Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul IV

Craiova

1
I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Ion Turculeanu Numele cursului: Drept civil. Succesiuni

Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C4.7, Craiova, Dolj Codul cursului: D16 DRFRL767
Facultatea de Drept An, semestru: An IV Sem. I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351-177.100 Pagina web a cursului: http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-
Fax: 0351-177.100 online.html
E-mail: ionturculeanu@yahoo.ca Tutore: Vasilică Cătălin Băncioi
Consultaţii: Luni 14-16 E-mail tutore: drept@central.ucv.ro
Consultaţii: Luni 12-14

Introducere
Cursul de „Drept civil. Succesiuni” se predă în semestrul I, anul IV, la Specializarea Drept, și
are ca scop informarea studenţilor cu privire la caracterele juridice şi condiţiile de valabilitate a
succesiunilor reglementate în legislaţia noastră.

Obiective
Asimilarea, în principal prin înţelegerea interacţiunii lor, a principiilor, regulilor şi
conceptelor fundamentale instituţiei succesiunilor
Urmărirea cursului procesului civil în toate gradele de jurisdicţie, în primă instanţă, în căile de
atac ordinare şi extraordinare.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Această materie constituie un important instrument de lucru pentru viitorii practicieni ai
dreptului, în aplicarea prevederilor legii şi soluţionarea speţelor supuse judecăţii. Cursul
prezintă evolutiv orientările doctrinare din ţară şi străinătate, în special din doctrina şi
jurisprudenţa franceză, în materia succesiunilor. Prin valorificarea cunoştinţelor de drept civil
acumulate în anii anteriori şi aprofundarea informaţiilor acestei discipline, studenţii vor avea
posibilitatea de a redacta diferite acte de succesiune, dobândind astfel deprinderile necesare
pentru viitoarea carieră juridică.

2
Suport curs

INTRODUCERE ÎN STUDIUL MATERIEI SUCCESIUNILOR

Despre moştenire în general

Preliminarii: Dreptul nostru civil reglementează aproape întreaga viaţă a omului în aspectele sale mai
importante, aspecte care privesc persoana fizică, ca subiect de drepturi civile, încă înainte de naştere şi
până la moarte, ba chiar şi în privinţa consecinţelor acestui eveniment. Lăsământul succesoral se
înscrie între cele mai importante consecinţe juridice ale acestui ultim eveniment juridic.
Omul, de-a lungul întregii sale vieţi, tinde să adune şi să-şi constituie un patrimoniu. După
moarte, acest patrimoniu va fi transmis către cei ce sunt îndreptăţiţi să-l primească. Aceştia sunt, de
regulă, părinţii, soţii, copiii şi alte rude. Apare, astfel, ideea solidarităţii între rude, adică fiecare
persoană va fi moştenită de către ai săi sau de persoane desemnate de testator în cazul moştenirii
testamentare, transmiterea patrimoniului prin moştenirea reglementată de lege fiind un efect al
raporturilor de familie. Din acest punct de vedere, potrivit art. 557 N.C.C. moştenirea reprezintă unul
din modurile originale de dobândire a dreptului de proprietate.

Termeni: În locul noţiunii de moştenire, în numeroase situaţii este utilizat termenul de succesiune.
Un exemplu în acest sens, îl constituie majoritatea doctrinei care preferă să utilizeze termenul de
succesiune.

Conținut: Din dispozițiile art. 557 N.C.C. ar rezulta că succesiunea constituie un mod de dobandire a
proprietății, deoarece prin ea se transmite un patrimoniu, o fracțiune dintr-un patrimoniu sau anumite
bunuri individual determinate din patrimonial respective, deci moștenirea are, de regulă, ca obiect, un
patrimoniu.În acest sens, dreptul de proprietate a fost definit in leteratura de specialitate ca fiind ,,
principalul drept real, prototipul acestora, drept care conferă titularului său atributele – posesiune,
folosință ( exercitate in mod exclusive si perpetuu ) și dispoziție juridical – asupra lucrului la care se
referă, cu luarea în considerare a naturii și destinației acestuia și cu respectarea condițiilor și limitelor
ce rezultă din lege”.

Etimologie: Din punct de vedere etimologic cuvântul "succesiune" îşi are originea în limba latină, în
cuvântul "succesio- succesionis" care poate fi tradus prin "înlocuire", "urmare", dar şi "succesiunea
lucrurilor".

Sensuri: Termenul „succesiune” are două sensuri:

1. lato sensu, prin succesiune se înțelege orice transmisiune juridică a unor bunuri indiferent dacă
acestea sunt mobile sau imobile, corporale sau incorporale. În acest caz succesiune se înțelege
continuarea, ca titular de drept „nu numai pentru cauză de moarte, dar și transmisiunea între vii
(de exemplu, donatarul succede donatorului, etc)”.
2. stricto sensu, termenul de „succesiune” are două înțelesuri:

a) în primul rând, prin succesiune se înțelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice
decedată către una sau mai multe persoane în ființă. Astfel, „se poate spune că o persoană succedă
alteia sau o moștenește”;
b) în al doilea rând, prin succesiune se înțelege obiectul moștenirii, adică totalitatea drepturilor și
obligațiunilor patrimoniale.
În lucrare ne vom referi la termenul de succesiune potrivit sctricto sensu.

3
De cujus: Persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite pe cale de succesiune se numeşte şi de
cujus, prescurtarea formulei romane "is de cujus succesionis agitur" - cel despre a cărui succesiune
este vorba.

Denumire: Persoanele care dobândesc prin moştenire unele părţi din patrimoniul moştenirii poartă
denumirea generică de moştenitori, succesori, erezi, coerezi.
În cazul în care este vorba de moşteniri testamentare, moştenitorii se mai numesc şi legatari.

Felurile moştenitorilor: Moştenitorii, după felul succesiunii, pot fi:

 universali;
 cu titlu universal;
 cu titlu particular.

Moştenitorii universali sunt moştenitorii care dobândesc totalitatea drepturilor patrimoniale care au
aparţinut celui care lasă moştenirea.
Moştenitorii cu titlu universal sunt moştenitorii care dobândesc o fracţiune din totalitatea drepturilor
patrimoniale care au aparţinut celui care lasă moştenirea, adică o fracţiune din patrimoniul succesoral.
Legatarii cu titlu particular sunt legatarii ce dobândesc drepturi numai asupra unor anumite bunuri
care au aparțtinut celui ce lasă moștenire.
În toate aceste cazuri însă, un moştenitor nu poate să preia mai multe drepturi decât a avut de cujus.
Acest lucru rezultă din vechiul adagiu roman ridicat la rang de principiu: "nemo plus juris ad alium
transferre potest, quam ipse habet". ("nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el
însuşi").
Înainte de a accepta o succesiune, cel care este chemat la moştenire se numeşte succesibil, iar după
ce a acceptat moştenirea, persoana respectivă poartă denumirea de succesor. Regulile ce guvernează
instituţia moştenirii se aplică numai morţii unor persoane fizice, nu şi în cazul încetării existenţei unor
persoane juridice.

Temeiul dreptului la moștenire: Problema temeiului dreptului la moștenire a fost rezolvată în mod
diferit astfel:
1. Marii autori de drept civil dinainte de Revoluția franceză de la 1789 susțineau că
moștenirea își are temeiul în dreptul natural, ea fiind rațiunea naturală care guvernează
toți oamenii;
2. Marii autori de drept civil care au redactat actualul Cod civil francez au sustinut că
moștenirea își are temeiul în dreptul pozitiv al fiecărei țări, aceasta constituind o creație a
legii, fără nici o altă rădăcină, în afară de lege.
Aceste opinii diferite au dus până la urmă la împărțirea succesiunii în două:
• succesiunea legală;
• succesiunea testamentară.
Succesiunea legală își are temeiul în dreptul natural care are la bază patru idei:
1. ideea obligației morale, obligație pe care de cujus o avea față de familie și față de o
anumită categorie de moștenitori, moștenitorii rezervatari, pentru a le asigura cele
necesare traiului, aceștia fiind continuatorii persoanei defunctului;
2. ideea afecțiunii prezumate. S-a prezumat că defunctul fată de persoana care îl moșteneste
trebuie să aibă o anumită afecțiune, afecțiune care se îndreaptă în special asupra
mostenitorilor rezervatari, Din această cauză întotdeauna la moștenire vin rudele cele mai
apropiate, presupunându-se că defunctul avea o afecțiune mai mare față de ele;
3. ideea de „heredes sui” adică de a a lua înapoi ceea ce-i aparține prin contribuție Ia
constituirea patrimoniului familial;
4. ideea de consolidare a familiei prin conservarea bunurilor moștenite.

Patrimoniu: Patrimoniul lui de cujus nu-şi pierde prin moartea acestuia caracterul de universalitate
juridică, transmiţându-se ca atare către cel sau cei care prin voinţa testatorului sau puterea legii sunt
chemaţi să-l moştenească.
Concluzie: Prin moştenire se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedată către
una sau mai multe persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice).
4
Istoric

Comuna primitivă: Dreptul la moștenire își are originea încă din comuna primitivă, atunci când
caracterul cu totul rudimentar al uneltelor i-a constrâns pe oameni să se unească pentru a înfrunta
forțele naturii și animalele sălbatice, și pentru a-și procura cele necesare pentru a putea supraviețuirii.
În această perioadă, proprietatea privată nu exista încă, era numai o stăpânire personală, de fapt,
asupra uneltelor de vânat și de pescuit, precum și asupra uneltelor agricole (care aparțineau
bărbatului) și asupra uneltelor de uz casnic (care apartineau femeii). La moartea bărbatului sau a
femeii, uneltele se cuveneau gintii, dar datorită valorii lor foarte mici, se împărțeau între rudele cele
mai apropiate în linie maternă a celui decedat (în cazul ginții matriarhale) sau între rudele după tată
ale celui decedat (în cazul ginții patriarhale). Moștenirea a început să se dezvolte o dată cu ivirea
familiei monogame; casa, gospodăria casnică, animalele domestice, trecând în proprietatea familiei
mari patriarhale, și, apoi, în proprietatea familiei mici, monogame. Drepturile familiei asupra casei,
gospodăriei casnice, sclavilor, animalelor domestice erau exercitate de șeful familiei — bărbatul.
Odată cu moartea acestuia era înlocuit cu un alt șef care exercita toate drepturile ce apartineau
familiei. Astfel, moștenirea avea ca obiect transmiterea exercițiului drepturilor asupra bunurilor ce
aparțineau familiei, de la un șef de familie la altul, și nu transmisiunea unei universalități de drepturi
și obligații, de la un titular de patrimoniu la altul.
Odată cu trecerea timpului, începe să dispară progresiv proprietatea grupului familial, fiind
înlocuită, în cadrul unei economii bazate pe schimbul de mărfuri cu proprietatea individuală. Astfel,
șeful familiei, care la început era un reprezentant al grupului, devine stăpânul unic, deplin și
necontrolat al averii familiei, al muncii și al persoanei, atât a soției sau soțiilor sale, cât si a copiilor
săi.
Așadar, într-o societate bazată pe proprietatea privată, dreptul de proprietate nu se putea stinge la
moartea proprietarului deoarece, pentru a satisface nevoile economice ale populației dreptul de
proprietate individuală asupra mijloacelor de producție nu putea rămâne îngrădit de timpul scurt al
trecătoarei vieți omenești, ci, dimpotrivă trebuia prelungit dincolo de moartea proprietarului,
să devină perpetuu, trecând asupra moștenitorilor.
Pe măsură ce se destrăma proprietatea familială de grup i se recunoaște, treptat,
proprietarului, și dreptul de a dispune de drepturile sale pentru timpul cât nu va mai fi.

Mostenirea în Egiptul antic: în Egiptul antic, moștenirea se împărțea în mod egal fii și fiice,
fiul mai mare luând ceva mai mult, și trebuind, în schimb să se ocupe de funeraliile tatălui.
Succesiunea testamentară apare mai târziu, în epoca nouă, fiind introdusă de greci și romani.

Moștenirea în dreptul babilonian: În dreptul babilonian, moștenirea se împărțea după

numărul copiilor. În cazul fetelor, acestea erau excluse de la moștenire în cazul în care
primiseră dotă, iar în caz contrar primeau o parte virilă din averea mobiliară a tatălui, dar nu
în deplină proprietate, ci numai în folosință, sau frații se obligau să o doteze. În cazul în care
o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, fii soțiilor sale succesive veneau la moștenire în
mod egal. Dacă unul din moștenitori era minor, dreptul său la moștenire era mai mare, luând
din moștenire, peste partea sa succesorală anumite bunuri mobile, în calitate de terhatum în
vederea căsătoriei pe care o va contracta ulterior.
Dreptul babilonian cunoștea numai succesiunea legală, nu si succesiunea testamentară.
Bunurile familiale formau un bloc inalienabil pe care tatăl, la moartea sa, trebuia să-l
transmită intact succesorilor. O dată cu adoptarea Codului lui Hamurabi, această situație s-a
schimbat, tatăl putând avantaja pe unii succesibili încă din timpul vieții, constituind în
favoarea lor donationes inter vivos.

Moștenirea în vechiul drept evreiesc: Dreptul succesoral evreiesc prezenta anumite

trăsături care decurgeau din caracterul familiei pafriarhale ce se consolidase definitiv încă
înainte de epoca întăririi statului.
La mostenire veneau numai fiii, iar mai târziu și fiicele. În cazul în care defunctul nu avea
copii moștenirea era culeasă de părinții săi, iar dacă și aceștia erau predecedați, de frații săi.
5
 De regulă, fiul mai mare avea o parte dublă față de ceilalți moștenitori, cu motivația ca
pftimoniul familiei să nu se destrame complet.
Cu timpul, s-a admis și dreptul de succesiune reciproc înfre mamă și fii și de asemenea între
soți.
La rândul lui, testamentul nu a avut o importanță prea mare, prin el testatorul nu-și putea
lăsa averea decât tot moștenitorilor legali, însă o putea împărți în alte cote decât cele stabilite
în mod expres de lege.

Moștenirea în vechiul drept indian: în vechiul drept indian, la început, moștenirea era
bazată pe dreptul primului născut. Legea lui Manu dispunea că fiul cel mai mare putea lua
singur întreaga avere părintească, iar ceilalți trebuiau să trăiască sub tutela sa, asa cum au trăit
și sub tutela tatălui. Mai târziu, s-a acordat un drept de succesiune si celorlalți fii, dar cel mai
în vârstă obținea o cotă mai mare și mai bună din punct de vedere calitativ.
Soția nu avea nici un drept la succesiunea soțului, dar fiul adoptiv avea aceleași drepturi
succesorale ca și fiul legitim.
Totodată, dobândirea moștenirii obliga la anumite ritualuri și sacrificii religioase pentru
pomenirea celui mort.

Moștenirea în dreptul Greciei antice: Potrivit dreptului grec, la moștenirea tatălui veneau
numai fiii. Numai în cazul în care nu existau fii, veneau la succesiune fiicele. Moștenirea se
împărțea în mod egal între fii.
Conform legilor lui Solon, pe de o parte, testament nu se putea face decât în cazul în care
nu existau moștenitori legali, iar, pe de altă parte, nu puteau face testamente femeile, minorii,
nebunii.
În cazul în care nu existau moștenitori masculini, ci numai o fiică sau mai multe, tatăl putea
face un testament în care să arate cum se va împărți moștenirea precum și care sunt obligațiile
fiicei care va primi moștenirea.

Moștenirea în dreptul cutumiar român: Atunci când oamenii erau împărțiți în obști sătești,
acestea exercitau un drept de stăpânire superioară (dominium eminens) asupra întregului
teritoriu pe care se întindea până la hotarul obștii. Acest teritoriu se afla în stăpânirea
devălmașă a tuturor membrilor obștii, excepție de la această regulă făcând-o următoarele
bunuri: casele, terenurile proprietate individuală, delnițele (în Țara Românească), jirebii (în
Moldova). Toate aceste bunuri, ce se aflau în stăpânirea unei familii sub conducerea tatălui,
rămâneau la moartea acestuia în stpânirea copiilor. Este vorba de o stăpânire indiviză, fără a
se pune problema deschiderii succesiunii tatălui decedat în sensul propriu al termenului.
Astfel, copiii, pe măsură ce deveneau maturi, defrișau noi terenuri din cadrul obștii, folosind
astfel toate suprafețele rămase în devălmășie.
Dreptul succesoral începe să apară din momentul în care familia și-a restrâns sensul,
referindu-se numai la părinți și la copiii neajunși la maturitate, atunci când a început să scadă
treptat suprafața patrimoniului devălmaș până la dispariție. Așadar, noile gospodării nu
puteau fi întemeiate decât prin înzestrări făcute copiilor de către tatăl de familie, din fondul
comun al colectivului familial.
Astfel, obiceiul era ca părțile atribuite copiilor să fie de aceeași mărime pentru a nu apărea
neînțelegeri, iar copiii se ajutau între ei la construirea caselor În care se instalau. De
asemenea, ultimul copil rămânea în casa bătrânească pentru a-i îngriji pe bătrâni și a-i
înmormânta. Din această cauză și pentru că el contribuia și la construirea caselor celorlalți
frați, de regulă, copilul cel mai mic era cel căruia i se recunoștea privilegiul ultimogeniturii
masculine.
Pentru ca moștenitorul să poată moșteni, trebuia să fie demn, în caz de cujus putea să-i

6
 dezmoștenească și pe cei mai apropiați coerezi. Moștenirea se deschidea după ce persoanele
îndrituite de a accepta își dovedeau calitatea de moștenitor. Această dovadă se făcea cu
ajutorul martorilor întrucât lipsea un sistem organizat al actelor civile. Cei chemați la
moștenire beneficiau de un drept de opțiune, putând fie să accepte moștenirea, fie s-o
repudieze în cazul în care era insolvabilă. In situația în căre erau mai mulți moștenitori puteau
să rămână în stare de indiviziune, iar dacă doreau să iasă din indiviziune puteau să-și împartă
bunurile pe cale amiabilă (printr-o învoială), iar dacă nu se înțelegeau, se puteau adresa
instanțelor judiciare pentru a le fi rezolvate neînțelegerile.

Moștenirea în vechiul drept românesc: Transmisiunea bunurilor succesorale se făcea fie pe

cale legală, fie pe cale testamentară.
În cadrul moștenirii legale, copiii legitimi și adoptivi (atât băieții cât și fetele) aveau o
vocație succesorală egală asupra bunurilor de baștină (ocine, dedine) sau care au fost
cumpărate de părinții lor decedați. Copiii naturali veneau numai la moștenirea mamei lor.
Copilul vitreg avea aceleași drepturi de moștenire ca și cel legiuit, dar numai la succesiunea
părintelui bun, nu și la moștenirea soțului acestuia.
De la împărțirea egală a moștenirii pământului fete și băieți se constată în Țara Românească
o influență a privilegiului masculinității, păstrat și în statutele țării Făgărașului. Cu toate
acestea, țăranii au evitat îndepărtarea fetelor de la moștenirea pământului prin procedura.
înfrățirii care, în mod simbolic, considera fetele ca fiind băieti.
Legea țării recunoștea și soțului supraviețuitor un drept de moștenire în concurs cu copiii.
Astfel, în cadrul moștenirii legale existau următoarele clase de moștenitori:
1. moștenitorii legitimi, respectiv descendenți, ascendenți și colaterali;
2. copilul din afara căsătoriei, în raport cu succesiunea mamei și a rudelor ei;
3. înfiatul față de averea părintelui sufletesc;
4. soțul supraviețuitor și văduva săracă;
5. autoritatea de stat (domnul, fiscul, etc.).
O excepție de la regula pofrivit căreia moștenirea se deschidea prin moartea unei persoane o constituia
cel ce se dedica vieții monahale care mai putea dispune de avere numai până în momentul intrării lui
în ordinul monahal.

Dreptul roman: Moștenirea legală se mai numea și ab intestat, fiind reglementată de Legea celor XII
Table. Astfel, conform acestei legi existau următoarele categorii de mostenitori:

1. Sui heredes — sunt cei care la moartea lui pater familias deveneau independenți (sui iuris): fiii, fiicele,
soția căsătorită cu manus, precum și nepoții ai căror părinți decedați rămăseseră până în momentul
decesului în puterea șefului familiei.
Aceștia veneau la moștenire cu prioritate față de toate celelalte clase de moștenitori, purtând denumirea
de heredes sui (cei care se moștenesc pe ei înșiși) întrucât, în timpul vieții șefului de fałnilie, au colaborat
cu acesta la alcătuirea averii familiei. Asffel, moștenitori dobândeau practic o avere pe care o făuriseră în
comun cu cel pe îl moșteneau.
Din cadrul acestei categorii mai făceau parte și adoptatul și adrogatul, cu toate că nu erau rude de sânge
cu defunctul.
Așadar, apartenența la grupul familial și respectiv dreptul la moștenire rezultă din asanumita rudenie
agnatică și nu din rudenia de sânge. Acest lucru făcea ca descendenții care nu se mai aflau sub puterea
șefului familiei (erau emancipați sau dați în adopție) nu veneau la succesiunea tatălui lor natural, legătura
de rudenie civilă cu pater familias fiind desfăcută prin emancipare sau adopție. Aceeași era situația și în
cazul sotiei căsătorite fără manus.
În cadrul acestei clase, moștenirea se împărțea pe capete, dacă toți moștenitorii erau de gradul I. Spre
exemplu, dacă defunctul lăsa doi fii, fiecare dintre aceștia primea câte 1/2 din moștenire. Dacă
moștenitorii erau de grade diferite succesiunea se împărțea pe tulpini, nepoții de fii venind la moștenire

7
 prin reprezentarea succesorală. Astfel, dacă defunctul lasă un fiu și doi nepoți născuți dintr-un alt fiu care
era predecedat (a decedat înaintea lui de cujus) patrimoniul se împărțea în două: o jumătate o lua fiul în
viață iar cealaltă jumătate era culeasă de cei doi nepoți care o împărțeau în mod egal, care luau astfel ceea
ce s-ar fi cuvenit tatălui lor, dacă ar mai fi până în momentul morții șefului de familie.

2. Agnatus proximus — veneau la moștenire atunci când nu existau moștenitori heredes sui. Aceștia erau
moștenitorii colaterali, respectiv frați, veri, nepoții de frate sau de văr. În situația în care nu existau agnați
apropiați, cei mai îndepărtați agnați veneau la moștenire în calitate de agnatus proximus. Exemplu: dacă
existau frați, aceștia veneau la moștenire ca fiind cele mai apropiate rude civile, iar în lipsa acestora verii
erau considerați agnatus proximus. Dacă, însă, cel mai apropiat agnat refuza moștenirea, nu moștenea
agnatul următor deoarece în acest sistem colateralii nu veneau la moștenire prin reprezentare.
3. Gentiles — veneau la moștenire în lipsa celorlalte două clase, moștenirea revenindu-le în bloc. În fapt, nu
era vorba de un adevărat drept de moștenire, ci de reîntoarcerea unui patrimoniu privat la comunitatea
gentilică din care inițial a derivat.

Sistemul dreptului pretorian: Cu timpul, sistemul Legii celor XII Table nu mai corespundea noilor tendințe
ce au apărut în privința organizării familiei, astfel că pretorul a intervenit, ocrotind rudele de sânge și
consolidând raporturile dintre soți în cadrul căsătoriei fără manus. Această nouă reglementare a fost
cunoscută sub numele de bonorum possessio și stabilea următoarele clase de moștenitori:

1. Bonorum possessio unde liberi — cuprindea descendenții defunctului, respectiv atât sui heredes, cât și
cei care au pierdut drepturile succesorale după dreptul civil prinfr-o capitis deminutio (exemplu: fiul
emancipat și descendenții săi). În ceea ce privește descendenții dați spre adopție, le recunoștea și acestora
dreptul la moștenire dar sub condiția ca aceștia să nu se mai găsească în familia adoptivă;
2. Bonorum possessio unde legitimi — respectiv agnații și gentilii. Spre deosebire de dreptul civil, în
situația în care unul dintre agnați repudia moștenirea, aceasta nu devenea vacantă, ci era culeasă de
următoarea categorie de moștenitori pretorieni;
3. Bonorum possessio unde cognate — este vorba despre rudele de sânge ale defunctului care nu sunt în
același timp și agnați (exemplu: cazul copiilor față de mama lor în cazul căsătoriei fără manus). Așadar,
un agnat, oricât de îndepărtat ar fi fost, îi înlătura de la moștenire pe cognați. Aceștia din urmă veneau la
moștenire până la al șaselea și uneori până la al șaptelea grad de rudenie;
4. Bonorum possessio unde vir et uxor — cuprindea soții căsătoriți fără manus care moșteneau în cazul în
care nu existau mostenitori din celelalte clase.

Sistemul dreptului imperial: în dreptul clasic, prin două senatusconsulte, împărații au extins și mai mult
cercul rudelor de sânge chemate la moștenire. prin senatusconsultul Tertullian a fost acordat un drept de
moștenire mamei față de copiii rezultați din căsătoria fără manus, dar era vorba numai despre mamele care
aveau ius liberorum (femeia liberă cu ffei copii și cea dezrobită cu patru copii), iar prin senatusconsultul
Orfitian, au fost chemați Ia succesiunea mamei, copiii rezultați din căsătoria fără manus care moșteneau
înaintea agnaților în cadrul primei clase de mostenitori.
Ulterior, împăratul Justinian a renunțat la sistemul succesoral ce avea la bază rudenia civilă, trecând la un
sistem succesoral ce avea Ia bază rudenia de sânge. Astfel, prin reformele adoptate de Justinian, au fost
create patru clase de moștenitori:

1. descendenții — dacă erau de același grad, împărțirea se făcea pe capete, iar dacă erau de grade diferite
împărțirea se realiza pe tulpini, operând reprezentarea succesorală;
2. ascendentii, frații și surorile bune și copiii lor în situația în care veneau la mostenire numai ascendenți,
ascendentul mai apropiat în grad îi excludea de la moștenire pe cei mai îndepărtați, nefăcându-se
deosebire între ascendenții din partea tatălui sau a mamei. De asemenea, dacă rămâneau numai frați și
surori moștenirea se împărțea între aceștia pe capete, iar în situația în care veneau atât ascendenti cât și
frați si surori, moștenirea se împărtea tot pe capete între ascendenți, frați si surori.

8
3. frații și surorile consangvini sau uterini și copiii lor — respectiv frați și surori numai după tată sau numai
după mamă și copiii acestora;
4. ceilalți colaterali, neprecizându-se până la ce grad se întinde vocația colateralilor la moștenire, fiind
lăsate în vigoare regulile dreptului pretorian care fixau ca ultim grad de rudenie gradul șase și uneori
șapte.
Soțul sau soția supraviețuitoare nu făceau parte din nici o clasă de moștenitori, dar subzista vechea
dispoziție pretoriană potrivit căreia soțul sau soția aveau vocație la moștenire în lipsa celorlalți
moștenitori legali. Excepție o făcea văduva săracă, căreia îi era afribuită o parte din moștenire, care varia
în funcție de gradul de moștenire al celor chemați la succesiune, dar nu putea depăși un sfert din
patrimoniul succesoral.

Felurile transmisiunii

Enumerare: Succesiunea, moştenirea sau ereditatea, poate fi, după izvorul ei, legală sau
testamentară.

Istoric: În dreptul roman succesiunile erau de feluri: „succesiunea ab intestat: ,,succesiunea

testamentară și succesiunea deferită contra testamentului” . Ele erau incompatibile și se excludeau una
pe alta. Astfel, numai în cazul în care succesiunea testamentară lipsea, se putea moșteni legitim, La
romani, unul din drepturile esențiale ąle cetățeanului era dreptul de a lăsa un moștenitor printr-un act
de ultimă voință. Astfel, patrimoniul lui de cujus constituie o unitate indivizibilă:

1. moștenirea nu putea fi divizată în mase de bunuri diferite după originea ori natura lor; iar,
2. bunurile succesorale nu puteau fi împărțite spre a fi moștenite o parte prin testament, iar altă parte
prin lege. Excepția de la această regulă este dată de succesiunea deferită testamentului ce
„reprezintă o transmitere a patrimoniului care, în condițiile existenței unui testament, se face în
alt mod decât cel prevăzut în testament”. Acest tip de succesiune avea loc în două cazuri: în cazul
dezmoștenirii neregulate sau al omisiunii și în cazul dezmoștenirii regulate sau al testamentului
inoficios.

La greci, succesiunea, de asemenea, era de două feluri: legală și testamentară. În cazul acestora
moștenirea legală o excludea pe cea testamentară, adică de cujus putea dispune de patrimoniul său
prin testament numai în cazul în care nu avea copii.
Legiuirea Caragea împarte la rândul ei succesiunea în moșteniri „cu diată” sau „fără diată", după
cum transmiterea patrimoniului avea loc testamentar sau pe baza unei dispoziții legale. Codul
Calimach precizează: „Dreptul moștenirii se întemeiază pe cea de pe urmă voință a testatorului,
arătată după a legilor orânduială, sau pe lege”.
Codul Napoleon va realiza un sistem succesoral ce se baza atât pe rudenia de sânge, cât și pe voința
prealabilă a lui de cujus. Regula în materie o constituia moștenirea legală, moștenirea testamentară
fiind considerată doar o derogare de la normele moștenirii stabilite de lege. Tot Codul lui Napoleon
de le 1804 este cel care înlătură distincția ce se făcea între bunurile succesorale după originea și
calitatea lor.
Codul civil român cunoaște cele două tipuri de moștenire: moștenirea legală și moștenirea
testamentară.

Succesiunea legală: Succesiunea este legală atunci când transmisiunea din cauză de moarte se
săvârşeşte în puterea legii. Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat, deoarece nu
priveşte decât moştenirile celor care au murit fără a face un testament (intestati).
Succesiunea este legală şi în cazul în care defunctul a lăsat testament, dar acesta nu este
valabil, sau legatarul nu a acceptat moştenirea.

Succesiunea testamentară: În situaţia în care defunctul a dispus de averea sa, pentru timpul cât nu va
mai fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate, succesiunea se
numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament.

9
 Legatarii: Persoanele desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc
legatari sau moştenitori testamentari.
Legatarul poate fi:
 universal, dacă are vocaţie la întregul patrimoniu lăsat de defunct;
 cu titlu universal, dacă are vocaţie la o fracţiune din masa succesorală; sau,
 cu titlu particular, dacă are vocaţie la bunuri singulare, determinate, din masa
succesorală.

Succesiunea anomală: Până la intrarea în vigoare a Codului familiei, în Codul civil, subsidiar
succesiunii comune sau de drept comun, era întâlnită și instituția succesiunii anomale , succesiunea
legală fiind de două feluri:

 succesiunea normală sau de drept comun;

 succesiunea anomală.
Succesiunea anomală se întâlnea în situația în care adoptatul murea fără să lase posteritate, adică fără să fi avut
descendenți. Acest tip de succesiune se referea la bunurile determinate prin originea lor, pe care adoptatul le primea
prin titlu gratuit de la adoptator.
Astfel, aceste bunuri, în cazul în care adoptatul murea fără a lăsa posteritate se întorceau la adoptator sau la
descendenții lui.

Coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară: Datorită faptului că, pe de o parte, un

testament este valid chiar dacă nu cuprinde decât legate cu titlu particular sau cu titlu universal,
rămânând astfel o parte din moştenire ce nu se deferă prin testament, iar, pe de altă parte, Codul civil
instituie o rezervă în favoarea unor anumiţi moştenitori, în primul caz se admite, iar în cel de-al
doilea, se impune coexistenţa moştenirii legale cu moştenirea testamentară. Astfel, succesiunea se
deferă sau prin lege, sau prin testament, nu trebuie interpretată în sensul că moştenirea legală ar
exclude moştenirea testamentară.
Sunt şi cazuri în care cele două tipuri de moştenire nu coexistă. Astfel:
1. în cazul în care de cujus moare fără a lăsa testament, există doar moştenire legală;
2. în cazul în care de cujus lasă prin testament întregul patrimoniu uneia sau mai multor persoane,
există numai moştenire testamentară, sub condiţia să nu existe moştenitori rezervatari. Existenţa
acestora face ca moştenirea respectivă să fie legală şi testamentară. Potenţialii rezervatari sunt
moştenitorii care, în puterea legii, au dreptul la o parte din moştenire. Aceştia sunt:

 descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus, fără limită de grad;

 ascendenţii privilegiaţi (părinţii defunctului);
 soţul supravieţuitor.

Problemă: Practica și doctrina de specialitate și-au pus problema dacă un mostenitor poate, în același timp, să
aibă o dublă calitate: de moștenitor legal și mostenitor testamentar. Răspunsul a fost afirmativ, „calitatea de
moștenitor legal subzistă și în cazul în care aceasta este unită cu aceea de moștenitor testamentar, fiind de
neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri, să fie pus în situația de a lua mai puțin și de
a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai pe baza unuia dimee temeiurile juridice
componente.

10
Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale
Preliminarii

Enumerare: Succesiunea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate, asupra uneia
sau mai multor persoane în viaţă. Din această definiţie precum şi din aprecierile unanime ale literaturii
de specialitate rezultă că succesiunea prezintă următoarele caractere juridice:
1. Transmisiune pentru cauză de moarte;
2. Caracterul universal al transmisiunii succesorale;
3. Caracterul unitar al transmisiunii succesorale;
4. Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale.
Toate aceste caractere juridice fac ca succesiunea să se deosebească de celelalte moduri de
transmitere a drepturilor şi obligaţiilor ce aparţin unei persoane fizice.

Caractere
Transmisiune pentru cauză de moarte
Din dispoziţiile Codului civil rezultă că normele dreptului succesoral nu se pot aplica actelor de
transmisiune inter vivos şi nici în cazul încetării existenţei unei persoane juridice. Totuşi, în literatura
de specialitate, se precizează că normele care guvernează transmisiunea succesorală sunt în principiu,
aplicabile şi persoanelor juridice ori statului în cazurile şi în măsura în care ei se prezintă în calitate de
dobânditori ai patrimoniului sau a unor bunuri din patrimoniul persoanei decedate.
Prin moarte, persoana fizică dispare, pierzându-şi calitatea de subiect de drept. Totuşi, persoana
respectivă, în timpul vieţii, a adunat un patrimoniu care este netransmisibil până în momentul morţii.
Prin moarte, patrimoniul urmează să fie transmis fie unor persoane fizice, fie unor persoane juridice.
În cazul în care de cujus moare fără moştenitori şi fără a lăsa testament moştenirea revine statului,
această procedură fiind deschisă numai prin moartea naturală a lui de cujus, controlată prin
examinarea cadavrului urmată de eliberarea certificatului de deces.

