Drept Civil Drepturi Reale

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.
8/1996
Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale
Anul II
Cuprins
Prof. univ. dr. Sevastian Cercel

Drept civil. Drepturi reale…………………………………………………………………2
Craiova
2013
UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.8/1996
I. Informaţii generale
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Sevastian Cercel Numele cursului: Drept civil. Drepturi reale

Birou: Calea Bucureşti nr 107 D, CD ,Craiova, Dolj, Codul cursului: D16DRFRL324
Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale, An, semestru: An II, Sem. I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului:
Fax: 0351-177.100 Tutore: Irina Olivia Călinescu
E-mail: sevastian_cercel@drept.ucv.ro E-mail tutore: oliviapopescu1982@yahoo.com
Consultaţii: Marţi 12-14 Consultaţii: Joi 16-18
II. Suport curs
Modulul I.
TEORIA GENERALĂ A PATRIMONIULUI
Unitatea de învăţare:
1. Consideraţii generale
2. Definiţia patrimoniului
3. Elementele patrimoniului
4. Caracterele juridice ale patrimoniului
5. Funcţiile patrimoniului
6. Drepturile patrimoniale. Consideraţii generale
7. Sistemul actual al drepturilor reale
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Bîrsan, C, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, 2001
2. Cercel, S., Drept civil. Dezmembrămintele dreptului de proprietate. Modurile de dobândire a
drepturilor reale. Publicitatea imobiliară, Editura Universitaria, 2003
3. Chelaru, E., Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti,
2000
4. Ponea Calotă, A., Drept civil. Drepturi Reale. Editura Universitaria, Craiova, 2004
5. Ponea Calotă, A., Drept civil. Drepturi Reale. Editura Sitech, Craiova, 2005
Consideraţii generale. Ştiinţa dreptului civil are ca obiect, în ultimă analiză, cercetarea
raportului juridic civil ca relaţie socială - patrimonială ori nepatrimonială - reglementată de norma de
drept civil, privit în elementele sale structurale: subiecte, conţinut, obiect.
Subiectele sau părţile raportului juridic civil sunt, după cum ştim, persoanele fizice şi
persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile
ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte sau, altfel spus, conduita pe care o pot avea sau trebuie să
o aibă părţile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor civile pe care le au părţile lui.
În funcţie de natura conţinutului lor drepturile civile se clasifică în patrimoniale, care au un
conţinut economic şi pot fi exprimate în bani, şi nepatrimoniale, care nu au un conţinut economic.
Pentru definirea noţiunii de patrimoniu este clar că au relevanţă numai drepturile şi obligaţiile care au
o valoare pecuniară, adică cele patrimoniale.
Definiţia patrimoniului. În doctrină s-a impus definiţia potrivit căreia patrimoniul este
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unui subiect de drept.
Elementele patrimoniului. Mai întâi, se observă că, prin ipoteză, avem în vedere numai
drepturile şi obligaţiile cu conţinut economic, ceea ce înseamnă că îndepărtăm ab initio din cuprinsul
patrimoniului drepturile personal-nepatrimoniale, extrapatrimoniale.
Vor rămâne în afara patrimoniului drepturile şi îndatoririle politice, cele mai multe dintre
drepturile şi îndatoririle apărute în raporturile de dreptul familie şi acţiunile de stat.
În cuprinsul patrimoniului, pornind de la definiţia acestuia, vom deosebi între activul
patrimonial şi pasivul patrimonial.
Activul patrimonial este alcătuit din toate drepturile subiective civile care au valoare
economică. Poate fi vorba de drepturile reale ori de drepturile de creanţă.
Pasivul patrimonial cuprinde toate datoriile, obligaţiile evaluabile în bani pe care le are o
anumită persoană obligaţii de a da, de a face, sau de a nu face.
Caracterele juridice ale patrimoniului. Caracterele juridice ale patrimoniului sunt

următoarele :
I. Patrimoniul este o universalitate juridică
Universalitatea juridică presupune un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc un întreg,
o entitate distinctă de elementele ce o compun. După cum am văzut, drepturile şi obligaţiile care
alcătuiesc patrimoniul sunt legate între ele, formând un tot unitar, fără a exclude posibilitatea ca
patrimoniul să cuprindă mai multe mase de bunuri, fiecare masă având un regim juridic distinct. Pe de
altă parte, drepturile şi obligaţiile care alcătuiesc patrimoniul sunt distincte de universalitate, aşa încât
schimbările pe care acestea le suferă nu afectează câtuşi de puţin identitatea universalităţii, pentru că
acestea sunt cuprinse în universalitate numai sub raportul valorii lor economice. Patrimoniul există
indiferent de mişcările produse în interiorul său, de schimbările elementelor sale şi independent de
voinţa titularului său. El se constituie într-o entitate de referinţă pentru transmisiunile universale, cu
titlu universal sau cu titlu particular.
Spre deosebire de universalitatea de drept, universalitatea de fapt este un ansamblu de bunuri
care nu are o existenţă autonomă şi nici un pasiv propriu ( de ex. o colecţie de tablouri). Numai
universalitatea de drept are un activ şi un pasiv aflate în interacţiune juridică permanentă.
II. Orice persoană are un patrimoniu
Nu există şi nici nu poate fi concepută o persoană fizică fără patrimoniu. Orice persoană,
indiferent cât de săracă este, are un patrimoniu, pentru că fiind o vocaţie, o potenţialitate acesta există
întotdeuna. Este suficient să existe drepturi eventuale, neexercitate, adică numai posibilitatea de a
exercita drepturi pentru a constitui un patrimoniu ”. Mai
mult, putem spune că patrimoniul apare chiar înainte de naşterea persoanei, având în vedere
capacitatea de folosinţă anticipată.
Pe de altă parte, pentru persoana juridică legea impune existenţa unui patrimoniu ca una dintre
condiţiile esenţiale pentru însăşi existenţa acesteia.
III. Patrimoniul este unic
Indiferent de câte drepturi şi obligaţii ar avea un anume subiect de drept, ori în cât de multe
raporturi juridice patrimoniale ar fi angajat în timpul existenţei sale, el are întotdeauna un singur
patrimoniu.
Unicitatea patrimoniului nu exclude divizibilitatea sa în mai multe categorii, grupe sau mase
de drepturi şi obligaţii, fiecare având o anume destinaţie şi, în consecinţă, un regim juridic distinct şi
determinat.
IV. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii

Aşa cum este conceput, patrimoniul rămâne legat de persoana titularului său atâta vreme cât
aceasta este în fiinţă. Patrimoniul include nu doar drepturile şi obligaţiile prezente, ci şi pe cele
viitoare.
A renunţa la patrimoniu înseamnă a renunţa şi la drepturile şi obligaţiile pe care în viitor
persoana le-ar avea, şi, mai grav, înseamnă a pierde posibilitatea ca pe viitor să mai dobândească
astfel de drepturi şi obligaţii, de vreme ce ele sunt orientate convenţional către alt subiect de drept.
Persoana fizică poate înstrăina prin acte inter vivos un drept determinat sau mai multe sau,
uneori, chiar o obligaţie din cuprinsul patrimoniului său, dar nu poate transmite însuşi patrimoniul.
Pentru persoanele juridice transmiterea întregului patrimoniu are loc în cazul încetării lor în
urma reorganizării prin comasare (absorţie sau fuziune) ori divizare totală.
Funcţiile patrimoniului. Patrimoniul îndeplineşte următoarele

funcţii :
1. Funcţia de gaj general al creditorilor chirografari
Creditorii chirografari sunt o categorie de creditori care nu beneficiază de o garanţie reală (gaj
sau ipotecă) pentru creanţa lor, ci numai de un drept de gaj general asupra întregului patrimoniu al
debitorului. În virtutea acestui drept, debitorul este ţinut să garanteze datoria cu toate bunurile care se
află în patrimoniul său, iar creditorul poate urmări orice bun pentru realizarea creanţei sale (art. 1718
C.civ)
Dreptul de gaj general nu se confundă cu dreptul de gaj, garanţie specială a creditorilor
gajişti.
2. Funcţia de exprimare şi permitere a subrogaţiei reale cu titlu universal
Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă înlocuirea automată a unei valori cu o alta în
cadrul unui patrimoniu. Ea poate fi explicată numai prin noţiunea de patrimoniu privit ca
universalitate juridică în cadrul căreia drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere ca valori legate
între ele, susceptibile de înlocuire cu alte valori.
Această operaţiune este cea care asigură conţinutul gajului general al creditorilor chirografari.
Ei vor urmări bunurile care se află în patrimoniul debitorului la data executării creanţei, fără a li se
putea opune faptul că aceste bunuri sunt altele decât cele existente la momentul naşterii datoriei.
Subrogaţia cu titlu particular constă în înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun
individual determinat, bunuri privite aşadar în individualitatea lor (ut singuli). Subrogaţia cu titlu
particular nu operează automat, ci numai dacă este prevăzută expres de lege. În dreptul nostru există
câteva cazuri.
3. Funcţia de explicare şi permitere a transmisiunii universale şi cu titlu universal
Transmisiunea universală şi cu titlu universal constă în transmiterea de la o persoană la alta a
unui întreg patrimoniu ori a unei părţi sau fracţiuni dintr-un patrimoniu. Obiectul transmisiunii îl
constituie chiar patrimoniul persoanei ca universalitate juridică, iar nu drepturi şi obligaţii privite
izolat. Dacă patrimoniul se transmite în întregime unui singur succesor, avem de a face cu o
transmisiune universală, iar dacă mai mulţi succesori primesc anumite cote-părţi din patrimoniu,
operează o transmisiune cu titlu universal.
Atât succesorul universal, cât şi cel cu titlu universal dobândesc atât activul, cât şi pasivul
patrimonial. Între cele două feluri de transmisiune a patrimoniului nu există deosebire sub aspect
calitativ, ci doar sub aspect cantitativ.
Drepturile patrimoniale. Consideraţii generale. În funcţie de opozabilitatea lor drepturile

