Colecţia

ACADEMICA

90

http://www.euroinst.ro/titlu.php?id=1030

Seria

Ştiinţele educaţiei
1
LIVIU ANDREESCU

Liviu Andreescu este lector dr. la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti. A
publicat şi a participat la cercetări în domeniul studiilor americane, al relaţiilor
dintre biserică şi stat şi în cel al învăţământului superior. A publicat numeroase
articole, printre altele în Journal for the Study of Religions and Ideologies,
Europe-Asia Studies, Religion State & Society, Studies in Philosophy and
Education, Educational Theory, Altera şi Noua Revistă de Drepturile Omului.

Liviu Andreescu, Libertatea academică. Între teorie şi politicile universitare

© 2010, Institutul European, pentru prezenta ediţie

INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Iaşi, str. Lascăr Catargi nr. 43, 700107, OF. P. 1, C.P. 161
euroedit@hotmail.com; www. euroinst.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

978-973-611-659-9
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii,
constituie infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.

Printed in ROMANIA

2
 LIVIU ANDREESCU

Libertatea academică
Între teorie şi politicile universitare

INSTITUTUL EUROPEAN
2010
3
LIVIU ANDREESCU

4
 Libertatea academică

Cuprins

Mulţumiri / 7

Cuvânt înainte: lămuriri, justificări, delimitări / 9

Introducere / 13

PARTEA I: Teoria / 19
Capitolul 1: Justificări ale libertăţii academice / 21
1.1. Trei argumente consecinţialiste pentru libertatea academică; argumentul
adevărului / 23
1.2. Argumentul democratic / 29
1.3. Argumentul autonomiei / 32
1.4. Argumente non-consecinţialiste / 33
1.5. Mai este libertatea academică actuală? / 38
Capitolul 2: Libertatea academică – datorii şi drepturi / 43
2.1. Trei categorii de libertate academică / 50
2.2. Libertatea de cercetare / 52
2.3. Libertatea de predare / 56
Capitolul 3: Libertatea academică şi libertatea de exprimare / 63
3.1. Argumente împotriva tezei derivaţiei / 65
3.2. Libertatea academică – un „simplu” privilegiu profesional? / 74
Capitolul 4: Libertatea academică şi actele aprofesionale / 79
4.1. Patru argumente împotriva definiţiei extinse a libertăţii academice;
argumentul simplităţii / 84
4.2. Argumentul toleranţei generale / 86
4.3. Argumentul contribuţiei profesionale / 89
4.5. Argumentul standardelor înalte / 91
Capitolul 5: Libertatea academică: doar pentru profesori? / 95
5.1. Drepturile studenţilor / 100
5.2. Dreptul de a învăţa / 105

PARTEA a II-a: Politici universitare / 113

Capitolul 6: Autonomia universitară şi auto-administrarea academică / 115

5
LIVIU ANDREESCU

6.1. De ce au universităţile nevoie de guvernare colegială? / 121

6.2. Cum definim autonomia universitară? / 140
6.3. Autonomie şi responsabilitate / 143
6.4. Autonomie să ce? / 153
Capitolul 7: Libertatea academică şi diversitatea instituţională / 161
7.1. Universitatea colegială / 161
7.2. Universitatea birocratică: birocraţia etatistă şi corporaţia etatistă / 166
7.3. Birocraţia oligarhică / 169
7.4. Universitatea politică / 177
7.5. Universitatea antreprenorială / 186
7.6. Observaţii finale / 200
Capitolul 8: Reglementarea libertăţii academice / 205
8.1. Câteva cuvinte despre securitatea ocupaţională / 211

