Cuprins:

1. Succesiunea..........................................................................................................................2
2. Principiile fundamentale ale dreptului succesoral
roman.....................................................3
3. Succesiunea ab
intestat.........................................................................................................5
4. Succesiunea
testamentară.....................................................................................................6
5. Succesiunea deferită contra
testamentului............................................................................7

Concluzii............................................................................................................................11

Bibliografie........................................................................................................................12
 1. Succesiunea

Instituţia succesiunilor este strâns legată de cea a proprietăţii private, ea constituind

instrumentul juridic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului de exploatare sclavagist. La
moartea unei persoane, patrimoniul acestuia se transmite altor persoane, urmaşilor săi.
Moştenirea apare, astfel, ca un sistem juridic prin care se înlocuieşte o persoană printr-o altă
(alte) persoană (e), aparţinând cel mai adesea aceleiaşi familii sau clase.

Bunurile, drepturile şi obligaţiile defunctului nu rămân fără titular pentru că urmaşii îi iau
locul în aceste raporturi juridice; ceea ce înseamnă că aceştia devin, după caz, proprietari,
creditari sau debitori. Aceşti urmaşi sunt moştenitorii numiţi şi succesori sau herezi (heres –
herus – stăpân).

Atunci cînd pater familias deceda patrimoniul acestuia trecea succesorilor .Succesiunea avea
un caracter universal adică patrimoniul său se transmite succesorilor în întregime. Atunci cînd
deceda pater familias se transmiteau drepturile și obligațiile patrimoniale mai multor succesori ,
atunci ei moșteneau dreptul de coproprietate și nu puteau împărți bunurile succesorale. De
asemenea succesorii moșteneau și obligația de a plăti datoriile lui pater familias , deci de a
executa datoriile pe care le-a avut pater familia în timpul vieții. În vechiul drept roman,
moștenitorii nu putea să renunțe la moștenire. În dreptul clasic, și postclasic moștenitorul putea
să renunțe la succesiune, atunci cînd erau mai multe obligații decît drepturi. Sclavul nu putea
renunța la succesiune dacă era dezrobit. 1

Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmiterea patrimoniului unei persoane decedate,

către moştenitorii săi. În sensul larg al cuvântului, prin succesiune înţelegem orice
transmisiune de bunuri, drepturi sau datorii.

Succesiunea pentru cauza de moarte (mortis causa) se deosebeşte de succesiunea între vii
(inter vivos), unde intervenea transmiteri de bunuri determinate, iar în cazul adrogaţiunii însăşi
patrimoniul unei persoane nedecedate.

Romanii au ajuns destul de târziu la acest sistem. Iniţial, ei nu admiteau transmiterea

patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, după cum nu admiteau nici ideea transmiterii
proprietăţii între vii. Pornind de la principiul că nu exista patrimoniu fără titular, romanii
considerau ca acesta (patrimoniul) dispare odată cu moartea persoanei.

Întrucât dreptul defunctului nu se stingea odată cu personalitatea sa romanii considerau ca

moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate putere.

1
https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/notite-pentru-examen/
2
 Aşadar, succesiunea se întemeia la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu ci pe
stăpânirea asupra bunurilor defunctului, dobândita de moştenitor.

Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauza de moarte:

 succesiunea ab intestat (conform legii),

 succesiunea testamentară,
 şi succesiunea deferită contra testamentului.2

2. Principiile fundamentale ale dreptului succesoral roman

a) Principiul continuitatii persoanei defunctului – conform căruia se considera ca
moştenitorul continua persoana defunctului. Existau două opinii cu privire la momentul
de la care moştenitorul dobândea succesiune:
• după o concepţie, moştenitorul acceptant devenea titular al succesiunii în mod retroactiv
de la data morţii lui de cujus (Casius), având drept consecinţă acoperirea întregii perioade
dintre data decesului şi data acceptării moştenirii;
• cea de-a doua concepţie (Iulianus) conform căreia moştenitorul acceptant devenea
titularul succesiunii de la data acceptării, fără ca acesta să aibă efect retroactiv. De la data
decesului şi până la acceptarea succesiunii, printr-o ficţiune juridică se considera că
defunctul a supravieţuit datorită succesiunii care îl reprezenta: hereditas jacens personam
defuncti sustinent (succesiunea jacenta sustine persoana defunctului). Principiul
continuităţii persoanei defunctului nu s-a aplicat de la început, deoarece nu se transmite
încă patrimoniul ci numai proprietate bunurilor defunctului. Patrimoniul înceta să existe
odată cu titularul său, de aceea se transmiteau numai bunurile şi drepturile, succesorul
fiind totuşi ţinut să achite datoriile defunctului conform principiului: nu existau bunuri
decât după ce s-au scăzut datoriile (bona non sunt nisi deducto aere alieno).
b) Principiul potrivit căruia nimeni nu poate muri în parte prin testament şi în parte
fără testament (nomo pro parte testatus pro parte intestatus decedare potest). Conform
acestui principiu înscris în L.XII.T. moştenitorii ab intestas vin la succesiune numai dacă
nu exista erede testamentar, deci nu era admisă existenţa simultană a unor moştenitori
testamentari şi moştenitori legali.