patrimoniale se clasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real este acel drept patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altui subiect de drept. Celelalte subiecte de drept au
obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept ori de a împiedica exerciţiul liber
şi deplin al acestui drept de către titularul său.
La rândul său, dreptul de creanţă (jus ad rem) este acel drept patrimonial în virtutea căruia
subiectul activ, denumit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau
să nu facă ceva, putând să recurgă,în caz de nevoie, la forţa coercitivă a statului.
Între drepturile reale şi drepturile de creanţă există o categorie juridică intermediară. Este
vorba de obligaţiile proprter rem şi obligaţiile scripte in rem.
Obligaţiile propter rem, numite şi obligaţii reale de a face sunt îndatoriri care decurg din
stăpânirea anumitor bunuri şi obligă numai în legătură cu acele bunuri, adică propter rem. Ele apar ca
accesoriu ale unui drept real şi urmează soarta juridică a acestuia, transmiţându-se odată cu el ( ex.
obligaţia prevăzută de art. 74 din Legea nr. 18/1991)
Obligaţiile scripte in rem, numite şi obligaţii opozabile terţilor sunt atât de strâns legate de
stăpânirea unui bun, încât creditorul nu poate obţine exercitarea dreptului corespunzător decât dacă
acesta devine opozabil şi dobânditorului actual al lucrului. Ele nu mai sunt accesorii unui drept real, ci
corespund unor drepturi de creanţă . (art. 1441 C.civ. prevede o asemenea obligaţie)
Sistemul actual al drepturilor reale. Drepturile reale pot fi clasificate după natura bunurilor
care constituie obiectul lor, în drepturi reale imobiliare şi drepturi reale mobiliare. Pe de altă
parte, după cum au ori nu o existenţă de sine stătătoare, drepturile reale se împart în principale şi
accesorii.
Drepturile reale principale sunt cele care au o existenţă independentă în raport cu alte
drepturi(dreptul de proprietate, drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate).
Drepturile reale accesorii sunt cele care nu au o existenţă de sine stătătoare şi sunt afectate
garantării unor drepturi de creanţă a căror soartă juridică o urmează întotdeauna (accesorium sequitur
principale). Sunt drepturi reale accesorii: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale şi,
într-o anumită măsură, dreptul de retenţie.
Modulul II.
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA POSESIEI
2. Structura posesiei
3. Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei
4. Intervertirea detenţiei precare în posesie
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. În doctrină posesia a fost definită ca fiind o stare de fapt generatoare
de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o
persoană asupra unui bun, cu intenţia şi voinţa de a se comporta, faţă de toţi ceilalţi, ca proprietar sau
titular al altui drept real.
În ceea ce priveşte delimitarea posesiei de dreptul de proprietate, trebuie spus că, de regulă,
posesorul este chiar proprietarul lucrului, aşa încât posesia şi proprietatea merg împreună, mai exact
posesia este exerciţiul aparent al dreptului de proprietate.
Este evident,însă, că posesia, care este o stare de fapt, nu se confundă cu proprietatea, care
este o stare de drept.
Referitor la distincţia dintre posesie şi detenţia precară, aceasta din urmă se aseamănă cu
posesia printr-un element comun, anume stăpânirea materială a unui bun. Criteriul care delimitează
detenţia de posesie este însă elementul psihologic, care în prima situaţie constă în a stăpâni pentru
altul, în sensul de a-i recunoaşte acestuia dreptul asupra bunului, iar în a doua situaţie el exprimă
voinţa de a stăpâni pentru sine, întocmai ca un proprietar.
Structura posesiei. Pentru a exista posesia sunt necesare două elemente: unul material -
corpus şi altul psihologic, intenţional - animus.
Elementul material al posesiei constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire,
transformare şi folosinţă exercitate asupra lucrului.
Elementul psihologic (animus rem sibi habendi) constă în voinţa celui care posedă de a
exercita stăpânirea lucrului pentru sine. Actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de către posesor
sau de altă persoană pentru acesta, trebuie însoţite de o anumită atitudine psihologică, aceea de a le
exercita ca un proprietar ori ca titular al altui drept real, fiind, astfel, excluşi cei care stăpânesc bunul
în temeiul unui contract încheiat cu proprietarul.
Trebuie să spunem că această intenţie poate exista indiferent de buna sau reaua-credinţă a
celui care posedă.
Dobândirea, dovada şi pierderea posesiei. Avem posesia unui lucru atunci când avem
asupra acestuia corpus şi animus. Nu este suficient să avem numai unul sau altul dintre aceste
elemente.
Elementul material poate fi dobândit şi exercitat fie personal de către posesor, fie printr-un
reprezentant al acestuia. Cât priveşte elementul intenţional, el trebuie întrunit chiar în persoana
posesorului, neputând fi exercitat prin altcineva. O singură excepţie se admite aici, în privinţa
persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu.
În acest context, cel care susţine că este posesor trebuie să dovedească existenţa ambelor
elemente constitutive ale posesiei sale. Elementul material al posesiei poate fi dovedit prin orice
mijloc de probă. În schimb, proba elementului intenţional este mult mai dificilă. De aceea, în art. 1854
C.civ. este prevăzută o prezumţie relativă de existenţă a elementului subiectiv.
Posesia poate fi pierdută atunci când nu mai există ambele ori unul, oricare, dintre elementele
sale componente.
Intervertirea detenţiei precare în posesie. Se pune problema dacă detenţia precară poate fi
transformată în posesie. Principiul este că detenţia nu poate fi transformată în posesie prin simpla
voinţă a detentorului. De vreme ce îşi are originea într-un titlu, stăpânierea lucrului va fi menţinută
întotdeuna în această stare. Cu toate acestea, prin excepţie, detenţia precară poate fi schimbată în
posesie utilă în condiţiile art. 1858 C.civ.
Cazurile de intervenire a detenţiei precare în posesie sunt următoarele :
1. Deţinătorul lucrului primeşte cu bună-credinţă de la o a treia persoană, alta decât adevăratul
proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine ;
2. Detentorul precar neagă dreptul celui de la care deţine lucrul prin acte de rezistenţă la
exerciţiul dreptului accestuia ;
3. Situaţia în care lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de
către detentorul precar unei persoane de bună-credinţă ;
4. Situaţia în care este vorba de transmiterea lucrului cu titlu universal, de către detentor, unui
succesor de bună credinţă ;
Modulul III.
CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI
1. Calităţile posesiei.
2. Viciile posesiei
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Calităţile posesiei.
Viciile posesiei
Potrivit art. 1847 C.civ., trebuie să avem de a face cu "o posesie continuă, neîntreruptă,
netulburată, publică şi sub nume de proprietar". Alături de aceste calităţi doctrina şi jurisprudenţa
apreciază astăzi în unanimitate că, pentru a fi utilă, posesia trebuie să fie şi neechivocă.
Calităţile posesiei.
Viciile posesiei
. Viciile posesiei sunt următoarele :
I. Discontinuitatea posesiei
Atunci când exerciţiul posesiei nu este continuu, când nu se manifestă prin acte succesive
realizate la intervale normele, ea încetează să fie utilă. Posesia este în aceste situaţii viciată, este
discontinuă. Potrivit dispoziţiilor art. 1848 C.civ., posesia "este discontinuă când posesorul o exercită
în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”.
Legea instituie o prezumţie relativă de continuitate (art. 1850 C.civ.) în sensul că "posesorul
actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus că a posedat în tot
timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei, care are loc atunci când posesorul
rămâne lipsit de folosinţa lucrului o perioadă mai mare de un an.
Viciul discontinuităţii are următoarele caractere juridice: este un viciu temporar ; este un
viciu absolut ; se aplică, de regulă, în cazul posesiei bunurilor imobile.
II. Viciul violenţei

Potrivit art. 1847 C.civ. posesia trebuie să fie netulburată. Art. 1851 C.civ.precizează că
"posesiunea este tulburată când este fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din
partea adversarului".
Prin violenţă trebuie să înţelegem fapta sau ameninţarea exercitată de oricine care ar putea
insufla posesorului teama, raţionabilă după el, că dacă nu va părăsi posesia va fi expusă persoana sau
averea sa unui rău considerabil prezent şi iminent. Posesia este tulburată atunci când violenţa este
exercitată asupra posesorului ori asupra familiei acestuia, sau chiar împotriva arendaşului ori
angajaţilor săi. Nu este viciu al posesiei violenţa exercitată de posesor împotriva unui terţ (care nu este
titularul unui drept asupra lucrului) pentru menţinerea posesiei (alungarea hoţului).
Violenţa are următoarele caractere juridice : este un viciu temporar ; este un viciu relativ ; se
aplică atât în posesia bunurilor imobile, cât şi a celor mobile.
III. Viciul clandestinităţii

Art. 1847 C.civ. mai cere, pentru ca posesia să fie utilă, ca ea să fie publică. Această calitate
lipseşte atunci când posesia este clandestină. Potrivit art. 1852 C.civ., posesia este "clandestină când
posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea să o
cunoască" . Posesia nu este clandestină dacă cel împotriva căruia este îndreptată avea posibilitatea să
o cunoască, chiar dacă în realitate nu a cunoscut-o.
Clandestinitatea are următoarele caractere juridice : este un viciu relativ ; este un viciu
temporar.
IV. Viciul echivocului

Posesiunea este echivocă atunci când există îndoială asupra titlului sub care sunt săvârşite
actele de folosinţă ale posesorului.
Echivocul este un viciu care loveşte mai ales elementul animus despre care nu se poate şti nici
că există, nici că nu există. Nu se ştie, aşadar, dacă posesia este exercitată în nume propriu sau pentru
altul. În materia bunurilor mobile acest viciu apare în situaţia unei "comunităţi de locuinţă", iar în
materia bunurilor imobile mai ales în cazul indiviziunii. Viciul echivocului poate fi însă înlăturat prin
acte din care să rezulte intenţia fermă a unuia dintre coindivizari de a secomporta ca proprietar
exclusiv.
Echivocul este un viciu relativ, în sensul că nu poate fi invocat decât, spre exemplu, în cazul
coproprietăţii, de ceilalţi coproprietari. El este un viciu temporar, în sensul că posesia devine utilă
atunci când există convingerea că posesorul are şi animus sibi habendi.
Modulul IV.
EFECTELE POSESIEI
1. Prezumţia de proprietate.
2. Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii
3. Acţiunea posesorie generală (în complângere).
4. Acţiunea posesorie specială
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Prezumţia de proprietate. După cum am arătat, posesia creează o aparenţă a dreptului,

posesorul este prezumat proprietar până la proba contrară (art. 1854 C.civ.). Această prezumţie este
mai puternică în cazul bunurilor mobile, pentru că potrivit art. 1909 C.civ., posesia de bună-credinţă
echivalează cu titlu de proprietate, fără a fi posibilă proba contrară. În cazul bunurilor imobile,
prezumţia de proprietate este relativă, pentru că poate fi răsturnată prin proba contrară.
Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului stăpânit. Dacă

regula este că fructele aparţin proprietarului bunului, prin excepţie, potrivit art. 485 C.civ., ele pot fi
câştigate de cel care posedă bunul cu bună-credinţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 485 C.civ., posesorul "nu câştigă proprietatea fructelor decât când
posedă cu bună-credinţă;
Buna-credinţă constă în convingerea fermă, dar greşită, a posesorului că lucrul ale cărui
fructe le culege a fost dobândit de la adevăratul proprietar, iar titlul în temeiul căruia posedă este un
titlu valabil.
Buna-credinţă se prezumă şi în această materie, aşa încât cel care o neagă va trebui să
dovedească în faţa instanţei lipsa acesteia.
De la dispoziţiile în art. 485 C.civ. există şi o excepţie. Astfel, regula potrivit căreia buna-
credinţă dă dreptul posesorului să culeagă fructele nu se aplică atunci când este vorba de un bun
frugifer care este obiect al dreptului de proprietate publică.
Apărarea posesiei prin acţiuni posesorii. Acţiunile posesorii sunt acele acţiuni în justiţie
prin care posesorul, iar uneori chiar detentorul precar, urmăreşte să-şi apere posesia împotriva oricăror
tulburări sau să redobândească posesia atunci când a fost deposedat pe cale ilicită. Prin aceste acţiuni
se apără starea de fapt a posesiei, fără a se pune în discuţie dreptul de proprietate asupra lucrului,
scopul lor fiind de a restabili situaţia de fapt existentă anterior tulburării ori deposedării.
Sub acest aspect, acţiunile posesorii se deosebesc de acţiunile petitorii, în cadrul cărora se
pune în discuţie căreia dintre părţile litigante îi aparţine dreptul real asupra bunului.
În ceea ce priveşte cracterele juridice ale acţiunilor posesorii,acestea sunt următoarele :
a) Acţiunile posesorii sunt acţiuni reale. Pot fi introduse împotriva oricărei persoane care tulbură
exercitarea paşnică a posesiei ori îl deposedează pe posesor de lucrul său, chiar şi împotriva
proprietarului lucrului.
b) Acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare. Ele ocrotesc posesia bunurilor imobile şi a drepturilor
reale imobiliare susceptibile de a fi dobândite prin uzucapiune.
Acţiunea posesorie generală (în complângere).

Această acţiune este folosită pentru a face să înceteze orice fel de tulburare a posesiei de natură a
împiedica exerciţiul liber şi efectele juridice ale posesiei. Ea presupune o tulburare care implică o
pretenţie contrară a altei persoane, iar nu un act izolat şi trecător, aşa cum se întâmplă când s-a cules
un pom ori s-a spart un geam. Tulburarea poate fi de fapt sau de drept. Potrivit dispoziţiilor art. 674
C.p.civ. pentru exercitarea acţiunii în complângere trebuie să fie întrunite trei condiţii:
a) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
b) reclamantul să fi posedat bunul cel puţin un an înainte de data tulburării ori deposedării;
c) posesia reclamatului să fie utilă, adică neviciată.
Un caz particular al acţiunii posesorii generale îl constituie acţiunea pentru interzicerea,
denunţarea lucrărilor noi. Această acţiune dă posibilitatea posesorului să oprească lucrările începute
pe terenul vecin pentru a înlătura o tulburare viitoare.
Acţiunea posesorie specială. Această acţiune, numită şi în reintegrare este acţiunea prin care
reclamantul pretinde să fie repus în situaţia anterioară, atunci când a intervenit o tulburare sau
deposedare cu violenţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 674 alin. 2 C.p.civ., în această situaţie reclamantul trebuie să
dovedească numai că "nu a trecut un an de la deposedare sau tulburare".
Violenţa constă într-un act pozitiv, arbitrar şi grav, de natură a pune în pericol persoana ori
patrimoniul posesorului. Reclamantul trebuie să probeze că a fost tulburat prin acte de
violenţă.
În cazul acestei acţiuni reclamantul nu trebuie să mai dovedească faptul că a posedat un anumit
termen înainte de tulburarea posesiei.
Aspecte procesuale. Acţiunile posesorii sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază
teritorială se află imobilul în litigiu.
Poate introduce o acţiune posesorie, având calitate procesuală activă, orice persoană care
posedă un imobil şi îndeplineşte condiţiile legale, cum ar fi :proprietarul, titularul unui drept real
imobiliar, posesorul cu sau fără titlu , cel care deţine lucrul în interes propriu în baza unui contract
încheiat cu posesorul.
Judecata se desfăşoară după regulile de drept comun, cu unele particularităţi.
Modulul V.
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI DE PROPRIETATE
1. Consideraţii generale.
2. Conţinutul juridic al dreptului de proprietate
3. Caracterele dreptului de proprietate
4. Exercitarea dreptului de proprietate
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. În sens juridic, termenul de proprietate poate primi mai multe
înţelesuri:
a) în sens larg, proprietatea desemnează atât dreptul de proprietate (mobiliară sau imobiliară), cât şi
alte drepturi reale.
b) termenul de proprietate are şi un sens restrâns, propriu, de proprietate corporală, adică cea care
priveşte bunurile corporale, mobile şi imobile. La acest sens ne vom referi mai departe;
c) în sens de obiect al dreptului de proprietate, termenul desemnează bunul asupra căruia poartă
dreptul de proprietate;
Potrivit dispoziţiilor art. 480 C.civ.:"Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".
Dispoziţii referitoare la dreptul de proprietate se regăasesc şi în Constituţia României,dar şi în
acte normative internaţionale care fac parte din dreptul intern, cum este Declaraţia universală a
drepturilor omului adoptată în anul 1948 de Adunarea Generală a ONU.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Conţinutul dreptului de proprietate este dat de

