DREPT ROMAN CURS 2

TESTAMENTI FACTIO
Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii si mostenitorii sa aiba capacitate testamentara denumita testamenti factio care era de doua feluri: a) testamenti factio activa: desemneaza aptitudinea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care sunt capabili de fapt si de drept, adica cetatenii romani sui iuris, latinii si peregrinii care se bucurau de ius comercii si care aveau reprezentarea consecintelor faptelor si actelor lor. Cu toate acestea, s-au admis si anumite exceptii. Intr-adevar servii..., sclavii care erau in proprietatea statului, adica puteau sa..., iar fiii de familie care aveau un peculium castrense (incapabili de drept) puteau dispune de acel peculiu prin testament. La origine, femeia nu avea capacitatea de a testa, dar incepand din vremea lui Hadrian s-a admis ca femeia sa isi poata face testamentul cu autoritatis tutoris. b) testamenti factio pasiva: desemneaza aptitudinea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor sau de legatar. In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva toti cei care erau capabili de fapt si de drept. Insa, si de la aceasta regula exista exceptii. Astfel, s-a admis sa vina la succesiune fiii de familie si chiar sclavii, dar ei nu puteau accepta mostenirea fara aprobarea expresa a lui pater sau a lui dominus.

INSTITUIREA DE MOSTENITOR
Totodata, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara institutirea de mostenitor despre care Gaius spunea ca "Caput et fundamentum totius testamenti", adica este fundamentul juridic al oricarui testament. Institutirea de mostenitori presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Astfel: a) conditiile de forma: instituirea de mostenitor se facea in fruntea testamentului, in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit Octavian ca mostenitor, in fruntea testamentului se mentiona "Octavius heres esto"; b) conditiile de fond ale instituirii de mostenitori si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale dreptului succesoral roman: - potrivit primului principiu, nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potesI", adica nimeni nu poate muri in parte cu testament si in parte fara testament, de unde rezulta ca mostenirea legala nu se poate deschide alaturi de mostenirea testamentara. Iar daca testatorul dispune numai pentru o parte din bunurile sale, cel instuit pro parte (in parte) va dobandi totusi

intreaga succesiune pentru ca altfel ar insemna sa se deschida mostenirea egala alaturi de mostenirea testamentara, ceea ce nu este permis. - potrivit celui de-al doilea principiu, semel heres semper heres, adica odata mostenitor pentru totdeauna mostenitor, de unde rezulta ca instituirea nu se putea face cu termen, ci se afcea pentru totdeauna, deoarece succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii, iar proprietatea nu are caracter temporar, ci caracter perpetuu.

SUBSTITUIREA DE MOSTENITOR
Daca mostenitorul instutit refuza succesiunea, atunci se deschidea mostenirea legala. Pentru a evitao asemenea situatie, romanii au creat substituirea de mostenitor, care este tot o instituire, dar de gradul doi sau conditionala si imbraca trei forme: 1. Subtsitutio vulgaris (substituirea vulgara): este cea obisnuita si se facea pentru situatiile in care cel instituit nu putea sau nu vroia sa accepte succesiunea; 2. Substitutio pupilaris (substituirea pupilara): se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor ar fi murit inainte de varsta pubertatii, pentru ca impuberul este incapabil de fapt; 3. Substitutio quasi pupilaris (substituirea quasi-pupilara): se facea numai pentru cazul in care cel instituit mostenitor si-ar fi pierdut mintile, intrucat si nebunul este incapabil de fapt.

SUCCESIUNEA DEFERITA CONTRA TESTAMENTULUI

Nerespectarea formelor dezmostenirii
Succesiunea deferita contra testamentului este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala, intrucat asa cum testatorul isi putea institui descendentii ca mostenitori, tot asa de bine testatorul isi putea dezmosteni descendentii, cu conditia sa respecte anumite forme solemne. Astfel, fii de familie erau dezmosteniti nominal, adica fiecare in parte. Spre exemplu, daca era demostenit Octavian, testatorul mentiona "Octavius exheres esto", pe cand fiicele si nepotii puteau fi dezmosteniti in bloc prin formula solemna "ceteri omnes exheredes sunto" (toti ceilalti sa fie dezmosteniti). Daca era dezmostenit fara respectarea formelor solemne un fiu de familie, testamentul era nul, iar daca erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice sau nepoti, testamentul se rectifica (modifica), nu era nul, astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne sa primeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi

efecte juridice se produceau si in cazul omisiunii, iar omisiunea aparea atunci cand descendentii nu erau nici instituiti, nici dezmosteniti.