Concluzii / 215

Bibliografie / 221

Abstract / 231

6
 Libertatea academică

Concluzii

Istoria îndelungată a ideii de libertate academică implică din start o rela-

tivizare a conceptului. Cum am mai amintit, libertatea academică a fost deseori
sanctificată, utilizată maximalist pe post de argument decisiv. Faptul că ceva – o
acţiune a autorităţilor civile sau ecleziastice, un act al corporaţiei academice, o
idee despre cum ar trebui să arate universităţile – a părut să se împotrivească
libertăţii academice sau să slăbească autonomia universitară a fost adesea folosit
ca o obiecţie ultimă, de neinvalidat, împotriva actului sau ideii în cauză. Or, is-
toria arată că libertatea cu pricina, aşa cum o cunoaştem astăzi, a apărut la con-
vergenţa unui număr de tendinţe diverse ca sursă şi intenţie, uneori disparate,
nici măcar întotdeauna legate de spaţiul universitar. Morala: libertatea acade-
mică a luat naştere la intersecţia unor evoluţii istorice parţial distincte şi inde-
pendente unele de altele. Uneori recuperările au fost aproape arbitrare (ca atunci,
de pildă, când în Franţa reformelor academice de la finele secolului al XIX-lea
tradiţia corporatistă a universităţii medievale pariziene se vedea invocată în spri-
jinul autonomiei universitare).
Relativizarea nu împiedică însă efortul de a construi un principiu solid
al libertăţii academice pentru universitatea de azi. Astfel, libertatea în cauză
trebuie înţeleasă ca un drept al universitarilor diferit de drepturile civile, în speţă
de dreptul la libera exprimare, cu care menţine un grad strâns – şi întrucâtva
neclar la nivel analitic – de rudenie din punct de vedere normativ. Libertatea
academică se întemeiază preponderent pe beneficiile sociale pe care le face po-
sibile: căutarea nestingherită a adevărului, care aduce cu sine, printre altele, pro-
gresul ştiinţific şi tehnologic; cultivarea democraţiei şi împiedicarea tiraniei ma-
jorităţii; cultivarea autonomiei personale şi a spiritului critic. Există, de aseme-
nea, cel puţin o justificare deontologistă a libertăţii academice, care corespunde
concepţiei că o persoană trebuie tratată ca autonomă, capabilă să-şi formeze, pe
baza propriilor judecăţi şi preferinţe, opinii şi proiecte de viaţă, inclusiv proiecte
intelectuale. Întemeierile libertăţii academice enumerate au, cum se distinge cu
uşurinţă, o strânsă legătură unele cu celelalte. Cu toate acestea, fiecare argument
pune în lumină cu mai multă tărie un motiv sau altul pentru care considerăm li-
bertatea academică necesară şi toate argumentele luate împreună circumscriu un
principiu al libertăţii academice distinct de principiul libertăţii de exprimare.
Din întemeierea libertăţii academice decurg un număr de obligaţii pro-
fesionale specifice, de care exerciţiul libertăţii este condiţionat. Printre ele am
enumerat datoriile competenţei, obiectivităţii, deschiderii şi neîndoctrinării. De