Dispariția: În cazul dispariției unei persoane, trimiterea în posesie a moștenitorilor prezumtivi este
îngreunata de „numeroase precauții, motivate de posibilitatea reîntoarcerii eventuale a absentului”.
Totuși, moștenitorii pot intra în posesie printr-o hotărâre judecătorească constatatoare a morții
dispărutului. Data inclusă în hotărâre ca fiin cea a decesului persoanei dispărute poate fi atacată printr-
o acțiune în rectificare, dovada putându-se face prin orice mijloc de probă.
În momentul morții lui de cujus, moștenitorii sunt cei care se substituie acestuia preluându-i toate
drepturile si obligațiile.

Transmisiune universală
Transmisiune universală: Transmisiunea succesorală are caracter universal deoarece moştenirea are
ca obiect întregul patrimoniu al lui de cujus format din drepturi şi obligaţii sau o fracţiune din acest
patrimoniu, şi nu bunuri privite individual. Prin urmare, patrimoniul defunctului se transmite intact
către moştenitori, nedestrămându-se în elementele sale componente. Caracterul unitar al dreptului
succesoral corespunde unităţii patrimoniului transmis şi al dreptului de proprietate, drept care
formează obiectul principal al transmisiunii moştenirii.

Feluri: Din aceste considerente se poate spune că transmisiunea succesorală este de două feluri:

1. activă — deoarece privește drepturile deținute de de cujus. Aceste drepturi sunt de trei feluri:

 drepturi care nu se sting la moartea lui de cujus, trasmițându-se moștenitorilor ;

 drepturi care se sting la moartea lui de cujus fiind legate nedespărțit de persoana acestuia și care
nu se transmit moștenitorilor;
 drepturi nepatrimoniale care se sting odată cu moartea lui de cujus și care nu se transmit
moștenitorilor;

11
2. pasivă — deoarece privește obligațiile deținute de de cujus. „Prin moștenire, toate obligațiile
defunctului existente în patrimoniul său vor trece la moștenitori'' Obligațiile care nu se transmit
moștenitorilor sunt de două feluri:

 obligațiile legate de o calitate personală a defunctului

 obligațiile născute din contracte încheiate intuitu personae.

Opozabilitate: Drepturile ce fac parte din moștenire sunt transmise în totalitatea lor si nu în
individualitatea fiecăruia dintre ele.

Deosebiri: Transmisiunea succesorală se deosebește de vii, din următoarele puncte de vedere:

1. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect numai drepturi, pe când transmisiunea
succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului privit ca o universalitate juridică format din
drepturile și obligațiile ce i-au aparținut acestuia;
2. transmisiunea prin acte între vii are ca obiect drepturi individual determinate, spre deosebire
de transmisiunea succesorală ce are ca obiect patrimonial defunctului sau o fracțiune din acest
patrimoniu. În cadrul transmisiunii cu titlu particular, aceasta are ca obiect drepturi individual
determinate. În acest caz însă, acest fel de transmisiune coexistă alături de transmisiunea
universală sau cu titlu universal, chiar dacă transmisiunile cu titlu particular ar epuiza întreg
activul moștenirii;
3. transmisiunea succesorală ce are ca obiect un drept real, este opozabilă terților, chiar dacă nu
s-au realizat formele de publicitate imobiliară (art. 28 din Legea nr. 7/ 1996, legea cadastrului
și a publicității imobiliare), spre deosebire de transmisiunea prin acte între vii ce are ca obiect
un drept real, care este opozabilă terților numai dacă sunt îndeplinite formele de publicitate
imobiliară.

Caracter universal: În concluzie, existenţa transmisiunii cu titlu particular, nu poate contrazice

caracterul universal al transmisiunii succesorale.
Caracterul universal al transmisiunii succesorale nu poate fi contestat nici de răspunderea limitată
intra vires hereditatis (în limita valorii bunurilor succesorale) a moştenitorilor universali sau cu titlu
universal. Pentru a exista răspunderea limitată, moştenitorii universali acceptă moştenirea sub
beneficiu de inventar şi întocmesc un inventar al bunurilor ce le revin. Astfel, se evită confundarea
patrimoniului succesoral cu cel al moştenitorului, în caz contrar, moştenitorul neputând să ceară să
răspundă de pasivul succesiunii numai cu bunurile acesteia, răspunzând şi cu bunurile proprii.
În cele două cazuri, moştenitorii universali sau cu titlu universal vor răspunde pentru pasivul
moştenirii numai în limita activului acesteia.

Vânzare: În cazul în care un moștenitor universal sau cu titlu universal își vinde drepturile sale
succesorale, contractual va avea ca obiect dreptul de moștenire al vânzătorului care poate purta asupra
unei universalități sau asupra unei cote părți din această universalitate, după cum este un moștenitor
sau sunt mai mulți.
Moștenitorul cu titlu particular nu poate fi vânzatorul unui drept succesoral, ci numai al dreptului
real sau de creanță care formează obiectul legatului cu titlu particular.
Transmisiune unitară
Unitate: Patrimoniul unei persoane ne apare ca fiind un tot unitar format din drepturi şi obligaţii, iar,
după cum am arătat, moştenirea constă în patrimoniul persoanei decedate. De aici putem deduce
caracterul universal al moştenirii, adică moştenirea în întregul ei este condusă după aceleaşi norme,
fără a se face vreo diferenţiere între bunurile succesorale după natura lor, originea lor, sau după
modalităţile de care sunt afectate.

Drept roman: Acest principiu a fost creat de jurisconsulții romani care i-au dat două sensuri:
1. Pe de o parte moștenirea testamentară p exclude ape cea legală, nefiind acceptate împreună cele
două tipuri de moștenire; iar,
2. Pe de altă parte, încă din dreptul roman, nu se făcea nici o deosebire între bunurile ce alcătuiesc
seccesiunea, după natura sau originea lor.
12
Transmisiune indivizibilă

Prezentare: Acest caracter presupune faptul că moştenitorii nu pot accepta moştenirea doar în parte,
iar la restul să renunţe. Ei au două alternative:
1. fie acceptă moştenirea
integral;
2. fie renunţă la moştenire.
Din această cauză exercitarea opţiunii succesorale nu poate conduce la fracţionarea acestui patrimoniu
într-o pluritate de moştenitori.

Renunţare: În cazul în care există mai mulţi moştenitori, renunţarea unuia dintre ei la moştenire face
să crească automat părţile celorlalţi moştenitori, constituind ceea ce literatura de specialitate numeşte
dreptul de acrescământ: renunţarea unuia dintre moştenitori va profita tuturor celorlalţi comoştenitori
cu vocaţie universală.

Durată: Caracterul indivizibil al moştenirii se păstrează până în momentul în care patrimoniul

defunctului va fi împărţit între moştenitori.

Deschiderea succesiunii
Noţiune

Noţiune: Deschiderea succesiunii are ca efect juridic transmisiunea succesorală. Potrivit art. 954 C.
civil, succesiunile se deschid prin moarte şi ca o consecinţă, o persoană în viaţă nu poate transmite
succesiunea şi de aici regula că nu poate fi moştenit un om care este viu (nulla est viventis hereditas).
Aşadar, înainte de deschiderea succesiunii persoana în viaţă este titulara patrimoniului său, neexistând
nici moştenitori şi nici masă succesorală.
Faptul ce dă naştere transmisiunii succesorale este atât moartea naturală, constatată în mod direct
prin examinarea cadavrului şi apoi eliberarea certificatului de deces, cât şi hotărârea judecătorească
declarativă a morţii. În acest ultim caz, moartea persoanei îşi va produce efecte de la data stabilită în
hotărâre ca fiind aceea a decesului (art. 18 din Decretul nr. 31/1954), instanţa fiind obligată să
stabilească care a fost data morţii.
Hotărârea judecătorească de declarare a dispariţiei unei persoane nu va avea ca efect deschiderea
moştenirii, deoarece art. 19 din Decretul nr. 31/1954 dispune că dispărutul este socotit a fi în viaţă
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă.

Data deschiderii succesiunii

Data: Succesiunea se deschide în însăşi clipa morţii lui de cujus; cel care pretinde moştenirea trebuie
să dovedească această dată fie cu certificat de deces, eliberat în temeiul registrului de stare civilă, fie,
în lipsă de un asemenea certificat, prin hotărârea judecătorească de declarare a morţii, hotărâre ce
cuprinde data hotărâtă de instanţă ca fiind aceea a morţii. Data decesului trecută în certificat va face
dovada numai până la proba contrară, căci ea nu a fost constatată prin simţurile celui care l-a
completat. La fel se va proceda şi în cazul hotărârii judecătoreşti constatatoare a morţii, a cărei dată va
putea fi combătută printr-o acţiune în rectificare a acestei date. În ambele cazuri, moartea fiind un fapt
material, dovada contrară se va putea face prin orice mijloc de probă. Tot prin orice mijloc de probă
se va putea dovedi ora şi minutul morţii, netrecute în actul de deces. Ora şi minutul morţii se vor
stabili numai în cazul în care două sau mai multe persoane cu vocaţie succesorală reciprocă sau
unilaterală au decedat în aceeaşi zi.

Importanţă: Stabilirea datei, orei şi minutului morţii lui de cujus şi deci, a deschiderii moştenirii,
prezintă o importanţă deosebită, pentru că, în raport de acest moment, se determină o serie de
elemente definitorii pentru instituţia juridică a moştenirii:
a) persoanele chemate a moşteni (în temeiul legii sau al testamentului), capacitatea lor succesorală şi
drepturile ce li se cuvin din moştenire;
b) data de la care curge, de regulă, termenul de 6 luni de decădere a dreptului de opţiune succesorală
(art. 1103 N.C.C.);
c) momentul transmiterii succesorale;
13
d) problema validităţii actelor (pactelor) juridice asupra moştenirii, ştiut fiind că, în principiu,
pactele asupra unor moşteniri nedeschise sunt nule;
e) compunerea şi valoarea masei succesorale;
f) începutul indiviziunii succesorale şi data până la care retroactivează efectul declarativ al ieşirii
din indiviziune (partajul);
g) legea care va cârmui devoluţiunea moştenirii în cazul conflictului în timp al unor legi
succesorale. Aceasta va fi legea aflată în vigoare în momentul deschiderii moştenirii, chiar dacă
ulterior a fost modificată sau abrogată.
Trebuie precizat că actele ulterioare deschiderii succesiunii (acceptarea sau renunţarea la
succesiune) vor fi supuse legii în vigoare la data săvârşirii lor, potrivit principiului aplicării imediate a
legii noi.

Locul deschiderii succesiunii

Situaţii şi diferite locuri ale deschiderii succesiunii

Regula generală: Moştenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului, adică la domiciliul pe

care îl avea la data morţii. Această regulă a fost impusă pe considerente de ordin practic, acolo
aflându-se înscrisurile defunctului, tot de acolo putându-se strânge informaţii despre de cujus. Din
această cauză, regula ultimului domiciliu se aplică în practica judecătorească ori notarială.

Ultimul domiciliu: Prin ultimul domiciliu al defunctului se înţelege domiciliul în care de cujus avea
la data producerii decesului locuinţa sa permanentă, sau în cazul în care avea mai multe locuinţe
permanente, aceea dintre ele care era cea principală. În locuinţa principală legea îl prezumă în
permanenţă prezent, chiar dacă ar fi avut şi o reşedinţă, adică o altă locuinţă vremelnică sau
secundară.

Dovada domiciliului: Regula în materie este că dovada domiciliului unei persoane se face cu actul de
identitate. Atât în doctrină, cât şi în practica judiciară s-a pus problema dacă dovada domiciliului se
poate face şi cu alte mijloace de probă în ipoteza în care domiciliul real al persoanei nu coincide cu
cel din actul de identitate.
Într-o primă opinie, se consideră că dovada domiciliului se poate face numai cu actul de identitate.
Potrivit celei de-a doua opinii, dovada domiciliului cu orice mijloc de probă era admisibilă numai
dacă la acel alt domiciliu persoana avea asigurate condiţiile cerute de lege pentru ca să i se schimbe
acolo domiciliul în actul de identitate.
În prezent, opinia dominantă admite că se poate face dovada existenţei unui alt domiciliu decât cel
înscris în actul de identitate.
Aşadar, domiciliul unei persoane constituie o situaţie de fapt care poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă pentru a se putea stabili în mod real localitatea în care persoana respectivă îşi are locuinţa
statornică şi principală. Actul de identitate face dovada domiciliului până la proba contrară, instanţa
de judecată putând stabili care este domiciliul unei persoane.

Domiciliul statornicit de lege pentru minor: Moştenirea minorului sau interzisului se deschide la
domiciliul pe care îl stabileşte legea:
a) domiciliul comun al părinţilor;
b) dacă ei nu au un asemenea domiciliu, la domiciliul aceluia din părinţi unde el locuieşte statornic,
fie în temeiul întelegerii părinţilor, fie ca efect al unei hotărâri judecătoreşti;
c) dacă unul din părinţi este mort, declarat mort, dispărut, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile
părinteşti sau se găseşte din orice altă cauză în neputinţă de a-şi manifesta voinţa, moştenirea
minorului se va deschide la domiciliul celuilalt părinte, care îl reprezintă singur.
În cazul în care minorul este încredinţat unei instituţii de ocrotire sau unei alte persoane, aceasta nu-i
modifică domiciliul, centrul activităţii sale juridice rămâne la domiciliul părinţilor sau al părintelui
care îl reprezintă.
Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul în care la moartea sa, minorul avea, cu încuviinţarea autorităţii
tutelare, o locuinţă proprie pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale.

14
Interzisul: Locul deschiderii succesiunii celui interzis sau minorului aflat sub tutelă se află la
domiciliul tutorelui.

a. Importanţa locului deschiderii succesiunii

Importanţa: Locul deschiderii succesiunii este important din următoarele puncte de vedere:
a) organul local al administraţiei de stat al ultimului domiciliu al defunctului (sau procurorul) poate
cere deschiderea procedurii notariale şi dacă este cazul, luarea măsurilor de conservare;
b) procedura succesorală necontencioasă deschiderii moştenirii;
c) instanţa judecatorească competentă a judeca acţiunile privitoare la moştenire se determină tot în
funcţie de locul deschiderii moştenirii, chiar dacă în masa succesorală s-ar găsi imobile aflate în
circumscripţia altei instanţe.

 cereri privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

 cereri privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar
avea unul împotriva altuia (exemplu: petiţia de ereditate, partaj) şi cererile având ca obiect
pretenţiile născute din cauza şi în timpul indiviziunii;
 cererile legatarilor sau ale creditorului defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau
împotriva executorului testamentar, inclusiv cererile acelor creditori care au făcut cheltuielile
prilejuite de înmormântarea defunctului sau conservarea şi administrarea bunurilor sucesorale;
 cererile privitoare la anularea certificatului de moştenitor eliberat de notarul public sau de
ridicarea ori modificarea normelor de conservare a bunurilor succesorale.
După ce s-a realizat împărţirea bunurilor între moştenitori, competenţa excepţională a instanţei
locului deschiderii succesiunii va înceta, revenindu-se la regulile generale de competenţă teritorială.

15
CONDIŢIILE NECESARE PENTRU A PUTEA MOŞTENI
Condiţii - enumerare

Condiţii: Codul civil, trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea
moşteni:
a) să aibă capacitate succesorală;
b) să nu fie nedemnă de a moşteni;
c) la acestea se adaugă o a treia condiţie, şi anume aceea de a avea vocaţie succesorală, care poate fi
legală sau testamentară, în raport de calitatea pe care moştenitorul o are faţă de succesiune (aceea de
moştenitor legal sau testamentar).
Din prevederile C. civil se observă că nedemnitatea este specifică moştenirii legale, nu şi moştenirii
testamentare. În cazul moştenirii testamentare ca un echivalent al nedemnităţii din moştenirea legală
este revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudine.
Nu trebuie confundată, însă, incapacitatea de a moşteni, cu nedemnitatea care se deosebesc din
următoarele puncte de vedere:
 incapacitatea are loc de drept, pe când nedemnitatea poate rezulta numai dintr-o hotărâre
judecătorească;
 incapacitatea face ca persoana incapabilă să nu poată dobândi dreptul la moştenire pe când
nedemnitatea face ca persoana nedemnă să nu poată păstra acest drept.

Capacitatea succesorală
Preliminarii

Definiţie: Art. 957. C. civil dispune că, pentru a succede trebuie neapărat ca persoana ce
succede să existe în momentul deschiderii succesiunii. Aşadar, orice persoană poate moşteni, cu
condiţia de a exista în momentul deschiderii succesiunii.
Capacitatea succesorală ne apare, astfel, ca fiind aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi şi a-
şi asuma obligaţii referitoare la o succesiune. Capacitatea succesorală este o parte a capacităţii de
folosinţă ce reprezintă aptitudinea generală a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii
De aici rezultă că nu pot moşteni:
 cei care nu mai există la data deschideri succesiunii;
 cei care nu există încă la această dată.
Vor putea moşteni, deci au capacitate succesorală, următoarele categorii de persoane:
 persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus;
 persoanele dispărute;
 persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii;
 persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii.

Dovada existenţei persoanei în momentul deschiderii succesiunii cade în sarcina celui care pretinde
drepturi asupra moştenirii. Poate fi vorba chiar de către moştenitorul în cauză sau de succesorii
acestuia în situaţia în care a fost în viaţă în momentul deschiderii succesiunii dar ulterior a decedat.
Această dovada se face în mod diferenţiat şi în situaţia existenţei moştenirii prin reprezentare sau prin
retransmitere.

Deosebirea dintre moștenirea prin reprezentare și cea prin retransmitere: În situația moștenirii
prin reprezentare, care este specifică numai moștenirii legale, moștenitorul care are vocație
succesorală la succesiunea lui de cujus va culege drepturile succesorale ce i se cuveneau ascendentului
său predecedat în momentul deschiderii moștenirii.
În cazul moștenirii prin retransmitere, moștenitorul îi va supraviețui lui de cujus o perioadă de timp,
va dobândi succesiunea acestuia și o va fransmite propriilor moștenitori confundată cu a sa proprie.
Aceștia din urmă au la îndemână mai multe posibilități după cum moștenitorul a acceptat, nu a
acceptat sau a renunțat la moștenirea lui de cujus:

a) dacă moștenitorul a acceptat moștenirea, drepturile succesorale ce i se cuveneau din

16
 moștenirea lui de cujus vor asupra propriilor moștenitori;
b) dacă moștenitorul a renunțat la moștenire, este considerat ca fiind străin de aceasta și proprii
săi moștenitori nu vor putea culege nimic din moștenirea lui de cujus;
c) dacă moștenitorul nu a acceptat încă succesiunea, proprii săi moștenitori au la îndemână mai
multe posibilități întrucât avem de-a face cu două moșteniri succesive:
• dacă renunță la succesiunea moștenitorului înseamnă că au renunțat si la cea a lui de cujus;
• dacă acceptă succesiunea moștenitorului, prin aceasta le este transmis și dreptul de opțiune asupra
moștenirii lui de cujus, pe care o pot accepta sau repudia.
Așadar, din punctul de vedere al capacității succesorale, în cazul moștenirii prin reprezentare trebuie
dovedit predecesul ascendentului față de de cujus, pe când în cazul moștenirii prin trebuie dovedit
faptul că moștenitorul a decedat ulterior lui de cujus.

Categorii de subiecţi care nu pot moşteni

Cei care nu mai există

Decedaţii: Cei care nu mai există la data deschiderii succesiunii, adică nu mai sunt în viaţă la acea dată nu
pot moşteni deoarece ei nu sunt subiecte de drept şi ca atare nu mai au capacitate de folosinţă. Acest lucru
se deduce din interpretarea per a contrario a art. 654 C.civ. conform căruia au capacitate succesorală
persoanele care există în momentul deschiderii succesiunii.
Aşa cum am mai arătat, dovada existenţei celui care pretinde drepturi succesorale cade în sarcina
acestuia şi fiind un fapt, poate fi făcută cu orice mijloc de probă. Această dovadă poate fi făcută şi de
moştenitorii săi, fie legali, fie testamentari.

Comorienţii
Comorienţii: Prin comorienţi înţelegem acele persoane cu vocaţie succesorală, încetate din viaţă sau
dispărute în timpul aceluiaşi eveniment (cutremur, inundaţie, naufragiu, etc) făra a se putea stabili
care a dispărut sau încetat din viaţă prima sau care a supravieţuit celeilalte. Clipa morţii poate fi
dovedită prin orice mijloc de probă.
Într-o asemenea situaţie, moştenirea comorienţilor va fi deferită moştenitorilor fiecăruia, separat,
fără ca aceşti comorienţi să se moştenească între ei. Este deci necesară îndeplinirea a patru condiţii
pentru a ne afla în această situaţie:
a) să fie două sau mai multe persoane fizice;
b) decesul să se producă în aceeaşi împrejurare;
c) să fie imposibil de stabilit dacă una a supravieţuit celeilalte;
d) comorienţii să aibă vocaţie succesorală unii la alţii (altminteri nu ar mai avea importanţă
împrejurarea că au decedat în acelaşi timp).
În cazul ultimei condiţii, pentru a ne afla în situaţia comorienţilor este de ajuns ca numai unul dintre
comorienţi să aibă vocaţie succesorală la moştenirea celuilalt.

Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii)

Noţiune: Persoanele fizice decedate în acelaşi timp sunt persoanele care au decedat în aceeaşi zi şi
la aceeaşi oră, dar nu în aceiaşi împrejurare, astfel încât nu este vorba despre comorienţi.

Persoanele care nu există încă la data deschiderii succesiunii

Neconcepuţii: Este vorba despre persoanele care nu sunt nici măcar concepute la data deschiderii
succesiunii, astfel încât sunt lipsite de capacitate succesorală, capacitate care apare o dată ce aceste
persoane sunt concepute. Astfel, potrivit C.civ. român, concepţia este asimilată cu existenţa sub
singura condiţie ca pruncul să se nască viu.

17
Categorii de moştenitori care pot moşteni
Persoanele fizice în viaţă la data morţii lui de cujus

Prezentare: Persoanele fizice ce se află în viaţă la data morţii lui de cujus vor avea capacitate
succesorală, înscriindu-se în dispoziţiile art. 654 C.civ., indiferent de rasă, origine etnică, sex, avere,
religie, apartenenţă politică, etc.
Astfel, oricât de puţin ar supravieţui o persoană altei persoane la moştenirea căreia are vocaţie
succesorală, o va moşteni deoarece îndeplineşte condiţia cerută de lege de a avea capacitate
succesorală, iar drepturile sale succesorale vor trece asupra propriilor moştenitori prin retransmitere.
Dovada existenţei persoanei se va face cu actele de stare civilă, iar în situaţia în care moştenitorul
moare la puţin timp după de cujus, cu certificatul de deces sau hotărârea judecătorească definitivă
declarativă de moarte, din care să reiese că moştenitorul a decedat la puţin timp după deschiderea
succesiunii. Persoanele care justifică un interes vor putea dovedi prin orice mijloc de probă dacă
moştenitorul nu a murit cumva înaintea lui de cuju

Persoanele dispărute
Locul dispărutului: Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954 de îndată ce hotărârea declarativă de
moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotătâre ca fiind
aceea a morţii, dispoziţie ce atrage prezumţia că cel dispărut a fost în viaţă până la data stabilită de
hotărâre ca fiind a morţii. Cel dispărut va putea, deci, culege moştenirile deschise în favoarea sa, însă
dacă ulterior, hotărârea declarativă de moarte ar stabili că el a murit înaintea celui ce lasă moştenirea
sau dacă predecesul dispărutului ar rezulta din rectificarea ulterioară a datei stabilite prin hotărârea
declarativă ca fiind aceea a morţii, capacitatea sa succesorală va putea fi desfiinţată retroactiv.

Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii

Neconcepuţii: Existenţa persoanei fizice începe din ziua naşterii, dar romanii au consacrat principiul
potrivit căruia copilul conceput trebuie să fie socotit ca fiind născut ori de câte ori aceasta este în
interesul său (infans conceptus pro nato habetur, quotiens de commodis eius agitur).
Dovadă: Dovada capacităţii succesorale a copilului cade în sarcina celui care pretinde un drept asupra
succesiunii şi va trebui să dovedească următoarele:
1. copilul s-a născut viu, respectiv că după naştere a trăit cât de puţin;
2. copilul era conceput în momentul deschiderii succesiunii.

Momentul concepției: Pentru a stabili dacă momentul concepției în materie de moștenire poate fi dovedit cu
ajutorul prezumției prevăzută de textul de lege arătat mai sus, deosebim două situatii:
a) sunt situații când cele două probleme se confundă; de ex.: copilul s-a născut înainte de 301 zile de la moartea
pretinsului său tată a cărui moștenire o reclamă. art. 53 din C. fam. copilul născut după desfacerea căsătoriei
are ca tată pe soțul mamei chiar dacă a fost conceput în timpul fostei căsătorii. Făcând aplicarea prezumției
legale înscrisă în art. 61 din C. fam., vom stabili că acest copil este copil din căsătorie al celui care lasă
moștenirea și, deci, vom dezlega și problema capacității succesorale, căci copilul nu poate rezulta din căsătorie
decât dacă a fost conceput înainte de moartea bărbatului mamei sale, pretinsul tată. În acest caz, data concepției
se va stabili în mod necesar cu ajutorul amintitei prezumții legale, căci nu se poate stabili sau contesta vocația
copilului la moștenire, fără a se stabili, sau contesta filiația față de tată. Dacă mama se recăsătoreste înainte de
trecerea a 301 zile de la data mortii bărbatului, art. 53. alin. 2. C. fam. dispune că tată al copilului va fi noul soț
al mamei, chiar dacă ar fi fost conceput în timpul căsătoriei cu primul soț; cele două probleme, a filiaței și a
capacității succesorale se vor confunda numai în ce privește dreptul copilului de a-l moșteni pe cel pe care
legea îl socotește tatăl său, noul soț al mamei;
b) dacă primul soț al mamei a instituit legatar pe copil, problema capacităŃ acestuia de a moșteni rămâne distinctă
de aceea a filiației, ca și în ipoteza în care un copil s-a născut înainte de ffecerea a 301 zile de la moartea tatălui
său. În asemenea situații, când nu se pune problema filiației și numai pe cea a capacitătii de a moșteni, soluția
justă constă în aplicarea prezumției legale instituită de art. 61 C. fam.

18
Persoanele juridice în fiinţă la data deschiderii succesiunii
Persoanele juridice: Persoanele juridice vor avea capacitate succesorală numai de la data dobândirii
personalităţii juridice cu respectarea condiţiilor cerute de lege. De remarcat că persoanele juridice nu
se înscriu în categoriile de moştenitori legali, astfel încât nu vor putea dobândi o moştenire decât prin
testament.

Capacitate succesorală anticipată: Cu toate acestea, legea recunoaşte şi persoanelor juridice, ca şi

persoanelor fizice, o capacitate succesorală anticipată, anterioară dobândirii personalităţii juridice în
condiţiile legii. Astfel, art. 33 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 recunoaşte viitoarei persoane juridice
de la data actului de înfiinţare, dată care, de regulă, nu se suprapune cu data dobândirii personalităţii
juridice, capacitatea de a dobândi drepturi din categoria care îi sunt necesare pentru a lua fiinţă în
mod valabil.

Specialitatea persoanei juridice: În toate cazurile, însă, trebuie respectat principiul specialităţii
capacităţii de folosinţă, astfel că în cazul în care legatul nu va corespunde scopului pentru care a fost
înfiinţată persoana juridică respectivă, va fi nul sau caduc. În cazul în care incapacitatea a existat în
momentul întocmirii testamentului, legatul este nul, iar dacă incapacitatea a survenit ulterior
întocmirii testamentului, legatul este caduc.

Efectele incapacității
Efecte:
1. Incapacitatea are loc de drept, nefiind nevoie de o hotărâre judecătorească;

2. Moștenitorul incapabil nu a avut niciodată dreptul de a se folosi sau de a dispune de

succesoral, iar toate actele încheiate de incapabil cu privire la acest patrimoniu sunt lovite de
nulitate absolută;
3. Moștenitorul incapabil nu are un drept de opțiune succesorală cu privire la mostenire;
4. În cazul în care moștenitorul incapabil se află în posesia bunurilor succesorale adevărații
moștenitori au împotriva lui acțiunea în petiție de ereditate;
5. Incapacitatea unuia moștenitori poate fi invocată de orice persoană care justifică un interes
(exemplu: adevărații moștenitori, succesorii acestora, creditorii moștenitorilor, etc,);

6. Incapacitatea poate fi opusă nu numai incapabilului ci și moștenitorilor acestuia chiar și în

situația în care a fost admis la împărțirea moștenirii de căffe ceilalți moștenitori deaoarece
aceștia nu-i pot oferi incapabilului capacitatea succesorală care-i lipsește;
7. Incapabilul le va putea opune adevăraților moștenitori uzucapiunea de 30 de ani dacă în toată
această perioadă de timp el a îndeplinit următoarele condiții:

 s-a aflat în posesia bunurilor succesorale timp de 30 de ani;

 posesia trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar ,

8. În situația în care moștenitorul incapabil a fost pus în posesia bunurilor succesorale, dacă a
fost de bună-credință va dobândi proprietatea fructelor pe care le-a cules de la bunurile
succesorale, iar dacă a fost de rea-credință, știind că nu i se cuvine moștenirea, va fi obligat la
restituirea acestor fructe.

19
Vocaţia succesorală
Noţiune: Prin vocaţie succesorală înţelegem chemarea la moştenire a succesibilului, chemare care se
realizează fie în temeiul legii, fie prin voinţa lui de cujus (prin testament).
Legea conferă vocaţie succesorală rudelor defuctului, soţului supravieţuitor al acestuia,
precum şi statului.
De cujus poate să confere vocaţie succesorală oricărei persoane care are capacitate
succesorală, inclusiv, aşa cum am mai precizat, şi persoanelor juridice.

Feluri: Vocaţia succesorală este de două feluri:

 vocaţie succesorală generală, adică vocaţia eventuală a unor persoane de a culege moştenirea
lăsată de defunct. De această vocaţie beneficiază toate rudele în viaţă ale lui de cujus, în linie
dreaptă fără limită de grad, iar în linie colaterală până la gradul IV inclusiv;
 vocaţie succesorală concretă, adică vocaţia cu ajutorul căreia se vor selecta dintre persoanele cu
vocaţie succesorală la moştenire, acele persoane care vor culege efectiv moştenirea.
În ceea ce-i priveşte pe legatari, dreptul acestora la moştenire ne apare ca o vocaţie succesorală
concretă.

Nedemnitatea
Origine şi cazuri

Origine: Nedemnitatea îşi are originea în două instituţii din dreptul roman:
 exheredatio (actul prin care cel care lasă moştenirea înlătură de la moştenire pe
unul din erezii săi);
 ereptorium (o exheredare prezumată, în cazurile în care cel despre a cărui
succesiune este vorba ar fi putut exhereda pe moştenitorul său, dar murise fără să o
facă).
Aceste două instituţii au existat şi în vechiul drept francez care considera nedemnitatea o exheredare
tacită pe care justiţia o putea pronunţa atunci când se putea presupune că de cujus l-ar fi exheredat pe
moştenitor dacă n-ar fi fost împiedicat să o facă.
Nedemnitatea succesorala este de doua feluri:
a) demenitatea de drept
b) nedemnitatea judiciară

Nedemnitatea de drept
Este de drept nedemnă de a moșteni:
persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel care lasă
moștenirea;
persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei infracțiuni cu
intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la data săvârșirii
faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate inițial este împiedicată prin decesul autorului
faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea operează dacă acele fapte au
fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu
de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătorești din care rezultă
nedemnitatea.

Nedemnitatea judiciară
Poate fi declarată nedemnă de a moșteni:

persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă moștenirea a unor
fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au avut ca urmare moartea
victimei;
Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute se pronunță ulterior datei deschiderii

20
moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Atunci când condamnarea pentru faptele menționate este împiedicată prin decesul autorului faptei,
prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au
fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. în acest caz, termenul de un an curge
de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea
moștenirii.

persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul defunctului;
în cazurile prevăzute mai sus, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul
de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii.

persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să întocmească, să
modifice sau să revoce testamentul.
în cazurile prevăzute mai sus, termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul
de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii.

Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătoreșfi să declare nedemnitatea în
termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie un act de acceptare
tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.
Efectele nedemnității
Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.
Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea-credință.
Actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura în care profită moștenitorilor,
încheiate între nedemn și terți, sunt valabile. De asemenea, se mențin și actele de dispoziție cu titlu
oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună-credință, regulile din materia cărții
funciare fiind însă aplicabile.

21
DEVOLUŢIUNEA LEGALĂ A MOŞTENIRII
Noţiuni generale

Moştenirea legală: Aşa cum am mai arătat, moştenirea este legală în situaţia în care de cujus a murit
fără a lăsa testament, sau testamentul nu este valabil, ori legatarii nu au acceptat moştenirea.
Trebuie precizat că în anumite situaţii moştenirea se va deferi atât în temeiul legii, cât şi în
temeiul testamentului. Avem în vedere cazul în care defunctul lasă un testament prin care instituie un
legatar universal, dar mai există şi moştenitori rezervatari, astfel că legatarul va veni la succesiune în
temeiul moştenirii testamentare, iar rezervatarii în temeiul moştenirii legale.

Persoanele care pot moşteni în temeiul legii: Vor fi chemate la moştenire persoanele care sunt rude
cu de cujus din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţie. Alături de rudele de sânge ale
defunctului, întotdeauna la moştenire va veni şi soţul supravieţuitor al lui de cujus. Chemarea la
moştenire a rudelor de sânge se întemeiază atât pe interesul social al conservării bunurilor dobândite
de generaţii în sânul aceleiaşi familii, cât şi pe afecţiunea prezumată a lui de cujus faţă de aceste
categorii de persoane.
Rudenia este definită ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că au un ascendent comun. În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în cel
de-al doilea caz este în linie colaterală.
În situaţia în care toate rudele defunctului ar fi chemate deodată la moştenire, pe de o parte, s-
ar ajunge la o fărâmiţare excesivă a averilor succesorale, iar pe de altă parte, în cazul legăturilor de
rudenie mai îndepărtate este puţin probabil că mai există sentimente de afecţiune reciprocă între rude
şi de cujus.
Din aceste considerente, legea a instituit o ordine de preferinţă cu privire la chemarea la
moştenire a rudelor defunctului, mai întâi în funcţie de clasa de moştenitori din care fac parte şi apoi,
după gradul de rudenie cu defunctul.