2
Gheorghe Teodor, Drept Privat Roman, 2008, pag. 54-55
3
 c) Principiul odată crede totdeauna crede (semel heres semper heres), conform căruia
dreptul eredelui nu poate fi atins nici prin ajungerea la termen, nici prin realizarea unei
condiţii.3

3. Succesiunea ab intestat

Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschidea atunci când nu existau moştenitori

testamentari, fie pentru că defunctul nu lăsa un testament, fie că testamentul nu a fost valabil
întocmit, ori eredele refuza sau devenea incapabil.

Legea celor XII Table menţiona trei categorii de moştenitori:

 sui heredes,
 agnatus proximus
 şi gentiles.

Sui heredes (persoanele care prin moartea lui pater familis devin sui juris). În această
primă categorie intrau: copii şi descendenţii lor, nepoţii şi strănepoţii aflaţi direct sub puterea lui
decuius, precum şi soţia cum manu.

A doua categorie de moştenitori legali era constituită din persoane care aveau calitatea de
agnatus proximus (agnaţii cei mai apropiaţi) adică persoane ce se aflau in gradul de rudenie cel
mai apropiat de defunct: fraţii, surorile, verii, nepoţii de frate.

A treia categorie o constituiau gentiles , persoane care erau rude (agnaţi) cu defunctul, dar
într-un grad îndepărtat şi fără a putea dovedi descendenţa din acelaşi pater familis. Gentiles
veneau la moştenirea ab intestat în părţi egale şi doar dacă nu existau primele categorii de herezi.

Pretorul acorda bonorum possesio (posesia bunurilor) în următoarea succesiune:

a) bonorum possesio unde liberi – adică succesiune pretoriana acordată în calitate de

descendenţi. Aici intrau sui heredes chiar şi cei care suferind o capitis deminutio minimă, au
pierdut drepturile succesorale după jus civilae.

b) bonorum posesio unde legitimi (în calitate de moştenitori legitimi) – categorie in care intrau
agnaţii şi gentilii. Aparent, pretorul nu a introdus nici o modificare limitându-se să consacre o
dispoziţie a dreptului civil. În realitate a modificat indirect sistemul moştenirii legale, în sensul

3
Gheorghe Teodor, Drept Privat Roman, 2008, pag. 55-56
4
ca, daca cel mai apropiat agnat repudia moştenirea aceasta nu devenea vacanta ci trecea la
următoarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la cognaţi.

c) bonorum possesio unde cognaţi (în calitate de cognaţi) – categorie din care făceau parte
rudele de sânge până la gradul al 6-lea, care nu erau şi rude civile (copii faţă de mama lor
căsătorita sine manu sau alte rude de sânge după mama).

d) bonorum possesio unde vir et uxor (în calitate de bărbat şi soţie) – În sistemul căsătorie sine
manu soţii nu se moşteneau. Inovaţia pretorului a constat în aceea ca soţul supravieţuitor venea
la succesiunea celui defunct.4

Împăratul Justinian va pune capăt definitiv sistemului succesoral întemeiat pe rudenia civila. El
creează patru categorii de moştenitori:

 descendenţi;
 ascendenţi;
 fraţii şi surorile bune şi copiii lor;
 fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor;
 ceilalţi colaterali.

4. Succesiunea testamentară

Testamentul este un act solemn prin care o persoană – testator – instituie unul sau mai mulţi
moştenitori în scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.