215
LIVIU ANDREESCU

asemenea, apărarea libertăţii academice a colegilor şi colegelor şi respectarea

drepturilor fundamentale ale membrilor comunităţii universitare. O interpretare
prea strictă a acestor obligaţii se poate întoarce împotriva libertăţii academice,
precum în situaţia în care universitarului i se cere nu doar obiectivitate, ci im-
parţialitate, definită prin raport nu cu starea cunoaşterii profesionale la momen-
tul în cauză, ci cu punctele de vedere şi cu opiniile care circulă în societatea
largă. De asemenea, excesul de zel în afirmarea anumitor datorii – de pildă, cea
de a nu tăinui temporar informaţii ştiinţifice proprietare – poate plasa univer-
sitarii într-o poziţie din care să nu mai aibă acces la anumite fonduri sau pro-
iecte pentru cercetare. În cele din urmă, în pierdere ar ieşi universitatea şi so-
cietatea deopotrivă.
Odată stabilite justificările şi condiţiile exercitării libertăţii care ne inte-
resează aici, putem defini libertatea academică ca libertatea de a cerceta şi liber-
tatea de a preda, cărora li se poate adăuga şi o a treia: aceea de a te exprima cri-
tic în privinţa instituţiei de învăţământ universitar, de a critica sistemul de învă-
ţământ în ansamblul său şi orice instituţii care îl compun, laolaltă cu practicile
lor. Libertatea de cercetare presupune libertatea profesorului de a cerceta indife-
rent de rezultate, libertatea faţă de restrângerea prealabilă a subiectului de cerce-
tare şi de sancţiuni pentru publicarea sau prezentarea unor rezultate ale cerce-
tării. Nu trebuie scăpate din vedere limitările fireşti ale cercetării, fie că ele vin
din administrarea resurselor ori au la bază constrângeri etice. Nu toate cerce-
tările pot fi (sau merită să fie) susţinute material şi nu orice practică sau tehnică
de cercetare este şi una etică.
Cât priveşte libertatea de predare, ea se manifestă în special prin dreptul
profesorilor de a îşi alege cursurile (sau o parte din cursurile) oferite, dreptul de
a stabili şi structura materia studiată la curs şi perspectivele din care aceasta este
interpretată. De asemenea, cadrele didactice sunt îndrituite să-şi definească fără
ingerinţe din exterior metodele şi standardele de evaluare. Din nou, anumite res-
tricţii se arată fireşti. Deciziile cu privire la curriculum nu se iau la nivel indivi-
dual – programa nu constă în suma cursurilor alese separat de fiecare profesor şi
profesoară –, ci prin organisme decizionale colective. E bine ca oferta de cursuri
a unui departament să fie suficient de flexibilă încât să lase o marjă de latitudine
profesorilor individuali, dar preferinţele şi interesele lor profesionale trebuie ar-
monizate cu rigorile disciplinare şi educaţionale, cu interesele studenţilor. La
fel, alegerea unor perspective în detrimentul altora trebuie să aibă o justificare
profesională, iar standardele de notare să rămână rezonabile, în genere dar şi în
raport cu profilul instituţiei. În ansamblu, latitudinea individuală a cadrului di-
dactic rămâne, totuşi, considerabilă.
Cele trei libertăţi menţionate – de cercetare, de predare, de a exprima
opinii critice cu privire la instituţie şi sistem – se definesc pe coordonate profe-
sionale. Cum am încercat să demonstrez, libertatea academică poate include,
fără vreo contradicţie logică şi în mod profitabil, un anumit grad de imunitate în