Principii generale
Principiul chemării la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali

Clasă de moştenitori: Prin clasă de moştenitori se înţelege o categorie de rude care exclude de la
moştenire o altă categorie de rude (sau este exclusă de ea) chiar dacă rudele din categoria exclusă ar fi
de grad mai apropiat cu defunctul. Cu alte cuvinte, prin ordinea moştenirilor se înţelege ierarhia
stabilită între diferitele clase sau categorii de moştenitori, din punctul de vedere al devoluţiunii
succesorale.

Gradul de rudenie: Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude, distanţă ce este măsurată
pe linia legăturii de rudenie, ţinând seama de numărul naşterilor ce au avut loc. Gradul de rudenie se
stabileşte atât în linie dreaptă (Ex.: bunicul cu nepotul sunt rude de gradul II), cât şi în linie colaterală
(tot după numărul naşterilor, urcând de la una din rude până la ascendentul comun şi coborând de la
acesta până la cealaltă rudă).
Potrivit C.civ., rudele în linie dreaptă (ascendenţii şi descendenţii) sunt chemate la moştenire
fără limită de grad, pe când rudele în linie colaterală sunt chemate la moştenire numai până la gradul
al IV-lea inclusiv. Cu toate că în redactarea iniţială a C.civ., rudele colaterale erau chemate la
moştenire până la gradul al XII-lea inclusiv, prin Legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni
din 1921 succesiunea legală a colateralilor a fost restrânsă până la gradul al IV-lea inclusiv.

Reglementare şi ordinea de preferinţă: Dispoziţiile art. 964 N.C.C. , precizează că succesibilii sunt
grupaţi în patru clase, în următoarea ordine de preferinţă:
a) clasa I este clasa descendenţilor defunctului fără limită de grad;
b) clasa a II-a este clasa ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi colateralilor privilegiaţi
(fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV, inclusiv);
c) clasa a III-a este clasa ascendenţilor ordinari (bunicii, străbunicii defunctului, fără limită de grad);
d) clasa a IV-a este clasa colateralilor ordinari şi cuprinde unchii şi mătuşile defunctului, verii primari
şi fraţii şi surorile bunicilor defunctului.
26
 Vor culege din moştenire rudele din clasele superioare, indiferent de gradul de rudenie. De
exemplu, moştenitorii din clasa I vor înlătura de la moştenire pe cei din clasele inferioare. Aşadar,
moştenitorii din clasa a II-a vor veni la moştenire numai dacă nu există succesibili din clasa I, sau
dacă există, dar nu pot moşteni(din cauza nedemnităţii sau dacă renunţă la succesiune ori nu o acceptă
în termenul prevăzut de art. 1103 C.civ).

Soţul supravieţuitor: După cum se observă, soţul supravieţuitor al defunctului nu face parte din nici
o clasă de moştenitori, dar vine la moştenire în concurs cu rudele din toate clasele de moştenitori. În
temeiul art. 1 din Legea nr. 319/1944 el nu înlătură nici o clasă de moştenitori dar nici nu poate fi
înlăturat.

Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă (proximior
excludi remotiorem)

Enunţare: Potrivit acestui principiu, rudele de grad mai apropiat înlătură de la moştenire
rudele de grad mai îndepărtat înlăuntrul aceleiaşi clase. Aşadar, înţelegem prin grad de rudenie
intervalul ce desparte două naşteri sau generaţii. Aşa cum am precizat, gradul de rudenie în linie
dreaptă se stabileşte după numărul naşterilor care despart două rude, iar în linie colaterală se numără
naşterile urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta până la
cealălaltă rudă.
Spre exemplu, acest principiu poate fi evidențiat în funcție de fiecare clasă de moștenitori în parte
astfel
dacă din clasa descendențiilorau rămas urmatorii moștenitori:

A si B sunt rude de gradul I (copii) cu defunctul, astfel că îi vor inlătura de la moștenire pe toți ceilalți descendenți,
respective C,D,E care sunt rude de gradul II (nepoți) și F (strănepot) care este ruda de gradul III

dacă din clasa ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați au rămas urmatorii moștenitorii:

A și B sunt rude de gradul II cu de cujus (frați), înlaturându-i de la moștenire pe C,D,E care sunt rude de gradul III
(nepoți de frați) și F, G care sunt rude de gradul IV (strănepoți de frați)
27
 dacă din clasa ascendenților ordinari au rămas urmatorii succesori:

A este rudă de gradul II cu defunctul (bunic), astfel că îi va înlătura de la moștenire pe B,D care sunt rude de gradul III
cu de cujus (străbunici) și E care este rudă de gradul IV (străstrăbunic).
De asemenea, după cum se observă, în cadrul acestei clase, nu contează dacă este vorba despre rude după mama sau
după tată ale lui de cujus, ceea ce primează este gradul de rudenie. Astfel, A care este nunic după tată îi va înlătura de
la moștenire și pe D și pe E care sunt rude după mama (străbunic, respective străstrăbunic).

dacă din clasa colateralilor ordinari au rămas următorii succesibili:

A și C sunt rude de gradul III cu defunctul (unchi), înlăturându-i de la moștenire pe ceilalți colaterali ordinari care sunt
rude de gradul IV, respectiv D, E. F –veri primari si G – fratele bunicului defunctului.

Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi grad, chemate la moştenire
Enunţare: Potrivit acestui principiu, dacă sunt mai multe rude din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad, ele
vin deopotrivă la moştenire având drept la părţi egale. De exemplu, patru copii ai defunctului vor
moşteni în mod egal averea defunctului lor tată, luând fiecare câte ¼ din moºtenire:
De
cujus

A B C D

28
Excepţii de la principiile generale în materie
Soţul supravieţuitor vine în concurs cu orice clasă chemată la moştenire

Soţul supravieţuitor: Principiul potrivit căruia o clasă exclude pe cealaltă de la moştenire comportă
corectarea dată de existenţa clasei mixte de moştenitori: clasa colateralilor privilegiaţi şi a
ascendenţilor privilegiaţi. Această corectare face ca, de la principiul potrivit căruia, o clasă de
moştenitori exclude pe cealaltă de la moştenire, să se contureze excepţia constând în dreptul soţului
supravieţuitor de a veni în concurs cu orice clasă chemată la moştenire. Aşadar, soţul supravieţuitor
nu înlătură nici o clasă de moştenitori de la moştenire, dar nici nu poate fi înlăturat de la moştenire.
De asemenea, soţul supravieţuitor nu poate fi înlăturat nici prin voinţa lui de cujus întrucât este
moştenitor rezervatar.

Excepţia cotelor neegale ce se cuvin fraţilor şi surorilor din căsătorii diferite

Fraţii şi surorile din căsătorii diferite: De la regula potrivit căreia, înlăuntrul aceleiaşi clase
moştenitorii de acelaşi grad îşi împart moştenirea în părţi egale, este excepţia situaţiei în care fraţii şi
surorile vin din căsătorii diferite. În acest caz, fraţii şi surorile din acelaşi tată şi aceeaşi mamă vor
avea dreptul la o cotă succesorală mai mare decât cea care se cuvine fraţilor şi surorilor numai după
tată sau numai după mamă, deşi aparţin aceleiaşi clase şi sunt rude de acelaşi grad.

Concursul de vocaţie succesorală între rude şi nerude

Situaţii: Când legea cheamă la moştenire, împreună, rude de categorii diferite sau persoane care nu
sunt rude, principiul egalităţii între comoştenitori va fi încălcat în următoarele situaţii:
a) când părinţii sau unul din ei, vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, oricare ar fi numărul
acestora, partea cuvenită fiecărei părţi va fi cota pe care o stabileşte, fix, legea;
b) soţul supravieţuitor nu are dreptul la o cotă egală cu cea a moştenitorilor cu care vine în concurs,
ci numai la o cotă succesorală fixă, care depinde de clasa de moştenitori cu care vine în concurs.

Reprezentarea succesorală
Excepţia reprezentării succesorale: Regula potrivit căreia, înlăuntrul unei clase, rudele de grad mai
apropiat înlătură de la moştenire pe cele de grad mai îndepărtat, are o excepţie în cazul reprezentării
succesorale.

29
Reprezentarea succesorală
Noţiune şi reglementare juridică

Noţiune şi reglementare: Reprezentarea succesorală reglementată de art. 965 NCC este o ficţiune a
legii care dă posibilitatea unui succesibil de un grad mai îndepărtat de a urca în locul şi gradul
ascendentului care nu se mai află în viaţă la moartea defunctului, pentru a culege partea de moştenire
ce s-ar fi cuvenit celui pe care îl reprezintă. Utilitatea reprezentării succesorale rezultă din înlăturarea
unor consecinţe injuste ale principiului egalităţii între rudele de acelaşi grad şi ale principiului
proximităţii gradului de rudenie. Astfel, spre exemplu, dacă de pe urma lui de cujus ar rămâne
următorii moştenitori:

De
cujus

A B C predecedat

D E

Dacă nu ar exista instituţia reprezentării succesorale, moştenirea ar fi culeasă în cote egale de A şi B,

ori normal este ca partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit lui C dacă ar fi trăit să fie culeasă de
descedenţii acestuia, respectiv de D şi E. Astfel, A şi B vor culege câte 1/3 din moştenire, restul de 1/3
care i s-ar fi cuvenit lui C, fiind cules în mod egal de D şi E (fiecare câte 1/6).

Domeniul de aplicare al reprezentării succesorale

Art. 966 NCC, admite reprezentarea atât în privinţa descendenţilor copiilor defunctului cât şi în
privinţa descendenţilor din fraţi şi surori, până la gradul IV inclusiv.
Reprezentanţii vor moşteni de la defunct ceea ce ar fi moştenit cel pe care îl reprezintă dacă ar fi
trăit în momentul decesului lui de cujus.
Problema reprezentării nu se pune nici în cazul ascendenților privilegiați sau ari si nici în cazul colateralilor
ordinari și soțului supraviețuitor.
Reprezentarea succesorală va avea loc, pe de o parte, în cazul în care există moștenitori în viață de grad mai
apropiat cu defunctul, și, pe de altă parte, în cazul în care toți sau o parte din moștenitorii de grad mai apropiat cu de
cujus sunt predecedați.

30
Spre exemplu, putem lua următoarele situatii:
la moștenrea lui de cujus vin: un fiu și trei copii ai unui fiu predecedat al defunctului:

De
cujus

A B predecedat

C D E

Moștenirea se va împărți după numărul tulpinilor, A culegând ½, iar restul de ½ ce ar fi fost luat de B dacă ar mai fi
fost în viață fiind cules de descedenții acestuia, C, D, E, respectiv câte 1/6 fiecare.

la moștenirea lui de cujus vin: trei nepoți, copii ai unui fiu predecedat al defunctului, și alți doi nepoți, copii ai
altui fiu predecedat al defunctului.

De
cujus
predecedat predecedat

A B

C D E F G

Moștenirea se va împărți tot pe două tulpini: tulpina după A și tulpina după B. Astfel, partea din moștenire ce i s-ar
fi cuvenit lui A, va fi culeasă de descendenții acestuia, C, D, E (fiecare luând câte 1/6 din moștenire), iar partea de
mostenire ce i s-ar fi cuvenit lui B va fi culeasă de descendenții acestuia, F, G (culegând fiecare câte 1/4 din
moștenire).

Neoperarea reprezentării succesorale: Considerăm că reprezentarea succesorală nu-și găsește aplicabilitatea în

situația în care există descendenți predecedați ai
defunctului dar moștenirea se împarte la fel indiferent dacă ar exista sau nu instituția reprezentării succesorale.

31
Caracterul nemărginit al reprezentării succesorale: Reprezentarea succesorală operează la infinit, de beneficiul
acesteia bucurându-se toți descendenții lui de cujus, fără limită de grad. Astfel, spre exemplu, se poate întâlni
următoarea situație:
De
cujus

predecedat A B predecedat

predecedat C D predecedat E

F G H

F va veni la moștenire prin reprezentarea lui C si A; E va veni prin reprezentarea lui B; iar G, H vor veni prin
reprezentarea lui D și B, astfel încât moștenirea se va împărți astfel: F- 1/2; E- 1/4, G și H fiecare câte 1/8.

Condiţiile reprezentării
Precizare

Precizare: Legiuitorul a prevăzut anumite condiţii pentru a opera instituţia reprezentării, unele pentru
persoana celui reprezentat, iar altele pentru reprezentant

Condiţii
Pentru persoana reprezentată

Enumerare: Potrivit art. 966 C. civil poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a mostenii precum și
nedemnul chiar aflat în viață la data deschiderii succesiunii.

Condiţii cerute persoanei care reprezintă

Enumerare: Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moștenirea defunctului reprezentatul
trebuie să îndeplinească toate condițiile generale pentru a-l moștenii pe acesta.
Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentat sau a renunțat la
mostenirea lasată de catre acesta sau a fost dezmoștenit de el.
Efectele reprezentării
Reglementare: Potrivit art. 968 NCC în toate cazurile în care reprezentarea este admisă, partajul se
face pe tulpină; dacă aceeaşi tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviziunea se face iarăşi pe tulpină
în fiecare ramură, şi membrii aceleiaşi ramuri se împart egal între dânşi.

Prin urmare, împărţirea moştenirii în cazul reprezentării se face, nu pe capete, ci pe tulpini,

înţelegând prin tulpină autorul comun din care coboară reprezentanţii. În nici un caz însă,
reprezentanţii nu vor putea pretinde mai multe drepturi decât ar fi avut reprezentatul.

32
 Ex.:

De cujus

Primus Secundus Terţius

predecedat predecedat predecedat

A B C D E F

În acest exemplu, moştenirea se va împărţi în trei părţi egale: prima parte va reveni în
întregime reprezentantului lui Primus, cea de a doua se va subdivide în două părţi care vor fi
moştenite de reprezentanţii lui Secundus, iar cea de a treia se va subdivide în trei părţi egale care vor
fi moştenite egal de cei trei reprezentanţi ai lui Tertius.
Dacă o tulpină a produs mai multe ramuri, subdiviziunea se face iarăşi pe tulpină, în fiecare
ramură, partea cuvenită descendenţilor din aceeaşi ramură împărţindu-se în mod egal.
De
cujus

A Predecedat
1/2 B
1/2

C D Predecedat
1/4
1/4

1/8 E F 1/8

Reprezentarea succesorală va opera de drept în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
lege, dar, cu toate acestea, reprezentantul nu poate fi obligat să accepte moștenirea. De asemenea
reprezentantul acceptant va dobandi nu numai drepturi, ci și obligații, răspunzând pentru pasivul
succesiunii fie în limita activului succesoral, fie chiar și cu bunurile proprii.
Clasele de moştenitori
Clasa descendenţilor
Noţiune

Noţiune: Potrivit art. 975 C. civil prin descendenţi înţelegem copiii defunctului şi urmaşii lor în linie
dreaptă, la infinit, fără deosebire de sex şi indiferent dacă sunt din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii
diferite. Anularea sau declararea nulităţii căsătoriei nu va produce nici un efect în privinţa copiilor,
care îşi vor păstra situaţia de copii din căsătorie. De asemenea, în situaţia copilului născut după
declararea nulităţii căsătoriei, acesta îl va avea ca tată pe fostul soţ al mamei şi deci îl va moşteni pe
acesta, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii:
33
  copilul să fi fost conceput în timpul căsătoriei;
 naşterea copilului să aibă loc înainte ca mama să intre într-o nouă căsătorie.
Fac parte din aceeaşi clasă şi copiii defunctului sau urmaşii lor din afara căsătoriei cu condiţia
ca filiaţia să fi fost stabilită potrivit legii.
Exemplu de moștenitori din clasa descendenților

De
cujus

A C B

Împărţirea moştenirii între descendenţi

Cota parte pe capete: Dacă la moştenire sunt chemaţi mai mulţi descendenţi de gradul I - copiii
defunctului, cota parte ce se cuvine fiecăruia se stabileşte pe capete, adică în funcţie de numărul lor.
Exemplu:
De
cujus

A B

A va culege ½ din moștenire, iar B tot ½.

Tot astfel se procedează dacă la moştenire sunt chemaţi în nume propriu descendenţii de grad
subsecvent şi care nu beneficiază de reprezentare. Acest lucru se poate întâmpla în situaţia în care
descedenţii de gradul întâi sunt în viaţă dar sunt renunţători sau nedemni, ori nu mai sunt în viaţă dar
sunt nedemni.

34
Spre exemplu, putem întâlni următoarea situaţie:

De
+2002
cujus

nedemn
renunţător A B C nedemn
+2001

D E F G

Moştenirea se va împărţi în mod egal între D, E, F şi G, astfel încât vor culege fiecare câte ¼ din
moștenire.

Împărţirea pe tulpini: În cazul în care descendenţii de gradul II şi următoarele vin la moştenire prin
reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini, principiul egalităţii aplicându-se numai între
ramurile din aceeaşi tulpină (descendenţii mai îndepărtaţi în grad care nu au beneficiul reprezentării
sunt excluşi de la moştenire).
Exemplu

De
cujus +2001

A B C nedemn
+2000

D E F G

Moștenirea se va împărți pe tulpini, una corespunzătoare lui A și una corespunzătoare lui B, iar în
ceea ce-l privește pe C, acesta va fi exclus de la moștenire întrucât este nedemn, iar G, descendentul
acestuia, nu beneficiază de repreentarea succesorală. Astfel, A va culege ½ din moștenire, iar E și F
vor veni la moștenire prin reprezentarea lui B, culegând fiecare ¼ din succesiune.

Concursul descendenţilor cu soţul supravieţuitor: Dacă alături de descendenţi la moştenire vine şi

soţul supravieţuitor mai întîi se stabileşte cota ce se cuvine acestuia şi apoi restul moştenirii se împarte
între ceilalţi moştenitori.

35
Exemplu

De S
cujus

A B

Mai întâi se va stabili cota cuvenită soțtului supraviețuitor, care este de 1/4 , iar restul de ¾ se va
împarți între A și B, astfel că vor culege fiecare cate 3/8 din moștenire.

Caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale descedenţilor

Raportul donaţiilor: În cazul în care la moştenire vin mai mulţi descendenţi, ei au obligaţia, unii faţă
de alţii, de a aduce la masa succesorală donaţiile pe care le-au primit, direct sau indirect, de la de
cujus, excepţie făcând donaţiile ce s-au dat cu scutire de raport.

Rezervatari: Descendenţii sunt moştenitori rezervatari, de cujus neputând face liberalităţi (legate şi
donaţii) peste o anumită parte din moştenire care poartă denumirea de cotitate disponibilă, iar ceea ce
excede cotităţii disponibile (rezerva succesorală) se cuvine, în virtutea legii, descendenţilor.
În ceea ce priveşte cuantumul rezervei descedenţilor, acesta variază în funcţie de numărul lor: ½ din
moștenire pentru un descedent; 2/3 pentru doi descedenţi, ¾ din moștenire pentru trei sau mai mulţi
descedenţi, sub condiţia ca ei să accepte succesiunea

Sezinari: Descendenţii sunt şi moştenitori sezinari, având dreptul de a intra în posesiunea moştenirii
fără a fi necesară îndeplinirea de formalităţi.
Aşdar, descedenţii se bucură de posesia de drept a titlului de moştenitor, deşi este posibil ca ei să nu
stăpânească în fapt succesiunea, iar bunurile să fie posedate de persoane care nu au această calitate şi
poate nici nu sunt succesori, iar exercitarea acţiunilor succesorale este posibilă atât în lipsa stăpânirii
de fapt a bunurilor succesorale, cât şi în lipsa intenţiei de a stăpâni pentru sine, sezinarul putând
acţiona şi în numele moştenirii şi nu neapărat pentru sine.

Reprezentare: Aşa cum am mai arătat, descendenţii pot veni la moştenirea lui de cujus fie în nume
propriu, fie prin reprezentarea succesorală.

36
Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor privilegiaţi (clasa mixtă)
Componenţă

Prezentare: În situaţia în care defunctul nu a lăsat descendenţi sau aceştia sunt nevrednici ori renunţă
la moştenire, succesiunea se cuvine clasei mixte a ascendenţilor privilegiaţi şi colateralilor
privilegiaţi, care cuprinde părinţii defunctului şi fraţii şi surorile acestuia precum şi descendenţii lor
(până la gradul IV inclusiv), care îi înlătură de la moştenire pe ceilalţi ascendenţi şi colaterali deveniţi
ordinari.

A B

C De D
cujus

Istoric: În dreptul roman, frații și surorile veneau la moștenirea defunctului în concurs cu părinții, iar Justinian a
hotărât că în situația în care un frate ar fi predecedat și au rămas copii de pe urma lui, aceștia vor culege partea din
moștenire ce s-ar fi cuvenit tatălui lor.
În vechiul drept cutumiar francez, părinții aveau același tratament ca și ceilalți ascendenți, iar frații și surorile erau
cuprinși în categoria colateralilor.
În vechiul drept românesc, ascendenții (inclusiv părinții) erau chemați la moștenirea copiilor lor dacă aceștia nu
aveau descendenți, iar în lipsa lor veneau la moștenire colateralii privilegiați. Mai traziu, Codul Calimach va stabili
ca moștenirea să fie culeasă de ascendenți împreună cu frații și surorile.

Ascendenţii privilegiaţi
Enumerare
Ascendenţii privilegiaţi: Ascendenţi privilegiaţi sunt tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie, din
afara căsătoriei, şi din adopţie.

Concursul părinţilor cu colateralii privilegiaţi şi între ei şi colateralii privilegiaţi

Situaţii: În legătură cu concursul părinţilor cu colateralii privilegiaţi şi între aceştia şi colateralii
privilegiaţi se pot concepe următoarele situaţii:
a) dacă la moştenire sunt chemaţi numai ascendenţii privilegiaţi ai defunctului, moştenirea se
împarte în mod egal în funcţie de numărul lor, care poate fi 1 sau 2, dar şi 3 sau 4 cu efecte restrânse;

T M

De
cujus

T va culege ½ din moștenire, iar M tot ½.

37
 b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire în concurs cu colateralii privilegiaţi, partea
ascendenţilor se stabileşte astfel:
 dacă există un singur părinte el va primi ¼ din moºtenire, ¾ revenind colateralilor
privilegiaţi indiferent de numărul lor;
 dacă însă ambii părinţi vin la moştenire, ei vor culege ½ din moºtenire (câte ¼ fiecare),
cealaltă jumătate revenind colateralilor privilegiaţi;

În cazul adopției cu efecte restrânse, dacă alături de adoptator vin la moștenire și părinții firești,
concursul dintre ei va afecta cotele lor și nu cota colateralilor privilegiați, în sensul că partea de ¼
se va împarți în mod egal între ei;
c) dacă alături de clasa a doua de moştenitori, la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al
defunctului, mai întîi se stabileşte cota ce-i revine acestuia şi apoi restul se împarte între ceilalţi
moştenitori, după regulile de mai sus. Astfel, se pot întâlni următoarele situaţii:
- dacă soţul supravieţuitor vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu
colateralii privilegiaţi, cota soţului va fi de ½ din moºtenire, restul de ½ împărţindu-se între
colateralii privilegiaţi sau ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor
- dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi cu colateralii
privilegiaţi, cota soţului este de 1/3 din moştenire, restul de 2/3 urmând a se împărţi între
ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi după regulile pe care le-am arătat.
Exemplu

T M

S De A B C
cujus

S va lua 1/3 din moștenire, ascendenții privilegiați – T, M – vor culege jumătate din ce a rămas, respectiv 1/6 pentru
fiecare, iar restul va aparține colateralilor privilegiați – A, B, C –care vor lua câte 1/9 fiecare.

Caracterele juridice ale drepturilor succesorale cuvenite ascedenţilor privilegiaţi

Rezervatari: Ascendenţii privilegiaţi sunt moştenitori rezervatari, rezerva părinţilor este de ½ din
moștenire dacă vin la moştenire tatăl şi mama şi de ¼ din moștenire, dacă vine la moştenire un singur
părinte.
Legea acordă dreptul la rezervă ascendenţilor privilegiaţi numai în situaţia în care de cujus nu are
descedenţi ca moştenitori rezervatari, ori aceştia nu pot sau nu doresc să vină la moştenire.
Sezinari: Ascendenţii privilegiaţi sunt şi moştenitori sezinari, bucurându-se de posesia de drept a
bunurilor succesorale. Aşadar, ascedenţii privilegiaţi au posibilitatea de a intra în stăpânirea bunurilor
succesorale şi de a exercita drepturile şi acţiunile dobândite de la defunct sau intrate în moştenire
ulterior, fără a fi necesară atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor pe cale notarială sau
judecătorească.
Reprezentare şi raportul donaţiilor: Ascendenţii privilegiaţi vin la moştenire numai în nume
propriu, neavând beneficiul reprezentării şi nu au obligaţia raportării donaţiilor.

38
Colateralii privilegiaţi
Enumerare

Colateralii privilegiaţi: Colateralii privilegiaţi sunt: fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii

acestora pînă la gradul IV, inclusiv nepoţii şi strănepoţii de frate şi soră. Aceştia vin la moştenire fie
în temeiul dreptului propriu, fie prin reprezentare.
Pentru ca fraţii să facă parte din clasa a II-a de moştenitori, nu contează dacă sunt din
căsătorie sau din afara căsătoriei ori din adopţia cu efecte depline.

Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi

Situaţii: Am văzut că, dacă vin singuri la moştenire colateralii privilegiaţi dobândesc întreaga
moştenire, iar dacă vin în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, dobândesc ¾ sau ½, după cum vin în
concurs cu unul sau mai mulţi ascendenţi privilegiaţi ai defunctului, ţinându-se seama mai întâi de
cota care i se cuvine soţului supravieţuitor al defunctului.
În cazul în care colateralii privilegiaţi vin la moştenire singuri vor dobândi întreaga moştenire
în mod egal, adică pe capete. Tot astfel se va împărţi moştenirea şi între descendenţii fraţilor şi
surorilor, dacă vin la moştenire în nume propriu; dacă însă vin la moştenire prin reprezentare
împărţirea moştenirii se va face pe tulpini şi subtulpini.
+1998 T M +2000

+2002 De A +1999 B C
cujus

D E F

Moştenirea se va împărţi pe 3 tulpini: tulpina lui A, tulpina lui B şi tulpina lui C. Astfel, D şi E vor
veni la moştenire prin reprezentarea lui A, culegând fiecare câte 1/6 din moştenire, iar B şi C vor lua
fiecare câte 1/3 din moştenire. În ceea ce-l priveşte pe F acesta va fi exclus de la moştenire potrivit
principiului proximităţii gradului de rudenie întrucât nu beneficiază de reprezentarea succesorală şi
este rudă de gradul III cu defunctul, iar ceilalţi colaterali privilegiaţi sunt rude de gradul II cu de
cujus.

Felurile colateralilor privilegiaţi: Avem următoarele trei categorii de colaterali privilegiaţi:

1. fraţii buni- fraţii ce au acelaşi tată şi aceeaşi mamă cu de cujus, indiferent dacă sunt din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline;
2. fraţii consangvini (cosângeni)- fraţii care au numai acelaşi tată cu de cujus, din căsătorii diferite,
din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline făcută numai de tată;
3. fraţii uterini- fraţii care au numai aceeaşi mamă cu de cujus, din căsătorii diferite, din afara
căsătoriei sau din adopţia cu efecte depline realizată numai de mamă.
4.
Împărţirea pe linii: Împărţirea pe linii este o soluţie deosebită de a împărţi moştenirea atunci când la
succesiune sunt chemaţi fraţi şi surori ai defunctului (sau descendenţii lor) care nu sunt din aceeaşi
părinţi.
Dacă la moştenire vin fraţi sau surori care fac parte din aceeaşi categorie, împărţeala
moştenirii se face potrivit regulii generale, pe capete, adică în mod egal, sau în cazul reprezentării, pe
tulpini.

În numeroase cazuri însă, la moştenire vin fraţi şi surori din categorii diferite şi atunci partea
din moştenire care se cuvine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare
celor două linii: linia paternă şi linia maternă. Apoi jumătatea paternă se împarte între fraţii
defunctului pe linia paternă iar jumătatea maternă între fraţii defuncutului pe linia maternă. Fraţii
39
buni, fraţi cu defunctul după ambele linii vor avea o cotă parte din ambele jumătăţi), beneficiind de
privilegiul dublei legături.
Exemplu:
T M

B C De D E
A
cujus

Astfel, vom stabili mai întâi cota ce se cuvine ascedenţilor privilegiaţi, fiind vorba de ambii ascedenţi
cota este de ½, T va culege ¼, iar M tot ¼. Partea cuvenită colateralilor privilegiaţi (respectiv ½ din
moºtenire) se împarte în felul următor:
Mai întâi o împărţim în două părţi egale corespunzătoare linie materne şi liniei paterne (1/4
pentru linia maternă şi ¼ pentru linia paternă).
Jumătatea maternă se va împărţi în mod egal între fraţii de pe linia maternă, respectiv între B,
C, D şi E care vor culege fiecare câte 1/16 din moştenire.
Jumătatea paternă se va împărţi în mod egal între fraţii de pe linia paternă, respectiv între A, B
şi C, care vor lua fiecare câte 1/12 din moştenire.
Aşadar, B şi C care sunt fraţi după mamă şi după tată cu de cujus vor culege fiecare câte 1/12
+ 1/16 din moştenire, atât pe line maternă cât şi pe linie paternă.

a. Caracterele juridice ale drepturilor succesoraleale colateralilor privilegiaţi

Moştenitori nerezervatari: Colateralii privilegiaţi nu sunt moştenitori rezervatari, astfel încât în
situaţia în care de cujus a lăsat un legatar universal, acesta îi va exclude de la moştenire pe colaterali.

Legatarul universal îi va înlătura de la moștenire pe colateralii privilegiați A, C, D, E, culegând întreg

patrimoniul succesoral.

Moştenitori nesezinari: Colateralii privilegiaţi trebuie să ceară trimiterea lor în posesie prin
eliberarea certificatului de moştenitor, procedura având ca scop verificarea titlului în temeiul căruia
moştenitorii pretind posesia moştenirii.

40
 Raportul donaţiilor: Colateralii privilegiaţi nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor. Astfel, dacă în
timpul vieţii, de cujus, le-a făcut diferite donaţii, indiferent de cuantumul acestora, colateralii
privilegiaţi, după deschiderea succesiunii, nu vor fi obligaţi la raportul donaţiilor.
Reprezentarea succesorală: Aşa cum am mai arătat, descedenţii până la gradul IV ai colateralilor
privilegiaţi vor beneficia de reprezentarea succesorală culegând moştenirea în numele ascendentului
lor predecedat. Aşadar, copiii fraţilor şi surorilor, precum şi nepoţii acestora fie vin la moştenire în
nume propriu, fie pot beneficia de reprezentarea succesorală.

A. Clasa ascendenţilor ordinari

1. Împărţirea moştenirii între ascendenţii ordinari
Enumerare: Dacă defunctul nu are moştenitori din primele două clase sau dacă ei au renunţat, sunt
nevrednici sau nu au acceptat succesiunea în termenul prevăzut de art. 1103 C.civ., moştenirea se
cuvine ascendenţilor, alţii decât părinţii, adică bunicilor, străbunicilor etc. fără limită în grad.

De
cujus

Ordine: Ascendenţii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie (bunicii - gr.
II înlăturând pe străbunici - gr. III).
Principiul egalităţii: Între ascendenţii ordinari se aplică principiul egalităţii fiind de grad egal, iar
dacă la moştenire vine şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întâi se stabileşte cota ce se cuvine
acestuia şi apoi restul se împarte între ascendenţii ordinari.

T +2001

De +2002
S cujus

În această situație se va stabili mai întâi cota soțului supraviețuitor care este de ¾ din moștenire, iar restul de ¼ este
cules de ascendentul ordinar B

41
Caracterele juridice ale drepturilor succesorale aparţinând ascendenţilor ordinari
Nerezervatari: Ascendenţii ordinari sunt moştenitori nerezervatari. Astfel, în situaţia în care vin la
moştenirea lui de cujus în concurs cu un legatar universal, vor fi înlăturaţi de la moştenire.

A B

+2000 T M +2000

Leg. De
Univ. cujus

Legatarul universal urmează să culeagă întreaga moștenire, înlaturându-i pe cei doi bunici, A și B,
care nu au calitatea de moștenitori rezervatari.
Reprezentarea succesorală: Ascendenţii ordinari nu se bucură de privilegiul reprezentării
succesorale venind la moştenire numai în nume propriu.
Raportul donaţiilor: Ascendenţii ordinari, în situaţia în care au primit o donaţie de la defunct, nu vor
fi obligaţi la raport.
Sezinari: Ascendenţii ordinari sunt moştenitori sezinari, având dreptul să intre în stăpânirea de fapt a
tuturor bunurilor succesorale, mobile şi imobile, fără îndeplinirea unor formalităţi prealabile.
Clasa colateralilor ordinari
Prezentare
Enumerare şi limite: Dacă defunctul nu are moştenitori din primele trei clase sau dacă aceştia sunt
renunţători sau nevrednici, moştenirea va fi culeasă de colateralii ordinari, adică de colateralii care nu
sunt fraţi sau surori cu defunctul sau descendenţi ai acestora (art. 983 C. civil). Aceştia sunt chemaţi la
moştenire pînă la gradul IV inclusiv (unchi, mătuşi, veri primari şi fraţii şi surorile bunicilor
defunctului).

E predecedat

predecedat A F

predecedat B C

De D
cujus

42
Ordinea: Colateralii ordinari sunt chemaţi la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul:
unchii şi mătuşile (gradul III) înlătură de la moştenire verii primari (gradul IV) şi fratele sau sora
bunicilor (gradul IV). În cazul în care sunt de acelaşi grad, între colateralii ordinari se aplică principiul
egalităţii.
În cadrul acestei clase de moştenitori nu va opera împărţirea pe linii a moştenirii aşa cum se
întâmplă în cazul colateralilor privilegiaţi.
Dacă la moştenire este chemat şi soţul supravieţuitor al defunctului, mai întîi se stabileşte cota
care se cuvine acestuia şi apoi se împarte moştenirea între colateralii ordinari.
Caractere juridice: Colateralii pot veni la moştenire numai în nume propriu şi nu beneficiază de
reprezentare, nu sunt sezinari şi nu au obligaţia raportului donaţiilor.