prerogativele sau atributele pe care acesta le conferă titularului său, respectiv :posesia, folosinţa şi
dispoziţia.
Posesia ca atribut al proprietăţii constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni lucrul ce-i
aparţine în matarialitatea sa şi a se servi de el, având faţă de toate celelalte subiecte de drept atitudinea
unui proprietar.
Folosinţa, ca atribut al proprietăţii conferă titularului posibilitatea de a întrebuinţa lucrul său,
de a-l pune în valoare prin exploatarea sa culegând pentru sine fructele şi productele acestuia.
În fine, atributul de dispoziţie constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la
soarta lucrului său şi este alcătuit din dispoziţia materială şi dispoziţia juridică. În virtutea dispoziţiei
materiale proprietarul poate dispune de substanţa bunului, adică de a-l consuma, distruge ori a-i
transforma şi modifica funcţionalitatea. Dispoziţia juridică dă posibilitatea proprietarului să
înstrăineze lucrul în orice mod doreşte, ori să-l greveze cu drepturi reale derivate, principale ori
accesorii, în favoarea altor persoane.
Caracterele dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate are următoarele caractere
juridice :
1. Caracterul absolut
Dreptul de proprietate este un drept real care este opozabil erga omnes, deci este, din punct de
vedere al opozabilităţii, un drept absolut. Nu la aceasta se limitează caracterul absolut al proprietăţii,
ci acest caracter arată că proprietarul este cel care are exerciţiul tuturor prerogativelor asupra lucrului,
el are latitudinea de a obţine toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care o conferă lucrul şi
de a încheia toate actele juridice care răspund nevoilor sale sau pe care le impune propriul său interes.
2. Caracterul exclusiv
Proprietarul este îndreptăţit să exercite singur toate prerogativele conferite de acest drept. El
poate să-şi îngrădească proprietatea pentru a împiedica atingerile aduse acesteia ori poate obţine
despăgubiri atunci când altcineva foloseşte lucrul fără consimţământul său. El este îndreptăţit să
revendice bunul din mâinile oricui ori să accepte ca anumite prerogative ale proprietăţii sale să fie
exercitate de alte persoane ca drepturi reale (uzufruct, servitute) ori ca drepturi de creanţă (folosinţa
exercitată de locatar), ori să conteste existenţa oricărei sarcini care se pretinde că apasă bunul său.
3. Caracterul perpetuu
Caracterul perpetuu presupune că dreptul de proprietate există atâta vreme cât subzistă bunul
asupra căruia poartă.
Pe de altă parte, este un drept perpetuu pentru că există independent de exercitarea lui şi nu se
poate pierde prin nefolosinţă, adică nu poate fi obiectul unei prescripţii extinctive. De aceea, acţiunea
în revendicare acordată proprietarului este, de regulă, imprescriptibilă.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte inter vivos şi este, inevitabil, transmis mortis
causa.
Exercitarea dreptului de proprietate în limitele determinate de lege. Aşa cum s-a spus, nu
există drept mai susceptibil de îngrădire decât dreptul de proprietate. După izvorul lor, limitele
exerciţiului dreptului de proprietate pot fi legale, judecătoreşti ori convenţionale. Aici ne interesează
numai prima categorie.
Astfel, există următoarele categorii de limitări izvorâte din lege :
a) limitări care privesc exerciţiulu dreptului de
dispoziţie juridică ( ex. art. art. 9. ultimul
alin. din Legea nr. 112/1995)
b) limitări care decurg din raporturile de
vecinătate ( ex. art. 578-585 C.civ)
c) limitarea exerciţiului dreptului de folosinţă
prin rechiziţia unor bunuri (Legea nr. 132/1997) d) limitări rezultând din posibilitatea folosirii
spaţiului aerian şi subsolului oricărei
proprietăţi imobiliare
e) limitări cu consecinţa pierderii dreptului de
proprietate privată prin exproprierea pentru
lucrări de interes public.
Clasificări în materia dreptului de proprietate. În funcţie de regimul juridic, dreptul de

proprietate poate fi: drept de proprietate publică şi drept de proprietate privată. După modul de
exercitare a atributelor sale, dreptul de proprietate privată poate fi pur şi simplu ori afectat de
modalităţi (proprietatea rezolubilă, anulabilă şi comună).
Modulul VI.
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
2. Titularii dreptului de proprietate
3. Obiectul dreptului de proprietate publică
4. Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
5. Dreptul de retrocedare
6. Dreptul de preemţiune
7. Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. Dreptul de proprietate publică este reglementat de Constituţia

României ( art. 136), de Codul civil (art. 475, art. 476, art. 478, art. 479 şi altele), dar şi de Legea
cadru nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Dreptul de proprietate publică este acea formă a dreptului de proprietate ce aparţine statului şi
unităţilor sale administrativ-teritoriale, are ca obiect bunurile din domeniul public şi se exercită în
regim de drept public.
Dreptul de proprietate publică are trei caractere specifice:
a) este inalienabil
Bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil, ele nu pot fi înstrăinate prin acte
juridice.
b) este imprescriptibil
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, atât extinctiv, cât şi achizitiv.
c) este insesizabil
Bunurile din domeniul public nu pot fi urmărite de creditorii statului pentru realizarea
creanţelor lor. De altfel, statul este prezumat a fi mereu solvabil. Pe de altă parte, aceste bunuri nu pot
fi nici ipotecate sau gajate.
Titularii dreptului de proprietate. Potrivit art. 136 din Constituţie, titularii dreptului de
proprietate publică sunt:
a) statul Român pasupra bunurilor din domeniul public naţional.
b) unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul, municipiul şi judeţul) asupra bunurilor din
domeniul public de interes local.
Se impune precizarea că statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt şi titulari ai dreptului
de proprietate privată, după cum vom vedea, asupra bunurilor din domeniul privat care nu are regimul
juridic specific proprietăţii publice.
Obiectul dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică are ca obiect

domeniul public. Acesta este alcătuit, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 din
următoarele categorii de bunuri:
a) bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituţie;
b) bunurile enumerate în Anexa care face parte integrantă din lege; şi,
c) orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi
sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/ 1998, fac parte din domeniul public şi bunurile
dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului
în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era
parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
După titularul dreptului de proprietate publică, domeniul public poate fi: naţional, judeţean
sau local (art. 3 din Legea nr. 213/1998)
Domeniul public naţional este alcătuit din bunurile prevăzute în art. 136 din Constituţie, în
Anexa Legii nr. 213/1998 la punctul I şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate
ca atare de lege.
Domeniul public judeţean este alcătuit din bunurile prevăzute în Anexa Legii nr. 213/1998 la
punctul II şi din alte bunuri de uz şi de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a
consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
Domeniul public local cuprinde bunuri le prevăzute în Anexa Legii nr. 213/1998 la punctul
III, precum şi alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consililui
local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional sau judeţean.
Bunurile din domeniul public, indiferent de titular, sunt supuse inventarierii (art. 19-23 din
Legea nr. 213/1998
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică. Potrivit dispoziţiilor art. 7 din

Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate publică se dobândeşte prin următoarele modalităţi :
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul
local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; şi,
f) prin orice alte moduri prevăzute de lege.
I. Dobândirea proprietăţii publice "pe cale naturală"
Legea nu explică în ce constă acest mod de dobândire a proprietăţii publice. Printr-o

interpretare gramaticală a textului legal s-ar înţelege dobândirea proprietăţii publice fără intervenţia
omului, asupra bunurilor care se găsesc în natură. Dispoziţia legală rămâne una de principiu,
aplicabilă atunci când nu există o reglementare specială.
II. Dobândirea proprietăţii publice prin achiziţii publice
Potrivit OUG nr. 60/2001 , achiziţia publică este dobândirea, definitivă sau temporară, de
către o persoană fizică, definită ca autoritate contractantă, a unor produse, lucrări sau servicii, prin
atribuirea unui contract de achiziţie publică (art. 3 lit. a). În acest caz, proprietatea publică se
dobândeşte în baza unui act juridic bilateral, cu titlu oneros, încheiat în formă scrisă şi cu respectarea
condiţiilor legale.
La baza atribuirii contractului de achiziţie publică stau următoarele principii: libera
concurenţă,eficienţa utilizării fondurilor publice,
Transparenţa, tratamentul egal, confidenţialitatea
Atribuirea unui contract de achiziţie publică se face prin: licitaţie deschisă, licitaţie restrânsă,
negociere competitivă, negociere cu o singură sursă, cerere de ofertă.
III. Dobândirea proprietăţii publice prin exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică este prevăzută, cu caracter de excepţie, în art.
44 din Constituţie, în art. 481 C.civ.,în Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, care se completează cu Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru
efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice.
În doctrină, exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a proprietăţii,
constând în trecerea forţată a unor bunuri determinate din proprietatea privată în proprietatea publică,
în vederea satisfacerii unor necesităţi de interes naţional sau local, după o dreaptă şi prealabilă
despăgubire pentru o cauză de utilitate publică.
Cei implicaţi, de o parte sau de alta, în procedura exproprierii, pot conveni atât asupra
modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirilor,
fără a declanşa procedura exproprierii.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 33/1994, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea
persoanelor fizice sau juridice, cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a
comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor.
Este vorba de imobilele prin natura lor (art. 463-464 C.civ.). Imobilele prin destinaţie vor fi
expropriate numai dacă sunt alipite fondului în mod permanent, neputând fi despărţite fără a fi
deteriorate sau fără a deteriora imobilul.
Dezmembrămintele dreptului de proprietate,de principiu se sting prin exproprierea
proprietăţii, dar nu pot forma obiectul unei exproprieri separate.
Nu pot fi expropriate imobilele proprietate publică ce aparţin statului ori unităţilor
administrativ-teritoriale şi bunurile proprietate privată a statului. Cât priveşte bunurile proprietate
privată a unităţilor administartiv-teritoriale, dacă utilitatea publică este de interes local nu este
necesară exproprierea, ci o decizie a organului competent de trecere a bunului în proprietatea publică
este suficientă.
În ceea ce priveşte utilitatea publică a exproprierii, aceasta se declară de Guvern pentru lucrări
de interes naţional şi de consiliile judeţene şi C.L.M. Bucureşti pentru lucrările de interes local. Ea se
declară prin lege atunci când, indiferent de natura lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcaşuri de cult,
monumente, ansambluri şi situri istorice, cimitire, alte aşezăminte de valoare naţional deosebită ori
localităţi urbane sau rurale în întregime. Pentru lucrări de interes local care se desfăşoară pe teritoriul
mai multor judeţe, se declară de o comisie alcătuită din preşedinţii consiliilor judeţene respective.
Declararea utilităţii publice se face numai după o cercetare prealabilă, care va stabili dacă
există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-sociale, ecologice
sau de orice altă natură care susţin necesitatea lucrărilor şi nu pot fi relalizate pe alte căi decât prin
expropriere, precum şi încadrarea în planurile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, aprobate
potrivit legii (art. 10 alin. 1 din Legea nr. 33/1994).
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile se adoptă actul de declarare a utilităţii publice, care
este facut public. Declaraţia de utilitate publică este supusă controlului legalităţii sale în această etapă
de către Curtea Costituţională ori de instanţa de contencios administrativ.
4. Măsuri premergătoare exproprierii
În etapa premergătoare exproprierii, expropriatorul întocmeşte planul imobilelor propuse spre

expropriere.
Pe de altă parte, acesta este obligat, să notifice titularilor drepturilor reale asupra imobilelor
vizate propunerea de expropriere şi procesul-verbal care încheie procedura prealabilă declarării
utilităţii publice. Ei pot formula întâmpinare împotriva acestora, care se depune la primarul localităţii
unde se află imobilul şi se soluţionează de către o comisie constituită prin hotărâre a Guvernului, prin
decizie a delegaţiei permanente a consiliului judeţean ori dispoziţie a primarului capitalei.
Urmează exproprierea propriu-zisă. Soluţionarea cererilor privitoare la expropriere este de
competenţa tribunalelor în raza cărora este situat imobilul propus spre expropriere.
Instanţa este competentă să verifice dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru
expropriere şi să stabilească cuantumul despăgubirilor precum şi suma cuvenită proprietarilor,
posesorilor, altor titulari de drepturi reale ori altor persoane care pot justifica un interes legitim asupra
imobilului.
Este posibilă înţelegerea părţilor de care instanţa va lua act printr-o hotărâre de expedient
Dacă părţile nu se înţeleg ori nu se înţeleg cu privire la întinderea despăgubirilor, instanţa va proceda
la stabilirea acestora.
În acest scop instanţa va constitui o comisie de experţi (unul numit de instanţă şi câte unul de
fiecare parte).
Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului şi altor persoane îndreptăţite (art. 26 alin. 1, din Legea nr. 33/1994).
Despăgubirea acordată de instanţă nu poate fi mai mică decât cea oferită de expropriator şi
nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de persoana interesată.
Exproprierea produce următoarele efecte juridice:
a) imobilul expropriat trece din proprietatea privată în proprietatea publică, prin hotărâre
judecătorească, liber de orice sarcini ;
b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate, cât şi concesionarea şi darea
în folosinţă se sting ;
c) dreptul de ipotecă şi privilegiul imobiliar special care grevează imobilul expropriat se
strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite, legea reglementînd un caz de subrogaţie legală cu
titlu particular (art. 28 alin. 2, din Legea nr. 33/1994);
d) se sting toate drepturile personale dobândite de alte persoane asupra imobilului, cum ar fi
cele izvorâte din locaţiune (art. 29, )
e) naşterea unui drept de creanţă în favoarea persoanelor stabilite în hotărârea judecătorească
asupra despăgubirilor acordate.
f) un drept prioritar la închirierea imobilului în favoarea fostului proprietar, în situaţia în care
expropriatorul s-a hotărât să-l închirieze înaintea utilizării lui în scopul pentru care a fost expropriat
(art. 34).
Trebuie să sublineim că punerea în posesie a expropriatorului se va face în temeiul titlului
executoriu eliberat în baza unei încheieri a instanţei.
Dreptul de retrocedare. Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile
expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la
expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă
nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Dreptului de retrocedare este un drept relativ,
opozabil erga certa personam, respectiv numai expropriatorului, patrimonial, principal, pur şi simplu
şi prescriptibil extinctiv.
Potrivit instanţei supreme, retrocedarea în condiţiile disp. art. 35-36 din Legea nr. 33/1994
este posibilă şi în cazul imobilelor expropriate până la data intrării în vigoare a acestei legi (2 iunie
1994)
Dreptul de preemţiune. Potrivit art. 37 din Legea nr. 33/1994, în cazul în care lucrările
pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului,
fostul proprietar are un drept prioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât
despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă
acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde în termen de 60 de zile de la primirea
notificării, expropriatorul poate dispune de imobil.
Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică

încetează în următoarele situaţii:
a) dacă bunul asupra căruia poartă a pierit în mod natural sau prin fapta omului;
b) prin trecerea bunului în domeniul privat al titularului dreptului de proprietate publică. c)
prin trecerea ex lege a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat în vederea reconstituirii
dreptului de proprietate privată.
Modulul VII.
Exercitarea dreptului de proprietate publică
2. Dreptul de administrare
3. Dreptul de concesiune
4. Dreptul real de folosinţă asupra bunurilor din domeniul public
5. Închirierea bunurilor proprietate publică
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept

public investite cu prerogative de putere, sunt titularii dreptului de proprietate publică. Însă,
organizarea exercitării acestui drept revine organelor centrale ale puterii ori autorităţilor publice locale
(după cum bunul face parte din domeniul public naţional sau local).
Potrivit art. 2 din Legea nr. 213/1998, statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor ce alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în
condiţiile legii. De cele mai multe ori titularii proprietăţii publice nu exploatează direct bunurile din
domeniul public, ci, în condiţiile legii, acestea pot fi date în administrare, concesionate, închiriate sau
atribuite în folosinţă altor subiecte de drept.
Dreptul de administrare. Art. 12 din Legea nr. 213/1998 dispune că: "Bunurile din domeniul
public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a prefecturilor, a autorităţilor
administraţie publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local"
Darea în administrare se realizează prin Hotărâre de Guvern, prin hotărârea consiliului
judeţean, respeciv a C.G.M. Bucureşti, sau prin hotărârea consiliului local.
Dreptul de administrare este un drept real derivat din dreptul de proprietate publică. În
raporturile de drept civil el este opozabil erga omnes. Nu poate fi opus, în principiu, autorităţii publice
care l-a constituit pentru că raporturile dintre aceasta şi titularul dreptului de administare sunt şi rămân
administrative, deci de subordonare. Aşa se explică şi posibilitate revocării acestui drept atunci când
titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
Dreptul de administrare este un drept inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună de
acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Faţă de titularul dreptului de
proprietate publică, titularul dreptului de administrare apare ca un detentor precar.
Folosinţa bunului primit în administrare permite titularului acestui drept să-şi realizeze scopul
activităţii sale, cu respectarea interesului public. El poate culege fructele, de orice natură, în condiţiile
legii.
În fine, dreptul de administrare nu conferă titularului său dispoziţia juridică asupra bunului,
dar acesta are, în condiţiile legii, un drept de dispoziţie materială.
Apărarea dreptului de administrare poate fi făcută prin mijloace de drept civil (acţiune
posesorie, acţiune în revendicare etc) numai în raporturile cu celelalte subiecte de drept, altele decât
titularul dreptului de proprietate publică.
Dreptul de concesiune. Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 219/1998, concesionarea se face în
baza unui contract prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată,
de cel mult 49 de ani, unei altei persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe
răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu
public, în schimbul unei redevenţe.
Contractul de concesiune este un contract solemn, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu
executare succesivă şi intuitu personae. Când are ca obiect bunuri din domeniul public, care ne
interesează aici, el este un contract administrativ.
Este autorizată concedarea atât a bunurilor proprietate publică, cât şi a bunurilor proprietate
privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
Calitatea de concedent o pot avea, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei (art. 5
alin. 1): a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru
bunurile proprietate publică de interes naţional; b) consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile
publice de interes local, pentru bunurile din domeniul public judeţean sau local.
Pe de altă parte, concesionarul poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept privat,
română sau străină (art. 5 alin. 2).
Concesionarea unui bun se poate face prin licitaţie publică sau prin negociere directă. Licitaţia
poate fi deschisă, când poate
Contractul de concesiune, şi odată cu el dreptul real de concesiune asupra bunurilor
proprietate publică, încetează prin acordul părţilor, prin împlinirea termenului, prin denunţarea
unilaterală de către concedent sau răscumpărare, prin reziliere, la iniţiativa uneia sau alteia dintre
părţi, prin renunţarea concesionarului la concesiune, prin dispariţia ori pieirea bunului concesionat
ditr-o cauză de forţă majoră.
Dreptul real de folosinţă asupra bunurilor din domeniul public. Existenţa acestui drept
rezultă clar din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora statul şi unităţile
administrativ-teritoriale pot da imobilele din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat,
persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică
ori serviciilor publice.
De asemenea, potrivit art. 126 din Legea nr. 215/2001, în acelaşi scopuri şi pentru aceleaşi
categorii de persoane juridice, autorităţile publice judeţene şi locale pot da în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, bunuri imobile sau mobile proprietate publică din patrimoniul lor.
Acest drept se naşte prin acte de putere ale autorităţilor publice - hotărâre a Guvernului ori a
consiliilor judeţene sau locale - asemănător dreptului de administrare, fără însă a se confunda cu
acesta.
Dreptul de folosinţă gratuită a fost definit ca drept real principal, esenţialmente temporar,
asupra unor bunuri imobile proprietate publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu
gratuit, în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ. De menţionat că el poate avea ca obiect
şi bunuri mobile proprietate publică ale unităţilor administrativ-teritoriale.
Cât priveşte regimul juridic, acestui drept i se aplică regulile privitoare la dreptul de
administrare.
Închirierea bunurilor proprietate publică. Posibilitatea închirierii bunurilor din

domeniul public rezultă din dispoziţiile art. 136 alin. 4 din Constituţie, art. 14 alin. 1 din Legea nr.
213/1998 ori art. 125 din Legea nr. 215/2001.
Astfel, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, închirierea bunurilor proprietate publică a
statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale se poate face cu aprobarea Guvernului sau a
consiliilor judeţene ori locale, după caz.
Contractul de închiriere poate fi încheiat cu orice persoană fizică sau juridică, română sau
străină, de către titularul dreptului de proprietate publică sau titularul dreptului de administrare (art. 14
alin. 2) şi trebuie să cuprindă clauze de natură să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit
specificului acestuia.
Închirierea se face prin licitaţie publică, în condiţiile legii (art. 15).
Modulul VIII.
DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ
2. Titularii dreptului de proprietate privată
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. Dreptul de prioprietate privată este reglementat atât de Constitutie (

art. 44, art. 136), cât şi de Codul civil( art. 480-483).
În doctrină dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind acel drept subiectiv ce aparţine
persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teriroriale asupra oricărui
bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietatea publică, bunuri asupra cărora titularul exercită
posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, însă în limitele determinate de
lege.
Titularii dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată poate aparţine oricărei

persoane fizice sau juridice. Statul poate avea şi un drept de proprietate privată asupra bunurilor din
domeniul său privat, participând în această calitate la raporturile juridice civile născute în legătură cu
acestea, raporturi caracterizate prin poziţia de egalitate juridică a părţilor sale.
Cu privire la calitatea persoanei fizice de titular al dreptului de proprietate privată, în sistemul
nostru orice persoană fizică are aptitudinea de a dobândi drepturi patrimoniale chiar înainte de naştere,
din momentul concepţiei sale.
Art 44, alin 2 din Constituţie prevede inclusiv că ,, cetăţenii străini şi apatrizii pot doândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor, in condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea
Europeană şi din alte tratate la care România este parte…’’.
Cu privire la calitatea persoanei juridice de titular al dreptului de proprietate privată, există
regula potrivit cărei toate persoanele juridice de drept privat pot avea în proprietate privată orice bun
care se află în circuitul civil. În această materie trebuie să ţinem seama de principiul specialităţii
capacităţii juridice a persoanei juridice, aşa încât, se poate spune, ca regulă generală, că o persoană
juridică poate avea în proprietate acele bunuri care servesc realizării scopului pentru care a fost
înfiinţată.
Ca regulă generală, orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată:
a) bunurile mobile sau imobile;
b) consumptibile sau neconsumptibile;
c) corporale sau incorporale;
d) frugifere sau nefrugifere etc.
Modulul IX.
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
1. Consideraţii introductive
2. Proprietatea rezolubilă
3. Proprietatea anulabilă
4. Proprietatea comună
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii introductive. De regulă, dreptul de proprietate se prezintă pur şi simplu,

aparţinând în exclusivitate unui singur titular. Prin excepţie, un bun determinat sau o universalitate de
bunuri poate să aparţină concomitent mai multor subiecte de drept, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
dreptul de proprietate asupra unui bun poate fi dobândit printr-un act juridic supus unei condiţii
rezolutorii ori anulabil. În aceste situaţii de excepţie, dreptul de proprietate este afectat de modalităţi.
Modalităţile dreptului de proprietate cunoscute în dreptul civil român sunt: proprietatea
rezolubilă, proprietatea anulabilă şi proprietatea comună. Recent s-a pus problema existenţei
proprietăţii temporare ca modalitate a dreptului de proprietate.
Proprietatea rezolubilă. Dreptul de proprietate poate fi înstrăinat printr-un act juridic civil
încheiat sub condiţie rezolutorie sau transmiterea sa poate apărea astfel în virtutea legii.
Este cazul donaţiilor prin acte între vii făcute de persoane care nu au copii sau alţi descendenţi
la data încheierii contractului de donaţie (art. 836 C.civ.), care sunt revocate de drept, dacă
donatarului i se naşte un copil, chiar şi postum. Este ceea ce se numeşte revocarea donaţiei pentru
survenienţă de copil, care produce efecte retroactiv, de la data încheierii donaţiei.
Pe de altă parte, prin excepţie de la regula irevocabilităţii donaţiilor, potrivit art. 937 C.civ.,
orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă.
De asemenea, cât priveşte proprietatea dobândită printr-un act juridic civil afectat de o
condiţie rezolutorie, potrivit art. 1019 alin. 1 C.civ. de îndeplinirea acestei condiţii depinde
desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative. Dacă se îndeplineşte condiţia
rezolutorie, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv, drepturile subiective şi obligaţiile născute
fiind considerate că nu au existat niciodată.
Proprietatea anulabilă. Este întâlnită în situaţia în care dreptul de proprietate asupra

unui bun este dobândit printr-un act juridic civil anulabil. Acţiunea în nulitatea relativă este
prescriptibilă în termenul general de 3 ani, aşa încât în această perioadă transmiţătorul poate oricând
cere anularea actului.
Actul nul relativ poate fi confirmat de către cel care poate invoca nulitatea. Confirmarea are
ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, efect care se produce retroactiv (ex tunc), de
la data încheierii actului confirmat.
Proprietatea comună. Proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate

ce se caracterizează prin aceea că acesta aparţine concomitent asupra aceluiaşi bun sau asupra
aceleiaşi mase de bunuri mai multor titulari. Atributele dreptului de proprietate sunt exercitate
concomitent de toţi coproprietarii.
Există două forme ale proprietăţii comune: proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea
comună în devălmăşie.
1. Proprietatea comună pe cote părţi. Sunt situaţii destul de numeroase când obiectul dreptului de
proprietate aparţine mai multor persoane, simultan şi concurent, fără a se şti care anume parte
materială este a fiecăruia. Aşa se întâmplă, exempli gratia, când la moştenirea unei persoane vin mai
mulţi descendenţi sau când mai multe persoane cumpără împreună un bun, fiecare acoperind o parte
din preţ.
Fiecare coproprietar are un drept asupra întregului bun ori asupra întregii mase de bunuri,
drept exprimat printr-o cotă-parte abstractă, ideală, matematică din dreptul de proprietate, iar nu
printr-o parte determinată în mod concret asupra bunului comun.
Această cotă poate fi exprimată sub formă de fracţie nominală, fracţie zecimală sau în
procente. Numai la încetarea coproprietăţii această cotă îşi va găsi materializarea într-o parte
determinată, materială din bun, parte care va reveni în proprietate exclusivă titularului cotei-părţi
ideale.
Sub aspect terminologic, această situaţie este întâlnită sub termenii de indiviziune ori de
coproprietate. Indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri (din care mai mulţi titulari au o
cotă-parte), iar coproprietatea are ca obiect un bun determinat ut singuli.
Din punct de vedere al duratei coproprietăţii, aceasta poate fi obişnuită sau temporară, pe de
o parte, ori forţată şi perpetuă, pe de altă parte.
a. Coproprietatea obişnuită sau temporară
Specificul coproprietăţii obişnuite sau temporare constă în faptul că are caracter temporar,
pentru că există până în momentul în care părţile cer partajarea.
Ea apare, de regulă, prin transmisiunea patrimoniului unei persoane decedate la mai multe
persoane în viaţă, prin moştenire.
Poate rezulta dintr-un contract de dobândire în comun a unui bun, dintr-o coposesiune al cărei
efect a fost dobândirea de către mai multe persoane, prin uzucapiune, a unui bun. Or, poate rezulta
dintr-o ocupaţiune. În fine, la desfacerea ori încetarea căsătoriei, proprietatea devălmaşe a foştilor soţi
se transformă într-o coproprietate obişnuită pe cote-părţi.
Regimul juridic al exercitării coproprietăţii obişnuite sau temporare are la bază două principii:
a) nici unul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei anume părţi materiale din
bunul aflat în coproprietate; şi,
b) fiecare coproprietar are un drept exclusiv asupra unei cote-părţi ideale, abstracte din dreptul
de proprietate.
În ceea ce priveşte drepturile coproprietarilor asupra bunului privit în materialitatea sa,
potrivit principiului unanimităţii, nici un fel de act nu poate fi făcut cu privire la bun fără acordul
unanim al tuturor.
De asemenea, dispoziţia materială asupra lucrului comun poate fi exercitată numai cu respectarea
principiului unanimităţii.
Coposesia permite fiecărui coproprietar să exercite stăpânirea materială a bunului, simultan şi
concurent cu ceilalţi
Referitor la folosinţa materială a bunului comun în întregime, ea poate fi exercitată de fiecare
copărtaş dacă nu aduce o tulburare sau stânjenire a folosinţei concomitente la care sunt îndreptăţiţi
ceilalţi şi dacă nu schimbă destinaţia şi modul de utilizare a bunului. Fructele şi productele bunului
comun, indiferent de natura lor, se cuvin tuturor coproprietarilor proproţional cu cota-prarte ideală din
drept.
Cât despre drepturile coproprietarilor cu privire la cota-parte ideală din dreptul de proprietate,
de vreme ce fiecare are un drept de proprietate exclusiv asupra acestei cote-părţi, oricare coproprietar
poate înstrăina valabil, cu titlu oneros ori gratuit, acest drept. Se poate dispune de acest drept prin acte
între vii ori pentru cauză de moarte. Regula unanimităţii este inaplicabilă aici. Fiecare coproprietar
poate să greveze cota sa parte cu drepturi reale (ex. ipotecă).
Cu privire la obligaţiile coproprietarilor, este evident că fiecare copărtaş va fi obligat să
contribuie, proporţional cu cota sa parte, la cheltuielile făcute cu întreţinerea, conservarea şi
administrarea bunului comun.
Modul specific de încetare a coproprietăţii temporare este împărţeala sau partajul. Prin partaj
dreptul indiviz stabilit pe cote-părţi se transformă retroactiv într-un drept exclusiv asupra unei părţi
materiale determinate din bunul comun ori asupra unor bunuri concrete din cele supuse împărţelii.
b. Coproprietatea forţată şi perpetuă
Coproprietatea forţată şi perpetuă are ca obiect acele bunuri care constituie accesoriul necesar
sau util pentru folosirea a două sau mai multe fonduri vecine, care aparţin unor proprietari diferiţi şi
care sunt socotite bunuri principale.
Această coproprietate este forţată pentru că se impune peste voinţa proprietarilor lucrurilor
principale.
Ea este şi perpetuă pentru că nu poate lua sfârşit prin împărţire, scopul pentru care a luat
naştere este unul permanent, ceea ce îi imprimă şi ei acest caracter.
În fine, această formă a coproprietăţii constituie un accesoriu indispensabil al unor bunuri
principale aflate în proprietate exclusivă a mai multor proprietari ori în coproprietate obişnuită sau
temporară.
Coproprietarii îşi pot exercita prerogativele dreptului de coproprietate fără a avea nevoie de
consimţământul celorlalţi coproprietari, având obligaţia să respecte două condiţii:
a) să nu aducă nici o atingere dreptului egal şi reciproc al celorlalţi coproprietari;
b) să nu folosească obiectul coproprietăţii decât în interesul fondului căruia i-a fost afectat;
Mai mult, un coproprietar nu poate încheia acte de dispoziţie prin care să înstrăineze separat
bunul aflat în coproprietate forţată.
Apoi, coproprietarii au obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere şi conservare a
bunului comun.
Cazurile de proprietate forţată şi perpetuă sunt următoarele :
1. coproprietatea lucrurilor comune necesare sau
utile pentru folosirea a două fonduri vecine
2. coproprietatea asupra despărţiturilor dintre
două fonduri
3. coproprietatea asupra părţilor comune din
clădirile cu mai multe apartamente sau spaţii cu
altă destinaţie
2. Proprietatea comună în devălmăşie. Dreptul de proprietate în devălmăşie se caracterizează prin

aceea că titularii săi nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici
partea materială din bunul comun sau bunurile în materialitatea lor, care aparţin fiecăruia în parte. Ei
nu cunosc, aşadar, nici în mod abstract întinderea dreptului lor şi nici în mod concret care sunt
bunurile fiecăruia.
În sistemul nostru de drept este reglementat dreptul de proprietate devălmaşă a soţilor asupra
bunurilor dobândite în timpul căsătoriei (art. 30 şi urm. C.fam.).
Exercitarea dreptului de proprietate devălmaşă se face în condiţiile art. 35 C.fam., potrivit
căruia "soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare
dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ". Legea
instituie, aşadar, o prezumţie relativă de mandat tacit pentru actele făcute de soţi cu privire la bunurile
comune. Însă, pentru încheierea actelor de înstrăinare sau de grevare a bunurilor imobile aflate în
proprietate devălmaşă este necesară existenţa consimţământului expres al ambilor soţi.
Încetarea proprietăţii comune devălmaşe are loc odată cu încetarea căsătoriei prin moartea
unuia dintre soţi, ori la desfacerea căsătoriei prin divorţ. Partajul poate fi şi aici voluntar sau judiciar.
În mod excepţional bunurile comune pot fi împărţite şi în timpul căsătoriei.
Modulul X.
APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
2. Acţiunea în revendicare
3. Acţiunea în grăniţuire
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de

proprietate constau în totalitatea acţiunilor care se întemeiază direct şi nemijlocit pe dreptul de
proprietate sau pe faptul posesiei unui imobil. Acestea sunt acţiunile posesorii şi acţiunile petitorii.
Acestea din urmă sunt acţiunile prin care se solicită instanţei să stabilească în mod direct că
reclamantul este titularul dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra unui bun litigios. Sunt
acţiuni petitorii: acţiunea în revendicare, acţiunea în grăniţuire, acţiunea negatorie, acţiunea
confesorie, acţiunea în prestaţie tabulară.
Acţiunea în revendicare. Acţiunea în revendicare este acea acţiune civilă reală prin care
proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestuia. Altfel spus, acţiunea în
revendicare sau, pe scurt, revendicarea, este acţiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul
de la posesorul neproprietar.
Dreptul de proprietate publică poate fi şi el apărat prin acţiunea în revendicare, care, în acest
caz este imprescriptibilă extinctiv şi achizitiv.
Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare sunt următoarele :
a. Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie. Ea pune în discuţie însuşi dreptul de proprietate al
reclamantului, nu numai posesia, ca în cazul acţiunilor posesorii.
b. Acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Dreptul de proprietate care, fiind un drept real,
imprimă şi acţiunii în revendicare, acelaşi caracter real, ceea ce presupune, în principiu, posibilitatea
urmăririi lucrului revendicat în mâinile oricărei persoane.
c. Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
Subiectul activ al acţiunii în revendicare poate fi numai proprietarul. În afara titularului dreptului
de proprietate, mai au calitatea de a introduce o acţiune în revendicarea moştenitorii care au acceptat
succesiunea sub beneficiu de inventar, curatorul succesiunii vacante, curatorul, instituit potrivit
Codului familiei, creditorii chirografari pe calea acţiunii oblice, creditorii ipotecari, moştenitorii
sezinari precum şi moştenitorii nesezinari după obţinerea trimiterii în posesiune.
În ceea ce priveşte coproprietatea, practica a stabilit că este inadmisibilă acţiunea în
revendicare a unui coproprietar împotriva celorlalţi coproprietari sau a unui terţ.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate comună în devălmăşie a soţilor,
jurisprudenţa este în sensul că acţiunea în revendicare poate fi introdusă de un singur soţ.
Calitatea de pârât într-o acţiune în revendicare o are persoana în posesia căreia se află bunul
revendicat, adică pârâtul trebuie să aibă calitatea de posesor.
În cazul în care pârâtul are numai calitatea de detentor precar, el va trebui să indice persoana
în numele căruia deţine bunul sau exercită un alt drept asupra bunului respectiv pentru ca reclamantul
să poată să ceară introducerea în cauză a acelei persoane.
În mod excepţional se admite că poate avea calitatea de pârât şi posesorul care, prin dol, a
încetat să mai posede pentru a împiedica exercitarea împotriva sa a acţiunii în revendicare a
proprietarului.
Pot constitui obiect al acţiunii în revendicare, de regulă, lucruri corporale, mobile sau imobile,
individual şi determinate. Prin excepţie, pot fi revendicate şi acele lucruri incorporale, care prin modul
lor de a circula în comerţ se materializează în documentele care le constată (de exemplu titlurile la
purtător). De asemenea, este posibilă revendicarea unei universalităţi de fapt (cum ar fi, o turmă de
animale).
Admiterea acţiunii în revendicare produce următoarele efecte :
a. Restituirea lucrului revendicat. Posesorul evins restituie lucrul litigios liber de orice sarcini cu care
ar fi fost grevat de posesor
b. Restituirea fructelor. În privinţa restituirii fructelor produse trebuie să se facă distincţie între
posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, acesta di urma fiind obligat să restituie fructele.
El are, însă dreptul să pretindă de la proprietar cheltuielile pe care le-a făcut în legătură cu
producerea şi culegerea fructelor.
c. Restituirea cheltuielilor făcute de posesor cu lucrul. Proprietarul căruia i s-a admis acţiunea în
revendicare este dator să restituie posesorului de bună-credinţă numai cheltuielile necesare şi utile, nu
şi cele voluptorii, efectuate în legătură cu lucrul restituit.
Cheltuielile utile sunt cele care, fără a fi necesare, sporesc valoarea lucrului. Cheltuielile
voluptorii sau de simplă plăcere sunt acelea care nu măreasc valoarea lucrului.
Acţiunea în revendicare este de două feluri :
a. Acţiunea în revendicare imobiliară, când are ca obiect bunuri imobile.
b. Acţiunea în revendicare mobiliară, când are ca obiect bunuri mobile.
Acţiunea în grăniţuire. Potrivit art. 584 C.civ,. "orice proprietar poate obliga pe vecinul său
la grăniţuirea proprietăţii lipite de a sa; cheltuielile grăniţuirii se vor face pe jumătate".
Grăniţuirea nu trebuie confundată cu acţiunea în grăniţuire. Astfel, în cazul unui conflict, prin
acţiunea în grăniţuire se urmăreşte determinarea limitelor dintre proprietăţi, prin hotărâre
judecătorească.
Această acţiune poate fi exercitată, în primul rând, de proprietarul fondului, chiar şi de nudul
proprietar, dar şi de orice persoană care are un drept real asupra acestuia. Ea nu este admisibilă între
coproprietari cu privire la fonduri ce formează obiectul coproprietăţii. Fiind un act de administrare,
grăniţuirea este recunoscută şi administratorului general de bunuri, cum este tutorele, dar nu au acest
drept, chiriaşul, arendaşul şi, în general, precariştii.
Acţiunea în grăniţuire este introdusă, de regulă, împotriva proprietarului fondului limitrof, dar
ea poate fi îndreptată şi împotriva titularului unui dezmembrământ al dreptului de proprietate şi chiar
împotriva chiriaşului sau arendaşului, dar cu introducerea în cauză a proprietarului.
Acţiunea în grăniţuire produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparţin
părţilor, nu şi cu privire la însuşi dreptul real.
Modulul XI.
DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
2. Dreptul de uzufruct
3. Dreptul de uz
4. Dreptul de abitaţie
5. Dreptul de servitute
6. Dreptul de superficie
7. Dreptul de folosinţă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii generale. Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale

principale derivate asupra bunurilor altuia, opozabile tuturor, inclusiv proprietarului, care se constituie
sau se dobândesc prin desprinderea ori limitarea unor atribute din conţinutul juridic al dreptului de
proprietate.
În dreptul nostru există următoarele dezmembrăminte ale dreptului de proprietate: dreptul de
uzufruct, drept de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie.
Dezmembrămintele drepului de proprietate sunt compatibile numai cu lucrurile alienabile.
Dreptul de uzufruct. Dreptul de uzufruct este acel drept real principal, derivat, esenţialmente
temporar, asupra bunurilor ce aparţin în proprietate altei persoane, care conferă titularului său
atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi a le restitui proprietarului la
încetarea uzufructului.
Uzufructul are următoarele caractere juridice :
a. este un drept real
b. este un drept temporar
c. conferă titularului său dreptul de folosinţă
asupra lucrului
d. este un drept incesibil prin acte juridice
între vii ori pentru cauză de moarte.
În ceea ce priveşte obiectul uzufructului, acesta se poate constitui asupra oricăror lucruri
aflate în circuitul civil, mobile sau imobile, corporale sau incorporale şi, în principiu,
neconsumptibile.
Uzufructul poate avea ca obiect unul sau mai multe bunuri individual determinate sau o fracţiune
dintr-o universalitate sau chiar o întreagă universalitate
În prezent nu mai există cazuri de uzufruct legal, aşa încât se poate spune că există
următoarele moduri de constituire a uzufructului :
a) instituirea uzufructului prin convenţie ;
b) instituirea prin testament ;
c) instituirea uzufructului prin uzucapiune ;
Titularul uzufructului are următoarele drepturi :
a) dreptul de a cere predarea lucrului sau a lucrurilor care formează obiectul uzufructului.
b) dreptul de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele în deplină proprietate, în limitele şi
cu respectarea destinaţiei bunului, aşa cum a fost stabilită de proprietar
c) uzufructuarul poate exercita drepturile sau atributele ce-i sunt recunoscute fie în mod direct,
personal şi nemijlocit, fie prin altă persoană, pe temeiul unui contract de închiriere sau de arendă
sau chiar cedând beneficiul (emolumentul) uzufructului.
Pe de altă parte, uzufructuarului îi revin o serie de obligaţii. Din acest punct de vedere
disjungem între cele anterioare intrării în exerciţiul dreptului său şi cele din perioada exerciţiul acestui
drept.
Înainte de a intra în exerciţiul dreptului său, el are două obligaţii principale:
a) obligaţia de a inventaria mobilele şi de a constata starea lucrurilor imobile ce fac obiectul
uzufructului
b) potrivit art. 541 C.civ., uzufructuarul are obligaţia de a găsi şi da o cauţiune că se va
folosi ca un bun părinte de familie.
În timpul exercitării dreptului său, uzufructuarul are următoarele obligaţii :
a) obligaţia de a se folosi de lucru ca un bun proprietar.
b) îndatorirea de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a efectua, potrivit art. 545
C. civ., aşa numitele reparaţii de întreţinere, pentru că reparaţiile mari sunt în sarcina nudului
proprietar, cu excepţia cazului în care aceste reparaţii se datorează neefectuării de către uzufructuar
a reparaţiilor de întreţinere;
c) obligaţia să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări sau uzurpări ale
dreptului acestuia din urmă (art. 554 C. civ.). d) obligaţia de a respecta şi continua modul de
folosire stabilit de proprietar (art. 517 C.civ.).
e) obligaţia de a suporta anumite cheltuieli şi sarcini ale lucrului.
f) obligaţia de restituire a lucrurilor ce au făcut obiectul uzufructului.
Cât despre nudul proprietar, acesta are :
a)dreptul de a dispune de nuda proprietate ;
b)dreptul de a beneficia de productele lucrului întrucât uzufructuarul poate culege numai fructele;
c) dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în cazul în care nuda proprietate fusese asigurată
aparte, iar lucrurile au fost distruse;
d) dreptul de a introduce toate acţiunile care interesează proprietatea asupra lucrului (acţiuni reale
sau persoanle, după caz), fie împotriva uzufructuarului, fie împotriva unor terţe persoane;
Obligaţiile nudului proprietar sunt:
a) obligaţia de a preda lucrul ;
b) obligaţia de garanţie contra evicţiunii ;
c) obligaţia de a nu-l tulbura pe uzufructuar în exercitarea drepturilor sale ;
d) suportarea reparaţiilor mari;
Referitor la stingerea uzufructului, cauzele de stingere a uzufructului sunt următoarele,
reglementate de art. 557, 558, 561 C. civ. sunt:
a) moartea uzufructuarului ;
b) expirarea termenului pentru care a fost
constituit ;
c) consolidarea;
d) neîntrebuinţarea sau neuzul ;
e) uzucapiunea în favoarea unui terţ ;
f) pieirea totală a lucrului;
g) abuzul de folosinţă ;
h) renunţarea uzufructuarului la dreptul său
i) îndeplinirea condiţiei rezolutorii, în
cazul în care uzufructul a fost constituit sub
condiţie rezolutorie ;
Pe lângă aceste cauze prevăzute expres, uzufructul poate înceta, atunci când a fost constituit
printr-un act juridic civil şi pentru cauze care pun în discuţie valabilitatea acestuia.
Stingerea uzufructului creează următoarele obligaţii în sarcina uzufructuarului şi a nudului
proprietar:
a) uzufructuarul este obligat să restituie proprietarului toate lucrurile care au fost obiectul
uzufructului.
b) uzufructuarul datorează proprietarului despăgubiri când din cupla sa, nu mai este posibilă
restituirea în natură a lucrurilor, ori ca urmarea a aceleiaşi culpe se restituie lucrul cu o valoare
inferioară faţă de valoarea pe care o aveau în momentul constituirii uzufructului; şi
c) nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care
uzufructuarul le-a plătit pentru el.
Dreptul de uz. Dreptul de uz este un drept real - varietate a dreptului de uzufruct - în virtutea
căruia titularul se poate folosi de lucru şi-i poate culege fructele, dar numai pentru nevoile personale şi
ale familiei sale.
El are un caracter strict personal, pentru că, spre deosebire de uzufruct, titularul său nu poate
ceda emolumentul dreptului altei persoane (art. 571 C. civ.).
Limitele dreptului de uz vor fi stabilite prin actul constitutiv potrivit voinţei părţilor, care pot
mări sau micşora drepturile uzuarului (art. 568 C.civ.), având posibilitatea să înfiinţeze chiar un nudus
usus. De asemenea, uzuarul poate primi dreptul de a folosi şi fructele civile ale lucrului (rezultate
dintr-un contract de închiriere), chiar dacă prin lege el nu este îndreptăţit decât la fructele naturale.
Aşadar, atunci când părţile nu au prevăzut nimic cu privire la dreptul uzuarului la fructe, el nu
va fi îndreptăţit să perceapă decât acele fructe care îi sunt necesare potrivit nevoilor lui şi ale familiei
sale (art. 570, 572 C.civ.).
Dreptul de abitaţie. Dreptul de abitaţie este un drept de uz având ca obiect o casă de locuit.
Este un drept strict personal, titularul neputându-l ceda sau greva în favoarea altei persoane.În
mod excepţional, potrivit art. 572 alin. 2 C. civ., se poate închiria altuia o parte din casă dacă locuinţa
fiind prea mare depăşeşte nevoile titularului şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie poate izvorî şi din convenţia părţilor. Este important ca în clarificarea
raporturilor juridice dintre părţi să se analizeze cu atenţie voinţa reală a acestora pentru determinarea
naturii exacte a raporturilor în care ele s-au angajat, fiind posibil ca dreptul de abitaţie să rezulte dintr-
o convenţie care are, în principal, un alt obiect.
Dreptul de abitaţie în favoarea soţului supravieţuitor. Soţului supravieţuitor care nu are o
locuinţă proprie i se recunoaşte, prin Legea nr. 319/10 iunie 1974, un drept de abitaţie asupra locuinţei
care a aparţiunut soţului care a predecedat, în următoarele condiţii:
a) casa de locuit ce face parte din moştenire;
b) soţul supravieţuitor să nu aibă o locuinţă proprie;
c) dreptul de abitaţie se recunoaşte până la ieşirea din indiviziune şi, în orice caz cel puţin un
an de la decesul soţului sau; şi,
d) dreptul de abitaţie încetează dacă soţul se recăsătoreşte înainte de ieşirea din indiviziune.
Dreptul de servitute. În doctrină, dreptul de servitute a fost definit ca un drept real principal
derivat, perpetuu şi indivizibil, constituit asupra unui imobil, numit fond aservit sau dominat, pentru
uzul şi utilitatea altui imobil, numit fond dominant, imobile ce aparţin unor proprietari diferiţi.
Caracterele juridice ale dreptului de servitute sunt următoarele:
a) este un drept real asupra lucrului altuia ;
b) este un drept real imobiliar ;
c) presupune existenţa a două imobile ce aparţin unor proprietari diferiţi ;
d) este un accesoriu al fondului căruia îi profită ;
e) servitutea este un drept perpetuu ;
f) servitutea este un drept indivizibil ;
În ceea ce priveşte clasificarea servituţilor, aceasta se realizează in funcţie de mai multe
criteria, respectiv:
După izvorul lor servituţile sunt:
a) servituţi naturale ;
b) servituţi legale ;
c) servituţi stabilite prin fapta omului ;
În raport de obiect sau conţinut servituţile sunt:
a) servituţi pozitive ;
b) servituţi negative ;
În raport de modul de executare avem :

a) servituţi continue ;
b) servituţi necontinue ;
În raport de felul de manifestare există:
a) servituţi aparente ;
b) servituţi neaparente ;
După natura fondului dominant servituţile sunt:
a) servituţi urbane ;
b) servituţi rurale ;
Din analiza dispoziţiilor legale care reglementează servituţiile naturale şi servituţiile legale,
precum şi a altor acte normative speciale rezultă că acestea, fiind deopotrivă legale, pot fi împărţite în
două categorii:
a) servituţi bilaterale sunt acele îngrădiri sau limitări legale ale dreptului de proprietate
prevăzute, în egală măsură, în folosul şi în sarcina a două imobile, fiecare fiind, în raport cu celălalt,
atât fond dominant, cât şi fond dominat.
b) servituţi unilaterale sunt cele care se stabilesc exclusiv în folosul unuia dintre imobile şi în
sarcina celuilalt, aşa încât numai unul este fond dominant, iar celălalt este fond aservit
Analiza modului în care se exercită dreptul de servitute impune cercetarea situaţiei
proprietarilor celor două fonduri.
Astfel, în ceea ce priveşte drepturile proprietarului fondului dominant, acesta are dreptul să
facă asupra fondului aservit toate lucrările necesare pentru a o folosi şi pentru a o menţine. Obligaţiile
proprietarului fondului dominant sunt:
a) proprietarul fondului dominant este obligat să suporte cheltuielile ocazionate de efectuarea
lucrărilor necesare exercitării dreptului de servitute ;
b) proprietarul fondului dominant este obligat să exercite dreptul de servitute numai în
limitele în care a fost constituit ;
Titularul unei servituţi nu poate schimba caracterul acesteia, nu o poate modifica, nu poate
schimba locul de trecere stabilit prin titlu, nu o poate utiliza în alt scop decât pentru nevoile în vederea
cărora i-a fost recunoscut acest drept.
Referitor la drepturile proprietarului fondului aservit, putem aminti că acesta:
a) poate înstrăina bunul său ori îl poate greva cu sarcini, fără însă a leza exercitarea servituţii ;
b) proprietarul fondului aservit are dreptul să pretindă despăgubiri de la proprietarul fondului
dominant ;
c) proprietarul fondului aservit are dreptul să abandoneze imobilul, lăsându-l la dispoziţia
proprietarului fondului dominant şi eliberându-se astfel de obligaţia de a face unele cheltuieli pentru
folosirea şi păstrarea servituţii, în cazul în care obligaţia fusese stabilită prin titlu; şi
d) dacă servitutea a devenit prea împovărătoare sau îl împiedică să facă unele reparaţii împovărătoare,
proprietarul fondului aservit are dreptul, în cazul servituţii de trecere, să ofere un alt loc pentru aceeaşi
întrebuinţare, proprietarului fondului dominant, fără ca acesta să poată să refuze.
Cât priveşte obligaţiile proprietarului fondului aservit, în principal, el are obligaţia negativă de a
nu face nimic de natură a îngreuna exercitarea dreptului de servitute sau a-i scădea întrebuinţarea.
Pe de altă parte, atunci când s-a obligat să efectueze lucrările necesare pentru exercitarea şi
întreţinerea servituţii, va fi ţinut să-şi execute această obligaţie, care este considerată o obligaţie
propter rem de care se poate elibera numai abandonând fondul.
Am văzut că servitutea este un drept real. Aşadar, titularul ei, proprietarul fondului dominant,
are exerciţiul acţiunii confesorii pentru apărarea dreptului său. Această acţiune poate fi introdusă
împotriva proprietarului fondului aservit şi prin ea se urmăreşte recunoaşterea dreptului de servitute.
În situaţia în care titularul dreptului de servitute este tulburat în exerciţiul dreptului său, poate
folosi şi acţiunea posesorie.
În fine, proprietarul fondului aservit se poate folosi de acţiunea negatorie de servitute pentru a
cere încetarea exercitării unei servituţi atunci când consideră că aceasta nu există ori a încetat.
Referitor la stingerea servituţilor, cauzele generale de stingere sunt acelea comune tuturor
drepturilor reale, cum ar fi: revocarea, rezoluţiunea sau anularea actului de costituire a servituţii sau a
actului în temeiul căruia a fost dobândit bunul căruia îi profita servitutea;renunţarea la exerciţiul
servituţii etc. Cauzele speciale, prevăzute de art. 636-643 C.civ. sunt :
a) imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea ;