Forme de testament

Categoriile de testament diferă de la o epocă la alta a dreptului privat roman: În epoca veche
existau:

a) Testamente calatis comitis (prin convocarea comiţiilor) – consta în declaraţia solemna a

testatorului făcută în fata comiţiilor curiate prezidate de pontifex maximus sau de rex
sacrorum.
b) Testamentul in procinctu (în fata armatei gata de lupta) – accesibil şi plebeilor, este mai
recent decât testamentul calatis comittis şi consta într-o declaraţie făcută de un soldat în
faţa camarazilor care îndeplineau rolul de martori.
c) Testamentul per aes libram – apărut pe fondul divergenţilor dintre plebei şi patricieni,
testamentul per aes libram a cunoscut trei faze:
4
Gheorghe Teodor, Drept Privat Roman, 2008, pag. 56-57
5
- mancipatio familiae - creaţie jurisprudenţială prin deturnarea manicipaţiunii, care constă în
aceea ca testatorul îşi dă averea unui prieten (emptor familie) cu rugămintea ca după deces să
transmită bunurile persoanelor pe care i le indicase.

- testamentul per aes et libram public – apărut la sfârşitul Republicii, reprezenta o aplicaţie a
mancipaţiunii. În acest caz emtor familie nu mai devine proprietarul bunurilor mancipate, ci
paznicul bunurilor pentru ca autorul să-şi poată face testamentul în mod juridic. Testatorul face o
declaraţie nuncupatio, prin care menţionează numele moştenitorului şi modul de repartizare a
averii. Testamentul per aes et libram era public astfel încât numele moştenitorului era cunoscut.

- testamentul per aes et libram secret – Întrucât testamentul per aes et libram public prezenta
inconvenientul de a face cunoscuţi moştenitorii, s-a admis ca testatorul să prezinte un act scris,
menţionând în formula solemnă că actul respectiv reprezintă voinţa sa, martorii confirmând
acelaşi lucru. În epoca clasică, existau testamente ordinare şi testamente extraordinare.

5. Succesiunea deferită contra testamentului

Acest mod de a succede intervine în două cazuri:

• în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii;

• în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios

Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea.

Succesiunea deferită contra testamentului este o aplicaţie a principiului simetriei în

materie succesorală , în sensul că aşa cum testatorul îşi poate numi descendenţii tot aşa de bine
poate să-i şi dezmoştenească, cu condiţia să respecte anumite forme solemne. Testamentul
prevedea astfel pe lângă persoanle instituiete ca moştenitori şi persoanle dezmoştenite şi se cerea
ca dezmoştenirea să privească întrega succesiune. În cazul dezmoştenirii unui fiu fără respectarea
formulelor solemne testamentul era nul, iar în cazul dezmoştenirii fiicelor sau nepoţilor acesta
putea fi rectificat.5

Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios.

Acestă teorie porneşte de la faptul că testatorul nu poate dezmoşteni fără motive

întemeiate rudele sale, chiar dacă a respectat formele cerute de lege. Testamentul inoficios este o

5
Diaconescu Amelia Drept Roman Ii, Editura Fundaţiei România De Mâine Bucureşti, 2014, Pag 20
6
creaţie a practicii judecătoreşti romane, care a permis rudelor apropiate ale testatorului să atace
un astfel de testament , sub pretextul că autorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale
atunci când a formulat testamentul. Acestă acţiune în justiţie se numea plângere cu privire la
testamentul inoficios. De acesta beneficiau doar ascendenţii şi descendenţii , iar dintre colaterali
numai fraţii şi surorile ; aceştia din urmă numai dacă testamentul a fost întocmit în favoarea unei
persoane turpis (exp. curtezana) . Cerinţele pentru a putea introduce o astfel de cerere erau:
titularul acţiunii să nu fi primit cel puţin un sfert din ceea ce ar fi putut primi ca moştenitor legal
şi să nu fi existat o altă cale de acţiune. Exista chiar posibilitatea ca testamentul să fie desfiinţat
parţial în ciuda principiului care guverna succesiunea, atunci când acesta viza o persoană morală.

Din punct de vedere al acceptării succesiunii, moştenitorii se clasificau în trei categorii:

- Heredes sui et necesarii , adică moştenitorii din clasa sui heredes. Făceau parte din această
clasă toţi aceia care după moartea lui pater familias deveneau sui iuris.

- Heredes necesarii – făceau parte din această categori scalvii instituiţi ca moştenitori prin
testamentşi totodată dezrobiţi.

- Heredes voluntarii – era categoria de moştenitori din care făceau parte voluntarii sau
moştenitorii străini şi cuprindea persoanele străine de familie şi colateralii.6

Moştenitorii care acceptau succesiunea erau obligaţi să recurgă la una din formele acceptării.
Erau cunoscute trei forme de acceptare a succesiunii şi anume:

a) Cretio era o declaraţie de acceptare a unei succesiuni şi reprezintă cel mai vechi mod de
acceptare a succesiunii; era impusă de testator, devenea obligatorie pentru cel care devenea
moştenitor şi trebuia exercitată într -un termen de 100 zile de la moartea testatorului sau din
momentul în care moştenitorul lua cunoştinţă de deces.

b) Pro herede gestio (gestiunea ca moştenitor), consta într -un act de administrarea a bunurilor
succesorale

c) Nuda voluntas (simpla voinţă) era o formă de acceptare a succesiunii care presupunea doar
simpla manifestare de voinţă prin care moştenitorul accepta moştenirea.