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor în cadrul diferitelor sisteme de drept

Istoric: În dreptul roman, femeia căsătorită cum manu era socotită ca fiind loco filiae față de bărbat, având un drept
de moștenire la succesiunea acestuia.
În ceea ce privește femeia căsătorită fără manus, femeia nu avea nici un drept la succesiunea bărbatului.
Mai târziu, în dreptul roman clasic, soțul supraviețuitor, în temeiul bonorum possesio vir et uxor, culegea
moștenirea soțului defunctdar numai în urma care erau chemați la moștenire până la gradul al șaselea.
Justinian este cel care a reglementat această situație, acordându-i soțului supraviețuitor ¼ din moștenire în cazul
în care părinții defunctului mai trăiau. De asemenea, prin Novela 53 s-a stabilit ca soția legitimă care n-a fost
înzestrată și nu a primit nici o donație propter nuptias să culeagă 1/4 din averea soțului defunct, indiferent de
numărul copiilor cu care ar veni concurs.
În dreptul bizantin, în lipsa rudelor soțului, soția supraviețuitoare moștenea jumătate din averea soțului, iar
cealaltă jumătate revenea fiscului.
Potrivit unor vechi cutume franceze, soția supraviețuitoare beneficia de institutia cunoscută sub denumirea de
douaire care consta în dreptul de uzufruct al soției asupra unei jumătăți din bunurile imobile ale soțului defunct.
În ceea ce privește vechiul drept românesc, Codul Ipsilanti din 1780 soțului rămas în viață un drept de moștenire
în concurs cu rudele sotului defunct. Nu se făcea distincție între bărbat și femeie și de asemenea, nu se punea
condiția ca sotul supraviețuitor, să fie sărac. În ceea ce privește soția supraviețuitoare se întâlneau două situații:

 dacă a avut copii, soția primea în concurs cu acestia un drept de uzufruct asupra bunurilor succesorale pentru
hrana vieții;
 dacă din căsătorie nu se născuseră copii, soția își lua înapoi numai zestre și darurile propter nuptias.

Mai târziu, Codul Calimach dispunea că în situația în care unul din soți înceta din viață, lăsând un copil
nevârsmic și dacă acest copil murea înainte de a fi atins vârsta de 14 ani în cazul în care era băiat și 12 ani dacă era
fată, atunci moștenirea ce a rămas de la părintele decedat se împărțea în mod egal între soțul supraviețuitor și între
ascendenții soțului decedat. În situația în care copilul murea vârstnic, moștenirea lui era culeasă de părintele rămas
în viață.
Tot în Codul Calimach se stipula că văduva care avea copii și care nu se recăsătorise, culegea din moștenirea
soțului defunct o parte egală cu aceea a fiecărui copil, însă numai din uzufruct. Dacă, însă, bărbatul murea și lăsa
trei copii viffegi, soția supraviețuitoare dacă era lipsită de mijloace materiale, avea dreptul să ia în uzufruct a patra
parte din averea acestuia.
De asemenea, dacă o femeie era bogată și nu adusese zestre soțului ei, nu avea nici un drept la succesiunea
acestuia. De altfel, nici bărbatul nu avea nici un drept la succesiunea soției dacă era bogat și nu îi făcuse acesteia
un dar de nuntă.
Cu toate acestea, Codul Calimach dispunea în mod imperativ că în lipsă de descendenți, de ascedenți și de alte
rude cu de cujus, moștenirea urma să fie culeasă de soțul supraviețuitor.
În Codul Caragea, soția supraviețuitoare moștenea în concurs cu copiii uzufructul unei părți virile, iar în
concurs cu alte rude lua -1/6 din moștenire dar numai în situația în care căsătoria a durat cel putin 10 ani. În cazul
în care soțul defunct nu avea rude, înfreaga moștenire urma să fie culeasă de soție.
La rândul său, Codul lui Andronache Donici acorda văduvei sărace și neînzesffate, în cazul în care erau paffu
copii, un sfert din moștenire în plină proprietate, iar când erau mai putin de pamł copii, îi acorda o parte de copil.

43
 Prin vechile dispozitii ale Codului civil, soțul supraviețuitor dobândea moștenirea lăsată de defunctul soț, numai
după ultimul colateral de gradul al XII-Iea, iar ulterior, prin efectul legii, asupra impozitului progresiv pe
succesiuni din anul 1921, după ultimul colateral de gradul IV. În mod excepțional, văduva săracă avea dreptul la o
cotă parte din uzufruct dacă venea în concurs cu descendenții defunctului, iar dacă nu erau descendenți avea
dreptul la o pătrime în plină proprietate.

Condiţiile dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor

Condiţii: Pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, la fel ca şi ceilalţi
moştenitori, în mod cumulativ, următoarele condiţii:
d) să aibă capacitate succesorală ;
e) să nu fie nedemn de a moşteni
f) la acestea se adaugă o a treia condiţie, şi anume aceea de a avea vocaţie succesorală.
Condiţie specială: Pentru a putea moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile
generale ale dreptului la moştenirea legală, o condiţie, specială: să aibă calitatea de soţ în momentul deschiderii
succesiunii. Nu are consecinţe juridice durata căsătoriei, care era situaţia materială a soţilor, sexul soţului
supravieţuitor sau faptul că soţii erau despărţiţi în fapt la data decesului unuia dintre ei. În schimb, convieţuirea a
două persoane (concubinajul), oricât de durabilă ar fi, nu conferă vocaţie succesorală legală concubinului
supravieţuitor.
Căsătoria putativă: Desființarea căsătoriei își produce efecte față de soțul de bună credintă numai din ziua când
hotărârea care a constatat nulitatea sau a pronunțat anularea a rămas definitivă, căsătoria fiind socotită, până la acea
dată, ca producând în beneficiul soțului de bună credintă efectele unei căsătorii valide. În cazul în căsătoria a fost
desfăcută înainte de moartea unuia dintre soți, dreptul de moștenire al celuilalt nu poate să se nască întrucât, la data
deschiderii succesiunii, el nu mai avea calitatea de soț.
Dacă nulitatea sau anularea căsătoriei a fost declarată ori pronunțată după moartea unuia din cei doi soți, iar sotul
rămas în viată a fost de bună credință la căsătorie, poate invoca beneficiul putativității. Astfel, el va veni la
moștenirea soțului predecedat fiindcă, în ce îl privește, căsătoria își produce efectele la moartea soțului care lasă
moștenirea
Față de soțul de rea-credintă, însă, căsătoria nulă sau anulată este retroactiv desființată, el fiind socotit că nu a fost
niciodată sot si nu va avea chemare la moștenirea lăsată de cel cu care a încheiat o astfel de căsătorie.
Hotărârea judecătorească declarativă de moarte: În situația în care unul dintre soți este declarat judecătorește
mort, celălalt soț se recăsătorește, iar hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată cea de-a doua
căsătorie rămâne valabilă, iar cea dintâi se consideră desfăcută la data încheierii celei de-a doua căsătorii. În aceste
condiții soțul recăsătorit nu-l va putea moșteni pe sotul din prima căsătorie, ci numai pe cel din ce-a de-a doua
căsătorie.

Caracterele juridice ale dreptului succesoral al

soţului supravieţuitor
Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar
Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor: Soţul supravieţuitor este moştenitor rezervatar. Rezerva
soţului supravieţuitor este de ½ din partea succesorală pe care o culege ca moştenitor legal şi cum
aceasta depinde de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, şi cuantumul rezervei va fi determinat
de clasa de moştenitori cu care vine în concurs.

Soţul supravieţuitor datorează raportul

Raportul donaţiilor: Dacă soţul supravieţuitor vine în concurs cu descendenţii şi a primit donaţii de la
defunct fără a fi scutit de obligaţia raportului, el va fi obligat să le înapoieze moştenirii, adică să le
raporteze.

44
Soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar
Moştenitor sezinar: Soţul supravieţuitor este moştenitor sezinar. Având această calitate, soţul
supravieţuitor nu va trebui să ceară punerea sa în posesie, solicitând notarului public competent
eliberarea certificatului de moştenitor .

Drepturile soţului supravieţuitor

Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în cazul comunităţii de bunuri
Comunitate de bunuri: În cazul decesului unei persoane trebuie rezolvate două probleme: care sunt
moştenitorii şi care este masa succesorală. În situaţia în care defunct este unul dintre soţi problema
este mai deosebită deoarece de cujus pe lângă bunurile sale proprii a dobândit în timpul căsătoriei
împreună cu soţul supravieţuitor o serie de bunuri, care sunt bunuri comune ale soţilor. La decesul
unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, astfel că trebuie determinată, pe de o parte, partea
care se cuvine soţului defunct din această comunitate, parte care intră în masa succesorală, şi, pe de
altă parte, partea care se cuvine soţului supravieţuitor, nu în calitate de moştenitor, ci în calitate de
coproprietar. Această împărţire a bunurilor comune se realizează prin stabilirea unei cote pentru
fiecare dintre soţi, în funcţie de contribuţia pe care a avut-o fiecare la dobândirea bunurilor comune
luate în totalitate, şi nu pentru fiecare bun în parte sau pe categorii de bunuri.
Bunurile comune: Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt comune cât timp nu se
dovedeşte că ele sunt proprii. Astfel, în cazul prezumţiei de comunitate de bunuri, sarcina probei este
răsturnată, astfel încât bunul dobândit în timpul căsătoriei este considerat până la proba contrară ca
fiind bun comun.
Enumerarea drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor
Enumerare: Soţului supravieţuitor îi sunt conferite două categorii de drepturi:
1. dreptul de moştenire în concurs cu toate clasele de moştenitori;
2. drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor, care sunt de două feluri:
 dreptul de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice,
precum şi asupra darurilor de nuntă;
 dreptul de abitaţie asupra casei de locuit.
Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase.Câtimea dreptului la moştenire al
soţului supravieţuitor
Întindere: Art. 971 C. civil acordă soţului supravieţuitor o porţiune succesorală a cărei mărime
variază în funcţie de clasa de moştenitori cu care soţul vine în contact.
Astfel, după ce s-au determinat bunurile care fac parte din masa succesorală, împărţeala moştenirii se
va face astfel: se stabileşte mai întîi partea cuvenită soţului supravieţuitor, apoi restul se împarte între
ceilalţi moştenitori, porţiunea cuvenită soţului supravieţuitor scăzând proporţional părţile menite
tuturor celorlalţi moştenitori.

45
Concursul cu descendenţii: Acest principiu poate ridica unele greutăţi în cazul concursului cu
moştenitorii legali. Problema nu se pune însă în cazul concursului cu descendenţii căci, în această
ipoteză, partea pe care o va culege soţul supravieţuitor este de o pătrime din moştenire.

1/4 S De +2002
cujus

+2001
A B C

1/4 1/4

D E

1/8 1/8

Concursul cu părinţii: Aceeaşi va fi situaţia şi în cazul concursului soţului supravieţuitor numai cu

părinţii, cotitatea disponibilă este de o jumătate din moştenire.
T M
1/2
1/4

S De
cujus
1/2

46
Concursul cu părinţii şi cu colateralii privilegiaţi: Nu aşa se pune problema în cazul concursului
atât cu părinţii sau cu vreunul dintre ei cât şi cu colateralii privilegiaţi. Soţul supravieţuitor va culege
1/3 din moştenire, părinţilor li se cuvine 1/4 sau 1/2 din moştenire după cum la moştenire vine un
singur părinte sau mai mulţi, pe când colateralii privilegiaţi sunt chemaţi la 3/4 sau la 1/2 din
moştenire. Aplicând regula împărţirii părţilor cuvenite soţului supravieţuitor câtimea părinţilor nu va
mai fi de 1/4 sau de 1/2 din moştenire, ci după scăderea cotei de 1/3 cuvenite soţului, va fi de 1/4 sau
de 1/2 din restul de 2/3 din moştenire (adică de 2/12 sau 4/12 în loc de 3/12 sau 6/12). În acest fel se
respectă proporţia voită de legiuitor, fiind logic şi echitabil ca dreptul soţului supravieţuitor să
afecteze în egală măsură şi partea ascendenţilor privilegiaţi care vin în concurs cu colateralii
privilegiaţi, aşa cum afectează partea tuturor celorlalţi moştenitori cu care soţul supravieţuitor vine în
concurs. Soluţia a fost adoptată de majoritatea teoreticienilor dreptului şi instanţelor judecătoreşti.

1/6 T M 1/6

+2001

1/3 S De A B C 1/9
cujus

+2002 1/9

D E
1/18 1/18

47
 Concursul cu ascendenţii ordinari: În această situaţie, cota ce-i aparţine soţului
supravieţuitor este de trei pătrimi din moştenire, iar restul de o pătrime este cules de ascedenţii
ordinari.

B 1/4

T +2001

S De +2002
3/4 cujus

Concursul cu colateralii ordinari: Ca şi în cazul anterior, partea soţului supravieţuitor este de trei
pătrimi din moştenire, restul de o pătrime fiind cules de colateralii ordinari indiferent de numărul lor.
B +1980

+1999 T U A

3/4 1/8 1/8

S De +2002
cujus

Câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor: Aşadar, drepturile la moştenire ale

soţului supravieţuitor din această categorie sunt următoarele:
 în concurs cu descendenţii lui de cujus, indiferent de numărul acestora, ¼ din moştenire;
 în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii privilegiaţi, ½ din
moștenire;
 în concurs cu ascendenţii privilegiaţi şi cu colateralii privilegiaţi, 1/3 din moştenire;
 în concurs cu ascendenţii ordinari, ¾ din moºtenire;
 în concurs cu colateralii ordinari, ¾ din moºtenire;
 în situaţia în care nu sunt rude din cele patru clase de moştenitori, soţul supravieţuitor va
culege singur moştenirea.

48
Drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor
Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
Condiţii
Condiţii: Scopul acestui drept accesoriu al soţului supravieţuitor îl constituie nedeposedarea soţului
de unele bunuri pe care le-a folosit împreună cu soţul decedat, ajungându-se astfel să i se modifice
condiţiile de viaţă, fără o justificare temeinică. Pentru a culege aceste bunuri, soţul supravieţuitor
trebuie să îndeplinească două condiţii speciale:
a) să nu vină în concurs cu descendenţii defunctului (deci cu moştenitorii din prima clasă);
b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii sau pentru
cauză de moarte.
Convieţuirea soţilor: Practica judiciară a statuat că dreptul soţului supravieţuitor nu depinde de
convieţuirea neîntreruptă a soţilor până la decesul unuia dintre ei, astfel că acest drept va exista şi în
situaţia în care soţii au avut gospodării separate, locuind în localităţi diferite, indiferent de locul unde
se aflau bunurile la data producerii decesului. Aceasta sub condiţia ca soţii să nu fi întrerupt în mod
irevocabil convieţuirea lor în fapt. Dacă acest lucru s-a întâmplat, în această categorie de bunuri vor fi
incluse numai bunurile dobândite până la întreruperea în fapt a convieţuirii
De asemenea, nu va avea importanţă data dobândirii acestor bunuri, condiţiile în care au fost
dobândite, precum şi multitudinea acestor bunuri.

Noţiunea de mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice

Noţiune: Prin mobile sau obiecte aparţinând gospodăriei casnice se înţeleg: bunurile care serveau la
mobilarea locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiecte care, prin natura
lor, sunt destinate să servească în cadrul gospodăriei casnice (obiecte de menaj, aragazul, maşina de
spălat rufe, frigider, aspirator etc.) şi care au fost afectate folosirii concrete comune a soţilor.
În ceea ce priveşte dovada folosirii concrete comune a acestor bunuri de către soţi, în gospodăria
casnică vor trebui avute în vedere condiţiile obişnuite de viaţă ale soţilor, precum şi nivelul lor
profesional şi cultural, astfel încât, în situaţia în care soţul vine la moştenire în concurs cu alţi
moştenitori decât descendenţii, să nu fie lipsit fără o justificare temeinică de folosinţa unor bunuri
care intrau efectiv în gospodăria casnică, modificându-i-se astfel condiţiile de viaţă.
Excluse acestei categorii: Nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice:
a) bunurile care, prin natura lor, nu pot fi folosite şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei casnice
propriu-zise, cum ar fi: automobilul, motocicleta, pianul etc.; bunurile necesare exercitării profesiunii
sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi constituie bunuri proprii; obiectele
care prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau pentru că sunt confecţionte din metale rare)
depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;
b) bunuri care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice: cele procurate în
alt scop (ex.: pentru investiţii sau pentru a fi donate); cele procurate după despărţirea în fapt a soţilor;
obiectele defunctului de uz personal şi exclusiv; şi
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animale de muncă, obiecte specifice gospodăriei
ţărăneşti).

Darurile de nuntă
Reglementare:

Noţiune: Darurile de nuntă sunt darurile manuale făcute soţilor (ambilor soţi sau numai unuia dintre
ei) cu ocazia celebrării căsătoriei.
Nu vor intra în dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor atât bunurile care i-au fost dăruite
numai soţului supravieţuitor, cât şi partea soţului supravieţuitor din darurile comune.
În situaţia în care darurile de nuntă au fost făcute numai soţului decedat, aceste daruri se vor
contopi cu patrimoniul lui de cujus şi vor fi moştenite potrivit dreptului comun. Dacă aceste bunuri
fac parte dintre cele care aparţin gospodăriei casnice, soţul supravieţuitor le va culege ca fiind mobile
sau obiecte aparţinând gopodăriei casnice.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
Reglementare: Potrivit art. 973 soţul supravieţuitor are, din momentul deschiderii succesiunii, în
afara celorlalte drepturi succesorale, şi indiferent cu cine vine în concurs, un drept de abitaţie asupra
casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu are o altă locuinţă proprie.
49
Condiţii: Prin urmare, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) la data deschiderii succesiunii, soţul supravieţuitor să fi avut domiciliul în casa sau apartamentul
care formează obiectul abitaţiei;
b) soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă;
c) casa sau apartamentul să facă parte - în totalitate sau parţial, din moştenire, fiind proprietatea
exclusivă sau în devălmăşie a defunctului;
d) soţul supravieţuitor să nu devină, prin moştenire, proprietarul exclusiv al locuinţei;
e) soţul defunct să nu fi dispus altfel, fiindcă el putea înlătura dreptul de abitaţie, ca drept de
moştenire legală.
Durată: Dreptul de abitaţie va ţine până la data ieşirii din indiviziunea succesorală, dar nu mai
devreme de un an de la data decesului lui de cujus. Dacă în această perioadă soţul supravieţuitor se
recăsătoreşte, dreptul de abitaţie încetează.
Comoştenitorii vor putea cere restrângerea dreptului de abitaţie în situaţia în care locuinţa nu-i este
necesară în întregime sau pot să-i procure soţului supravieţuitor locuinţă în altă parte, iar în cazul în
care nu se înţeleg va hotărî instanţa. Locuinţa oferită soţului supravieţuitor trebuie, pe de o parte, să
fie echivalentă celei a soţului decedat şi, pe de altă parte, să fie situată în aceeaşi localitate.

Drepturile statului asupra moştenirii vacante

Exercitarea dreptului statului asupra moştenirii vacante
Exercitare: Potrivit art. 1135 NCC. , dacă, după trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea
succesiunii, notarul public nu constată existenţa nici unui moştenitor care să fi acceptat succesiunea, el
eliberează la cererea UAT unde a avut ultimul domiciulu defunctul, un certificat de vacanta
succesorala.
Indiferent dacă vacanţa succesorală a fost constatată prin certificat eliberat de notarul de stat sau prin
hotărâre judecătorească, statul dobândeşte moştenirea de la data deschiderii succesiunii. Certificatul
de vacanţă succesorală şi hotărârea judecătorească au caracter declarativ, nu constitutiv, dobândirea
operând din momentul deschiderii succesiunii. Aşadar, succesiunea devine vacantă de la data
deschiderii, nu de la data expirării termenului de acceptare.

Acţiunea în contra certificatului de vacanţă: Dacă ulterior eliberării certificatului de vacanţă

succesorală, apar moştenitori care au pretenţii la moştenire, aceştia pot ataca certificatul în instanţă,
iar în cazul admiterii acţiunii, notarul public, în baza hotărârii judecătoreşti, va elibera un nou
certificat.

50
DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ

Unitatea de învăţare:
1. Noţiune şi caractere juridice
2. Felurile testamentelor
Noţiune şi caractere juridice
Definiţie
Noţiune: Potrivit dispoziţiilor art. 1034 C. civil Testamentul este actul unilateral personal si
revocabil prin care o persoana numita testator dispune in una din formele cerute de lege pentru timpul
in care nu va mai fi in viata”.
Istoric: Originea testamentului este foarte veche, fiind cunoscut de majoritatea popoarelor
antichității. Cel mai vechi testament cunoscut este, potrivit legendei, cel prin care Noe a împărțit
pământul, în urma potopului, între cei trei fii ai săi.
La greci, problema testamentului era privită în mod diferit. Astfel, la Atena testamentul era interzis,
abia regele Solon dă dreptul atenienilor de a testa, dar numai acelora care nu au copii legitimi.
Marele filozof Platon era și el contra testamentului considerând că „dreptul de a testa să fie cât mai
restrâns”, ceea ce nu l-a împiedicat pe Platon de a lăsa el însusi testament. Cetățenilor Spartei le era
permis a testa. Mărturie în acest sens sunt testamentele lui Aristotel, Su•abon, Lycon, etc.
O situație mai deosebită o întâlnim la vechii germani, egipteni și evrei. În aceste legislatii vechi
principiul îl constituia solidaritatea familiei, ceea ce făcea ca să nu fie luată în seamă voința
defunctului. Prin testament nu se putea institui un mostenitôr, ci doar se puteau face liberalități.
Această stare de fapt este explicată de faptul că în acea perioadă se întâlnea în special proprietatea
devălmașă, și nu cea individuală, ceea ce făcea ca numai un membru al familiei, căruia îi apartineau
bunurile, să poată continua stăpânirea defunctului. Mobilele și imobilele deținute individual de de
cujusse cuveneau tot rudelor în funcție de proximitatea gradului de rudenie.
O importanță deosebită a dobândit-o testamentul în cadrul epocii romane, în dreptul roman. Astfel,
Ulpian definește testamentul ca fiind „o manifestare în cadrul legii, a voinței făcută în mod solemn, ca
să aibă tărie după moarte Justinian afirma, la rândul său că instituirea de moștenitor constituie
„fruntea și temelia testament". „Prin testament se dispunea, în primul rând asupra modului de
disfribuire a bunurilor testatorului, dar se puteau îndeplini și alte scopuri, precum dezrobiri, numirea
unui tutore, etc.
În funcție de epoca romană de drept: dreptul vechi, dreptul clasic, constituțiile imperiale, forma
testamentului a variat, Asffel, vom întâlni în dreptul vechi următoarele fonne de testament:
1.Testamentul făcut în timp de pace; testatorul își întocmea testamentul în fața adunărilor curiate,
adunări ce se înffuneau de două ori pe an. La început, pentru valabilitatea testamentului era necesar ca
acesta să fie confirmat de adunare prin intermediul votului. Prin legea celor XII table se schimbă
aceste reguli, voința testatorului fiind ridicată la rangul de lege: „dispozițiile luate prin testament de
șeful familiei să capete putere de lege". Această formă de testament prezenta inconvenientul că nu se
putea face decât în fața adunărilor respective ce se întruneau doar de două ori pe an210;
2.Testamentul făcut în timp de război este testamentul întocmit înaintea armatei gata de luptă.
Astfel, soldatul-cap de familie putea să testeze înainte de a pleca la luptă în fața armatei. La rândul ei
și această formă de testament prezintă un inconvenient destul de mare: nu putea fi practicat decât în
caz de război.
3.Datorită inconvenientelor pe care le prezentau primele două forme de testament, cu timpul,
practica a realizat o nouă formă de testament — testamentul per aes et librarn
Acest testament se făcea printr-o mancipațiune, prin intermediul căreia testatorul transfera
patrimoniul său unui familiae emptor care era o terță persoană, acesta urmând să ducă la îndeplinire
hotărârile de ultimă vointă ale testatorului. Și această formă de testament prezenta inconveniente:

 testatorul își înstrăina patrimoniul încă din timpul vieții, el nemaiputând să revoce actul
respectiv de înstrăinare; si,
 familiae emptor avea doar îndatorirea morală de a îndeplini hotorârile de ultimă voință,
îndatorire morală de la care se putea abate fără a suferi consecințe juridice.

În dreptul clasic întâlnim următoarele forme de testament:

51
  testamentul per aes et libram care a fost modificat în sensul că familiae emptor devine un
simplu executor testamentar, fiind obligat juridicește să execute testamentul. Acest testament a
cunoscut „trei forme: mancipatio familiae, per aes et libram public și per aes et libram secret.
 testamentul nuncupativ — constă într-o declarație verbală a testatorului în fața a șapte martori;
 testamentul pretorian este testamentul întocmit în scris pe tăblițe întărite cu pecețile a șapte
martori. Acest testament ducea la investirea unei persoane cu posesiunea bunurilor testatorului.

Abia împăratul Valentinian al II-Iea a fost cel care a înțeles foloasele testamentului olograf, în anul
466 dH. Această formă de testament nu a avut însă o viață prea lungă, admitându-se în legea celor XII
table testamentul olograf numai prin excepție — în privința împărțelilor făcute de ascendenți în
favoarea descendenților lor.
Constituțiile imperiale au instituit următoarele forrne de testament:

1.testamentul principi oblatum — ce era dat în păsfrarea cancelariei imperiale;

1. testamentul tripartit;
2. testamentul olograf;
3. testamentul realizat prin declarație dată înaintea autorităților judiciare sau municipale.

În dreptul bizantin existau două forme de testament:

 testamentul tripartit, ce era rezultatul preluării de elemente de la legislații diferite:

 după dreptul civil vechi, testamentul trebuia făcut fără nici o întrerupere;
 după dreptul pretorian, testamentul trebuia făcut în prezența a șapte martori cu semnătura și
pecețile acestora;
 după constituțiile imperiale, testamentul trebuia semnat de testator și martori;
2. testamentul nuncupativ.

În Europa Occidentală, testamentul suferă o perioadă de decădere pe parcursul evului mediu,

decădere datorată faptului că această perioadă istorică a fost guvernată de principiile dreptului canonic
(nu permitea instituirea unui moștenitor care să nu fi fost rudă cu de cujus ) și de obiceiurile de
origine germanică ce erau potrivnice întocmirii de testamente. Odată cu renasterea studiilor de drept
roman din sec. XVIII-Iea se realizează și o renastere a testarnentului.
Legiuirea Caragea nu recunoaște existența testamentului verbal și nici a celui nuncupativ. Astfel,
testamentul trebuia făcut în scris de față cu trei martori sau „arhiereul sau judecătoria". Codul
Calimach nu este la fel de restrictiv: „Testamentul se poate face în scris și nescris, vederat și tăinuit,
cu martori și fără martori” . Deci erau recunoscute urrnătoarele forme de testament:
1. testamentul olograf care era de două feluri:

 testamentul scris, datat și semnat de mâna testatorului; și,

 testamentul scris de altul, trebuind semnat de testator în prezența a cel putin martori ce trebuiau
să semneze și ei.
In cazul în care testatorul nu știa carte se întâlneau două situații:
 în cazul în care testatorul nu știa să scrie dar știa să citească, atunci el semna cu „semnul sfintei
cruci", urmat de semnătura unuia dintre martori pe crucea respectivă;
• în cazul în care testatorul nu știa nici să scrie si nici să citească, sau era orb, atunci unul din
martori să-i citească testamentul, urmat de adeverirea de către testator că liberalitatea s-a făcut
conform cu voința sa, urmat apoi de semnătura martorilor;
2.testamentul verbal ce se făcea în prezența a cinci martori de bună credință;
3.testamentul făcut prin chemarea a doi judecători la domiciliul testatorului „să ia în scris testamentul
lui sau să-l asculte prin viu grai; luându-l în scris, să-l pecetluiască cu pecetea judecătoriei și să-i dea o
adeverință de mână"; si,
4.testamentul făcut „în corăbiile ce călătoresc, ori în vremea ciumei sau a altor boli grabnice și
lipicioase".
Astfel, testamenul a avut o importanță deosebită în timpul Legiuirii Caragea și a Codului Calimach
deoarece îi dădea dreptul lui de cujus să dispună de soarta averii ce aparținea și pentru timpul ce urma
după moartea sa.
52
Caractere juridice
Caractere: Potrivit dispoziţiilor Codului civil, testamentul este un act juridic unilateral, personal şi
solemn, revocabil cât timp testatorul este în viaţă, prin care acesta dispune, în tot sau în parte, de
averea sa, pentru când nu va mai fi. Testamentul are, deci, următoarele caractere juridice:
a) este un act juridic şi deci trebuie să exprime o voinţă conştientă, liberă şi cu intenţie;
b) este un act unilateral de voinţă, căci este numai rodul voinţei testatorului;
c) are caracter personal, neputând fi săvârşit prin reprezentare. De aici rezultă că testamentul este şi
un act individual, în sensul că el trebuie să exprime voinţa unei singure persoane, legea interzicând ca
două sau mai multe persoane să testeze prin acelaşi act;
d) testamentul este un act juridic solemn deoarece, pentru a produce efecte juridice, voinţa
testatorului trebuie să îmbrace anumite forme, stabilite de lege;
e) este un act de dispoziţie pentru cauză de moarte; şi,
f) este esenţialmente revocabil cât timp testatorul se află în viaţă, acesta putând revoca testamentul
fie expres, printr-o declaraţie autentificată, fie implicit, prin întocmirea unui nou testament prin care
este desemnată legatar o altă persoană (revocarea are caracter esenţial întrucât testatorul nu poate
renunţa la acest drept). Testamentul va deveni irevocabil odată cu moartea testatorului.

Noţiune şi caractere juridice

Felurile testamentelor
Testamentul olograf
Noţiune şi avantaje
Noţiune: Testamentul olograf este acel testament care trebuie să fie în întregime scris, datat şi semnat
de mâna testatorului. Etimologic vine de la cuvintele greceşti holos (întreg, total) şi graphos (a scrie).
Avantaje: Acest testament prezintă următoarele avantaje:
a) este supus formalităţilor cele mai simple;
b) poate fi făcut oriunde, oricând şi fără ajutorul nimănui;
c) permite păstrarea secretului asupra dispoziţiilor de ultimă voinţă; şi,
d) poate fi revocat oricând, fie prin redactarea unui alt testament, fie prin distrugerea lui materială de
către testator.
Dezavantaje: Testament olograf prezintă şi dezavantaje, unele majore:
a) testamentul este sensibil la sugestie şi captaţie;
b) înlesneşte falsul (din pricina simplicităţii formelor);
c) dacă testatorul are cunoştinţe juridice insuficiente, testamentul poate avea o redactare defectuoasă
care duce la greutăţi în interpretarea lui; şi,
d) poate fi uşor sustras şi distrus.
Scrierea
Scriere proprie: Sub sancţiunea nulităţii, testamentul olograf trebuie scris în întregime de către
testator; el poate fi scris în orice limbă pe care testatorul a cunoscut-o la data scrierii. De asemenea,
poate fi scris pe orice suprafaţă, cu orice mijloc, (zid, cărbune, oglindă, diamante etc.), pe una sau mai
multe foi de hârtie (între care să fie o legătură intelectuală), cu orice fel de scriere. Testamentul
olograf poate fi întocmit în mai multe etape, iar înscrisul nu va fi intitulat obligatoriu testament,
putând fi o scrisoare sau orice înscris, din care însă să rezulte neîndoielnic voinţa de a gratifica. În
toate cazurile, testamentul va fi, în întregime, scris de mîna testatorului.
Nerespectarea condiţiilor scrierii: Consecinţele nerespectării condiţiilor scrierii, aşa cum au fost
prezentate, au drept urmare:
a) nulitatea testamentului dacă unele adaosuri, ştersături sau intercalări sunt scrise de o mînă străină;
şi,
b) nulitatea testamentului, dacă, deşi a fost scris de testator, acesta nu a fost decât instrumentul pasiv
al unui terţ, care i-a ţinut mâna.
Scrieri străine. Situaţii: În privinţa scrierii străine, întâlnim următoarele situaţii:
a) dacă scrierea străină este anterioară scrierii testamentului, acesta este valabil (exemplu:
testamentul este scris pe verso-ul altor scrieri);
b) dacă scrierea străină este contemporană cu scrierea testamentului acesta va fi nul, deoarece
intervenţia materială a unui străin duce la concluzia că voinţa testatorului n-a fost tocmai liberă; şi,
c) când scrierea unui terţ va fi posterioară redactării testamentului, testamentul va fi valabil, afară
numai dacă materialitatea intervenţiei a alterat voinţa testatorului.
53
Adăugiri, ştersături, intercalări: În toate cazurile, însă, în care adăugirile, ştersăturile sau
intercalările au fost făcute fără ştiinţa testatorului, testamentul rămâne valabil căci voinţa lui
exprimată în partea scrisă de el a rămas neviciată.
Dacă adăugările nu sunt decât simple note care nu fac corp cu restul testamentului (de ex.: un proiect
de modificare care nu s-a realizat) testamentul rămâne valabil căci se datorează numai voinţei lui de
cujus.
Disjungere: Uneori testamentul olograf cuprinde adăugări, ştergeri sau intercalări datorită
testatorului, care nu vor afecta validitatea celorlalte prevederi ale testamentului, dar care, pentru a fi
valabile trebuie să distingem după cum:
a) ele cuprind o dispoziţie nouă, care se adaugă la cuprinsul iniţial sau înlocuiesc şi elimină alte
dispoziţii - situaţii în care ele trebuiesc semnate şi datate de testator; şi,
b) îndreaptă o eroare de redactare sau interpretează dispoziţiile testamentului, fără a constitui o
dispoziţie nouă, caz în care semnarea şi datarea lor nu mai sunt necesare.
Data: Data permite, pe de o parte verificarea discernământului testatorului la data întocmirii
testamentului şi pe de altă parte, în cazul unei pluralităţi de testamente pentru stabilirea
dispoziţiilorntestamentare valabile. Data poate prezenta importanţă şi pentru stabilirea împrejurărilor
în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina nulitatea (Ex.: în acea perioadă a existat
pericolul vicierii consimţământului).
Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua când s-a redactat testamentul sau indicaţii care pot fi
implicite (Ex.: Paştele 2003 sau Crăciunul 1992, Anul Nou 2004)
Data poate fi trecută în orice parte a testamentului cu condiţia ca ea să se aplice întregului act. De
aceea când întâlnim dispoziţii testamentare la intervale de timp, este suficientă datarea finală a actului.
Situaţii privind data: În privinţa datei sunt de conceput următoarele situaţii:
a) lipsa datei atrage nulitatea testamentului;
b) dacă data există, dar este inexactă, întâlnim două situaţii:
 când data este falsă, adică a fost alterată cu ştiinţă de testator, testamentul este nul,
căci solemnitatea cerută de lege cu privire la dată nu s-a realizat; şi,
 când data este incompletă sau involuntar eronată, datorită unei simple greşeli a
testatorului, testamentul este lovit de nulitate.

