.

67
 Secțiunea 8
Durata imunităților, privilegiilor și imunităților
personalului consular
OBIECTIVE
DE Aceasta durează, în principiu, atâta timp cât
STUDIU persoana respectivă are calitatea de membru al
1. Durata misiunii consulare.
imunităților, Dacă persoana numită ca făcând parte din
privilegiilor și misiunea consulară este deja pe teritoriul
imunităților statului unde își desfășoară activitatea
personalului
consular
misiunea, imunitățile și privilegiile consulare
își produc efectul din momentul intrării sale în
funcție.
Convenția de la Viena, din 1963, statuează că funcțiile unei
persoane, care beneficiază de privilegii și imunități încetează
în mod normal în momentul în care această persoană părăsește țara,
sau la expirarea unui termen rezonabil, care va fi acordat în
acest scop.
În concluzie, nașterea acestor prinvilegii și imunități consulare
are loc în momentul dobândirii calității de membru al misiunii
consulare.
Membrii familiei beneficiază de prinvilegii și imunități
consulare de la aceeași dată de la care beneficiază persoana ce
face parte din cadrul misiunii consulare sau de la data când devin
membrii ai familiei.
Trebuie precizat faptul că în mod excepțional beneficiul
privilegiilor și imunităților se prelungește cu un termen
rezonabil după încetarea misiunii agentului, pentru a da
posibilitatea acestuia să-și pună la punct detaliile referitoare
la plecarea sa.
Conform Convenției de la Viena, în situația traversării unui
stat terț de către un diplomat, care se îndreaptă spre post sau
revine în țară, acest stat care i-a acordat diplomatului viză pe
pașaport, obligatoriu trebuie să-i recunoască atât lui cât și
membrilor familiei sale inviolabilitatea cât și imunitățile
necesare traversării.
Încetarea imunităților are loc în următoarele situații:
- când este părăsit teritoriul statului de reședință;
- când încetează calitatea de membru al familiei(când este
cazul);
- când este declarat persoană non grata;
- în urma decesului,
- în urma demisiei.

68
 Bibliografie selectivă

Adolfo Maresca, La misione diplomatica, Giuffrè Editore, Milano,

1967.
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Ion Gâlea, Drept diplomatic și
consular, Editura All Beck, București, 2002.
Andrei Sida, Drept diplomatic și consular, Editura Augusta,
Timișoara, 1997.
CAHIER, Philippe, Le Droit diplomatique contemporain,. Paris,
1962.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept
internațional public, Editura șansa, București, 1994.
Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto consularo, Milano,
1978.
Franco Florio, Nazioni di diplomazia e diritto diplomatico,
Milano, 1978.
I.C.J., Asylum Case, Reports, 1950.
Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Editura șANSA,
București, 1995, p. 192-193.
L. Oppenheim and H.Lauterpacht, International Law, Londra, 1958,
p.803.
Livia Dumitrescu, Drept diplomatic și consular, Editura Aius,
Craiova, 2008.
Marcel Stănculescu, Mihai Floroiu, Drept internațional public,
Editura Paralela 45, Pitești, 2006.
Michael Hardy, Modern diplomatic law, University Press, New York,
1968.
Nicolae Țațomir, Drept internațional contemporan, Editura
Universității A.I. Cuza, Iași, 1972.

69