b) confuziunea, adică dobândirea de către acelaşi proprietar a ambelor fonduri;
c) neuzul, neîntrebuinţarea sau prescripţia extinctivă.
Dreptul de superficie. Doctrina a definit superficia ca un drept ce constă în dreptul de
proprietate pe care-l are o persoană denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor
lucrări care se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia
superficiarul va avea un drept de folosinţă.
Dreptul se superficie are următoarele caractere juridice :
a) este un drept real imobiliar, dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra unui teren;
b) este un drept perpetuu ;
c) este un drept imprescriptibil ;
d) dreptul de superficie exprimă o situaţie complexă care presupune suprapunerea a două drepturi de
proprietate : dreptul de proprietate asupra terenului şi dreptul de proprietate al superficiarului asupra
construcţiilor ori lucrărilor realizate de el ori de altul pe acel teren.
În ceea ce priveşte constituirea dreptului de supeficie, în general, acesta poate lua naştere
prin următoarele modalităţi :în temeiul legii ; prin convenţia dintre proprietarul terenului şi
constructor ; prin legat ; prin uzucapiune.
Cât despre exercitarea supeficiei, de vreme ce, prin ipoteză, superficiarul este proprietarul
construcţiilor ori lucrărilor ridicate pe teren în virtutea dreptului de superficie, rezultă că el are asupra
acestora toate atributele dreptului de proprietate: posesie, folosinţă şi dispoziţie.
Asupra terenului el are un drept de folosinţă, care trebuie exercitat în conformitate cu scopul
constituirii dreptului său. El are asupra terenului stăpânirea materială şi chiar un drept de dispoziţie
materială limitat la posibilitatea de a dispune de substanţa terenului în vederea realizării
construcţiilor, plantaţiei ori lucrărilor.
Superficiarul are dreptul să înstrăineze construcţiile, plantaţiile, lucrările, aflate pe terenul
altuia, fără a avea nevoie de consimţământul proprietarului terenului.
Dreptul de superficie poate fi grevat cu sarcini reale şi este supus urmăririi silite imobiliare.
Dreptul de superficie încetează atunci când construcţia, plantaţia sau lucrările au pierit sau au
fost desfiinţate de superficiar, pentru că existenţa sa este legată de existenţa acestora.
Dacă a fost constituit prin act juridic civil, desfiinţarea actului atrage încetarea dreptului de
superficie.
El poate înceta, ca şi celelalte dezmembrăminte, în urma confuziunii.
În fine, dreptul de superficie se stinge prin exproprierea terenului pentru utilitate publică.
Dreptul de folosinţă. Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 3 din Legea fondului funciar nr. 18/
1991, modificată şi republicată, "se pot atribui, la cerere, în folosinţă agricolă, până la 5000 m2 în
echivalent arabil, de familie, personalului de specialitate din serviciile publice comunale, în perioada
cât lucrează în localitate, dacă nu are teren în proprietate în această localitate, el sau membrii familiei
din care face parte. Dreptul de proprietate asupra acestor terenuri aparţine comunei, oraşului sau
municipiului, după caz". Acest drept are următoarele caractere juridice:
a) este un drept real, opozabil erga omnes;
b) este un drept intuitu personae ;
c) este un drept inalienabil ;
d) se constituie cu titlu gratuit prin acte administrative individuale ;
Atributul folosinţei îi permite titularului să exploateze terenul în scopuri agricole, să culeagă
în proprietate fructele obţinute.
În apărarea dreptului său, titularul dreptului de folosinţă poate exercita acţiunile posesorii
împotriva terţilor dar şi împotriva proprietarului terenului. El are o acţiune reală, asemănătoare
acţiunii în revendicare prin care poate reclama terenul indiferent în mâinile cui s-ar afla.
Legea prevede cauze speciale de stingere a acestui drept, ca: pierderea calităţii de membru al
per plecarea din localitate; nerespectarea obligaţiei de a asigura cultivarea terenului şi protecţia
solului,în urma somaţiei scrise a primăriei.
Modulul XII.
MODURI DE DOBÂNDIRE A DREPTURILOR REALE
1. Convenţia
2. Tradiţiunea.
3. Accesiunea imobiliară
4. Accesiunea mobiliară
5. Uzucapiunea
6. Legea
7. Ocupaţiunea.
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Convenţia. Convenţia sau contractul este actul juridic civil bilateral, produsul manifestării de
voinţă concordantă a două părţi, care atunci când este constitutiv sau translativ de drepturi reale
interesează această materie. Potrivit dispoziţiilor art. 971 C.civ. "În contractele ce au ca
obiect translaţia proprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul
consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului, chiar când nu i s-a
făcut tradiţiunea lucrului" (s.n.).
Legea consacră, aşadar, principiul consensualismului în această materie.
De la principiul potrivit căruia transferul sau constituirea dreptului real operează în momentul
încheierii valabile a contractului, există câteva excepţii:
a) când printr-o declaraţie de voinţă expresă părţile au stabilit că transferul dreptului real va
avea loc în momentul împlinirii unui termen ori după îndeplinirea unei condiţii;
b) în situaţia în care convenţia are ca obiect bunuri viitoare, transferul dreptului real este
amânată până la data realizării acestuia; şi,
c) proprietatea bunurilor de gen se transferă la momentul predării, pentru că numai atunci se
face individualizarea bunului.
Practica demonstrează că, între modurile de dobândire a drepturilor reale, contractul ocupă un
loc important, fiind cel mai mult uzitat. Însă sub aspectul dovedirii dreptului real dobândit, el prezintă
dezavatajele categoriei modurilor de dobândire derivate din care face parte
Tradiţiunea. Tradiţiunea constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către

transmiţător dobânditorului. În condiţiile existenţei principiului potrivit căruia dreptul de proprietate
se transmite chiar în momentul încheierii contractului (art. 971 şi 1295 C.civ.), se înţelege că sfera de
aplicabilitate a tradiţiunii ca mod de dobândire a drepturilor reale este considerabil limitată. Ea este,
de regulă, numai executarea materială a trasferării proprietăţii.
Se admite că tradiţiunea este un mod de dobândire a drepturilor reale în cazul aşa-numitelor
daruri manuale şi în cazul înstrăinării titlurilor la purtător, cum sunt obligaţiunile şi acţiunile
nenominative ale societăţilor comerciale, obligaţiuni C.E.C etc.
Darul manual reprezintă o categorie specială a contractului de donaţie. Dacă potrivit
dispoziţiilor art. 813 C.civ., toate donaţiile se fac prin act autentic, prin excepţie, în cazul darului
manual singura condiţie specială ce trebuie îndeplinită este predarea, tradiţiunea reală a lucrului (de
manu ad manum) ceea ce înseamnă că avem de a face cu un contract real. Pentru că tradiţiunea
este un element esenţial al darului manual, numai bunurile mobile corporale susceptibile de predare
materială pot forma obiectul darului manual.
Accesiunea. Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin care se constituie

nemijlocit în patrimoniul titularului lucrului principal un drept de proprietate asupra unui lucru
accesoriu care se încorporează celui principal şi care, până în momentul încorporării, aparţinuse altei
persoane. Ea constă deci, în încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai
important.
După natura obiectului principal la care se referă, accesiunea se clasifică în accesiune
imobiliară şi accesiune mobiliară. La rândul său, după cum presupune ori nu intervenţia omului,
accesiunea imobiliară se subclasifică în accesiune imobiliară artificială şi accesiune imobiliară
naturală. Le vom analiza pe rând.
Accesiunea imobiliară
a. Accesiunea imobiliară naturală
Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri având proprietari diferiţi, fără
intervenţia omului. Cel puţin bunul principal este, prin ipoteză, un bun imobil prin natura sa. Codul
civil reglementează următoarele cazuri de accesiune naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele şi
prundişurile, accesiunea animalelor sălbatice şi accesiunea albiei părăsite.
Aluviunea, potrivit dispoziţiilor art. 495 C.civ. constă în "creşterile de pământ ce se fac
succesiv şi pe nesimţite la malurile fluviilor sau ale râurilor". Potrivit aceluiaşi text legal aluviunea
"este în folosul proprietarului riveran.
Potrivit art. 496 C.civ., "tot ale proprietarului riveran sunt şi pământurile lăsate de apele
curgătoare, când ele se retrag pe nesimţite de la unul din ţărmuri şi se îndreaptă spre celălalt ţărm;
proprietarul ţărmului de unde apa s-a retras profită de aluviune, fără ca proprietarul ţărmului opus să
poată reclama pământul cel pierdut".
Avulsiunea, potrivit dispoziţiilor art. 498 C.civ. constă în ruperea unei bucăţi de teren, ca
urmare a acţiunii apelor curgătoare, şi alipirea ei la un teren riveran care aparţine altui proprietar.
Potrivit art. 500 C.civ. "insulele şi prundurile care se formează pe râurile nenavigabile şi
neplutitoare sunt ale proprietarului ţărmului pe care ele s-au format; dacă insula formată trece peste
jumătatea râului, atunci fiecare proprietar riveran are dreptul de proprietate asupra părţii de insulă ce
se întinde spre el, pornind de la jumătatea râului".
Referitor la accesiunea albiei unui râu, potrivit art. 502 C.civ., dacă un fluviu sau un râu îşi
face un nou curs, părăsind vechea sa albie, aceasta se împarte între proprietarii riverani. Pentru ca ei
să dobândească astfel proprietatea, trebuie ca schimbarea cursului râului să se fi produs natural, fără
intervenţia omului.
În ceea ce priveşte acesiunea animalelor, potrivit dispoziţiilor art. 503 C.civ., animalele
sălbatice care trec pe pământul unui proprietar revin acestuia, atâta timp cât rămân pe teren, ele
devenind accesoriile fondului pe care se află.
Este necesar ca animalele sălbatice să nu fie atrase de proprietar, instalarea lor pe fond fiind
străină faptei omului.
b. Accesiunea imobiliară artificială
Spre deosebire de accesiunea naturală, accesiunea artificială presupune întotdeauna

intervenţia omului. Pe de altă parte, ea atrage întotdeauna obligaţia proprietarului care beneficiază de
ea să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.
Art. 492 reglementează în favoarea proprietarului terenului două prezumţii:
a) construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări făcute pe/în teren sunt presupuse a fi făcute
chiar de proprietarul terenului; şi,
b) aceste lucrări sunt presupuse a fi făcute pe cheltuiala lui ;
Există două cazuri de accesiune artificială :
a. Accesiunea construcţilor sau plantaţilor făcute de un proprietar pe terenul său cu materialele
altei persoane;
b. Accesiunea construcţilor sau plantaţiilor făcute de o persoană cu materialele sale pe un teren,
aflat în proprietatea altuia;
Accesiunea mobiliară. Prin accesiune mobiliară se înţelege unirea a două bunuri mobile care
aparţin unor proprietari diferiţi sau obţinerea unui bun de către o persoană, prin munca sa, folosind
materiale care aparţin altei persoane.
Codul civil reglementează trei cazuri de accesiune mobiliară: adjoncţiunea, specificaţiunea şi
amestecul (confuziunea).
Adjuncţiunea constă în unirea a două bunuri mobile, care au proprietari diferiţi, în aşa fel
încât, deşi formează un singur tot, ele pot fi despărţite şi conservate separat, fără a-şi pierde
individualitatea, aşa cum ar fi, exempli gratia, cazul inelului- piatra preţioasă şi inelul propriu-zis.
Specificaţiunea constă în confecţionarea, realizarea unui bun nou (nova species) de către o
persoană (specificator), prin munca sa, folosind sau prelucrând un material, un bun, o materie primă
aflată în proprietatea altuia.
Confuziunea sau amestecul (confusio, commixtio) este unirea a două sau mai multe bunuri
mobile având proprietari diferiţi, în aşa fel încât îşi pierd individualitatea, se topesc în bunul nou
rezultat, iar lucrurile componente nu mai pot fi recunoscute, nu se mai pot distinge unele de altele.
Este cazul a două metale topite împreună ori a două lichide amestecate.
Uzucapiunea. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este modul originar de dobândire a

proprietăţii prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru ca
urmare a unui fapt juridic complex constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi
condiţiile prevăzute de lege. Ea este, în egală măsură, un mod de dobândire şi a altor drepturi reale cu
privire la un lucru, în aceleaşi condiţii.
Uzucapiunea este reglementată în dispoziţiile art. 645 şi 1837 C.civ. Fiind un mod originar
de dobândire a dreptului de proprietate, uzucapiunea face dovada absolută a proprietăţii, uzucapantul
fiind scutit de probatio diabolica.
Pot fi uzucapate numai bunurile care se află în circuitul civil, deoarece
"imprescriptibilitatea este un corelativ necesar al inalienabilităţii". Bunurile imobile proprietate
publică sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Uzucapiunea este de două feluri:
a. Uzucapiunea de 30 de ani
Pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin posesia de 30 de ani, posesorul trebuie să
îndeplinească două condiţii (art. 1890 C.civ.):
a) să posede bunul în tot acest timp; şi,
b) posesia să fie utilă, adică neafectată de vreun viciu.
b. Uzucapiunea de 10 până la 20 de ani
Potrivit dispoziţiilor art. 1895 C.civ., "cel care câştigă cu bună-credinţă şi printr-o justă
cauză un nemişcător determinat va prescrie proprietatea aceluia prin 10 ani, dacă adevăratul proprietar
locuieşte în circumscripţia tribunalului unde se află nemişcătorul, şi prin 20 de ani dacă locuieşte afară
din acea circumscripţie". Aşadar, trebuie îndeplinite două condiţii speciale: posesia să se întemeieze
pe un just titlu şi să fie de bună- credinţă.
În ceea ce priveşte modul de calcul al uzucapiunii, prima regulă este că termenul prescripţiei
se socoteşte pe zile şi nu pe ore (art. 1887 C.civ.). Prin urmare, ziua în cursul căreia începe a se
exercita posesia (persoana are corpus şi animus) nu intră în acest calcul, adică se va ţine seama numai
de zilele întregi, nu şi de fracţiunile de zile.
A doua regulă este aceea potrivit căreia prescripţia se socoteşte dobândită la împlinirea celei
din urmă zile a termenului legal.
Întreruperea prescripţiei achizitive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia, care
constă în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei noi
prescripţii achizitive. Astfel, întreruperea şterge cu totul orice prescripţie începută înaintea sa.
Potrivit art. 1874 C.civ., suspendarea opreşte cursul prescripţiei cât durează fără însă a o
şterge pentru timpul trecut.
Termenele lungi prevăzute de lege pentru a opera prescripţia achizitivă sunt rareori împlinite
în persoana unui singur posesor. Potrivit dispoziţiilor art. 1860 C.civ., "orice posesor posterior are
facultatea, spre a opune prescripţia, să unească posesiunea sa cu posesiunea autorului"(s.n.). Rezultă
joncţiunea posesiilor adică unirea posesiei uzucapantului, adică a posesorului actual, cu intervalul de
timp cât posesia a fost exercitată de autorul său, pentru a dobândi dreptul de proprietate prin
uzucapiune.
În ceea ce priveşte efectele uzucapiunii, cel mai important efect constă în dobândirea
dreptului de proprietate. Uzucapantul va fi considerat proprietar nu din momentul împlinirii
termenului legal al prescripţiei achizitive, ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului (el sau
autorul său dacă s-a optat pentru joncţiunea posesiilor). Altfel zis, efectul uzucapiunii este retroactiv.
Beneficiarul prescripţiei achizitive poate să renunţe la efectele acesteia, însă numai după
împlinirea ei. Renunţarea la uzucapiune nu are efecte dacă acest act prejudiciază creditorii
uzucapantului sau alte persoane interesate.
Hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de