Semnătura
Semnătură manuscrisă: Semnătura trebuie să fie manuscrisă, simpla notare a iniţialelor nefiind
suficientă (după cum nici punerea degetului de către neştiutorul de carte nu este suficientă).
Semnătura poate fi pusă în orice parte a conţinutului testamentului. Dacă testamentul este scris pe mai
multe foi, testatorul nu trebuie să semneze pe fiecare.
Lipsa semnăturii: Lipsa semnăturii este sancţionată cu nulitatea absolută a testamentului olograf. În
situaţia în care testatorul nu poate testa olograf, poate uzita una din celelalte două forme testamentare,
respectiv testamentul autentic sau testamentul mistic.

Testamentul autentic
Noţiune: Testamentul autentic a fost autentificat de catre un notar public sau de o alta persoana
investita cu autoritatae publicade catre stat. Această formă de testament prezintă avantajul că este
accesibil şi celor care nu ştiu să scrie şi să citească.
Aşadar, testamentul autentic este un act autentic ca oricare altul, fiind supus regulilor de drept
comun în materie.
Locul autentificării: Testatorul se va prezenta personal la orice birou notarial, având asupra sa actul
de identitate (C.I. sau paşaport), eventual cu un proiect de testament întocmit de el sau de alte
persoane; testamentul va putea fi scris şi de către notar, la solicitarea testatorului. În lipsa oricărui act
de identitate, testatorul va fi însoţit şi de martori necesari stabilirii identităţii (de regulă doi).
Notarul public va putea autentifica testamentul şi în afara sediului notariatului, la solicitatea
testatorului, care nu se poate prezenta la notariat, fie din motive medicale fie din cauza serviciului pe
care îl prestează, fie din orice alte motive temeinice (Ex.: testatorul execută o pedeapsă privativă de
libertate). Notarul va redacta testamentul astfel încât acesta să reprezinte fidel voinţa testatorului.
Limba în care se redactează: Neîndoielnic testamentul se redactează în limba română. Aceasta este
regula. Testamentul va putea fi redactat şi în altă limbă decât în cea română, dacă notarul este convins
prin cunoştinţele sale sau prin interpret (translator) că testatorul şi-a exprimat voinţa de a dispune.
54
Consimţământul testatorului se va exprima în faţa notarului, oral.
Surdul şi mutul, ştiutori de carte: Testatorul surd, mut, sau surdomut însă ştiutor de carte îşi va
declara consimţământul în faţa notarului, menţionând în testament, cu propria lui mînă, că şi-a dat
consimţământul la prezentul act pe care l-a citit.
Surdul şi mutul care nu pot scrie sau nu ştiu să scrie: Dacă surdul, mutul sau surdomutul nu poate
sau nu ştie să scrie, notarul îi va lua consimţământul prin interpret.
Orbul: În cazul orbului, notarul se va convinge, prin întrebări că acesta a auzit bine cuprinsul
testamentului ce i-a fost citit.
Menţiune: Dacă testatorul este neştiutor de carte, notarul va menţiona în încheierea de autentificare
acest lucru. În situaţia în care testatorul se află în imposibilitate de a semna, notarul va menţiona acest
lucru în încheierea de autentificare, nefiind nevoie să arate care sunt cauzele care au dus la
imposibilitatea testatorului de a semna.

De asemenea, notarul are datoria de a lămuri părţile asupra consecinţelor juridice ce decurg din
clauzele cuprinse în testament.
Testamentele privilegiate
Noţiune: Testamentul mistic sau secret se poate intocmi in mod valabil in urmatoarele situatii
speciale:

a) în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe,
războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale;

b) în fața comandantului vasului sau a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul
unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul
întocmit la bordul unei aeronave este supus acelorași condiții;
c) în fața comandantului unității militare ori a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul este militar
sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forțelor armate ale
României și nu se poate adresa unui notar public;
d) în fata directorului, medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în
lipsa acestora, în fata medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituție
sanitară în care notarul public nu are acces.

Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator și de cei 2 martori.

Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face mențiune despre cauza care l-a
împiedicat să semneze.

55
LEGATUL

Desemnarea legatarului şi felurile legatelor

Desemnarea legatarului

Desemnarea legatarului: Legatul este principala dispoziţie cuprinsă într-un testament prin care se
exprimă liberalitatea pentru cauză de moarte făcută unei persoane desemnată de testator.
Cerinţe: Desemnarea legatarului trebuie să îndeplinească, pentru a fi valabilă, următoarele două
cerinţe:
a) să fie făcută prin testament.
Legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă în momentul deschiderii
succesiunii.
În ceea ce priveşte termenii pe care îi foloseşte testatorul, acesta se bucură de o libertate deplină,
nefiind obligat să folosească termeni sacramentali. Desemnarea legatarului poate fi directă, adică prin
nominalizare sau prin arătarea unor calităţi care îl caracterizează pe acesta (frate, fiu, etc) sau poate fi
indirectă, ca în cazul exheredării moştenitorilor nerezervatari sau a moştenitorilor rezervatari (numai
în limitele cotităţii disponibile).
b) legatarul să fie desemnat personal de către testator. Elementele necesare identificării legatarului
trebuie să se găsească în cuprinsul testamentului, fiind nul legatul ce nu oferă, cel puţin în parte,
elementele necesare, cu ajutorul cărora legatarul să fie identificat cu certitudine.
Astfel, este nul legatul secret prin care testatorul nu identifică legatarul, ci precizează că a comunicat
persoana legatarului unui terţ care îl va indica la momentul oportun sau că legatarul va fi desemnat de
un terţ, după cum crede acesta de cuviinţă.
Felurile (clasificarea) legatelor
Criterii şi enumerare
Legatele se pot împărţi în funcţie de:
a) modalitatea ce afectează voinţa testatorului: legatul pur şi simplu, cu termen, sub condiţie sau cu
sarcină;
b) obiect: legate universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.

Clasificarea legatelor
Clasificarea legatelor după modalitatea care afectează voinţa testatorului
Legatul pur şi simplu: Legatul pur şi simplu este legatul neafectat de modalităţi. De la data
deschiderii succesiunii, legatarul devine titularul drepturilor ce intră în conţinutul legatului. După
această dată, în cazul morţii legatarului drepturile lui se transmit asupra propriilor moştenitori .
Legatul cu termen: Legatul cu termen este acel legat a cărui executare sau stingere depinde de
împlinirea unui termen, care este întotdeauna un eveniment viitor şi sigur.
Termenul poate să fie suspensiv sau extinctiv.
În cazul termenului suspensiv, executarea legatului este amânată până la împlinirea lui, deşi drepturile
legatarului se nasc de la data deschiderii succesiunii. Când termenul se împlineşte, legatarul poate cere
predarea bunului legat sau plata creanţei.
În cazul termenului extinctiv, legatul se execută de la data deschiderii succesiunii, ca un legat pur şi
simplu, dar împlinirea termenului conduce la stingerea dreptului legat.
Legatul sub condiţie: Legatul sub condiţie este acel legat a cărui naştere sau stingere depinde de un
eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte producerea lui.
Condiţia poate să fie suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă suspendă până la împlinirea ei naşterea dreptului la legat. Din momentul
împlinirii ei, dreptul legatarului ia naştere retroactiv, devenind proprietar sau creditor de la data
deschiderii succesiunii.
În cazul condiţiei rezolutorii, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii succesiunii, dar
existenţa acestora depinde de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei. Astfel, în caz de îndeplinire a
condiţiei, dreptul la legat se desfiinţează cu efect retroactiv de la data deschiderii succesiunii, iar, în
caz de neîndeplinire a condiţiei, dreptul la legat se consolidează definitiv, ca şi un legat pur şi simplu.
Legatul cu sarcină: Legatul cu sarcină (sub modo) este legatul care prevede o obligaţie (o sarcină) de
a da, a face sau a nu face impusă de testator legatarului.
Sarcina poate fi prevăzută în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul gratificatului.
56
Deoarece legatul îşi produce efecte numai din momentul deschiderii succesiunii (putând fi revocat
până în acest moment), testatorul nu poate impune legatarului obligaţii (sarcini) care să fie prestate în
timpul vieţii lui, ci numai după decesul acestuia.

Clasificarea legatelor după obiectul lor

Legatul universal: Legatul universal este dipoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau
mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale
Practica judiciară şi doctrina au stabilit că legatul universal conferă legatarului vocaţie la întreaga
moştenire. Aceasta nu înseamnă că legatarul universal va culege efectiv toate bunurile succesorale,
deoarece emolumentul moştenirii poate fi restrâns prin achitarea datoriilor şi sarcinilor succesorale, de
existenţa moştenitorilor rezervatari sau a unor legate cu titlu particular ori cu titlu universal.
Testatorul poate lăsa mai multe legate universale fără a atinge caracterul universal al fiecăruia dintre
ele, din moment ce fiecare dă chemare legatarului să culeagă întreaga moştenire, dacă celelalte legate
ar fi sau ar deveni ineficace. De asemenea, dacă un legatar particular nu acceptă legatul ce i-a fost
lăsat sau legatul este ineficace, obiectul legatului va reveni legatarilor conform aceleiaşi vocaţii la
întreaga moştenire.
Un legat universal nu pierde acest caracter, chiar dacă celelalte legate şi sarcinile ce ar urma să fie
executate l-ar reduce la o parte neînsemnată din moştenire.
Legatul universal conferă vocaţie la întreaga moştenire, iar înstrăinarea unor bunuri de către testator,
facerea unui legat cu titlu particular, încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, chiar cu
legatarul, nu semnifică revocarea legatului universal, şi numai micşorează emolumentul cules de
legatar.
Legatul cu titlu universal: Legatul cu titlu universal - este legatul care conferă legatarului chemare la
o fracţiune din moştenire sau la o masă de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de
mobile sau imobile.
Feluri: Sunt legate cu titlu universal următoarele:
a) legatul unei fracţiuni din moştenire;
b) legatul tuturor mobilelor succesorale;
c) legatul tuturor imobilelor;
a) legatul unei fracţiuni din nemişcătoare; şi
b) legatul unei fracţiuni din mişcătoare.
Legatul cu titlu particular: Legatul cu titlu particular este legatul care conferă vocaţie la unul sau
mai multe bunuri singulare privite ca bunuri izolate. Codul civil defineste acest legat ca fiind legatul
care nu este nici universal, nici cu titlu universal.
Spre deosebire de legatul cu titlu universal, care are ca obiect o cotă parte din universalitatea
succesiunii, legatul cu titlu particular are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate: legatul cu
titlu universal este arătat printr-o fracţiune, pe când legatul particular este arătat prin specificarea
bunurilor ce-l compun.
Legatarul cu titlu particular este succesor în drepturile autorului său, numai în limitele legatului
transmis, în raport de care poate promova acţiuni personale, reale, etc.

Cauze de ineficacitate a legatelor

Desfiinţarea legatelor
Nulitatea absolută: Nulitatea este sancţiunea civilă care lipseşte actul juridic de efectele contrarii
normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.
Nulitatea legatelor se apreciază în raport de cauzele existente la data întocmirii testamentului. Cauzele
nulităţii absolute a legatelor pot fi cele comune tuturor actelor juridice (încălcarea regulilor privind
capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimţământului, nevalabilitatea obiectului, lipsa
cauzei, cauză ilicită, imorală, etc), cât şi specifice actelor mortis causa (stipularea unei substituţii
fideicomisară, lipsa formelor anume prevăzute de lege, testarea bunului altuia cu credinţa greşită că
este al lui, etc.).
Nulitatea relativă: Legatul va fi anulabil în caz de incapacitate legală sau naturală a testatorului, sau
de vicii ce afectează consimţământul. De asemenea, este admisibilă acţiunea prin care se solicită
anularea unui legat cuprins într-un testament autentic pentru lipsa discernământului, deoarece notarul
nu constată decât prezenţa părţilor la data autentificării actului, până la înscrierea în fals, şi nu starea
de luciditate a acestora.
57
Cel ce porneste acţiunea în nulitate va trebui să dovedească un interes actual şi născut.
Acţiunea în anulare sau constatarea nulităţii va fi respinsă dacă cel care o porneşte a recunoscut
valabilitatea testamentului, în una din formele recunoaşterii.
Specific legatelor este faptul că termenul de prescripţie a acţiunii în anulare curge de la data
deschiderii moştenirii, şi nu de la data întocmirii testamentului.

Caducitatea legatelor
Notiune: Caducitatea constă în imposibilitatea de executare a legatului datorată împrejurării că
legatarul nu poate sau nu voieşte să primească legatul. Este un mod de desfiinţare retroactivă a
legatelor care lipseşte de eficacitate un legat instituit valabil şi nerevocat.
Cazuri de caducitate: În următoarele situaţii legatele sunt caduce:
a) predecesul legatarului faţă de testator;
b) apariţia, după moartea testatorului dar înainte de executarea legatului a unei incapacităţi de a
primi;
c) neîndeplinirea condiţiei suspensive sub care a fost făcut legatul;
d) renunţarea legatarului la legat;
e) pierderea totală a obiectului legatului;
f) dispariţia cauzei determinante a legatului.

Revocarea judecătorească a legatelor

Precizare
Cazuri: Legatul poate fi revocat prin hotărâre judecătorească ca o sancţiune pentru faptele săvârşite
de legatar faţă de defunct sau faţă de memoria acestuia.
Fapta care determină revocarea legatului poate să fie săvârşită fie înainte, fie după
deschiderea moştenirii, dar revocarea este pronunţată de instanţă, la cererea persoanelor interesate,
numai după moartea testatorului.
Cazurile sunt în principiu aceleaşi ca acelea în care legea permite revocarea judecătorească a donaţiei
Refuzul de a da alimente nu mai determină revocarea judecătorească a legatului pentru
ingratitudine. Există o altă cauză de revocare judecătorescă pentru ingratitudine, şi anume injuria
gravă adusă de legatar memoriei testatorului.
Dezvoltare
Neîndeplinirea sarcinii
Neîndeplinirea sarcinii: Pentru neîndeplinirea de sarcini, dacă liberalitatea a fost făcută sub această
modalitate, iar sarcina nu a fost îndeplinită persoanele interesate pot cere executarea silită. De
asemenea, orice persoană interesată poate cere revocarea judecătorească pentru neexecutarea sarcinii.
Această revocare presupune neexecutarea sarcinii (nu o simplă întârziere) sau o executare neconformă
cu prevederile testamentului şi va trebui să fie culpabilă.
Acţiunea în revocare aparţine celor care au interesul ca liberalitatea testamentară să fie revocată, cu
condiţia să fi acceptat succesiunea, altminteri nu ar justifica un interes. Cei ce au interesul să invoce
acţiunea în revocare sunt: moştenitorii legali (fie ei rezervatari sau nu), legatarii universali sau cu titlu
universal, legatarii cu titlu particular, dacă pot justifica un interes în revocarea legatului, chiar şi
creditorii pe calea acţiunii oblice. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul poate
cere executarea, dar nu şi revocarea.
Dreptul la acţiune se va stinge prin prescripţia de 3 ani. Termenul de prescripţie începe să curgă de la
data stabilită pentru executarea sarcinii, iar dacă termenul nu este stabilit, de la data naşterii
raportului, adică de la data deschiderii succesiunii.
Ingratitudinea
Cazuri: Pentru ingratitudine, legatele pot fi revocate în următoarele cazuri:
a) în timpul vieţii testatorului dacă gratificatul a atentat la viata dispunătorului şi, dacă s-a făcut
vinovat faţă de acesta de cruzimi, delicte sau injurii grave
b) după moartea testatorului, pentru injurii grave la adresa memoriei testatorului. Dreptul la acţiunea
în revocare este prescriptibil în termen de un an de la săvârşirea faptei sau de când s-a cunoscut
săvârşirea faptei. Dacă a trecut un an de zile de la săvârşirea faptei, iar testatorul nu şi-a revocat
legatul, înseamnă la acesta l-a iertat pe legatar şi deci legatul nu va putea fi revocat după moartea
testatorului de persoanele interesate. Acestea pot acţiona numai dacă testatorul nu l-a iertat pe legatar
şi nu s-a împlinit termenul de un an.
58
În cazul atentatului la viaţa testatorului precum şi dacă s-a făcut vinovat faţă de acesta de cruzimi,
delicte sau injurii grave, pentru a-şi revoca legatul, testatorul nu mai are nevoie de acţiune în justiţie,
el fiind în drept să-şi revoce singur testamenul.
Revocarea legatelor şi a celorlalte dispoziţii testamentare prin voinţa unilaterală a testatorului
Testatorul, printr-o manifestare unilaterală de voinţă, are dreptul, până în ultimul moment din viaţă, să
revină asupra asupra dispoziţiilor testamentare făcute anterior.
În funcţie de modul în care se manifestă voinţa testatorului, revocarea voluntară poate fi: expresă sau
tacită.
Retractarea revocării
Retractare: Retractarea revocării - poate fi făcută de testator cât timp trăieşte şi poate fi expresă,
trebuind, sub sancţiunea nulităţii să îmbrace forma testamentară sau autentică, şi mai poate fi tacită
când rezultă fie din ştergerea dispoziţiei de revocare sau distrugerea înscrisului revocator, fie din
incompatibilitatea sau contrarietatea între revocare şi dispoziţiile unui testament posterior.
Neexistând un text de lege în acest sens, efectele retractării revocării au fost privite în mod diferit de
doctrină şi jurisprudenţă.
Astfel, în literatura de specialitate se consideră că retractarea revocării, în cazul în care testatorul nu a
dispus altfel, are drept efect reînvierea dispoziţiilor testamentare revocate.
Jurisprudenţa nu împărtăşeşte acest punct de vedere, motivând că deoarece testamentul este un act
unilateral de voinţă este de neconceput ca un act devenit ineficient prin simpla sa revocare să redevină
eficient, pentru acest act final fiind necesară o nouă manifestare de voinţă.
Considerăm că efectele retractării revocării voluntare a legatelor trebuie analizate la fiecare caz în
parte, avându-se în vedere intenţia testatorului, dar, în principiu cea de-a doua soluţie este cea justă.

Dreptul de acrescământ
Problemă: În cazul în care legatele au devenit ineficace datorită nulităţii, caducităţii sau retractării
acestora, problema care se pune priveşte situaţia bunurilor care au făcut obiectul legatelor şi a
persoanelor care profită de acestea.
Regula este că, în caz de ineficacitate a legatelor, bunurile ce constituie obiectul acestora revine
moştenitorilor (legali sau testamentari) care aveau obligaţia să execute legatul.
În caz de ineficacitate a legatului universal, moştenitorii legali vor culege întreaga moştenire.
Dacă însă sunt doi legatari universali, iar unul din ei nu acceptă legatul, cel de-al doilea legatar
universal profită, culegând şi partea acestuia din moştenire, deoarece el are vocaţie la întreaga moştenire.
În caz de ineficacitate a legatului cu titlu universal, vor profita moştenitorii legali sau după caz,
legatarul universal. În cazul în care sunt doi legatari cu titlu universal, de ineficacitatea unuia nu poate
beneficia celălalt datorită vocaţiei limitate la o fracţie din moştenire.
În caz de ineficacitate a legatului cu titlu particular vor beneficia acele persoane obligate la executarea
legatelor, şi anume moştenitorii legali, legatarul universal sau cel cu titlu universal.
Excepţii: De la această regulă, Codul civil prevede două excepţii datorate voinţei testatorului:
a) substituţia vulgară care operează atunci când testatorul, prin testament, a prevăzut un legatar
substituit pentru eventualitatea în care legatarul instituit nu ar putea sau nu ar voi să primească legatul.
Deci, de ineficacitatea legatului instituitului va profita substituitul indicat de testator, şi nu ceilalţi
legatari sau moştenitori legali;
b) legatul conjunctiv când operează dreptul de acrescământ.
Legatul conjunctiv: Dacă testatorul a dispus cu titlu de legat, prin acelaşi testament, de acelaşi
obiect, în favoarea mai multor legatari, fără să indice partea, astfel încât fiecare dintre ei să aibă
chemare la totalitatea obiectului, legatele sunt conjunctive.
Dacă toţi colegatarii vor să primească legatul, fiecare va avea chemare la o parte a bunului, obiectul
legatului împărţindu-se în mod egal.
Dacă însă unul sau mai mulţi colegatari nu pot, sau nu voiesc să primească legatul, părţile care li s-ar
fi cuvenit din obiectul testat, se absorb în părţile celorlalţi colegatari care primesc legatul. În acest caz
operează dreptul de acrescământ (dreptul de creştere).
Dreptul de acrescământ se produce numai dacă legatele sunt conjunctive. Caracterul conjunctiv al
legatului rezultă din voinţa reală a testatorului.
Legatul este conjunctiv şi, prin urmare, operează dreptul de acrescământ, dacă testatorul a dorit să dea
fiecărui legatar particular un drept eventual la totalitatea obiectului.
Dacă testatorul, prin aceeaşi dispoziţie lasă mai multor legatari acelaşi lucru, cu arătarea părţii
59
cuvenite fiecăruia, colegatarii nu se vor bucura de dreptul de acrescământ. Ineficacitatea legatului va
mări partea succesorală a moştenitorilor sau legatarilor universali sau cu titlu universal cărora le
incumbă plata legatului, şi nu va creşte partea celorlalţi legatari cu titlu particular ai obiectului.
Cerinţe: Cerinţele pentru naşterea dreptului de acrescământ sunt:
a) să existe o pluralitate de legatari cu titlu particular;
b) dispoziţiile făcute în favoarea lor să aibă acelaşi obiect;
c) vocaţia legatarilor să nu fie fracţionată de testator, astfel încât fiecare să aibă chemare la întregul
obiect al legatului;
d) unul sau mai mulţi dintre ei să nu poată sau să nu vrea să vină la moştenire.
Dreptul de acrescământ în moştenirea legală: Dacă moştenirea este deferită mai multor
moştenitori legali partea celui care, fiind nevrednic sau renunţător, este îndepărtat de la ea prin puterea
legii va spori partea comoştenitorilor, potrivit vocaţiei lor succesorale, de vreme ce legea cheamă pe
fiecare erede la întreaga moştenire. Acrescământul nu profită întotdeauna în aceeaşi măsură tuturor
comoştenitorilor, fiind înlăturat în cadrul reprezentării, când împărţirea moştenirii se face pe tulpini,
nu pe capete.

60
EXHEREDAREA (dezmoştenirea)
Noțiune
Dezmoștenirea este dispoziția testamentară prin care testatorul înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe unul sau
mai mulți dintre moștenitorii săi legali.
Dezmoștenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la moștenire a unuia sau mai
multor moștenitori legali și indirectă atunci când testatorul instituie unul sau mai mulți legatari.
Efectele
În cazul dezmoștenirii soțului supraviețuitor, moștenitorii din clasa cu care acesta vine în concurs culeg partea din
moștenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soțului supraviețuitor ca urmare a dezmoștenirii.
Dacă, în urma dezmoștenirii, pe lângă soțul supraviețuitor, vin la moștenire atât cel dezmoștenit, cât și acela care
beneficiază de dezmoștenire, acesta din urmă culege partea rămasă după atribuirea cotei soțului supraviețuitor și a cotei
celui dezmoștenit.
Atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale legale, moștenitorul cu care
vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit.
Dacă, în urma dezmoștenirii, o persoană este înlăturată total de la moștenire, cota ce i s-ar fi cuvenit se atribuie
moștenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, În lipsa acestora, moștenitorilor subsecvenți.

Nulitatea
Dispoziția testamentară prin care moștenitorii legali au fost dezmoșteniți este supusă cauzelor de nulitate, absolută sau
relativă, prevăzute de lege.
Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoșteniți au luat cunoștință
de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la moștenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii.

61
LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACTE JURIDICE DE BUNURILE
SUCCESIUNII

Limitele dreptului de dispoziţie

Limite: Orice persoană fizică poate dispune de avutul său pentru timpul când nu va mai fi în viaţă,
însă în anumite limite. Astfel:
a) nimeni nu poate hotărî prin act de voinţă transmisiunea succesorală a unui patrimoniu sau a unor
bunuri, decât numai pentru cazul propriei sale morţi; proprietarul nu poate înlănţui, prin voinţa sa,
devoluţiunea succesorală din generaţie în generaţie. Aşa numitele substituţii fideicomisare sunt oprite,
sub sancţiunea nulităţii;
b) liberalitatea va fi validă dacă, a fost făcută printr-un act, prin esenţă, revocabil;
c) testatorul nu va putea dispune prin liberalităţi decât de cotitatea disponibilă; şi,
d) actul de ultimă voinţă nu este, din punct de vedere juridic, eficace decât dacă este săvârşit cu
respectarea regulilor de formă prevăzute de lege.
Pacte oprite: Pactele asupra unei succesiuni viitoare sunt oprite.
Codul civil nu defineşte aceste pacte, dar poate fi socotită că se încadrează în această categorie orice
convenţie, interzisă de lege, privitoare la o moştenire ce nu este încă deschisă la data când se încheie
convenţia, dacă prin ea una din părţi dobândeşte drepturi eventuale în acea moştenire ori renunţă la
ele.
Motivare: Oprirea pactelor asupra unei succesiuni nedeschise se justifică prin aceea că, pe de
o parte acest pact poate trezi dorinţa ca acela care lasă moştenirea să moară, iar, pe de altă
parte, în situaţia în care şi cel care lasă moştenirea este parte contractantă, se încalcă
principiul revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de moarte.
Rezerva succesorală
Noţiune
Noţiune: Dreptul la moştenire al moştenitorilor legali ar fi fragil şi iluzoriu dacă cel care lasă
moştenirea ar avea libertatea să dispună de lucrurile sale fără nici o îngrădire. Consecinţa acestor
liberalităţi ar fi că patrimoniul dispunătorului nu s-ar completa cu contravaloarea bunurilor ieşite în
acest mod din patrimoniu. De aceea, legea protejează pe anumiţi moştenitori legali care vor beneficia
de o parte din moştenire asupra căreia cel care lasă moştenirea nu poate face liberalităţi, parte care se
numeşte rezervă succesorală. Aceasta înseamnă că în prezenţa moştenitorilor rezervatari, dreptul celui
care lasă moştenirea de a dispune cu titlu gratuit este limitat la partea de moştenire care excede
rezervei succesorale şi care poartă numele de cotitate disponibilă.
Rezerva succesorală se va aplica numai în cazul actelor cu titlu gratuit, nu şi în cazul actelor
juridice cu titlul oneros. Există situaţii în care actele cu titlu gratuit nu sunt limitate în materie
succesorală deoarece nu constituie liberalităţi, ci numai simple acte dezinteresate, neducând la mărirea
sau micşorarea patrimoniului lui de cujus.
Aşadar, în cazul când sunt moştenitori rezervatari, moştenirea se împarte în două: rezerva şi
cotitatea disponibilă.
Putem defini rezerva succesorală ca acea parte din moştenire care, în puterea legii se cuvine,
unor moştenitori legali, şi de care, cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi.
Cotitatea disponibilă este acea parte a patrimoniului lui de cujus care excede rezervei
succesorale şi de care defunctul poate dispune în mod liber, neîngrădit, inclusiv prin acte cu titlu
gratuit.
Astfel, sunt protejaţi de lege moştenitorii rezervatari de liberalităţile excesive pe care de cujus
le-ar putea face atât în favoarea unor persoane străine, cât şi în favoarea unor alţi moştenitori legali.

62
Caracterele juridice ale rezervei succesorale
Parte a moştenirii: Rezerva este o parte a moştenirii şi aceasta înseamnă că:
a) rezerva poate fi pretinsă de moştenitorii care au vocaţie şi care vin efectiv la moştenire
(renunţătorul nu poate cere partea sa din rezervă);
b) moştenitorii rezervatari nu pot face acte de acceptare sau renunţare cât timp moştenirea nu este
deschisă;
c) rezerva este colectivă, globală, adică ea constituie o masă de bunuri pe care legea le atribuie unui
grup de moştenitori. În mod excepţional, soţului supravieţuitor i se atribuie rezerva în mod individual;
şi,
d) moştenitorii rezervatari au dreptul la rezervă în natură adică au dreptul să culeagă bunurile din
moştenire; ei sunt proprietari ai acestor bunuri şi nu simpli creditori ai unor valori.
Caracter indisponibil: Rezerva este indisponibilă. Indisponibilitatea este relativă şi parţială:
a) relativitatea constă în limitarea dreptului de a dispune, de cel care lasă moştenirea, numai în
prezenţa moştenitorilor rezervatari;
b) indisponibilitatea este parţială sub dublu aspect; pe de o parte ea loveşte numai o parte a
moştenirii, iar pe de altă parte, ea priveşte numai actele cu titlu gratuit, şi nu pe cele cu titlu oneros.

Caracter imperativ: Categoria moştenitorilor rezervatari, precum şi rezerva succesorală pe care o

culeg aceştia sunt stabilite prin norme imperative ale legii, astfel încât nu pot fi modificate prin voinţa
lui de cujus, chiar dacă ar avea acordul prezumtivilor moştenitori rezervatari.

Moştenitorii rezervatari
Enumerare
Enumerare: Sunt moştenitori rezervatari: descendenţi , ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor.

Categorii de moştenitori rezervatari

Prezentare
Întinderea liberalităţilor:
Liberalităţile, fie făcute prin acte între vii, fie făcute prin testamente, nu pot trece peste jumătatea
bunurilor dispunătorului dacă la moarte-i lasă un copil legitim, peste o a treia parte dacă lasă doi copii,
peste a patra parte dacă lasă trei sau mai mulţi.
Cuantumul rezervei variază, deci, în funcţie de numărul descendenţilor: ½ din moștenire dacă a lăsat
un copil; 2/3 pentru doi copii, ¾ din moştenire dacă a lăsat trei sau mai mulţi copii.

Calculul rezervei în cazul în care la moştenire vin descendenţi de alt grad decât gradul
Cazuri: În această situaţie întâlnim două cazuri:
- cazul în care descendenţii de gradul II, III, etc. vin la moştenire prin reprezentare, rezerva se va
calcula, nu după numărul descendenţilor care vin la moştenire (pe capete), ci după numărul tulpinilor.
- cazul în care descendenţii vin la moştenire în temeiul dreptului lor propriu (situaţie întâlnită dacă
singurul succesibil sau toţi succesibilii de gradul I au renunţat sau sunt nevrednici), în literatura de
specialitate au apărut mai multe opinii cu privire la calculul rezervei.

63
 Rezerva succesorală a ascendenţilor privilegiaţi Situaţii: În situaţia în care de cujus nu are
descendenţi ca moştenitori rezervatari, ori aceştia nu pot sau nu doresc să vină la moştenire,
legea acordă dreptul la rezervă ascendenţilor privilegiaţi.
Spre exemplu, avem următoarea speţă:

T M

Leg.univ.

De cujus

Rezerva succesorală este de ½ (câte ¼ pentru fiecare părinte), iar cotitatea disponibilă este tot 1/2
.

Rezerva succesorală a soţului supravieţuitor

Prezentare
Întindere: Rezerva soţului supravieţuitor este de ½ din partea succesorală pe care o culege ca
moştenitor legal şi cum aceasta depinde de clasa de moştenitori cu care vine în concurs, şi cuantumul
rezervei va fi determinat de clasa de moştenitori cu care vine în concurs.
Aşadar, pentru a calcula rezerva soţului trebuie mai întâi să determinăm clasa de moştenitori
legali cu care vine în concurs. Vom avea în vedere numai moştenitorii legali care vin efectiv la
moştenire, excluzându-i pe cei predecedaţi, nedemni sau renunţători.
Cote: Rezerva va fi deci:
a) 1/8 din moştenire, dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului. Rezerva soţului supravieţuitor
este aceeaşi, indiferent de numărul descendenţilor cu care vine în concurs;
b) 1/6 din moştenire dacă vine în concurs, atât cu ascendenţii privilegiaţi cât şi cu colateralii
privilegiaţi;
c) ¼ din moºtenire dacă vine în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi;
d) 3/8 din moştenire dacă vine în concurs cu ascendenţii ordinari sau colateralii ordinari;
e) ½ din moștenire dacă nu vine în concurs cu nicio clasă de moştenitori legali.
Clasa de moştenitori: Se pune problema cum determinăm clasa de moştenitori cu care soţul
supravieţuitor vine în concurs. Astfel, dacă există moştenitori legali nerezervatari, dar legatar este
instituit o persoană străină, rezerva soţului va fi de ½ din moºtenire deoarece vine la moştenire în
concurs numai cu legatarul universal, care îi înlătură de la moştenire pe moştenitorii legali
nerezervatari.
Dreptul special de moştenire al soţului supravieţuitor: În ceea ce priveşte dreptul special de
moştenire al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice,
asupra darurilor de nuntă, precum şi dreptul de abitaţie, se impune următoarea precizare: dacă soţul
defunct nu a dispus de aceste bunuri prin legate sau donaţii, rezerva părinţilor se calculează avându-se
în vedere numai celelalte bunuri lăsate de defunct, iar dacă a dispus de ele, aceste bunuri se vor lua în
calcul la stabilirea rezervei cuvenite, atât soţului supravieţuitor, cât şi părinţilor.
Caracteristicile rezervei soţului supravieţuitor
Caracteristici: Rezerva soţului supravieţuitor prezintă următoarele caracteristici:
a) rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (1/2) dintr-o cotă variabilă, care diferă în funcţie de
clasa de moştenire cu care vine în concurs;
b) rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune calculată direct asupra moştenirii, ci o fracţiune
calculată din partea care i se cuvine ca moştenitor legal; şi,
c) rezerva soţului supravieţuitor se calculează distinct faţă de rezerva celorlalţi moştenitori
rezervatari cu care ar veni în concurs.
Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o căsătorie
anterioară

64
Prezentare
Reglementare: Bărbatul sau femeia, care având copii dintr-un alt maritagiu, nu va putea dărui soţului
din urmă decât o parte egală cu partea legitimă a copilului ce a luat mai puţin şi fără ca, nici într-un
caz, donaţiunea să treacă peste cuartul bunurilor.
Aşadar, în concurs cu descendenţii din altă căsătorie ai defunctului, soţul supravieţuitor din a doua
căsătorie nu poate fi gratificat de cel care lasă moştenirea în limitele cotităţii disponibile obişnuite, ci
în limitele unei cotităţi disponibile speciale care este o parte egală cu cea a copilului care a luat mai
puţin, fără ca această parte să poate depăşi ¼ din moştenire.
Aceste dispoziţii au menirea de a ocroti pe copiii din prima căsătorie faţă de posibilitatea ca soţul
supravieţuitor să-l determine pe soţul recăsătorit să facă liberalităţi în detrimentul copiilor. Bineînţeles
că, de aceste dispoziţii beneficiază şi copiii din căsătoria subsecventă, deoarece partea acestor
liberalităţi care depăşesc cotitatea disponibilă specială se va adăuga la moştenire care se va împărţi
între toţi copiii.
Reducţiunea liberalităţilor excesive
Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

Determinarea masei succesorale: Pentru a calcula rezerva şi cotitatea disponibilă, care sunt stabilite
de lege prin cote procentuale, este necesar, ca mai întâi, să se determine masa succesorală care se face
prin trei operaţii succesive:
a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la deschidera succesiunii (activul
brut al moştenirii);
b) scăderea pasivului succesoral din valoarea bunurilor existente, pentru a obţine activul net; şi,
c) reunirea fictivă (pentru calcul), la activul net, a valorii donaţiilor consimţite de către cel care lasă
moştenirea.
În urma acestor operaţii, se va stabili dacă liberalităţile au încălcat rezerva succesorală, şi dacă au
încălcat-o, în ce măsură vor fi supuse reducţiunii.

Stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii:

Înţelegem prin aceste bunuri - bunurile defunctului la deschiderea moştenirii: bunuri mobile, imobile
şi creanţe. Vor fi incluse şi bunurile care constituie obiectul unor legate sau donaţii de bunuri viitoare
făcute de defunct, deoarece acestea se află în patrimoniul succesoral.
Nu vor fi incluse în această operaţiune:
a) drepturile viagere, care se sting la deschiderea succesiunii;
b) bunurile lipsite de valoare patrimonială (ex.: amintiri de familie, fotografii, etc.); şi,
c) bunuri care nu au făcut parte din patrimoniul defunctului.
Evaluare: Evaluarea bunurilor existente în patrimoniul defunctului se face după valoarea lor de
circulaţie, din momentul deschiderii succesiunii, dar avându-se în vedere starea lor din momentul
încheierii donaţiei. Aşadar, evaluarea se va realiza ca şi când bunul ar fi rămas în patrimoniul
defunctului şi nu a suferit nici un plus sau minus de valoare, preţul variind în funcţie de evoluţia
pieţei. Astfel, nu se ţine cont de sporul de valoare dobândit de bunuri prin investiţiile noi făcute de
donatar, şi nici de scăderea valorii bunului datorată faptei donatarului. În cazul în care donaţia va fi
supusă reducţiunii, în situaţia în care bunul are un spor de valoare, donatarul va fi despăgubit ca
posesor de bună-credinţă, iar în situaţia în care bunul a suferit o scădere a valorii din culpa
donatarului, acesta va suporta paguba sub forma reducţiunii prin echivalent. Bineînţeles că donatarul
nu va răpunde pentru scăderea valorii bunului dacă aceasta se datorează unui caz fortuit, care s-ar fi
produs şi în cazul în care bunul rămânea în patrimoniul lui de cujus.
Scăderea pasivului succesoral: Rezerva succesorală este o fracţiune din activul net al moştenirii (nu
din cel brut) şi ca atare, prin această operaţiune se stabileşte activul net al moştenirii. În principiu, se
scad din valoarea bunurilor moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul defunctului la data
deschiderii scucesiunii.

65
 Exemplu: defunctul lasă bunuri în valoare de 10.000 lei şi datorii de 20.000 lei; în timpul
vieţii el a făcut o donaţie de 10.000 lei; moştenitor este numai un descendent.
După ordinea codului civil:
+10.000+10.000-20.000.
20.000 – 20.000 = 0, activ net şi deci şi cotitatea disponibilă.
Astfel, creditorii chirografari ajung să îşi îndestuleze creanţele nu numai din gajul lor general,
care constă în bunurile existente în patrimoniul lui de cujus, ci şi din bunurile care au ieşit din
patrimoniul lui de cujus în timpul vieţii acestuia.
Pornind de la aceste premise, s-a ajuns la următorul sistem de calcul: se scade valoarea
datoriilor din valoarea bunurilor existente şi apoi se adaugă valoarea donaţiilor.
10.000 – 20.000 şi se vor adăuga cei 10.000 lei reprezentând valoarea donaţiilor, vom avea un
disponibil de 10.000 lei, iar creditorii vor rămâne în pierdere cu 10.000 lei, pierdere ce va fi suferită
de toţi creditorii proporţional cu creanţa fiecăruia. Rezerva descendenţilor fiind de ½ din moștenire,
donatorul va restitui 5.000 lei la masa succesorală, rămânând numai cu 5.000 lei în limitele cotităţii
disponibile.

Reunirea fictivă a valorii bunurilor donate: Această operaţie constă în adăugarea la activul net al
moştenirii a valorii bunurilor donate, în timpul vieţii, de cel care lasă moştenirea. Este o operaţie
fictivă, numai pentru calcul şi nu implică readucerea efectivă a bunurilor donate la masa succesorală.
Sunt supuse acestei operaţii toate donaţiile, indiferent de forma în care au fost realizate
(autentice, daruri manuale, deghizate sau indirecte) sau de persoana gratificată (o terţă persoană sau
un moştenitor legal rezervatar ori nerezervatar).
Problema care se pune este dacă la această operaţiune vor fi luate în considerare şi donaţiile cu sarcini
făcute de defunct, iar dacă se vor lua în considerare, ce valoare se va adăuga la activul net.
Literatura de specialitate a ajuns la concluzia că şi donaţiile cu sarcini trebuie supuse acestei operaţii,
dar într-o opinie s-a conchis că valoarea donaţiei se va include în totalitate la pasivul succesoral, iar
sarcinile se vor include la pasivul succesoral. Pornind de la faptul că sarcinile stabilite prin donaţie nu
au nici o legătură cu pasivul succesoral, fiind stabilite în sarcina donatarului, pe când pasivul
succesoral a fost stabilit în sarcina lui de cujus, s-a ajuns la concluzia că că donaţia cu sarcini se
reuneşte la activul net al moştenirii la valoarea rezultată din diferenţa dintre valoarea bunului donat şi
valoarea sarcinii.
Nu vor fi supuse operaţiei actele care nu au un caracter de liberalitate (cheltuieli pentru hrană
şi întreţinerea descendenţilor sau soţului, darurile de nuntă), precum şi valoarea bunurilor care au
făcut obiectul unor acte cu titlu oneros, dacă nu cumva acestea sunt liberalităţi deghizate. Dovada
situaţiei este greu de făcut. Se prezumă că actele prin care cel care lasă moştenirea a înstrăinat anumite
bunuri unui succesibil în linie dreaptă, în schimbul unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, sunt
donaţii şi deci ele trebuie adăugate la activul net. Această prezumţie va putea fi revocată numai de
moştenitorii rezervatari, cu excepţia celor care au consimţit la înstrăinare. Totodată, nu vor fi supuse
reducţiunii darurile obişnuite, precum şi cheltuielile de nuntă.
Prin efectuarea celor trei operaţii se va obţine masa succesorală valorică, asupra căreia
aplicându-se fracţiunile prevăzute de C. civil, se va obţine valoarea rezervei şi implicit a cotităţii
disponibile.

Imputarea liberalităţilor şi cumulul rezervei cu cotitatea disponibilă

Distincţie: Pentru a vedea dacă liberalităţile făcute de cel care lasă moştenirea se impută fie asupra
cotităţii disponibile, fie asupra rezervei, trebuie să distingem dacă cel gratificat nu este moştenitor
rezervatar sau dacă este şi în această situaţie, dacă renunţă sau acceptă succesiunea. Astfel:
a) dacă gratificatul nu este moştenitor rezervatar sau, pur şi simplu, nu este moştenitor, liberalităţile
se impută numai asupra cotităţii disponibile pe care o scad şi o epuizează în mod corespunzător;
b) dacă, însă, donatarul sau legatarul este un erede rezervatar, sunt două probleme de rezolvat:
 când moştenitorul rezervatar renunţă la moştenire, el pierde retroactiv dreptul la
moştenire de la deschiderea ei, şi odată cu el, şi dreptul la rezervă. De aceea,
liberalitatea se va imputa, ca şi în cazul unui străin, numai asupra cotităţii disponibile,
fiind reductibilă dacă ar depăşi această cotitate; şi,
 când succesibilul rezervatar este acceptant, trebuie să deosebim, după cum
liberalitatea este sau nu supusă raportului.
66
Liberalitatea nu este supusă raportului: În această situaţie, liberalitatea se va imputa asupra
cotităţii disponibile, dar dacă liberalitatea depăşeşte disponibilul, diferenţa se impută asupra părţii din
rezervă care se cuvine rezervatarului, moştenitorul cumulând cotitatea disponibilă cu partea din rezervă.
Spre exemplu, de cujus a lăsat doi copii, A şi B, iar lui A i-a făcut o donaţie scutită de raport în
valoare de 8.000, masa succesorală compunându-se din bunuri în valoare de 1.000. A va raporta la
masa succesorală donaţia, astfel încât se ajunge la un total de 9.000. Rezerva succesorală a
descedenţilor este de 2/3 din moştenire, respectiv de 6.000 lei, iar cotitatea disponibilă este de 3.000
lei. Cumulând cotitatea disponibilă cu partea din rezervă ce i se cuvine, A va culege 3.000 + 3.000 =
6.000, iar B va lua 3.000. Ţinând cont de faptul că bunurile rămase în succesiune erau în valoare
numai de 1.000 lei, donaţia făcută lui A va fi supusă raportului şi reducţiunii în favoarea lui B, până la
întregirea rezervei acestuia de 3.000

Liberalitatea este supusă raportului: Dacă rezervatarul acceptant a primit de la defunct o donaţie
fără scutire de raport, aceasta este socotită un simplu avans asupra părţii din moştenire ce i se va
cuveni şi pe care cel care lasă moştenirea a înţeles să i-o facă, fără a folosi disponibilul, păstrând
egalitatea între moştenitori. În consecinţă, donaţia se va imputa asupra părţii din rezervă la care are
dreptul cel gratificat, cotitatea disponibilă rămânând liberă pentru alte liberalităţi. Când, însă, donaţia
depăşeşte partea din rezervă care i se cuvine donatorului, diferenţa se va imputa numai în parte asupra
cotităţii disponibile. Spre exemplu, avem situaţia de mai sus: de cujus a lăsat doi copii, A şi B, iar lui
A i-a făcut o donaţie fără scutire de raport în valoare de 8.000, masa succesorală compunându-se din
bunuri în valoare de 1.000. A va raporta la masa succesorală donaţia, astfel încât se ajunge la un total
de 9.000. Rezerva succesorală a descedenţilor este de 2/3 din moştenire, respectiv de 6.000 lei, iar
cotitatea disponibilă este de 3.000 lei. Această cotitate disponibilă nu se va cuveni în întregime lui A
deoarece donaţia nescutită de raport făcută în favoarea lui A constituie doar un avans asupra
moştenirii, fiind făcută fără intenţia de a-l avantaja, astfel încât cotitatea disponibilă îi va reveni lui A
numai în proporţie de ½. Astfel, A va culege: 3.000 (rezerva succesorală) + 1.500 (partea lui din
cotitatea disponibilă) = 4.500, B luând tot la fel. Bunurile rămase în succesiune erau în valoare numai
de 1.000 lei, astfel că donaţia făcută lui A va fi supusă raportului şi reducţiunii în favoarea lui B până
la întregirea părţii din moştenire de 4.500 la care are dreptul.
Noţiunea de reducţiune şi persoanele care o pot invoca
Reducţiunea liberalităţilor excesive: Donaţiile şi legatele care depăşesc cotitatea disponibilă sunt
reductibile, iar prin reducţiune se înţelege că liberalităţile care au încălcat rezerva să fie reduse în
limitele cotităţii disponibile. Aşadar, reducţiunea este sancţiunea de drept civil care lipseşte de
eficacitate liberalităţile făcute de de cujus cu încălcarea rezervei succesorale. Avem în vedere atât
donaţiile făcute de defunct, cât şi legatele testamentare, inclusiv legatul cu titlu particular sub forma
clauzei testamentare având ca obiect sume de bani depuse la C.E.C.
Cine poate invoca reducţiunea? Reducţiunea liberalităţilor între vii nu va putea fi cerută decât
numai de erezii rezervatari, de erezii acestora sau de cei care înfăţişează drepturile lor.
Dreptul moştenitorilor rezervatari de a invoca reducţiunea ia naştere odată cu dreptul la
rezervă, în momentul deschiderii succesiunii, fiind un drept propriu, personal al rezervatarului şi nu
dobândit pe cale succesorală de la defunct. Pentru a putea invoca reducţiunea, trebuie ca moştenitorii
rezervatari, pe de o parte, să fi acceptat moştenirea şi, pe de altă parte, să nu renunţe la dreptul de a
cere reducţiunea. Această renunţare se poate face numai după deschiderea succesiunii întrucât, în caz
contrar ar fi vorba despre un pact asupra unei moşteniri viitoare.
În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori rezervatari şi unul dintre ei nu-şi exercită dreptul la
reducţiune, liberalităţile se vor reduce numai în măsura întregirii rezervei moştenitorilor rezervatari
care şi-au exercitat acest drept.
Dreptul de a cere reducţiunea este un drept patrimonial, astfel încât va putea fi transmis prin
succesiune la moştenitorii rezervatarului decedat înainte de a-şi exercita acest drept. Astfel,
moştenitorii rezervatarului decedat îşi vor putea exercita sau nu dreptul la reducţiune la fel ca autorul
lor. Problema care s-a pus este ce se întâmplă în cazul în care rezervatarul decedat are mai mulţi
moştenitori şi unii dintre ei vor să exercite acest drept, iar alţii să renunţe la el. Soluţia este în sensul
67
că dreptul unuia dintre moştenitorii rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin voinţa
celorlalţi moştenitori, astfel încât acest drept urmează să fie exercitat unitar (colectiv) în sensul
reducerii liberalităţilor excesive.
Acţiunea în reducţiune, având un obiect patrimonial, nu este legată de persoană şi va putea să
fie exercitată de creditorii personali ai eredelui rezervatar, pe calea acţiunii oblice.
Creditorii succesorali: În cazul creditorilor succesorali, situaţia este diferită:
a) dacă moştenitorii rezervatari au acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, creditorii
succesorali nu beneficiază de reducţiune;
b) dacă însă moştenirea a fost acceptată pur şi simplu, patrimoniul moştenitorului şi cel succesoral
se contopesc. El devine debitorul personal al creditorilor defunctului, iar aceştia vor putea exercita în
numele moştenitorului rezervatar, devenit propriul lor debitor, dreptul la reducţiune, pe calea acţiuni
oblice. Donatarii şi legatarii nu pot profita de reducţiune, care, operează împotriva lor.
În schimb cel gratificat va putea opune eredului rezervatar excepţii întemeiate pe faptele sau
omisiunile acestuia, cum ar fi:
a) renunţarea la acţiunea în reducţiune, consimţită expres sau tacit, după deschiderea moştenirii;
b) prescripţia de 3 ani care începe să curgă de la naşterea dreptului la acţiune, adică de la
deschiderea moştenirii.

Ordinea reducţiunii liberalităţilor

Reguli: Exista trei reguli:
a) legatele se reduc înaintea donaţiilor;
b) toate legatele se reduc simultan, proporţional cu valoarea fiecăruia; şi,
c) donaţiile se reduc succesiv în ordine cronologică, începând cu cea mai nouă.
Legate şi donaţii: În cazul în care defunctul a făcut atât legate cât şi donaţii, iar totalul lor depăşeşte
disponibilul, legatele se vor reduce înaintea donaţiilor din următoarele considerente:
1. Dacă donaţiile (care sunt faţă de legate liberalităţi anterioare) ar fi reduse înaintea acestora sau o
dată cu ele, ar însemna că dispunătorul a luat înapoi ceea ce donase, pentru a dispune din nou de
aceleaşi bunuri pe cale de legat. O asemenea soluţie nu se poate admite, căci donaţiile sunt
irevocabile.
2. Legatele îşi produc efectele de la data deschiderii succesiunii, pe când donaţiile îşi produc efectele
în timpul vieţii lui de cujus, deci înaintea legatelor.

Reducere proporţională: Dacă totalul legatelor, fie singur, fie reunit cu donaţiile făcute de defunct ar
depăşi cotitatea disponibilă, toate legatele se vor reduce în acelaşi timp, proporţional cu valoarea lor
fie că sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular. Regula reducţiunii simultane şi
proporţionale a legatelor nu este imperativă, căci ea se întemeiază pe interpretarea voinţei defunctului;
prin urmare, testatorul poate dispune valabil ca un legat să fie plătit cu preferinţă faţă de celelalte.
Ordinea de preferinţă instituită de de cujus poate rezulta atât dintr-o stipulaţie expresă, cât şi în mod
tacit, din probe neechivoce din care să rezulte că voinţa defunctului a fost ca un anumit legat să fie
plătit cu preferinţă. În acest caz legatul preferabil se va reduce numai dacă rezerva nu a fost întregită
prin reducerea celorlalte legate În literatura de specialitate s-a admis că şi legatarii pot deroga prin
înţelegerea lor de la regula reducţiunii concomitente şi proporţionale a legatelor.
Reducere succesivă: Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă, începând cu cea mai nouă
întrucât cele mai vechi sunt în mod necesar făcute din disponibil şi numai cele mai noi au putut depăşi
cotitatea disponibilă şi încălca rezerva succesorală. Donaţia care depăşeşte numai în parte cotitatea
disponibilă va fi redusă numai în parte. Donaţiile făcute după epuizarea disponibilului se reduc în
întregime.
Dacă mai multe donaţii au aceeaşi dată, drepturile donatorilor fiind egale, reducerea donaţiilor
se va face, ca şi aceea a legatelor, proporţional cu valoarea fiecăruia, afară dacă cel care lasă
moştenirea nu a dat preferinţă vreunuia din ele, caz în care ea se va reduce în urma celorlalte şi numai
dacă reducţiunea acestora nu a întregit rezerva. Prin stipularea ordinei de preferinţă de către de cujus
nu se aduce atingere principiului irevocabilităţii donaţiei întrucât reducerea donaţiilor pentru a se
reîntregi rezerva succesorală este prevăzută în mod imperativ de lege.
Ordinea reducţiunii donaţiilor este în funcţie de data lor, uşor de dovedit când donaţiile se fac
prin înscris autentic. Mai greu este de stabilit dacă donaţiile sunt deghizate sub forma unui act cu titlu
oneros sau rezultă indirect din prevederile unui act având un alt obiect, căci donaţiile deghizate sau
68
indirecte pot fi constatate prin înscrisuri sub semnătură privată.
Însă, în toate cazurile, data donaţiei pentru a fi opozabilă, va trebui să fie legalmente certă căci
moştenitorii exercită un drept propriu şi prin urmare sunt terţi faţă de donaţia făcută de către defunct,
iar în ceea ce priveşte darurile minimale care nu au fost constatate prin înscrisuri, data acestora se va
putea dovedi prin orice mijloc de probă.

Modalitatea reducţiunii
Feluri: Reducţiunea liberalităţilor excesive este de două feluri:
1. convenţională - în cazul în care moştenitorii rezervatari, pe de o parte şi donatarii sau legatarii, pe
de altă parte, ajung la o înţelegere în ceea ce priveşte liberalităţile care încalcă rezerva succesorală.
Această înţelegere are aceeaşi valoare şi îşi va produce aceleaşi efecte ca şi un contract, astfel încât,
pe de o parte, nu va putea fi revocat în mod unilateral numai de către una din părţi, şi, pe de altă parte,
va trebui să îndeplinească condiţiile de valabilitate cerute de lege pentru încheierea contractelor; şi,
2. judiciară - în cazul în care moştenitorii rezervatari şi donatarii sau legatari nu se înţeleg cu privire
la reducţiune. Acest fel de reducţiune apare, de regulă, în cazul în care bunurile ce au făcut obiectul
liberalităţilor sunt în posesia altor persoane decât rezervatarii. Exemplul elocvent este cel al
donatarilor care deţin bunurile donate de de cujus.

Variabilitate: Modul de exerciţiu al dreptului de reducţiune variază, după cum este vorba de
reducţiunea unui legat sau a unei donaţii:
a) în cazul reducţiunii legatelor obiectul acestor liberalităţi se află obişnuit în posesiunea
moştenitorilor rezervatari. Cei gratificaţi vor trebui, pentru a intra în posesiunea limitelor ce le-au fost
lăsate pentru cauză de moarte de către defunct, să ceară moştenitorilor rezervatari predarea sau plata
acestor liberalităţi;
 dacă legatul este universal, rezervatarul va opune legatarului excepţia
reducţiunii şi nu-i va preda decât disponibilul, va lua naştere o indiviziune între
rezervatar şi lagatarul universal
 dacă legatele sunt cu titlu particular, reducţiunea lor fiind proporţională,
rezervatarul nu va trebui să aştepte ca disponibilul să fie epuizat pentru a opune excepţia
în reducţiune. El o va face de la prima cerere de predare;
 dacă testatorul a instituit atât un legatar universal cât şi legatari particulari,
rezervatarul, pe cale de excepţie, va invoca reducţiunea împotriva legatarului universal,
predându-i disponibilul.
Sarcina de a plăti legatele particulare va reveni legatarului universal. Legatarul universal le va
plăti însă numai cu reducerea proporţională prevăzută de art. 852 C. civil, respectând un eventual
legat preferenţial.
În această ipoteză excepţia în reducţiune va fi opusă de două ori: o dată de către rezervatar legatarului
universal, şi apoi de acesta legatarilor particulari;
b) în cazul donaţiilor - bunurile donate se află în posesiunea donatarilor. Rezervatarii vor putea
obţine restituirea rezervei numai pornind acţiunea în reducţiune.
Rezervatarii care cer reducerea liberalităţilor excesive fie pe cale de excepţie, fie pe cale de
acţiune, trebuie să dovedească depăşirea cotităţii disponibile, potrivit art. 1169 C. civil. Dovada se
poate face prin orice mijloc de probă.
9. Efectele reducţiunii
Disjungere: Trebuie să distingem după cum este cerută pe cale de excepţie sau pe cale de acţiune
judecătorească.
Reducţiunea invocată pe cale de excepţie: Când rezervatarul este în posesia bunului ce constituie
obiectul liberalităţii şi opune excepţia reducţiunii (cazul legatelor şi al donaţiilor de bunuri viitoare),
reducţiunea va avea ca efect caducitatea totală sau parţială a acestor liberalităţi, în măsura cerută
pentru întregirea rezervei. Liberalitatea va fi limitată la cotitatea disponibilă, iar rezervatarul va păstra
proprietatea şi posesiunea bunurilor ce fac obiectul liberalităţii excesive, căci rezerva se întregeşte
totdeauna în natură.
Reducţiunea invocată pe cale de acţiune: Dacă reducţiunea este invocată pe cale de acţiune, are ca
efect rezoluţiunea totală sau parţială a liberalităţii.

69
Regulă: Liberalitatea fiind retroactiv desfiinţată, rezervatarii devin, de la deschiderea succesiunii,
proprietarii bunurilor cu care se ştirbise rezerva şi, în principiu, vor putea pretinde restituirea acestor
bunuri în natură. Bunurile donate, fiind socotite în masa de calcul a rezervei după starea lor de la data
donaţiei şi valoarea lor din ziua deschiderii moştenirii (art. 849 C. civil), se vor restitui tot astfel.
Rezerva, luând naştere şi reîntregindu-se prin reducţiune la deschiderea moştenirii, donatarul
trebuie să restituie şi fructele naturale sau civile percepute sau devenite scadente după această dată.
Excepţii: Regula retroactivităţii reducţiunii donaţiilor comportă şi excepţii:
a) donatarul păstrează fructele naturale percepute, sau pe cele civile ajunse la scadenţă înainte de
moartea defunctului;
b) efectul reducţiunii donaţiilor faţă de terţii dobânditori- potrivit principiului resoluto jure
dantis resolvitur jus accipientis, diferă, după cum actul translativ de drepturi reale consimţit de
donatar este anterior sau posterior deschiderii succesiunii.
Precizări: În legătură cu înstrăinările făcute înainte de deschiderea succesiunii şi cu cele consimţite
de donatar se impun următoarele precizări:
a) reducţiunea nu va aduce nici o atingere înstrăinărilor făcute, înainte de deschiderea succesiunii,
de către cel gratificat cu o donaţie supusă reducţiunii;
b) toate înstrăinările sau grevările consimţite de donatar după deschiderea succesiunii, nu vor
produce efecte faţă de rezervatari, ca unele ce au fost săvârşite de o persoană care la data actului nu
era proprietar.
Divizibilitatea acţiunii: Acţiunea în reducţiune fiind divizibilă, fiecare dintre moştenitorii rezervatari
nu o poate porni decât în limitele porţiunii sale de rezervă, pentru reîntregirea ei.

70
Raportul donaţiilor

Noţiune
Noţiune: Raportul donaţiilor este obligaţia pe care o are - sub condiţia de a fi acceptat succesiunea,
chiar sub beneficiu de inventar - orice moştenitor aparţinând clasei descendenţilor precum şi soţul
supravieţuitor în concurs cu descendenţii de a raporta, adică de a da înapoi moştenirii tot cea ce a
primit cu titlu de donaţie de la defunct, cu excepţia cazului în care donatorul l-a scutit de această
obligaţie.

Fucţionare: Obligaţia de raport nu va funcţiona în cazul în care beneficiarii donaţiei sunt ascendenţii
sau colateralii defunctului. Spre exemplu, dacă de cujus a lăsat ca moştenitori doi unchi: A şi B, masa
succesorală este în valoare de 100.000 lei, iar A este beneficiarul unei donaţii de la defunct în valoare
de 40.000 lei, moştenirea se va împărţi conform moştenirii legale, fără a se ţine cont de donaţia
primită de A. Astfel, A va culege 50.000 lei, păstrând totodată şi donaţia în valoare de 40.000 lei, iar
B va culege 50.000 lei.
Raportul donaţiilor este datorat doar de descendenţi şi soţul supravieţuitor, neputând fi impus
de către defunct prin voinţa sa şi la celelalte categorii de moştenitori deoarece contravine principiului
irevocabilităţii donaţiei între vii. Totodată, raportul poate fi stipulat şi în cazul în care donaţia este
făcută ascendenţilor sau rudelor colaterale, dar numai sub forma imputării valorii donaţiei asupra
părţii din moştenire care se cuvine donatarului, dându-se următorul exemplu: dacă de cujus a lăsat ca
moştenitori doi fraţi, fratele donatar să primească jumătate din masa de calcul a moştenirii,
imputându-se asupra părţii ce i se cuvine şi donaţia de care a beneficiat. Astfel, nu se aduce nici o
încălcare principiului irevocabilităţii donaţiei.
Foloase: Donaţia supusă raportului conferă donatarului următoarele foloase:
a) întrucât moştenitorii donatari au intrat în posesia bunurilor donate, ei au cules fructele bunurilor
pînă la deschiderea succesiunii;
b) donatarul beneficiază, la deschiderea succesiunii, de un drept de opţiune; el va putea să păstreze
donaţia, renunţând la moştenire sau să accepte moştenirea, raportând donaţia; şi,
c) în cazurile în care legea permite ca raportul să se facă prin echivalent, moştenitorul donatar poate
păstra bunurile primite.
În cazul în care donatorul scuteşte de raport pe donatar, donaţia are un caracter preciputar, adică este
făcută peste partea de moştenire ce se cuvine eredelui.
Deoarece constituie un efect al deschiderii succesiunii, raportul donaţiilor va fi guvernat de normele în
vigoare la data deschiderii succesiunii, şi nu de cele de la data încheierii donaţiei.

Condiţiile obligaţiei de raport

Condiţii: Pentru existenţa obligaţiei de raport sunt necesare următoarele condiţii:
a) moştenitorul chemat la succesiune să fie descendent al defunctului sau soţ supravieţuitor, aceasta
numai când vine în concurs cu descendenţii. Descendenţii sunt obligaţi la raport chiar când sunt de
grade diferite (cazul reprezentării). Sunt descendenţi cei din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie. Prin soţ supravieţuitor înţelegem şi pe acela a cărui căsătorie a fost anulată sau declarată nulă
după deschiderea moştenirii dacă se bucur de beneficiul putativităţii;
b) moştenitorul descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii, să fi acceptat
moştenirea. Nu interesează dacă acceptarea moştenirii a fost pură şi simplă ori sub beneficiul de
inventar. Moştenitorul care renunţă la partea sa de moştenire poate opri donaţia primită în limitele
disponibile;
c) moştenirea să fie legală. Cu toate că legea nu prevede expres această condiţie, totuşi obligaţia
legală de raport nu poate exista decât în cazul moştenirii legale, nu şi în cazul moştenirii testamentare;
d) moştenitorul să aibă calitatea de donatar. Cele două calităţi - moştenitor legal şi de donatar -
trebuie să coexiste în momentul deschiderii moştenirii. De regulă, moştenitorul datorează raportul
numai pentru donaţiile primite personal. Cu alte cuvinte, datorează raportul numai pentru sine, nu şi
pentru altul. Donaţiile făcute fiului sau soţului moştenitorului sunt socotite că au fost făcute cu scutire
de raport; moştenitorul nu este obligat să raporteze donaţiile făcute de către cel care lasă moştenirea
descendenţilor moştenitorului sau soţului supravieţuitor al acestuia. De la această regulă, Codul civil
are o singură excepţie - aceea a moştenirii prin reprezentare. În cazul în care un descendent vine la
71
moştenire prin reprezentare, el este dator să raporteze donaţia pe care părintele sau reprezentatul a
primit-o de la cel care lasă moştenirea, chiar dacă a renunţat la moştenirea părintelui. Când
descendentul vine la moştenire în nume propriu, el nu are obligaţia de a raporta donaţia primită de
părintele sau de la cel care lasă moştenirea, chiar dacă a cules moştenirea acestui părinte; şi,
e) donaţia să fi fost făcută fără scutire de raport.
În cazul scutirii de raport, donaţia se spune că este făcută prin preciput, adică peste partea succesorală
ce se cuvine moştenitorului donatar. Ea alcătuieşte o liberalitate definitivă, care nu putea fi făcută
decât din disponibil şi va fi reductibilă dacă atinge rezerva.
Scutirea trebuie să fie expresă. Ea poate fi făcută prin însuşi actul de donaţie, fie printr-un act
deosebit. Când donaţia este făcută printr-un act autentic, nu sunt probleme cu privire la scutirea de
raport. Dar când donaţia este indirectă scutirea de raport trebuie să fie expresă.
Practica judecătorească a admis că scutirea de raport poate fi şi tacită, dacă rezultă fără a da loc la un
dubiu, din împrejurările în care a fost realizată donaţia. Aceeaşi este soluţia şi în cazul donaţiilor
manuale.

Persoanele care pot cere raportul

Persoane: După cum am văzut, au obligaţia de raport descendenţii şi soţul moştenitor, când vine în
concurs cu descendenţii. Între aceştia, obligaţia de a raporta donaţiile este reciprocă. În consecinţă,
fiecare dintre ei are dreptul să ceară raportul celorlalţi; un descendent poate cere raportul de la ceilalţi
descendenţi ori de la soţul supravieţuitor, iar soţul supravieţuitor poate cere raportul de la descendenţi.
Legatarii şi creditorii nu pot pretinde ca erezii să facă raportul”.
În legătură cu creditorii se impun anumite precizări: Textul nu se referă la creditorii personali ai
moştenitorului îndreptăţit la raport, deoarece aceştia pot cere raportul pe calea acţiunii oblice, în
numele şi pe seama debitorului. Dispoziţiile C. civ. se referă la creditorii succesorali, care, dacă
moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, nu pot cere raportul, întrucât faţă de ei, bunurile
donate au ieşit din patrimoniul debitorului şi deci, din gajul lor general.
Dacă însă moştenirea a fost acceptată pur şi simplu patrimoniul succesoral se confundă cu cel
personal al moştenitorului şi deci, creditorii succesorali devin creditori personali şi, în această calitate,
ei pot cere raportul prin acţiunea oblică.
În toate cazurile, dovada donaţiei raportabile trebuie făcută de cel care cere raportul; ea se poate face
prin orice mijloc admis de lege.
1. Donaţiile supuse raportului
Se raportează: Cel obligat la raport este ţinut să raporteze tot ce a primit de la defunct în dar, atât
direct cât şi indirect, afară de cazul când donatorele a spus altfel.
Vor trebui, prin urmare, raportate:
a) donaţiile făcute prin act autentic;
b) darurile manuale, adică darurile de bunuri mobile corporale realizate de la mână la mână, prin
predare;
c) donaţiile deghizate, adică acelea ascunse sub înfăţişarea unui act cu titlu oneros, precum şi
donaţiile făcute prin interpunere de persoane, practica judecătorească a decis că din simpla deghizare
a donaţiei se naşte o prezumţie relativă de scutire de raport; şi,
d) donaţiile indirecte, adică cele rezultate dintr-un act juridic cu alt obiect decât donaţia. Exemplu:
renunţarea la un drept din partea celui care lasă moştenirea cu intenţia de a gratifica pe moştenitorul
obligat la raport sau iertarea de datorie, consimţită de defunct, sau potrivit 758 C. civil, moştenitorul
este obligat să raporteze ceea ce părintele defunct a cheltuit pentru a-i plăti datoriile, însă numai dacă
acestea constituiau obligaţii civile valide. De asemenea, descendentul va fi obligat să raporteze ceea
ce defunctul a cheltuit pentru a-l înzestra sau a-i procura vreun meşteşug, precum şi donaţiile făcute
oricăruia dintre viitorii soţi în vederea căsătoriei.
Acţiunea privind raportarea donaţiilor
Acţiune: Potrivit legii acţiunea privind raportarea donaţiilor poate fi făcută separat şi în cadrul unei
acţiuni pentru ieşire din indiviziune. Acţiunea are un caracter personal, deci nu poate fi intentată decât
împotriva moştenitorilor donatari, şi nu împotriva eventualilor dobânditori de drepturi asupra bunului
ce a făcut obiectul donaţiei.
Dreptul la acţiune se poate exercita în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, care curge de
la data deschiderii moştenirii. Acţiunea privind raportul donaţiei este supusă prescripţiei chiar şi în
cazul în care este introdusă în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, care este o acţiune
72
imprescriptibilă.
În nici un caz, acţiunea privind raportul donaţiei nu va putea fi paralizată de moştenitorul obligat la
raport prin invocarea uzucapiunii întrucât, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data
încheierii donaţiei şi până la data deschiderii succesiunii, donatarul nu poate uzucapa, deoarece a
posedat bunul ce formează obiectul donaţiei ca proprietar, şi nu ca uzurpator, titlul său emanând de la
adevăratul proprietar.