Testamentul inoficios
Cu timpul insa, ideile romanilor au evoluat si astfel s-a impus ideea de oficium, idee in virtutea careia testatorul avea obligatia sa isi iubeasca rudele apropiate, adica descendentii, ascendentii, fratii si surorile. In acest stadiu, chiar daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti aveau dreptul sa atace testamentul in justitie, intrucat testamentul era lipsit de oficium. Actiunea prin care era atacat in justitie testamentul inoficios era denumita querela inofficiosi testamenti, adica plangere pentru testamentul inoficios. Aceasta actiune era intentata ini fata tribunalului centumviri, iar centumvirii anulau testamentul considerand ca testatorul a fost nebun, deci incapabil de fapt atunci cand si-a intocmit testamentul, intrucat, spuneau centumvirii, numai un nebun isi poate dezmosteni rudele apropiate. Totusi, existau anumite cauze care justificau dezmostebirea rudelor apropiate, dar acele cauze erau lasate la aprecierea tribunalului, iar in decursul timpului s-a constatat ca practica tribunalului este contradictorie. De aceea, imparatul Justinian a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate cauzele care justifica intentarea querelei inofficiosi testamenti in vederea anularii testamentului.

DOBANDIREA MOSTENIRII
Alte texte din materia succesiunii se refera la dobandirea mostenirii. In functie de dobandirea mostenirii, mostenitorii se clasifica in trei categorii: a) heredes sui et necesarii: din aceasta categorie de mostenitori faceau parte toti aceia care in momentul mortii lui pater familias deveneau persoane sui iuris. Aceste persoane dobandeau succesiunea de drept automat, ceea ce inseamna ca in cazul lor nu se punea nici problema acceptarii mostenirii, nici problema repudierii mostenirii. Acesti mostenitori puteau veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara; b) heredes necesarii: din aceasta categorie de mostenitori faceau parte sclavii instituiti mostenitori, deoarece din ratiuni de ordin practic romanii au admis atat

instituirea sclavului propriu, cat si instituirea sclavului altuia. Si sclavii erau mostenitori necesari, intrucat ei nu puteau repudia succesiunea si nici nu era necesar sa o accepte; c) heredes voluntarii sau extranei: din aceasta categorie faceau parte persoanele straine de familie. Din aceasta categorie faceau parte si agnatii din categoria a doua, asadar colateralii in materia dobandirii mostenirii erau considerati straini de familie. Acesti mostenitori se numeau voluntari, intrucat ei aveau posibilitatea fie sa accepte succesiunea, fie sa o repudieze.

ACCEPTAREA MOSTENIRII
Formele acceptarii mostenirii sunt in numar de trei: 1. Cretio: este o forma de acceptare care presupune pronuntarea unor cuvinte solemne, iar testatorul avea posibilitatea de a-i impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma; 2. Pro herede gestio: inseamna administrare in calitate de mostenitor sau administrare in calitate de herede. In acest caz, mostenitorul nu isi exprima expres vointa de a accepta succesiunea, dar facea un act de administrare a succesiunii. Spre exemplu, platea impozitul pe succesiune. Din acest act rezulta ca a inteles sa accepte succesiunea (astazi se numeste acceptare tacita); 3. Nuda voluntas: este o forma expresa de acceptare, dar nesolemna.

Conditiile acceptarii mostenirii

Pe de alta parte, erau necesare anumite conditii pentru ca succesiunea sa fie acceptata in mod valabil: a) in primul rand, era necesar ca acela care accepta succesiunea sa aiba capacitatea de a se obliga in nume propriu, deoarece intr-o succesiune figureaza pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datorii, datorii pe care trebuie sa le plateasca cel ce dobandeste mostenirea. De accea, sclavul si filius nu pot dobandi mostenirea fara aprobarea lui dominus sau lui pater, avand in vedere ca datoriile succesorale urmeaza sa fie platite de dominus; b) in al doilea rand, era necesar ca dobanditorul sa aiba ius capiendi sau dreptul de a culege o mostenire . Acest drept a fost creat de Octavian Augustus prin doua legi: Iulia si Papia poppaea, cunoscute si sub denumirea de legile caducare. Aceste legi cuprind doua categorii de dispozitii:

- dispozitiile din prima categorie sunt denumite pars nuptiaria si prevad ca femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si 60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii; - dispozitiile din categoria a doua se numesc pars caducaria, iar potrivit acestor dispozitii celibatarii nu puteau primi nimic din succesiune, iar aceia care erau casatoriti, dar nu aveau copii puteau dobandi doar jumatate din succesiune. Partea nedobandita (caduca) revenea acelora care intruneau conditiile legilor caducare si care erau instituiti in acelasi testament. Daca nu erau mostenitori care sa indeplineasca conditiile legilor caducare, atunci mostenirea trecea supra statului.