dispoziţie al instanţei de judecată cu privire la litigiul dintre părţi.
Când vorbim de dobândirea drepturilor reale prin hotărâre judecătorească nu avem în vedere
însă aceste hotărâri cu carater declarativ, ci hotărârile judecătoreşti constitutive de drepturi.
În prezent, fac parte din modul de dobândire a drepturilor reale analizat aici, hotărârile
judecătoreşti prin care se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi hotărârile
judecătoreşti prin care se suplineşte consimţământul uneia din părţi la încheierea actului translativ de
proprietate având ca obiect un imobil, dacă părţile s-au obligat în acest sens printr-un antecontract de
vânzare-cumpărare.
Legea. Enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate în art. 644-654 C.civ. a

fost criticată, printre altele, şi pentru că legea este considerată un mod separat de dobândire a
proprietăţii. S-a arătat că legea, ca atare, nu poate fi, în principiu, un mod de dobândire a proprietăţii;
ea este o consacrare a dreptului de proprietate asupra unui lucru intrat în stăpânirea unei persoane
S-a arătat că termenul lege din cuprinsul art. 645 C.civ. are înţelesul de mod de dobândire a
proprietăţii în alte cazuri decât succesiunea, convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia sau
ocupaţiunea. În concepţia Codului civil s-ar părea că domeniul de aplicare al legii ca mod de
dobândire a proprietăţii ar cuprinde: dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă; dobândirea
coproprietăţii zidului comun; dobândirea mobilelor prin posesia de bună-credinţă şi dobândirea
tezaurului.
Ocupaţiunea. Potrivit art. 645 C.civ., proprietatea se mai dobândeşte ... şi prin ocupaţiune".
Ocupaţiunea constă şi astăzi în dobândirea dreptului de proprietate prin luarea în posesia a unui bun
care nu aparţine nimănui.
În condiţiile în care art. 477 şi 646 C.civ. dispun că toate bunurile vacante şi fără stăpân,
precum şi cele ale persoanelor care nu au moştenitori sau ale căror moştenitori nu le-au acceptat se
cuvin statului, iar prin legii speciale a fost reglementată situaţia juridică a bunurilor de orice fel fără
moştenitori sau fără stăpâni, aplicabilitatea ocupaţiunii ca mod de dobândire a proprietăţii este foarte
redusă.
Pot fi dobândite prin ocupaţiune următoarele categorii de bunuri :
a) lucrurile comune, precum energia solară;
b) bunurile părăsite voluntar de către proprietar ;
c) peştele ori vânatul capturat cu respectarea
legislaţiei speciale în materie ;
Modulul XIII.
SISTEMELE DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ
1. Consideraţii introductive.
2. Sistemul actual al cărtilor funciare
3. Organizarea evidenţei
4. Înscrierile în cartea funciară
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Consideraţii introductive. Publicitatea drepturilor reale imobiliare desemnează totalitatea

mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se evidenţiază situaţia materială şi juridică a
imobilelor, în mod public, pentru a ocroti securitatea statică şi securitatea dinamică a circuitului civil
referitor la asemenea bunuri.
Tradiţional, au existat două sisteme de publicitate imobiliară principale şi două sisteme
intermediare.
În prezent, Legea nr. 7/1996, republicată în M.O. nr. 201 din 03.03.2006 reglementează un
sistem unic de publicitate imobiliară pentru întrega ţară.
Sistemul actual al cărtilor funciare reglementat prin Legea nr. . 7/1996, republicată.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată, întrega publicitate funciară
va fi realizată pe baza cadastrului general, ca sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică prin care se realizează ,, identificarea, descrierea şi înregistrarea în documentele
cadastrale a imobilelor prin natura lor, măsurarea şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri
cadastrale, precum şi stocarea datelor pe suporturi informatice; identificarea şi înregistrarea tuturor
proprietarilor şi a altor deţinători legali de imobile, în vederea înscrierii în cartea funciară cu caracter
definitiv; furnizarea datelor necesare sistemului de impozite şi taxe pentru stabilirea corectă a
obligaţiilor fiscale ale contribuabililor, solicitate de organismele abilitate’’.
Dispoziţiile legii se completează cu cele ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a
birourilor de carte funciară şi cu Ordinul nr. 1330/C/25.06.1999 privitor la înfiinţarea cărţilor funciare
cu caracter definitiv.
În ceea ce priveşte funcţiile cadastrului general,acestea sunt următoarele:
a. Funcţia tehnică se realizează prin determinarea, pe bază de măsurători, a poziţiei, a
configuraţiei şi a mărimii suprafeţei terenurilor, pe destinaţii, pe categorii de folosinţă şi pe
proprietari, precum şi ale construcţiilor;
b. Funcţia economică priveşte evidenţierea elementelor tehnice necesare pe baza cărora să
poată fi stabilită valoarea de impozitare a imobilelor şi calcularea impozitelor asupra veniturilor
realizate din tranzaţii imobiliare;
c. Funcţia juridică se realizează prin identificarea proprietarului pe baza actelor de proprietate
şi prin înscrierea în cartea funciară;
Documentele tehnice principale ale cadastrului general sunt:registrul cadastral al imobilelor;
indexul alfabetic al proprietarilor; registrul cadastral al proprietarilor; planul cadastral şi anexele la
partea I a cărţii funciare.
Organizarea evidenţei. Publicitatea imobiliară care porneşte de la sistemul de evidenţă

funciară întemeiat pe cadastrul general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi a faptelor
juridice referitoare la imobilele din acelasi teritoriu administrativ şi se realizeaza de către oficiile
teritoriale pentru imobilele situate în raza teriotorială a acestora.
Cartea funciară este un registru public în care sunt evidenţiate situaţia materială şi situaţia
juridică a imobilelor prin înscrierea tuturor actelor şi a faptelor juridice referitoare la aceste bunuri.
Principiile sistemului de publicitate al cărţilor funciare sunt : principiul publicităţii integrale a
drepturilor reale; principiul relativităţii înscrierii ; principiul legalităţii ; principiul priorităţii şi
principiul forţei probante a înscrisurilor de drepturi reale.
Înscrierile în cartea funciară. Înscrierile în cartea funciară sunt de trei feluri: întabulare,
înscrierea provizorie şi notarea.
Întabularea are ca obiect înscrierea definitivă a drepturilor reale. Întabularea este înscrierea
prin care transmiterea, constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar devin
opozabile faţă de terţi, de la data înregistrării cererii de înscriere.
Înscrierea provizorie se efectuează numai sub condiţia justificării ei. Se face, în principal, în
cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie suspensivă sau dacă hotărârea judecătorească pe
care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă Ea devine opozabilă terţilor numai sub condiţia şi
în măsura justificării.
Notarea se face în scop de informare şi supune publicităţii actele şi faptele juridice privitoare
la drepturile personale, la starea şi capacitatea persoanelor, la acţiunile în justiţie în legătură cu
imobilele înscrise în cartea funciară. Sunt situaţii supuse notării: minoritatea sau punerea sub
interdicţie a titularului dreptului real, instituirea curatelei în privinţa lui, acţiuni în justiţie privitoare la
dreptul înscris în cartea funciară şi altele.
Modulul XIV.
ACŢIUNILE DE CARTE FUNCIARĂ
1. Acţiunea în prestaţie tabulară
2. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
2000
Acţiunile reglementate de Legea nr. 7/1996 republicată. Legea nr. 7/1996 republicată
reglementează două acţiuni în justiţie cu privire la înscrierile în cartea funciară:
a) acţiunea în prestaţie tabulară; şi,
b) acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.
Acţiunea în prestaţie tabulară ( art. 27-28 din Legea nr. 7/1996 republicată). Acţiunea în
prestaţie tabulară a fost definită ca fiind acţiunea prin care cel în favoarea căruia s-a transmis sau
constituit prin act juridic un drept real imobiliar solicită instanţei obligarea pârâtului, care a consimţit
la constituirea sau strămutarea acelui drept, să-i predea înscrisul necesar pentru a putea cere şi obţine
înscrierea, dacă este singurul exemplar doveditor, iar în caz contrar, să dispună înscrierea în cartea
funciară.
Acţiunea poate fi îndreptată şi împotriva unui terţ dobânditor înscris în cartea funciară,dacă
sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii( art. 27. Alin. 5) :
- actul juridic în baza căruia se solicită prestaţia tabulară să fie încheiat anterior celui în baza
căruia a fost înscris dreptul terţului în cartea funciară ;
- terţul să fi dobândit imobilul cu titlu gratuit sau, dacă l-a dobândit cu titlu oneros, să fie de
rea-credinţă ;
Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în

cartea funciară reglementată de art. 33-37 din Legea nr. 7/1996 republicată, are ca obiect înlăturarea
neconcordanţelor care pot exista între înscrierile în cartea funciară şi situaţia juridică reală a
imobilului.
Acţiunea poate fi introdusă dacă printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă s-a
constatat că :
a) înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a efectuat înscrierea nu a fost valabil ;
b) dreptul înscris a fost calificat greşit;
c) nu mai sunt întrunite condiţiile de existenţă a dreptului înscris sau au încetat efectele
actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea ;
d) înscrierea în cartea funciară nu mai este în concordanţă cu situaţia reală actuală a
imobilului;
Acţiunea în rectificare este imprescriptibilă, sub rezerva prescripţiei acţiunii de fond, atunci
când este introdusă împotriva dobânditorului nemijlocit sau împotriva terţului dobânditor de rea-
credinţă.
Pe de altă parte, acţiunea în rectificare se prescrie într-un termen de 10 ani atunci când este
introdusă împotriva terţelor persoane care au dobândit cu bună-credinţă un drept real cu titlu gratuit,
cu excepţia cazurilor în care dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris înainte.
În fine, acţiunea în rectificare se prescrie în termen de 3 ani faţă de terţii care şi-au înscris un
drept real dobândit cu bună-credinţă prin act juridic cu titlu oneros, cu excepţia cazurilor în care
dreptul material la acţiunea în fond nu s-a prescris înainte.
Acţiunea în rectificarea notărilor, adică a acelor înscrieri care au ca obiect menţionarea în

cartea funciară a unor drepturi personale, fapte sau raporturi juridice strâns legate de drepturile
tabulare şi de titularii lor, litigiilor referitoare la drepturile tabulare, pentru a le face opozabile terţilor
sau a le aduce la cunoştiinţa acestora este imprescriptibilă.

Drept Civil Drepturi Reale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil Drepturi Reale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UCV/FDSA – Material didactic pentru FR protejat prin Legea nr.

Universitatea din Craiova

Prof. univ. dr. Sevastian Cercel

Nume: Sevastian Cercel Numele cursului: Drept civil. Drepturi reale

II. Suport curs

Caracterele juridice ale patrimoniului. Caracterele juridice ale patrimoniului sunt

IV. Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii

Funcţiile patrimoniului. Patrimoniul îndeplineşte următoarele

Drepturile patrimoniale. Consideraţii generale. În funcţie de opozabilitatea lor drepturile

II. Viciul violenţei

III. Viciul clandestinităţii

IV. Viciul echivocului

Prezumţia de proprietate. După cum am arătat, posesia creează o aparenţă a dreptului,

Posesorul de bună-credinţă dobândeşte în proprietate fructele bunului stăpânit. Dacă

Acţiunea posesorie generală (în complângere).

Conţinutul juridic al dreptului de proprietate. Conţinutul dreptului de proprietate este dat de

Clasificări în materia dreptului de proprietate. În funcţie de regimul juridic, dreptul de

Consideraţii generale. Dreptul de proprietate publică este reglementat de Constituţia

Obiectul dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică are ca obiect

Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică. Potrivit dispoziţiilor art. 7 din

I. Dobândirea proprietăţii publice "pe cale naturală"

Legea nu explică în ce constă acest mod de dobândire a proprietăţii publice. Printr-o

II. Dobândirea proprietăţii publice prin achiziţii publice

4. Măsuri premergătoare exproprierii

În etapa premergătoare exproprierii, expropriatorul întocmeşte planul imobilelor propuse spre

Moduri de încetare a dreptului de proprietate publică. Dreptul de proprietate publică

Consideraţii generale. Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept

Închirierea bunurilor proprietate publică. Posibilitatea închirierii bunurilor din

Consideraţii generale. Dreptul de prioprietate privată este reglementat atât de Constitutie (

Titularii dreptului de proprietate privată. Proprietatea privată poate aparţine oricărei

Consideraţii introductive. De regulă, dreptul de proprietate se prezintă pur şi simplu,

Proprietatea anulabilă. Este întâlnită în situaţia în care dreptul de proprietate asupra

Proprietatea comună. Proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate

a. Coproprietatea obişnuită sau temporară

b. Coproprietatea forţată şi perpetuă

2. Proprietatea comună în devălmăşie. Dreptul de proprietate în devălmăşie se caracterizează prin

Consideraţii generale. Mijloacele juridice directe sau specifice de apărare a dreptului de

Consideraţii generale. Dezmembrămintele dreptului de proprietate sunt acele drepturi reale

În raport de modul de executare avem :

a) imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea ;

Tradiţiunea. Tradiţiunea constă în predarea sau remiterea materială a bunului de către

Accesiunea. Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin care se constituie

b. Accesiunea imobiliară artificială

Spre deosebire de accesiunea naturală, accesiunea artificială presupune întotdeauna

Uzucapiunea. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este modul originar de dobândire a

Hotărârea judecătorească. Hotărârea judecătorească este actul final al judecăţii, actul de

Legea. Enumerarea modurilor de dobândire a dreptului de proprietate în art. 644-654 C.civ. a

Consideraţii introductive. Publicitatea drepturilor reale imobiliare desemnează totalitatea

Organizarea evidenţei. Publicitatea imobiliară care porneşte de la sistemul de evidenţă

Acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară. Acţiunea în rectificarea înscrierilor în

Acţiunea în rectificarea notărilor, adică a acelor înscrieri care au ca obiect menţionarea în

S-ar putea să vă placă și