73
DOBÂNDIREA POSESIUNII MOŞTENIRII SI TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII

Preliminarii

Dobândirea de drept a posesiunii moştenirii de către moştenitorii legali sezinari

Noţiune: Sezina
Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă
moștenitorilor sezinari și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și
acțiunile defunctului.

Moștenitorii sezinari - sunt moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții

privilegiați.

Dobândirea sezinei de către moștenitorii legali nesezinari - Moștenitorii legali nesezinari

dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de moștenitor, dar cu efect retroactiv din ziua
deschiderii moștenirii.
Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi urmărit în
calitate de moștenitor.

Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stăpânirea moștenirii - Legatarul universal
poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la moștenitorii rezervatari. Dacă asemenea
moștenitori nu există sau refuză) legatarul universal intră în stăpânirea moștenirii prin eliberarea
certificatului de moștenitor.
Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la moștenitorii
rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea moștenirii ori de la moștenitorii
legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moștenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului
de moștenitor. Dacă asemenea moștenitori nu există sau refuză, legatarul cu titlu universal intră în
stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor.

Predarea legatului cu titlu particular - Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului
legatului din ziua în care acesta i-a fost predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanță
a cererii de predare.

Predarea legatelor
Noţiune

Noţiune: Legatarii nu sunt moştenitori sezinari şi prin urmare, pentru a dobândi posesiunea obiectului
legatelor cu care au fost gratificaţi, ei trebuie să ceară predarea legatelor.
Pînă la predarea legatului, legatarul poate face numai acte de conservare în legătură cu
obiectul legatului; el nu poate exercita nici un drept şi nici o acţiune cu excepţia dreptului de a
pretinde predarea legatului împotriva terţilor care deţin bunurile ce fac obiectul legatului.
Posesiunea bunurilor care fac obiectul legatului se dobândeşte de la data cînd ele au fost
predate de bunăvoie sau din ziua cererii de predare.

Persoanele obligate la predarea legatelor

Disjungere: Codul civil face anumite distincţii, după cum este vorba de un legat universal, cu titlu
universal sau cu titlu particular.

Predarea legatelor universale: Obligaţia de a preda legatul universal revine moştenitorilor

rezervatari, care cu excepţia soţului supravieţuitor sunt moştenitori sezinari şi, deci, au posesiunea de
drept a moştenirii. În cazul în care soţul supravieţuitor este singurul moştenitor rezervatar, predarea se
va putea face numai după insezinarea lui, prin eliberarea certificatului de moştenitor.
Legatarul universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din ziua în care a cerut
74
punerea în posesie sau din ziua în care erezii ţinuţi la executare îi predau de bună voie legatul.
În lipsa moştenitorilor rezervatari, legatarul va putea cere trimiterea în posesiune notarului public,
solicitând eliberarea unui certificat de moştenitor.
Dacă o persoană a fost desemnată ca legatar universal şi se află în posesia bunurilor ce
constituie masa succesorală ea poate solicita instanţei judecătoreşti trimiterea în posesie, dacă
procedura notarială a fost suspendată şi instanţa a rezolvat litigiul privind moştenirea.
Predarea legatelor cu titlu universal: Legatarul cu titlu universal va putea cere punerea în posesie
de la moştenitorii rezervatari, în condiţiile arătate mai înainte.
În lipsa moştenitorilor rezervatari, dacă există un legatar universal, acesta va fi obligat la
predare după ce, el însuşi a dobândit posesiunea moştenirii. Dacă nu există nici legatar universal,
predarea se va face de moştenitorii legali nerezervatari, după ce ei au fost trimişi în posesie.
Legatarul cu titlu universal are dreptul la fructele bunurilor succesorale din ziua în care a
solicitat punerea în posesie sau din ziua în care persoanele ţinute la executare îi predau de bună voie
legatul.
Predarea legatelor cu titlu particular: Legatarul cu titlu particular intră în posesie din ziua în care a
solicitat în justiţie predarea legatului sau din ziua în care predarea se face de bună voie.
Legatul cu titlu particular este predat sau plătit, când este o creanţă, de către moştenitorii legali sau
legatarii universali sau cu titlu universal.
În cazul în care cel obligat la predare sau plată nu-şi îndeplineşte obligaţia de bună voie, legatarul
poate cere instanţei judecătoreşti obligarea la executare, având următoarele acţiuni:
a) o acţiune personală, întemeiată pe testament;
b) o acţiune reală, care poate fi acţiunea în revendicare dacă obiectul legatului este proprietatea unui
bun individual determinat sau acţiunea confesorie dacă este vorba de alt drept real.
Acţiunea pentru predarea unui legat cu titlu particular având ca obiect un bun imobil, se confundă cu
acţiunea în revendicare şi nu este supusă prescripţiei.
c) o acţiune ipotecară, care recunoaşte legatarului unei sume de bani, pentru garantarea plăţii
legatului, o ipotecă legală asupra imobilelor din moştenire.
Legatarul cu titlu particular are dreptul la fructe din ziua cererii de predare sau din ziua
predării de bună voie.
Legatarii vor putea cere predarea legatelor doar după ce s-au achitat datoriile succesorale
(aplicarea vechiului principiu roman: nemo liberalis nisi liberatus - nimeni nu poate face liberalităţi
atâta timp cât nu şi-a plătit datoriile).
Moştenitorii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţilor dacă este excesivă, depăşind
limitele cotităţii disponibile.

75
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
Preliminarii
Obiect: Transmisiunea succesorală are ca obiect patrimoniul defunctului adică totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ce au aparţinut lui de cujus. Drepturile personale
nepatrimoniale nu se transmit, încetând la decesul aceluiaşi de cujus.
Momentul în care această transmisiune operează, este moartea lui de cujus, neavând importanţă dacă
moştenirea este legală sau testamentară.
Drepturile din patrimoniul succesoral alcătuiesc activul moştenirii, pe când obligaţiile celui
care lasă moştenirea formează pasivul moştenirii.

Activul moştenirii
Noţiune şi conţinut
Activul moştenirii: În principiu, în activul moştenirii sunt cuprinse toate drepturile reale sau
de creanţă, care au aparţinut celui care lasă moştenirea.
Intră în activul moştenirii:
a) drepturile reale principale (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute);
b) drepturile reale accesorii (ipoteca, gajul, privilegiile);
c) drepturile de creanţă;
d) drepturile patrimoniale de autor; şi,
e) acţiunile patrimoniale care au aparţinut lui de cujus (acţiuni în anulare, reziliere, rezoluţiune a
unui contract, acţiuni în revendicare).
Activul moştenirii nu cuprinde acele drepturi patrimoniale, care deşi existente în patrimoniul lui de
cujus, se sting la moartea titularului lor, deoarece au caracter viager sau sunt contractate ex lege
intuitu personae.
În schimb, intră în activul moştenirii unele drepturi care, la data deschiderii succesiunii, nu se aflau în
patrimoniul lui de cujus: de exemplu, donaţiile nescutite de raport atunci când la succesiune vin
moştenitori între care există obligaţia de raport; liberalităţi făcute de de cujus cu depăşirea rezervei
moştenitorilor rezervatari care sunt supuse reducţiunii.
De asemenea, în cuprinsul activului moştenirii vor intra şi fructele naturale şi civile produse de
bunurile succesorale ulterior deschiderii moştenirii, precum şi fructele industriale.

Transmisiunea activului moştenirii

Transmisiunea universală sau cu titlu universal: În aceste cazuri, la data deschiderii succesiunii se
transmite totalitatea drepturilor sau o fracţiune din totalitatea drepturilor patrimoniale care au
aparţinut celui care lasă moştenirea. Transmisiunea universală sau cu titlu universal va opera în cazul
moştenitorilor legali şi al legatarilor universali sau cu titlu universal.
Transmisiunea cu titlu particular: Transmisiunea cu titlu particular are ca obiect dreptul asupra
unui anumit bun sau anumitor bunuri care au aparţinut celui care lasă moştenirea. Şi în acest caz,
transmisiunea dreptului care face obiectul legatului operează la data deschiderii succesiunii. Dacă
obiectul legatului îl constituie un bun individual determinat sau un drept real asupra unui asemenea
bun, legatarul cu titlu particular este un succesor în drepturi al celui chemat să predea legatul şi care,
din momentul deschiderii moştenirii, l-a înlocuit pe de cujus.
În cazul în care obiectul legatului este un bun determinat generic, legatarul cu titlu particular
dobândeşte un drept de creanţă împotriva celui obligat la plata legatului. Tot un drept de creanţă
dobândeşte legatarul atunci când obiectul legatului constă în obligaţia de a face sau a nu face.
Legatele particulare, având ca obiect drepturi de creanţă, sunt prescriptibile în condiţiile
dreptului comun.
Ia deci naştere un nou raport juridic în cadrul căruia legatarul este creditor, iar cel obligat să
execute legatul este debitor.
Activul succesoral se divide de drept între comoştenitorii universali sau cu titlu universal şi
terţi, în proporţie cu partea ce revine fiecăruia din moştenire. Atunci când obiectul creanţei este
indivizibil, fiecare moştenitor poate cere executarea obligaţiei în totalitate.

76
Pasivul moştenirii
Noţiune şi conţinut
Conţinut: Pasivul moştenirii cuprinde datoriile şi sarcinile moştenirii.
Datoriile moştenirii sunt obligaţiile cu caracter patrimonial adunate de de cujus în timpul vieţii,
indiferent de izvorul lor, fie el contractual sau delictual.
Sarcinile moştenirii sunt anumite obligaţii privind moştenirea, născute în persoana
moştenitorilor, la data deschiderii moştenirii sau după această dată, din voinţa defunctului sau
independent de voinţa sa.
Cheltuielile efectuate de un succesor cu întreţinerea lui de cujus, pe timpul vieţii acestuia, fără
participarea celorlalţi, nu vor fi incluse în pasivul succesoral.

Transmisiunea pasivului moştenirii

Transmisiunea universală sau cu titlu universal: Pe cale succesorală se transmit toate obligaţiile
existente la data deschiderii moştenirii, în afara excepţiilor prevăzute de lege (de exemplu, obligaţiile
intuitu personae).
Datoriile şi sarcinile moştenirii sunt suportate de moştenitorii universali şi cu titlu universal, adică
acei moştenitori care dobândesc întreg patrimoniul defunctului sau o fracţiune din acest patrimoniu,
fie că sunt moştenitori legali, sau testamentari. Aceştia răspund de pasivul succesoral numai dacă au
acceptat succesiunea.
Transmisiunea cu titlu particular: În principiu, legatarii cu titlu particular nu au obligaţia de a
suporta datoriile şi sarcinile moştenirii.
În mod excepţional, legatarul cu titlu particular are o asemenea obligaţie, în următoarele cazuri:
a) atunci când testatorul a impus legatarului particular obligaţia de a plăti anumite datorii
sau legate;
b) atunci când obiectul legatului este un imobil ipotecat;
c) atunci când obiectul legatului este o universalitate cuprinsă în patrimoniul succesoral, de
exemplu: o parte dintr-o moştenire, dintr-o societate etc.
d) atunci când activul moştenirii nu acoperă pasivul, legatarul particular va suferi indirect
efectele existenţei pasivului succesoral. În acest caz, toate legatele - chiar şi cele cu titlu particular -
vor fi reduse în mod proporţional, deoarece nimeni nu poate face liberalităţi atât timp cât nu şi-a plătit
creditorii (nemo liberalis nisi liberatus)
Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral
Principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral: Datoriile şi sarcinile moştenirii se împart, de
drept, între comoştenitori, de la data deschiderii moştenirii, proporţional cu partea ereditară a
fiecăruia.
coerezii contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor succesiunii, fiecare în proporţie cu ce ia.
Această dispoziţie ar crea impresia că partea contributivă a fiecărui comoştenitor la datoriile şi
sarcinile moştenirii ar trebui calculată în raport cu ceea ce fiecare culege efectiv din moştenire. În
realitate partea contributivă a fiecărui moştenitor la datoriile şi sarcinile moştenirii se calculează în
raport cu vocaţia la succesiune a moştenitorilor.
Problema prezintă importanţă atunci când emolumentul cules de moştenitor este mai mic decât
vocaţia la care are dreptul; acest fapt se întâlneşte când un legatar cu titlu particular a primit un legat
cu sarcină sau în cazul unui moştenitor care este lipsit de partea din bunurile succesorale pe care le-a
dosit sau le-a dat de o parte.
În aceste cazuri, deşi vor lua mai puţin din moştenire decât ar avea dreptul potrivit vocaţiei lor, ei vor
suporta datoriile şi sarcinile proporţional cu vocaţia la care erau îndreptăţiţi.
Părţile ereditare se socotesc avându-se în vedere vocaţia tuturor moştenitorilor succesorali sau cu titlu
universal care vin la moştenire în temeiul legii sau testamentului.
Potrivit practicii judecătoreşti, diviziunea de drept a pasivului succesoral operează, atât în cazul în
care moştenirea a fost acceptată pur şi simplu cât şi în cazul când a fost acceptată sub beneficiu de
inventar.
În cazul în care moştenirea a fost acceptată sub beneficiu de inventar, succesorii nu pot fi obligaţi la
plata pasivului decât în limita bunurilor succesorale (intra vires hereditates). Dacă însă nu s-a
întocmit inventarul pentru evitarea confuziunii de patrimonii, răspunderea succesorilor pentru plata
pasivului se întinde şi peste această limită (ultra vires hereditates).

77
În cazul succesiunilor vacante, statul răspunde pentru pasivul succesoral, întotdeauna, numai în limita
activului primit.
Diviziunea de drept şi pasivul succesoral între comoştenitori are consecinţe asupra dreptului de
urmărire al creditorilor moştenirii care vor trebui să-şi divizeze urmărirea, adică să urmărească pe
fiecare comoştenitor, proporţional cu partea lui ereditară. Înseamnă că insolvabilitatea unuia din
comoştenitori va fi suportată nu de către ceilalţi comoştenitori, ci de creditori.
Titlurile executorii obţinute de creditori împotriva defunctului sunt executorii şi împotriva
moştenitorilor acestuia.
Excepţii de la principiul diviziunii de drept a pasivului succesoral: De la principiul diviziunii de
drept a pasivului succesoral sunt admise următoarele excepţii:
a) dreptul de gaj general al creditorilor asupra bunurilor succesorale este indivizibil pe toată durata
indiviziunii ceea ce înseamnă că pînă la împărţeala moştenirii, creditorii pot urmări bunurile
succesorale, fără să li se poată opune principiul diviziunii de drept a datoriilor şi sarcinilor
succesorale. Soluţia se justifică prin preocuparea de a diminua consecinţele pe care indiviziunea de
drept a pasivului le are asupra dreptului creditorilor;
b) în cazul în care creanţa se referă la un bun individual determinat, moştenitorul care este în posesia
bunului este singur ţinut de executarea obligaţiei;
c) când unul dintre moştenitori este însărcinat singur prin titlu cu executarea obligaţiei, creditorul îl
va putea urmări pentru întreaga datorie; moştenitorul care a plătit are dreptul să pretindă de la ceilalţi
moştenitori ceea ce a plătit peste partea sa;
d) în cazul în care obligaţia este indivizibilă prin natura ei sau prin convenţie, creditorul poate
urmări pentru întreaga obligaţie pe oricare dintre moştenitori
e) creditorul unei creanţe ipotecare va putea urmări pentru întreaga creanţă pe comoştenitorul în
lotul căruia a intrat imobilul ipotecat; şi,
f) după deschiderea succesiunii, moştenitorii pot conveni că unul dintre ei va plăti toate sarcinile şi
datoriile succesiuni sau numai unele dintre ele.
Creditorul se va putea folosi de această combinaţie şi acţionând în numele celorlalţi comoştenitori va
pute urmări pentru întreaga datorie pe comoştenitorul obligat prin convenţie.
Dar creditorul se poate folosi de convenţia încheiată de moştenitori numai atunci când este interesat,
nefiindu-i opozabilă, în consecinţă el păstrează dreptul de urmărire împotriva comoştenitorilor,
proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.

Dreptul comoştenitorului de a cere ceea ce a plătit peste limita părţii sale ereditare
Acţiuni: Problema se pune în cazul în care un comoştenitor a plătit pasivul moştenirii mai mult decât
partea sa ereditară.
Astfel, în cazul în care moştenitorul solvens a făcut o astfel de plată din eroare are dreptul de a cere fie
restituirea de la creditorul plătit fie de a acţiona pe fiecare din comoştenitorii obligaţi la plată în
temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rem verso).
De asemenea, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa beneficiază de o acţiune
personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu şi-au îndeplinit obligaţiile de plată.
Moştenitorul solvens mai are la dispoziţie şi o acţiune izvorâtă din gestiunea de afaceri, o acţiune
bazată pe obligaţia de garanţie a împărţelii sau o acţiune izvorâtă din subrogaţia legală; comoştenitorul
obligat să plătească o datorie comună, peste partea sa (fiind obligat împreună cu alţii), este subrogat în
drepturile creditorului plătit, putând urmări pe ceilalţi comoştenitori numai pentru partea la care
fiecare era obligat.
Această acţiune a comoştenitorului solvens este divizibilă şi prescriptibilă în termenul general de
prescripţie. Posesia bunurilor de către moştenitorul solvens are efecte întreruptive de prescripţie.

78
OPŢIUNEA MOŞTENITORILOR ŞI LEGATARILOR

Dreptul de opţiune în general

Noţiuni generale
Prezentare: Dreptul de optiune succesorală se discută în raport cu ambele feluri de moşteniri - legală
sau testamentară - motiv pentru care el va fi privit ca un act de voinţă unilaterală producător de efecte
juridice, în contextul câmpului juridic definit de caracterele juridice ale transmisiunii succesorale.
Acest drept aparţine tuturor moştenitorilor, fie că sunt legali sau testamentari, fără să deosebim dacă
vocaţia lor este universală sau cu titlu universal. Toti aceşti moştenitori vor avea de ales între acceptarea
moşteniri şi renuntarea la moştenire. Persoanele cu vocaţie succesorală care nu au optat pentru acceptare
sau renunţare la succesiune se numesc succesibili.
Posibilitate de a alege: De aici rezultă că succesibilul are un drept de opţiune, putând alege între
următoarele:
1. acceptarea moştenirii, acceptare care este de două feluri:
 acceptarea pură şi simplă - prin intermediul acestei acceptări, succesibilul îşi confirmă calitatea de
moştenitor;
 acceptarea sub beneficul de inventar - prin intermediul căreia, pe de o parte succesibilul îşi
confirmă calitatea de moştenitor, iar pe de altă parte evită confuziunea ce s-ar putea face între propriul
patrimoniu şi cel al lui de cujus, răspunzând pentru pasivul succesiunii în limitele activului acestuia,
adică în limitele emolumentului cules;
2. renunţarea la moştenire care se practică în cazul în care pasivul succesiunii depăşeşte activul.
Definiţie:Opţiunea succesorală poate fi deci definită ca fiind dreptul subiectiv civil care a luat naştere
la data morţii lui de cujus şi care aparţine tuturor succesibililor şi se concretizează în dreptul acestora
de a alege între confirmarea şi renunţarea la calitatea de moştenitor.

Subiecţii dreptului de opţiune

Opţiunea moştenitorilor şi legatarilor
Prezentare: Dreptul de opţiune succesorală aparţine tuturor moştenitorilor, fie că sunt legali sau
testamentari, fără să deosebim dacă vocaţia lor este universală, cu titlu univeral sau cu titlu particular.
Caracterele juridice ale actului de opţiune
Act juridic unilateral: Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral, nesusceptibil de a fi afectat
de vreo modalitate. Opţiunea este individuală şi în principiu irevocabilă, şi are efect retroactiv. Are de
asemenea caracter absolut.
Caracterul unilateral este dat de faptul că ea este rodul manifestării unei singure voinţe, aceea a
succesibilului.
Opţiunea nu poate fi afectată de un termen sau de o condiţie căci s-ar permanentiza nesiguranţa
privitoare la moştenire.
Caracter indivizibil: De asemenea, opţiunea este indivizibilă, succesiunea neputând fi acceptată în
parte, iar în parte repudiată. S-a admis că moştenitorul legal care beneficiază şi de un legat poate opta
diferit în legătură cu partea succesorală care i se cuvine ca moştenitor legal, şi legatar.
Caracter irevocabil: Opţiunea este irevocabilă, aplicându-se regula de drept comun că actul juridic
este irevocabil de la formarea lui în afără cazurilor prevăzute de lege (cazul retractării renunţării).

79
Caracter declarativ de drepturi: Opţiunea este declarativă de drepturi şi produce efecte retroactive,
care se urcă la moartea defunctului. Cel care acceptă îşi consolidează drepturile asupra moştenirii,
drept dobândit de la moartea defunctului iar renunţatorul este socotit că nu a fost niciodată moştenitor.
Caracter absolut: Dreptul de opţiune are şi un caracter absolut dat de faptul că succesibilul nu
trebuie să justifice motivele care l-au determinat să accepte sau să renunţe şi nu-şi angajează
răspunderea prin faptulcă s-ahotărât să opteze într-un sens sau altul.

Ineficacitatea opţiunii succesorale

Nulitatea opţiunii succesorale
Nulitate: Opţiunea succesorală, fiind un act juridic, ca orice act juridic, poate fi nulă sau anulabilă.
Nulitatea opţiunii - actul de opţiune poate fi nul pentru vicii de formă. Aceasta se va putea întâmpla
numai cât priveşte renunţarea sau acceptarea sub beneficiul de inventar, căci acceptarea pură şi simplă
este un act (consensual) pe care legea nu-l supune vreunei solemnităţi.

Anulabilitatea opţiunii succesorale

Anulabilitate: Anulabilitatea opţiunii - actul de opţiune poate fi anulat, la cererea celui îndreptăţit,
dacă emană de la o persoană lipsită de capacitate sau este rodul unei voinţe surprinsă prin dol, amăgită
prin eroare sau constrânsă prin violenţă.
În caz de desfiinţare a actului de opţiune acceptarea sau renunţarea va fi retroactiv desfiinţată, iar
succesibilul va redobândi dreptul de opţiune, dacă între timp, acest drept nu s-a prescris.

Revocarea pauliană
Acţiunea pauliană: Acţiunea pauliană este o acţiune pe care legea o acordă creditorilor pentru a ataca
şi a obţine revocarea unui act făcut de debitor în frauda drepturilor lor şi în beneficiul unui terţ, pe
care frauda aceasta îl îmbogăţeşte sau care a fost complice la fraud. Actul juridic de opţiune
succesorală poate fi revocat prin acţiunea pauliană de către creditorii care au fost păgubiţi prin acest
act.
Prezentare: Astfel, când un moştenitor acceptă pur şi simplu o moştenire insolvabilă, sau când
moştenitorul insolvabil renunţă la o moştenire solvabilă, creditorii personali ai acestuia vor putea
revoca actul juridic al acceptării, repectiv renunţării prin acţiunea pauliană. Această revocare se face
în condiţiile dreptului comun:
1. revocarea să fie cerută de creditorii personali ai moştenitorului;
2. creanţele pe care aceşti creditori le au împotriva moştenitorului să fie anterioare acceptării sau
renunţării;
3. să se dovedească prejudiciul suferit de creditori;
4. să se facă dovada fraudei succesibilului, adică folosirea metodelor dolosive pentru crearea stării
de insolvabilitate, adică pentru prejudicierea creditorilor personali.
Revocarea pauliană a renunţării sau acceptării moştenirii nu poate fi exercitată în cazul în care creanţa
a fost făcută după acceptarea sau renunţarea la succesiune.

Acceptarea pură şi simplă a moştenirii

Prezentare
Acceptarea pură şi simplă: Acceptarea pură şi simplă a moştenirii - este o manifestare de
voinţă a succesibilului, în sensul de a păstra titlul de moştenitor.
Voinţa de a accepta moştenirea poate rezulta dintr-un act juridic precum şi dintr-un fapt
juridic săvârşit de succesibil. Prin acceptare, titlul de moştenitor se consolidează şi transmisiunea
succesorală - operată de la data deschiderii succesiunii, devine definitivă.
Caracter unitar: Acceptarea pură şi simplă are un caracter unitar; nu se poate accepta pur şi simplu
pentru o parte a moştenirii şi sub beneficiul de inventar, pentru celelalte bunuri ale moştenirii. Ea
poate rezulta din manifestarea voinţei - expresă sau tacită - a succesibilului sau din săvârşirea de către
succesibil a unor fapte.

80
Feluri: Acceptarea pură şi simplă este de două feluri:
1. acceptarea pură şi simplă voluntară, este acceptarea care rezultă dintr-un act juridic al
succesibilului. Acceptarea pură şi simplă voluntară se poate realiza în mai multe feluri: prin acte,
fapte, cuvinte;
2. acceptarea pură şi simplă forţată este acceptarea obligatorie a succesibilului culpabil de
ascunderea unor bunuri succesorale, această acceptare intervenind ca o sancţiune pentru moştenitori.
Acceptarea pură şi simplă voluntară este la rândul ei de două feluri:
 acceptarea expresă; şi,
 acceptare tacită.
2. Acceptarea voluntară
Prezentare: Aşa cum am mai precizat, acceptarea voluntară este acceptarea ce rezultă din actul
juridic unilateral al succesibilului.
Acceptarea voluntară constituie un act juridic unilateral, voinţa succesibilului manifestându-se fie
expres fie tacit .
În funcţie de modul de exprimare a voinţei succesibilului, expres sau tacit, la rândul ei acceptarea
voluntară este de două feluri:
 acceptare expresă; şi,
 acceptare tacită.
Indiferent de modalitatea acceptării voluntare, pentru a-şi putea produce efecte, acceptarea respectivă
trebuie să fie rezultatul manifestării de voinţă a succesibilului, manifestare ce trebuie să fie
neîndoielnică.

Acceptarea voluntară expresă

Prezentare: Ne aflăm în prezenţa acceptării exprese în cazul în care succesibilul printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată îşi ia calitatea de moştenitor spre a evoca prin înscris un raport
juridic referitor la unul din bunurile succesiunii sau declară în mod explicit şi fără rezervă că primeşte
moştenirea. Înscrisul poate fi judiciar sau extrajudiciar, esenţial fiind că manifestarea de voinţă a
succesibilului să se concretizeze într-un înscris .
Acceptarea este expresă atunci când un succesibil îşi însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act
autentic sau privat.
Condiţii: Din cele expuse mai sus rezultă că, pentru a ne afla în prezenţa acceptării voluntare exprese
trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
1. Acceptarea trebuie să fie manifestată printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, să
cuprindă o manifestare de voinţă neechivocă. De aici rezultă că o acceptare verbală, chiar expresă
făcută în public sau într-un cerc familiar nu prezintă nici o relevanţă, fiind lipsită de efecte.
Legiuitorul a pus condiţia unui înscris din următoarele considerente:
 în cazul în care acceptarea verbală şi-ar produce efecte, proba acestei acceptări ar fi
foarte greu de făcut; şi,
 succesibilul s-ar putea obliga printr-un cuvânt necugetat, spus la întâmplare.
Referitor la natura înscrisului respectiv, jurisprudenţa este de acord că nu trebuie neapărat să îmbrace
forma unei declaraţii categorice de acceptare a succesiunii. Există posibilitatea ca înscrisul respectiv
să aibă alt scop.
Exemple:
 succesibilul formulează opoziţie la vânzarea silită a unui imobil succesoral;
 succesibilul face o declaraţie la organele administraţiei publice prin care precizează
compunerea masei sale succesorale şi calitatea de moştenitor;
 scrisoarea succesibilului adresată creditorului succesiunii sau celorlalţi moştenitori ;
scrisoarea respectivă nu trebuie să aibă un caracter pur confidenţial, ci să constituie o
scrisoare de afaceri;
 orice alt înscris prin care succesibilul să ia titlul de moştenitor;
2. Succesibilul, prin manifestarea de voinţă exprimată în înscrisul respectiv trebuie să-şi ia calitatea
sau titlul de moştenitor, nu numai să arate că e chemat la moştenire. De asemenea, "trebuie ca titlul de
moştenitor să-l fi luat cu privire la drepturile şi obligaţiile succesorale ". Cea care decide dacă
înscrisul respectiv poate constitui acceptarea moştenirii este instanţa de judecată care este suverană în
a interpreta sensul cuvintelor din înscris .

81
3. Înscrisul de acceptare să fie rezultatul voinţei voluntare a succesibilului. Cu alte cuvinte înscrisul
de acceptare trebuie să fie redactat de succesibil, astfel, în cazul în care calitatea de moştenitor al
acestuia ar rezulta dintr-un înscris în care acesta nu este parte, nu se consideră că succesibilul a
acceptat moştenirea.
"Succesibilul care a fost condamnat în calitate de moştenitor nu este socotit acceptant, dacă a
fost necontenit lipsă, fiindcă nu a putut lua cunoştinţă despre procedura pornită împotriva lui " .
Spre deosebire de renunţarea la moştenire când legea cere existenţa unei declaraţii formale de
renunţare, în cazul acceptării exprese nu este cerută o asemenea declaraţie, fiind necesară doar o
simplă însuşire a titlului sau calităţii de moştenitor.
Totuşi, declaraţia formală de primire este întâlnită în mod obligatoriu în cazul acceptării
moştenirii sub beneficiu de inventar.
În situaţia în care înscrisul prin care succesibilul şi-a luat calitatea de moştenitor este nul sau
anulabil pentru nerespectarea formelor legale sau pentru alte cauze, el va putea constitui totuşi un act
de acceptare a moştenirii, pentru că moştenitorul şi-a manifestat fără echivoc intenţia de a accepta
succesiunea.

Acceptarea voluntară tacită

Prezentare: Acceptarea moştenirii este tacită când eredele face un act, pe care nu ar putea să-l facă
decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.
Actul respectiv se poate referi la universalitatea bunurilor din succesiune sau la anumite
bunuri din moştenirea respectivă privite singular.
Condiţii: Pentru a se afla în prezenţa acceptării tacite trebuie îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
1. actul săvârşit de succesibil să fie făcut în calitate de moştenitor. Astfel, nu constituie acceptare a
succesiunii următoarele:
 acceptarea unei donaţii de la defunct scutite de raport de către succesibil;
 actele asupra moştenirii efectuate de succesibil, nu în calitate de moştenitor, ci în
calitate de executor testamental;
 luarea în stăpânire a unor bunuri pe care succesibilul le-a luat în zestre de la de cujus;
 actele efectuate de succesibil ca mandatar al lui de cujus, în cazul în care
succesibilul nu a luat cunoştiinţă de moarte lui de cujus, şi continuând mandatul;
2. actul săvârşit de moştenitor să fie neechivoc. Un fapt echivoc nu poate fi considerat ca o acceptare
tacită. Exemple de fapte echivoce:
 achitarea datoriilor de către un succesibil codebitor solidar cu de cujus, în acest
caz nu poate fi vorba de o acceptare tacită deoarece nu se poate şti cu certitudine dacă
plata a fost făcută în calitate de moştenitor al defunctului ori în calitate de codebitor
solidar;
 prezentarea succesibilului la notariat în urma citării la cererea introdusă de un alt
succesibil de eliberare a certificatului de moştenitor nu poate constitui o acceptare
tacită;
 efectuarea unor lucrări de îmbunătăţire la un imobil de către succesibil împreună
cu fratele său nu poate conduce la concluzia acceptării tacite a succesiunii, motivate de
faptul că lucrurile ar putea fi făcute pentru fratele său, ci nu pentru sine în calitate de
moştenitor al imobilului succesoral.
Actele ce pot fi considerate ca acte de acceptare tacită se pot împărţi astfel:
 acte referitoare la bunurile succesorale singulare;
 acte referitoare la moştenire privită ca universalitate.

Acceptarea pură şi simplă forţată

Prezentare: Este opera legii, care o impune acelora dintre succesibili care s-au făcut culpabili de
darea la o parte sau de dosirea de bunuri succesorale, chiar dacă şi-au manifestat voinţa în sens
contrar, renunţând la moştenire sau acceptând-o sub beneficiu de inventar.