Efectele acceptării succesiunii

a) Confuziunea patrimoniilor – ceea ce înseamnă că patrimoniul defunctului se contopeşte

cu patrimoniul moştenitorului ca efect al acceptării
6
Diaconescu Amelia Drept Roman Ii, Editura Fundaţiei România De Mâine Bucureşti, 2014, Pag 21
7
 b) Dobândirea dreptului de proprietate – în situaţia în care existau mai mulţi moştenitori;
creanţele şi datoriile erau împărţite de drept între ei, iar bunurile corporale erau dobândite
în indiviziune.
c) Raportul bunurilor - presupunea adăpugarea la masa succesorală a bunurilor primite de
moştenitor de la pater familias, în timpul vieţii acestuia.

Moştenirea poate fi refuzată doar de moştenitorii străini sau voluntari.

Repudierea moştenirii se putea face în mod tacit sau expres, fără vreun act solemn şi acesta
era irevocabilă.

Repudierea avea următoarele efecte juridice:

1.Ius adcrescendi – partea de moştenire refuzată de unii moştenitori revenea celorlalţi

moştenitori de acelaşi grad.

2.Deschiderea substituţiei vulgare - atunci când unicul moştenitor instituit prin testament
renunţa la moştenire. În situaţia în care testatorl nu prevăzuse un substituit se deschidea
succesiunea ab intestat. Trecerea bunurilor succesorale în patrimoniul statuluiprimea
moştenirea sub beneficiul de inventar, răspunderea limitându-se la activul patrimoniului.
Sancţiunea moştenirii.

a) Moştenirea civilă – este sancţionată prin hereditatis petitio , ce putea fi exercitată

împotriva celui care deţinea, în fapt, stăpânirea întregii moşteniri.

b) Moştenirea pretoriană avea la dispoziţie interdictul quorum bonorum – recunoaşterea de

către pretor mai întâi a calităţii de moştenitor şi apoi îl pune în posesia bunurilor succesorale.

Legate şi fideicomise Legatul (legtum) este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi

solemni, asupra moştenitorului instituit, prin care testatorul dispune de un bun individual
determinat în profitul unei persoane numită legatar.

Până la impăratul Justinian dreptul roman a cunoscut patru forme de legate:

- Legatul per vindicationem (prin revendicare)

- Legatul per damnationem (prin obligaţie)

- Legatul sinendi modo (cu titlu de permisiune)

- Legatul per praeceptionem (prin luare mai înainte)

8
 Legatele presupuneau îndeplinirea unor condiţii de fond: testatorul trebuia să aibă
testamenti factio pasiva şi executarea legatelor apăsa asupra moştenitorului instituit.

Fideicomisele

Fideicomisul este un act de ultimă voinţă prin care o persoană roagă o altă persoană
numită fiduciar să transmită un anumit bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire
unei a treia persoană numită fideicomisar. În dreptul roman fideicomisele erau de două tipuri:

- Fideicomisul de familie

- Fideicomisul de ereditate7

7
Diaconescu Amelia Drept Roman Ii, Editura Fundaţiei România De Mâine Bucureşti, 2014, Pag 22
9
 Concluzii

Succesiunea presupune că odată ce o persoană a decedat patrimoniul său trece

moștenitorilor săi. Patrimoniului îi sunt caracteristice drepturile și obligațiile patrimoniale (care
pot fi evoluate în bani). Persoana decedată care lăsa un patrimoniu era numită (testator) de
cuius , iar cel ce moștenea patrimoniul se numea moștenitor,succesor legal sau testamentar. Am
analizat clasele de mostenitori. La fel am dezvoltat tema cum se dobîndește o moștenire, tipurile
de testamente, am analizat tipurile de acceptare a succesiunii ș imodalitățile de refuz a acesteia.
Toate acestea vor servi drept baza, împreună cu toată materia de Drept Privat Roman, pentru
activitatea viitoare de jurist.

10
 Bibliografie :

1. Gheorghe Teodor, Drept Privat Roman, 2008

2. Diaconescu Amelia Drept Roman Ii, Editura Fundaţiei România De Mâine Bucureşti,
2014
3. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-roman/notite-pentru-
examen/

11