Efectele acceptarii mostenirii

Pe de alta parte, acceptarea mstenirii producea anumite efecte juridice: 1. Confuziunea patrimoniilor - in virturea acestui efect, patrimoniul defunctului se contopeste cu patrimoniul mostenitorului. Acest efect poate avea consecinte pagubitoare atat pentru mostenitori, cat si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produc atunci cand succesiunea este incarcata de datorii, dearece la origine mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale ultra vires hereditatis, adica dincolo de limitele activului succesoral, ceea ce inseamna ca dupa ce se epuiza activul succesoral mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii. De aceea, mostenitorii voluntai repudiau succesiunile incarcate de datorii. Insa, mostenitorii necesari nu aveau aceasta posibilitate. De aceea, pretorul a venit in sprijinul lor si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine. In virtutea acestui drept, mostenitorul raspunde pentru datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, adica numai in limitele activului succesoral. Imparatul Justinian a creat benefiucium inventarii sau beneficiul de inventar in virtutea caruia acela care avea grija sa faca un inventar al bunurilor succesorale rapsundea pentru datoriile succesiunii numai intra vires hereditatis. Consecintele pagubitoare pentru creditorii defunctului se produceau atunci cand mostenitorul era insolvabil, deoarece, in asemenea cazuri, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si intrucat mostenitorul era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau valorifica drepturile de creanta integral. Si de data aceasta a intervenit pretorul care a creat separatio bonorum. Prin aceasta reforma, bunurile defunctului erau separate de bunurile mostenitorului, astfel incat creditorii defunctului sa isi poata valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor defunctului si numai dupa aceea se producea confuziunea patrimoniilor.

2. Dobandirea proprietatii - in legatura cu acest efect, trebuie sa avem in vedere ca uneori existau mai multi mostenitori instituiti (co-mostenitori), iar in asemenea cazuri se punea problema stabilirii raporturilor dintre ei. Creantele si datoriile se imparteau de drept, automat intre co-mostenitori, pe cand lucrurile corporale erau dobandite in indiviziune si daca unul dintre mostenitori vroia sa obtina iesirea din indiviziune avea la dispozitie actio familiae hercisundae. 3. Collatio bonorum (raportul bunurilor succesorale) - potrivit acestui efect, acela care a primit anumite bunuri de la pater familias in timpul vietii sale si vrea sa vina la succesiunea lui pater familias trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit de la pater familias. Spre exemplu, femeia casatorita fara manus putea veni la succesiune tatalui ei cu conditia sa faca raportul bunurilor totale, adica sa adauge la masa succesorala toate bunurile pe care le-a primit cu titlul de dota. Pe cand raportul bunurilor emancipatului sau collatio emancipatii este un raport atipic, deoarece emancipatul nu aduce la succesiune bunuri dobandite de la pater familias, ci bunuri pe care le-a dobandit din munca proprie.

REPUDIEREA MOSTENIRII
Tot in virtutea principiului simetriei, asa cum mostenitorul putea sa accepte succesiunea, tot asa de bine el putea sa o si repudieze. Repudierea succesiunii se putea face printr-o simpla manifestare de vointe, nu presupunea manifestarea unor conditii de forma si producea anumite efecte juridice. Astfel: - daca existau mai multi mostenitori instituiti si nu existau substituiti, iar unul dintre mostenitori repudia succesiunea, avea loc acrescamantul, ceea ce inseamna ca partea neaccpetata din succesiune revenea acelora care au acceptat-o. Acest efect se producea de drept, in sensul ca dretptul mostenitorilor care au acceptat succesiunea se extindea automat asupra partii neacceptate din succesiune; - daca exista un singur mostenitor instituit care avea un substituit, atunci mostenirea revenea substituitului; - daca nu exista substiuit se deschidea mostenirea legala; - daca nu existau nici mostenitori legali, succesiunea devenea vacanta si trecea asupra statului.

SANCTIUNEA MOSTENIRII

Cat priveste sanctiunea mostenirii, trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana.

Sanctiunea mostenirii civile

Mostenirea civila era sanctionata prin hereditatis petitio sau petitiunea de hereditate. Aceasta actiune avea un caracter universal, spre deosebire de actiunea in revendicare, care avea caracter particular, intrucat petitunea de hereditate purta asupra unei mase de bunuri, pe cand actiunea in revendicare purta asupra unor lucruri individual determinate. In vederea intentarii petitiunii de hereditate, erau necesare anumite conditii. In primul rand, era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civil si sa nu posede bunurile succesorale. Prin urmare, in cazul petitiunii de hereditate, reclamantul nu trebuia sa faca proba dreptului de proprietate al defunctului, ci numai proba calitatii sale de mostenitor civil.