82
Sancţiuni: Atunci când intervine un caz de la art.703 sau 712 C.civ. în sarcina succesibilului culpabil
sunt reţinute două sancţiuni:
succesibilul culpabil este socotit acceptant pur şi simplu, pierzând dreptul de opţiune succesorală,
nemaiputând deci să accepte succesiunea sub beneficiul de inventar sau să renunţe la aceasta. De
asemnea, el este răspunzător pentru datoriile şi sarcinile moştenirii şi cu bunurile proprii, în funcţie de
cota parte ce i se cuvine din succesiunea respectivă;
1. Succesibilul culpabil nu ia nimic din bunurile succesorale dosite. Acestea se vor împărţi între
ceilalţi succesibili în funcţie de cota parte a fiecăruia.
Faptul sustragerii sau dosirii frauduloase trebuie să fie imputabil personal succesibilului; asemenea
fapte pot fi săvârşite şi de alte persoane, din ordinul succesibililor şi pentru ele.
Condiţii: Pentru a opera acceptarea forţată legea cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1. să existe o dosire sau o dare la o parte a unor bunuri succesorale, adică o deţinere clandestină a
bunurilor, ca urmare a unor sustrageri sau tăinuiri.
2. să existe o intenţie frauduloasă a succesibilului în deţinerea clandestină a bunurilor succesorale.
3. frauda să fie săvârşită de moştenitor. Acesta trebuie să fie moştenitor universal sau cu titlu
universal. Nu prezintă importanţă dacă este vorba de o vocaţie legală sau o vocaţie testamentară .
4. frauda să ducă la păgubirea altor persoane decât succesibilul culpabil. Astfel, în cazul în care
succesibilul culpabil este singurul moştenitor al defunctului, frauda acestuia nu duce la prejudicierea
altor persoane şi, deci, dispoziţiile legale nu pot fi aplicate. În această situaţie se află şi soţul
supravieţuitor ce doreşte să dea la o parte bunuri de felul celor care-i revin în exclusivitate;
5. dosirea sau darea la o parte să aibă ca obiect bunuri succesorale, indiferent dacă este vorba de
bunuri mobile sau imobile, de bunuri principale sau de fructele produse de aceste bunuri.

Renunţarea la moştenire
Noţiune
Noţiune: Este o manifestare de voinţă a succesibilului prin care declară că nu doreşte să uzeze de
drepturile succesorale pe care vocaţia sa succesorală i le conferă.
Act solemn: Ca şi acceptarea sub beneficiu de inventar, renunţarea la moştenire este un act juridic
solemn.
Sub sancţiunea nulităţii absolute renunţarea trebuie să rezulte dintr-o declaraţie făcută expres la Biroul
Notarului Public de la locul unde s-a deschis succesiunea, sau la orice birou notarial. Această
declaraţie se va trece în acelaşi registru în care se trece şi acceptarea sub beneficiu de inventar.
Renunţarea la succesiune mai poate rezulta şi din următoarele:
1. din consemnarea făcută de notarul public în timpul întocmirii cerificatului de moştenitor. Această
consemnare are forţă probantă până la înscrierea în fals;
2. din declaraţia de renunţare dată în faţa instanţei de judecată cu ocazia judecării cauzelor
succesorale.
Datorită caraterului unitar şi indivizibil al moştenirii, renunţarea trebuie să poarte asupra întregii
moşteniri sau părţi din moştenire ce-i revine succesorului, acesta neputând să accepta anumite bunuri
din succesiune, iar la celelalte să renunţe.
De asemenea, pentru ca renunţarea să fie valabilă trebuie ca renunţătorul să nu-şi fi exercitat anterior
dreptul de opţiune acceptând moştenirea respectivă.
O ultimă condiţie ce trebuie îndeplinită de renunţare este ca aceasta să fie impersonală şi cu titlu
gratuit.
Nerespectarea condiţiilor prevăzute de lege atrage după sine nulitatea renunţării la moştenire şi drept
consecinţă dreptul de opţiune al succesibilului subzistă, afară de cazul când a expirat termenul în care
el poate fi exercitat.
Şi în cazul declaraţiei de renunţare la succesiune voinţa juridică poate fi afectată de viciul de
consimţământ: eroarea, dolul şi viclenia.
Poate exista eroare cu privire la substanţa obiectului în situaţia în care moştenitorul, fiind chemat la
două succesiuni diferite, renunţă la una din ele, în credinţa greşită că renunţă la cealaltă. În materia
renunţării la moştenire, ne putem afla în faţa unei erorii asupra persoanei în situaţia în care, urmare a
renunţării, renunţătorul are reprezentarea greşită că partea ce i s-ar fi cuvenit din moştenire profită un
moştenitor pentru care are o deosebită consideraţie, în timp ce, în realitate, profită un alt moştenitor.
Eroarea, în acest caz, nu poate avea consecinţa anulabilităţii actului, decât numai atunci când
83
consideraţia persoanei este cauza determinantă pentru care s-a făcut renunţarea.
Spre deosebire de eroare, în cazul dolului, moştenitorul interesat a acţionat cu intenţie şi prin
manopere frauduloase pentru a induce în eroare pe renunţător cu privire la destinaţia părţii sale ce-i
revenea din moştenire.
Violenţa psihică sau morală, exercitată asupra libertăţii de exprimare a unui moştenitor, poate
constitui viciu de consimţământ dacă este nelegitimă, iar datorită temerii insuflate a fost determinantă
la darea declaraţiei de renunţare la succesiune. Răul cu care este ameninţat moştenitorul renunţător
poate fi patrimonial, fizic sau moral, se poate exercita direct asupra sa ori faţă de cei apropiaţi lui,
violenţa putând fi dovedită prin orice mijloace de probă.
Nulitatea renunţării poate fi invocată de orice persoană interesată exceptând succesibilii
renunţătorului, dat fiind că, prin ipoteză, la momentul renunţării succesibilii renunţătorului n-au nici
un drept actual asupra patrimoniului acestuia; chiar dacă renunţătorul decedează ulterior renunţării,
succesibilii săi nu pot moşteni decât drepturile care se află legal în patrimoniul succesoral la
momentul decesului, iar nu şi pe cele care din indiferent ce motiv nu se regăsesc în acest patrimoniu.

Efectele renunţării
Efecte: Eredele ce renunţă este considerat că n-a fost niciodată erede, vocaţia sa fiind retroactiv
desfinţată.
Consecinţe: Acest efect al renunţări implică următoatele consecinţe:
a) renunţătorul pierde partea din moştenire la care are dreptul;ca mai apoi părţile cuvenite coerezilor
săi, iar dacă renunţătorul era singur chemat la moştenire, aceasta trece la gradul următor;
b) renunţătorul care a primit donaţii de la defunct, nemaiîntrunind în persoana sa calitatea de
moştenitor şi de donator, nu mai este obligat la raport;
c) drepturile reale sau de creanţă pe care succesibilul le avea împotriva defunctului sau pe care
acesta din urmă le avea împotriva succesibilului şi care se stinseseră, la deschiderea succesiunii, prin
confuziune sau consolidare, sunt readuse la viaţă;
d) renunţătorul nu datorează taxele pentru efectuarea procedurii succesorale notariale; şi,
e) renunţătorul nu poate fi reprezentat, descendenţi săi culegând moştenirea în nume propriu.

Revocarea renunţării
Condiţii: Legea permite moştenitorului care a renunţat la moştenire să poată reveni asupra renunţării
şi să o retracteze tocmai pentru a se evita vacanţa succesorală.
Pentru ca renunţarea să poată fi retractată sunt necesare două condiţii:
a) dreptul de opţiune al renunţătorilui să nu fie stins prin împlinirea termenului de prescripţie de 6
luni;
b) moştenirea să nu fi fost acceptată, între timp, de alţi moştenitori ai defunctului.
Feluri: Se poate spune că retractarea renunţării este de trei feluri:
1. expresă - se deduce din însuşirea calităţii de moştenitor a renunţătorului printr-un înscris autentic
sau sub semnătură privată;
2. tacită - se deduce din efectuarea de către renunţător a unor acte ce semnifică acceptarea tacită a
moştenirii;
3. forţată - atunci când renunţătorul, înainte de acceptarea moştenirii de alt succesibil sau de
expirarea termenului de prescripţie, săvârşeşte fapte ilicite ce sunt prevăzute C.civ.
Efecte: Retractarea renunţării produce următoarele efecte:
1. moştenitorul retractant al renunţării devine acceptant. În literatura de specialitate s-a pus
problema dacă moştenitorul respectiv are un nou drept de opţiune succesorală, adică dacă va putea
accepta pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar.
2. retractarea renunţării prin acceptare operează retroactiv de la data deschiderii succesiunii. În cazul
drepturilor dobândite de terţi între momentul renunţării la succesiune şi momentul retractării
renunţării nu operează efectul retroactiv al retractării renunţării. Este vorba despre următoarele:
 prescripţia extinctivă;
 prescripţia achizitivă; şi,
 drepturile ce sunt dobândite de terţi printr- o serie de acte încheiate cu curatorul special
sau custodele bunurilor succesorale ce sunt numiţi în conformitate cu art.72 şi 73 din
Legea nr. 36/1995.

84
INDIVIZIUNEA SUCCESORALĂ ŞI ÎMPĂRŢIREA MOŞTENIRII
Împărţeala moştenirii
Noţiune şi reglementare legală

Noţiune: Prin împărţeală se înţelege acea operaţiune juridică prin care se pune capăt stării de
indiviziune (sau coproprietate), în sensul că bunul sau bunurile stăpânite aflate în indiviziune sunt
împărţite materialmente între copărtaşi, fiecare dintre aceştia devenind proprietarul exclusiv asupra
unei anumite părţi determinate sau asupra unui anume bun.
Aşadar, prin împărţeală, dreptul abstract al fiecărui coindivizar, exprimat printr-o cotă-parte
din dreptul de proprietate, se transformă într-un drept exclusiv asupra unor bunuri determinate
individual sau asupra unei părţi materiale din bunul comun.

Condiţiile generale de fond ale împărţelii

Persoanele care pot cere împărţeala: Persoanele care pot cere împărţirea moştenirii, sunt potrivit
codului civil, următoarele:
1. copărtaşii (coindivizarii), care în cazul succesiunii sunt moştenitorii legali, legatarii universali sau
cu titlu universal. Nu pot cere partajul legatarii cu titlu particular deoarece ei dobândesc, de la data
deschiderii succesiunii, un drept concretizat asupra unui bun; şi,
2. creditorii personali ai copărtaşilor care pot cere sau continua, pe calea acţiunii oblice, împărţirea
cerută de copărtaşul debitor; ei nu vor putea să scoată în vânzare partea indiviză a unui copărtaş din
imobilele moştenirii înainte de împărţeală
Din prezentarea persoanelor care pot cere împărţirea moştenirii rezultă următoarele:
a) dreptul creditorilor este subsidiar, el fiind subordonat în acţiuni copărtaşului debitor;
b) pentru a cere sau a continua împărţirea cerută de debitor, creditorii nu trebuie să discute în
prealabil bunurile debitorului;
c) cheltuielile împărţelii sunt în sarcina copărtaşului în numele căruia lucrează creditorii săi; şi,
d) ceilalţi copărtaşi sau terţii vor putea opune creditorului care a cerut, împărţeala, în numele
debitorului, toate actele pe care acesta le-a încheiat înainte de cererea creditorilor, cu privire la
drepturile sale succesorale;
3. succesorii în drepturi ai copărtaşilor (cesionari de drepturi succesorale). Dacă un copărtaş a cedat
drepturile sale succesorale, în întregime sau în cotă parte, cesionarul va putea continua împărţeala în
calitate de succesor în drepturi - universal sau cu titlu universal - a copărtaşului.
Obiectul împărţelii: Patrimoniul succesoral cuprinde drepturile şi datoriile, precum şi bunurile care
au aparţinut lui de cujus la data deschiderii succesiunii. Împărţeala, însă, nu are ca obiect aceste
elemente ale patrimoniului succesoral, ci numai bunurile asupra cărora poartă drepturile ce se găsesc
în patrimoniul defunctului, deoarece numai bunurile se găsesc în indiviziune între moştenitori.
Creanţele şi datoriile nu constituie obiect al împărţelii, ele transmiţându-se divizat către moştenitori
proporţional cu partea ereditară a fiecăruia.
Drepturile ce nu se află în masa succesorală: Sunt supuse împărţelii şi drepturi care nu se aflau în
masa succesorală la data deschiderii succesiunii:
a) fructele civile sau naturale produse de bunurile moştenirii după data deschiderii succesiunii;
b) bunurile care au dobândit calitatea de bun succesoral după deschiderea succesiunii, în temeiul
subrogaţiei reale cu titlu universal, adică preţul bunurilor succesorale vândute sau bunurilor dobândite
cu acest preţ, căci în universalităţile juridice preţul ia locul lucrului, iar lucrul pe acela al preţului;
c) bunurile ieşite în timpul vieţii celui care lasă moştenirea, din patrimoniul acestuia, prin liberalităţi
şi care au fost readuse în moştenire prin efectul acţiunii în reducţiune, prin reîntregirea rezervei;
d) bunurile de care de cujus a dispus prin donaţie, bunuri care reintră în moştenire prin efectul
raportului;
e) terenurile asupra cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate al defunctului, în condiţiile Legii
nr. 18/1991.
Nu constituie obiect al împărţelii: Nu fac obiectul împărţelii:
a) bunurile individual determinate care fac obiectul unor legate cu titlu particular, care se
dobândesc de la data deschiderii succesiunii;
b) sumele depuse la CEC asupra cărora cel care lasă moştenirea a dispus, printr-o clauză înscrisă în
libret în favoarea unei anumite persoane;
c) adăugirile şi îmbunătăţirile aduse de către moştenitori unor bunuri succesorale;
85
d) bunurile care prin natura lor nu sunt susceptibile de a fi împărţite: amintiri de familie (tablouri,
diplome, decoratii etc); servituţiile şi părţile comune din imobil care sunt destinate, prin natura lor,
folosinţei în comun; dreptul real de folosinţă asupra locurilor de veci şi lucrărilor funerare.

Formele împărţelii
Împărţeala moştenirii pe cale convenţională: Convenţia de împărţeală constituie un act juridic, şi
ca orice act juridic trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate.
Fiind un act de dispoziţie, convenţia de împărţeală trebuie făcută cu acordul tuturor coproprietarilor
fiind supusă aşadar regulii unanimităţii. Prin urmare, împărţeala voluntară este permisă numai dacă
toţi coproprietarii sunt prezenţi şi se înţeleg asupra împărţirii bunului comun.
Legea civilă nu prevede nici o condiţie de formă pentru validitatea partajului voluntar. Dacă legea nu
pretinde forma autentică, ca în cazul terenurilor, învoiala se poate face chiar şi verbal, proba fiind
supusă prevederilor.
Coindivizarii trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Această formă a împărţelii poate fi
folosită şi în cazul minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie, dar în acest caz numai dacă sunt
reprezentate, respectiv asistate de ocrotitorul legal şi, în toate cazurile având încuviinţarea prealabilă a
instanţei tutelare.
Partajul prin bună învoială se poate face, de regulă, în cadrul procedurii succesorale notariale. De
asemenea, această formă a partajului se poate realiza şi în faţa instanţei de judecată printr-o tranzacţie,
intervenită între părţile din proces, cuprinsă într-o hotărâre de expedient.
Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească: În situaţia în care copărtaşii nu se înţeleg asupra
modului de partajare asupra bunului comun, se recurge la împărţeala pe cale judecătorească.
Împărţeala moştenirii pe cale judecătorească are loc la cererea copărtaşului interesat care cheamă în
judecată pe ceilalţi copărtaşi, altfel împărţeala este nulă.
Competenţa de soluţionare a unei astfel de acţiuni aparţine instanţei de judecată de la ultimul
domiciliu al defunctului.
Partajul judiciar este obligatoriu dacă vreunul din proprietarii comuni lipseşte sau dacă printre
proprietari se găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de exerciţiu restrânsă
şi nu există autorizarea autorităţii tutelare pentru un partaj voluntar.
Acţiunea poate avea ca obiect întreaga moştenire sau numai o parte din ea, inclusiv bunurile supuse
reducţiunii sau raportului. Orice alte pretenţii reciproce dintre moştenitori privind masa succesorală se
rezolvă printr-o altă acţiune.
Reclamantul este obligat să arate în cererea de partaj persoanele între care urmează a avea loc
împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor,
locul unde se află, precum şi persoana care le deţine sau le administrează .
Procedura judecăţii în partaj cuprinde două etape: etapa admiterii în principiu şi etapa desăvârşirii
partajului (partajul propriu-zis).
Încheierea de admitere în principiu: De regulă, instanţa sesizată se va pronunţa printr-o încheiere
interlocutorie asupra admiterii în principiu a acţiunii. Această încheiere este prevăzută în vederea unei
mai bune organizări a judecăţii, putând să lipsească dacă nu se impune cu necesitate. Aşadar, etapa
admiterii în principiu nu este necesară în cauzele mai simple, atunci când instanţa consideră că are la
dosar suficiente elemente probatorii şi trece direct la soluţionarea în fond, pronunţând o hotărâre.
Prin încheierea de admitere în principiu, instanţa stabileşte bunurile supuse împărţelii, calitatea de
copărtaşi a părţilor, cota succesorală a fiecărui copărtaş, creanţele şi datoriile copărtaşilor faţă de cel
care lasă moştenirea. De asemenea, tot acum se stabileşte masa de împărţit şi se operează, când este
cazul, reducţiunile şi raporturile. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize
pentru formarea loturilor.
În sfârşit, instanţa va hotărî dacă împărţeala se va face în natură sau dacă bunurile sau numai anumite
bunuri se vor vinde, urmând ca preţul lor să fie împărţit. Vânzarea la licitaţie a unui bun supus
împărţelii constituie o excepţie, ea putându-se dispune numai când împărţeala nu se poate realiza prin
celelalte modalităţi prevăzute de lege. Încheierea de admitere în principiu va trebui motivată ca orice
hotărâre judecătorească.
În cazul în care după pronunţarea acestei hotărâri, dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de
împărţeală se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri supuse
împărţelii, fără ca privitor la aceşti coproprietari sau acele bunuri să fi avut loc o dezbatere
contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde şi coproprietarii sau bunurile
86
omise. Aşadar, pentru a se pronunţa o nouă încheiere trebuie îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiţii:
1. noua încheiere trebuie pronunţată după pronunţarea primei încheieri de admitere în principiu, dar,
mai înainte de soluţionarea cauzei pe fond (pronunţarea hotărârii finale);
2. să existe şi alţi coproprietari sau alte bunuri ce au fost omişi în prima încheiere de admitere în
principiu;
3. să nu fi avut loc o dezbatere contradictorie cu privire la bunurile sau coproprietarii omişi.
Aceste încheieri poate fi atacate cu apel o dată cu hotărârea propriu zisă care se va pronunţa la
sfârşitul procedurii judiciare.
Partajul propriu-zis: După evaluare, pe baza propunerilor expertului, se procedează la formarea
loturilor ce vor fi atribuite coindivizarilor, respectându-se pe cât posibil dispoziţiile, conform căruia la
alcătuirea loturilor trebuie să se repartizeze fiecărui copărtaş aceeaşi cantitate de mobile şi imobile,
aceeaşi cantitate de drepturi şi de creanţe, de aceeaşi natură şi valoare, asigurându-se astfel egalitatea
între comoştenitori.
Instanţa în vederea omologării raportului de expertiză trebuie să analizeze dacă loturile au fost
alcătuite în spiritul dispoziţiilor, putând da dispoziţii de refacere sau completare a expertizei, dacă
aceasta nu este corespunzătoare.
După terminarea operaţiilor de formare a loturilor, instanţa cu citarea părţilor va proceda la atribuirea
loturilor, pronunţând o hotărâre finală de rezolvare a pricinii.

B. Efectul declarativ al împărţelii

Reglementare: Prin împărţeală fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur şi imediat toate
bunurile care compun partea sa sau care i-au căzut prin licitaţie, şi că n-a fost niciodată proprietar pe
celelalte bunuri ale succesiunii.
Consolidare: Prin urmare, drepturile asupra bunurilor repartizate prin împărţeală fiecărui copărtaş
sunt considerate ca dobândite la data deschiderii moştenirii, direct de la cel care lasă moştenirea. Prin
împărţeală operează deci un transfer de drepturi între copărtaşi şi se constată, cu efect retroactiv,
drepturile care au existat pentru fiecare moştenitor, de la data deschiderii moştenirii. Împărţeala are
doar un caracter declarativ de drepturi, nu translativ.
Dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor succesorale devine un drept exclusiv
asupra unui anumit bun sau asupra unor bunuri determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar
devenind proprietar exclusiv al bunurilor ce i-au fost atribuite.
Această regulă are totuşi un caracter dispozitiv, nu imperativ, recunoscându-se dreptul copărtaşilor de
a deroga de la regulă, în scopul ocrotirii intereselor lor.
Consecinţele efectului declarativ: Efectul declarativ al împărţelii produce următoarele consecinţe:
a) actele de dispoziţie încheiate cu terţii, de unul din copărtaşi cu privire la un bun din indiviziune,
vor fi sau nu valabile după cum prin împărţeală bunul în cauză a căzut ori nu în lotul celui ce a dispus;
b) copărtaşii nu pot folosi acţiunea în rezoluţiune în cazul în care unul din ei nu execută obligaţiile
ce decurg din împărţeală (de exemplu: nu plăteşte sulta);
c) împărţeala nu este supusă publicităţii imobiliare; şi,
d) împărţeala nu poate constitui just titlu pentru ca un copărtaş să poată dobândi prin uzucapiunea de
10-20 ani un bun pe care l-a primit în lotul său, dar care nu a aparţinut celui care lasă moştenirea.
Actele care pot avea efect declarativ: Un act încheiat de către copărtaşi are efect declarativ dacă
îndeplineşte următoarele condiţii:
a) să fie o convenţie; dacă unul din copărtaşi îl moşteneşte pe celălalt, indiviziunea încetează, dar nu
prin împărţeală;
b) convenţia să fie cu titlu oneros; dacă unul din copărtaşi cedează cu titlu gratuit drepturile sale
indiviziunea încetează, dar nu prin împărţeală;
c) actul să atribuie în proprietate exclusivă bunuri care anterior erau indivize;
d) actul să aibă ca efect încetarea definitivă a indiviziunii, să privească, deci, proprietatea, nu
folosinţa; şi,
e) actul să ducă la încetarea indiviziunii faţă de toţi copărtaşii (nu este nevoie ca el să se refere la
toate bunurile din indiviziune).
Bunurile cu privire la care se aplică efectul declarativ: Efectul declarativ al împărţelii priveşte
toate bunurile, fie ele mobile, imobile etc. Problema care se pune este de a şti dacă acest efect
operează în privinţa creanţelor.
87
Persoanele cu privire la care se aplică efectul declarativ: Caracterul declarativ al împărţelii fiind o
ficţiune legală, logic ar fi ca efectul declarativ să privească numai raporturile dintre un moştenitor şi
ceilalţi moştenitori sau cu succesorii în drepturi ai acestora.
Practica judecătorească aplică efectul declarativ al împărţelii şi în raporturile dintre un copărtaş şi
succesorii săi în drepturi, în raporturile dintre succesorii în drepturi ai aceluiaşi copărtaş şi în
raporturile dintre un copărtaş şi terţe persoane, altele decât succesorii în drepturi ai celorlalţi copărtaşi.

Desfiinţarea împărţelii
Desfiinţarea împărţelii: Desfiinţarea împărţelii - această măsură poate fi urmarea nulităţii sau
anulării împărţelii intervenite între copărtaşi. Împărţeala este lovită de nulitate absolută în cazul în
care s-a făcut cu încălcarea unor norme imperative ale legi.
Cazuri: Anularea împărţelii poate fi cerută de un copărtaş în următoarele cazuri:
a) dacă nu a participat la împărţeală şi aceasta s-a făcut prin bună învoială cu toate că legea prevede
că ea trebuie făcută pe cale judecătorească;
b) în caz de incapacitate, când împărţeala s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legii, privind
ocrotirea celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
c) când consimţământul dat la împărţeală a fost viciat prin dol sau violenţă copărtaşul nu mai poate
cere anularea împărţelii dacă, ulterior descoperirii dolului sau încetării violenţei, a înstrăinat, în tot sau
în parte, partea sa ereditară.
Efectele desfiinţării împărţelii: Ca efect al declarării nulităţii împărţelii sau al anulării ei, împărţeala
se va desfiinţa şi va renaşte starea de indiviziune între copărtaşi.
Drept urmare, copărtaşii vor fi obligaţi să restituie bunurile primite; ei trebuie să restituie şi fructele
culese.
Actele de dispoziţie privind bunurile primite în temeiul împărţelii vor fi retroactiv desfiinţate;
sunt exceptate actele încheiate cu terţii dobânditori de bună credinţă cu privire la bunurile mobile sau
imobile, în care terţul dobânditor ar putea invoca principiul error comunis facit jus sau întrunirea
condiţiilor uzucapiunii.
Starea de indiviziune care a renăscut va putea înceta printr-o nouă împărţeală făcută cu respectarea
dispoziţiilor legii.

Împărţeala de ascendent
Noţiune şi condiţii
Noţiune: Împărţeala de ascendent este actul juridic, între vii sau din cauză de moarte, prin care un
ascendent împarte, în tot sau în parte, bunurile sale între eventualii săi moştenitori din clasa
descendenţilor, creând între ei prin acel act, raporturi de împărţeală.
Împărţeala de ascendent se prezintă ca un act juridic mixt, deoarece ea constituie un act de
liberalitate din partea defunctului (donaţie sau dispoziţie testamentară), iar pe de altă parte constituie
un act de împărţeală a moştenirii.
Împărţeala (partajul) de ascendent se deosebeşte de împărţeala obişnuită a moştenirii:
a) moştenirea se transmite descendenţilor divizată şi nu în stare de indiviziune;
b) partajul de ascendent rezultă din voinţa ascendentului nu din cea a copărtaşilor sau din hotărâre
judecătorească; şi,
c) prin voinţa ascendentului, între copărtaşi se nasc raporturi de împărţeală, cu toate că ei au rămas
străini de acest act de partaj.
Întrucât se realizează pe calea unei donaţii sau unui testament, partajul de ascendent este
supus, deopotrivă, normelor privind ieşirea din indiviziune şi normelor aplicabile donaţiilor sau
testamentelor.
Condiţiile de fond ale împărţelii de ascendent. Enumerare: Împărţeala de ascendent trebuie să
îndeplinească condiţiile de fond de drept comun prevăzute de lege pentru valabilitatea donaţiilor,
respectiv a dispoziţiilor testamentare, şi anume: consimţământ valabil exprimat, capacitatea de a
dispune şi de a primi, obiect licit şi posibil, cauză licită şi morală.
Alături de aceste condiţii de drept comun, partajul de ascendent trebuie să mai îndeplinească şi
anumite condiţii cu privire la persoane, obiecul lui şi modul de efectuare a împărţelii.
Condiţii cu privire la persoane: Aceste condiţii privesc persoanele care au dreptul să facă o
împărţeală de ascendent precum şi persoanele între care se poate face partajul.

88
Numai părinţii şi ceilalţi ascedenţi îşi pot împărţi bunurile pe calea partajului de ascedent între
descedenţii lor.
De asemenea, pentru a putea face împărţeala, ascendentul trebuie să aibă capacitatea de a
dispune prin donaţie sau testament.
În ceea ce priveşte rudele colaterale, acestea pot face donaţii şi pot lăsa legate potrivit
dreptului comun, dar nu pot face o împărţire de ascendent.
Legea cere sub sancţiunea nulităţii ca partajul să cuprindă pe toţi descendenţii dispunătorului .
Descendenţii sunt cei fireşti, din căsătorie sau din afara căsătoriei, precum şi cei din adopţie.
Descendenţii între care se face împărţeala trebuie să aibă vocaţie efectivă la moştenirea
dispunătorului şi trebuie să poată şi să dorească să vină la moştenirea pe care urmează să o lase
ascendentul.
Omisiunea unui descendent de la partaj este lovită de nulitate absolută. Acţiunea în
constatarea nulităţii poate fi invocată atât de descendenţii omişi, cât şi de ceilalţi.
Necuprinderea soţului supravieţuitor în partaj nu afectează valabilitatea lui.
Condiţii cu privire la obiectul partajului: Partajul are ca obiect bunurile care aparţin în mod
exclusiv ascendentului. Acesta poate împărţi toate bunurile sau numai o parte din ele, iar împărţeala
făcută pe calea unei donaţii va avea ca obiect numai bunurile prezente ale dispunătorului, nu şi cele
viitoare, sub sancţiunea nulităţii parţiale.
Nulitatea va fi integrală numai în cazul în care împărţirea bunurilor viitoare nu ar putea fi
despărţită de cea a bunurilor prezente.
Bunurile care nu sunt cuprinse în actul de partaj se vor împărţi conform dreptului comun
Condiţii cu privire la modul de efectuare a partajului: Pentru realizarea finalităţii sale, împărţeala
de ascendent trebuie să constituie - cel puţin din punct de vedere intelectual - un sigur act şi să fie
făcută cu concursul ori sub influenţa ascendentului.
Partajul trebuie să fie efectiv, adică să se materializeze în formarea loturilor descendenţilor, şi nu doar
să prevadă ce cotă ideală revine fiecăruia.
Dispunătorul poate avantaja, prin împărţeală pe unii dintre descendenţi, dar numai în limitele
cotităţii disponibile fără a aduce atingere rezervei celorlalţi descendenţi.
Atunci când la moştenire vine şi soţul supravieţuitor şi rezerva sa a fost încălcată, el poate ataca actul
de împărţeală cu acţiune în reducţiune, conform dreptului comun în materie.
Condiţiile de formă ale împărţălii de ascendent: Partajul de ascendent se poate face, sub sancţiunea
nulităţii absolute, numai cu respectarea formelor prevăzute pentru donaţii şi testamente.
Astfel, partajul de ascendent pe calea donaţiei trebuie făcut în formă autentică şi să fie acceptat de
descendenţii donatari. Atât donaţia cât şi împărţeala trebuie să fie cuprinse în acelaşi înscris.
Împărţeala de ascendent pe calea testamentului trebuie să îmbrace una din formele testamentare
reglementate de lege.
Nulitatea donaţiei sau a testamentului pentru vicii de formă poate fi acoperită în condiţiile
după deschiderea succesiunii, adică după moartea ascendentului împărţitor.

Efectele partajului de ascendent

Efectele partajului de ascendent realizat pe calea donaţiei: Actul de împărţeală produce efecte
diferenţiate până la data deschiderii succesiunii (în timpul vieţii ascendentului) şi după deschiderea
succesiunii (după decesul ascendentului).
Efectele înainte de deschiderea succesiunii: Efectele înainte de deschiderea succesiunii sunt:
a) atunci când partajul s-a realizat pe cale de donaţie, între ascendent şi descendenţi se nasc raporturi
de donaţie; ca urmare, bunurile care au fost obiectul partajului ies irevocabil din patrimoniul
ascendentului şi se transmit descendenţilor care vor primi bunurile în calitate de donatari şi nu de
moştenitori, fără să mai aştepte deschiderea succesiunii ascendentului - donator;
a) fiind deci succesori ai dreptului cu titlu particular descendenţii donatari nu răspund pentru
datoriile ascendentului - donator cu excepţia cazului în care această obligaţie a fost impusă ca sarcină
donaţiei;
b) donaţia poate fi revocată pentru neexecutarea sarcinilor sau pentru ingratitudine, în condiţiile
dreptului comun;
c) creditorii ascendentului - donator pot ataca donaţia cu acţiune pauliană, în condiţiile dreptului
comun.
89
Partajul de ascendent produce efecte şi între descendenţi, care au calitatea de copărtaşi:
a) în caz de evicţiune, copărtaşul evins are acţiune în garanţie împotriva celorlalţi;
b) plata sultelor, ca şi a oricărei alte creanţe rezultând între copărtaşi din executarea obligaţiilor, este
garantată cu privilegiul copărtaşului. Neplata sultei compensatorii nu conduce la rezoluţiunea actului
de împărţeală, în afara unei stipulaţii contrare.
Efectele după deschiderea succesiunii: După deschiderea succesiunii, descendenţii - donatari devin
succesibili, având dreptul de opţiune de a accepta sau renunţa la ea. Descendenţii care acceptă
moştenirea:
a) păstreză fiecare ceea ce a primit de la defunct prin donaţie;
b) vor fi obligaţi la sarcinile şi datoriile moştenirii;
c) dacă rezerva succesorală a unui descendent nu este respectată, acesta are dreptul de a cere
reducţiunea loturilor descendenţilor avantajaţi de defunct;
d) descendenţii - donatari nu au obligaţia raportului, deoarece au fost gratificaţi printr-un act care
constituie şi o lichidare anticipată a moştenirii.
Efectele partajului de ascendent realizat pe cale testamentară: Partajul de ascendent
realizat pe această cale nu produce nici un efect în timpul vieţii ascendentului, putând fi revocat ca
orice dispoziţie testamentară.
La decesul ascendentului, bunurile care au făcut obiectul partajului testamentar se transmit către
descendenţi care le dobândesc în calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului.
Moştenirea se va transmite divizată către descendenţi şi prin urmare, la moartea ascendentului
între descendenţi se nasc raporturi de împărţeală la deschiderea succesiunii. Prin urmare, descendenţii
datorează garanţie în calitate de copărtaşi şi se bucură de privilegiul imobiliar al copărtaşului conform
dreptului comun în materie de împărţeală.
Bunurile care nu au făcut obiectul împărţelii de ascendent se vor transmite în indiviziune, către
descendenţi şi vor face obiectul unei împărţeli.

Cauzele de ineficacitate ale partajului de ascendent

Sunt cauze generale, comune pentru toate actele juridice sau speciale, proprii numai acestui act.
Cauze generale: Fiind un act juridic, împărţeala va fi ineficace în condiţiile dreptului comun. Astfel
partajul va fi lovit de nulitate dacă ascendentul a fost incapabil ori voinţa sa a fost afectată de dol,
eroare sau violenţă; de asemenea partajul va fi nul dacă nu au fost respectate, condiţiile de formă
cerute de lege pentru a dispune prin donaţie ori testament. De asemenea, partajul realizat pe cale de
donaţie va putea fi revocat parţial în cazul în care un descendent este culpabil pentru ingratitudine sau
neexecutarea sarcinilor.
Cauze speciale: Partajul de ascendent este nul dacă nu a cuprins pe toţi descendenţii existenţi în viaţă
la data deschiderii moştenirii ascendentului.
De asemenea, partajul de ascendent poate fi atacat prin acţiunea în reducţiune dacă s-a adus
atingerea părţii legitime, adică rezervei vreunuia dintre descendenţi.

90
 Bibliogrfie:
1. Liviu Stănculescu, Moștenirea. Doctrina și jurisprudență, Editura Hamangiu, 2017
2. Paul Vasilescu, Jozsef Kocsis, Drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, 2016
3. Dan Chirică, Succesiunile și liberalitățile, Editura CH Beck, 2014

91