216
 Libertatea academică

privinţa unor acte aprofesionale ale cadrelor didactice. Am avut în vedere expri-
marea şi afilierea politică, fie că acestea se manifestă între zidurile instituţiei de
educaţie universitară, fie că au loc extramural. În opinia mea, cu excepţia cazu-
rilor în care se poate arăta convingător un pericol direct la adresa muncii sau co-
munităţii academice, profesorii nu ar trebui sancţionaţi pentru acte aprofesionale
de tipul amintit, indiferent dacă ei suferă sau nu pedepse civile sau penale
corespunzătoare.
În fine, libertatea academică reprezintă şi un principiu de organizare
universitară. Guvernarea academică – aranjamentele formale şi informale din
universităţi care asigură distribuirea autorităţii în scopul luării deciziilor acade-
mice – are o dimensiune internă şi una externă, de bună seamă dependente una
de cealaltă. În dimensiunea internă, libertatea academică înţeleasă ca principiu
organizaţional presupune un model de auto-administrare universitară pe baze
colegiale. Universităţile moderne (dar nu numai ele) sunt structurate pe criterii
disciplinare sau disciplinar-funcţionale, după cum se distinge cu uşurinţă din
împărţirea lor pe catedre, respectiv departamente sau facultăţi, fiecare cu un
grad relativ ridicat de autonomie internă faţă de organismele centrale, mai ales
în domeniul activităţilor profesionale. Democraţia universitară se reflectă limpe-
de în importanţa structurilor reprezentative legislative (senatele academice şi, la
nivelurile inferioare, consiliile facultăţilor şi catedrelor) prin raport cu structu-
rile executive (rectoratele, decanatele, şefii şi şefele de catedră). În ciuda difi-
cultăţilor reale presupuse de auto-administrarea colegială şi a tentaţiei de a o
socoti responsabilă pentru inerţiile şi blocajele intervenite în procesele decizio-
nale, aceasta rămâne preferabilă în raport cu organizarea birocratică întâlnită cu
precumpănire în sectorul economic. Desigur, echilibrul dintre colegialism şi un
sistem de guvernanţă mai dinamic (cel puţin după standardele altor sectoare) se
poate atinge prin mai multe formule, iar intervalul de optimalitate rămâne un
subiect de dispută legitimă.
În dimensiunea externă a guvernării academice, libertatea academică
recomandă un nivel ridicat de autonomie universitară. Idee îndelung dezbătută,
aceasta din urmă a fost în genere conceptualizată în termenii raporturilor dintre
universitate şi stat. Procesul de deschidere a universităţilor faţă de mediul ex-
tern, foarte accentuat în ultimele decenii, impune însă regândirea autonomiei
universitare în contextul relaţiilor dintre universitate şi o sumedenie de actori
externi, de la stat şi agenţiile sale (inclusiv organismele tampon cvasi-guverna-
mentale), până la actorii economici, fundaţiile naţionale şi internaţionale (pri-
vate şi publice) implicate în finanţarea proiectelor academice, organismele tam-
pon non-guvernamentale sau oligarhiile academice naţionale. Raporturile uni-
versităţilor contemporane cu actorii externi amintiţi permit generalizări în sen-
sul unor modele de organizare academică, mai mult sau mai puţin prietene con-
ceptului de libertate academică propus în cartea de faţă.

217
LIVIU ANDREESCU

*
* *

În 1940, după ce predase timp de doi ani în Statele Unite, filozofului

britanic Bertrand Russell i s-a oferit ocazia de a părăsi ambientul relativ auto-
ritarist de la campusul din Los Angeles al Universităţii California. Primise o
ofertă de la departamentul de filozofie al City College din New York, care tre-
cea în acei ani printr-o efervescenţă intelectuală de excepţie. Nici nu şi-a trimis
însă bine Russell demisia la universitatea californiană, că administraţia CCNY
şi-a revizuit intenţiile cu privire la angajarea celui care, la vremea respectivă,
era considerat cel mai de seamă profesionist al filozofiei. „Un episcop angli-
can”, îşi aminteşte Russell, „a fost incitat să protesteze împotriva mea şi preoţii
au ţinut predici poliţiei, compusă practic în totalitate din catolici irlandezi, pri-
vind responsabilitatea mea pentru criminalitatea locală.” Municipalitatea new-
yorkeză a fost dată în judecată pentru a îl fi angajat, iar un avocat i-a definit lu-
crările ca „lascive, libidinoase, desfrânate, venerice, erotomane, afrodisiace, ire-
verente, înguste, neadevărate şi lipsite de moralitate.”1 În asemenea circum-
stanţe, administratorii City College s-au simţit obligaţi să renunţe la planurile
departamentului de filozofie.
Scandalul Bertrand Russell a intrat în analele violării libertăţii acade-
mice ca o cause célèbre. Au contribuit la aceasta extraordinara reputaţie profe-
sională a filozofului, dar şi, mai mult ca sigur, vederile sale curajoase, uneori
extreme pentru vremea respectivă şi vehement apărate. Că a fost vorba despre
libertatea sexuală, feminism, dezincriminarea pornografiei, simpatiile socialiste,
faimosul său ateism, sau pacifismul care i-a adus şase luni de închisoare (şi pier-
derea postului de la Cambridge), nu se poate nega că Russell a avut întotdeauna
profilul unui scandalagiu de profesie şi de geniu – victima chintesenţială a poli-
ticienilor înguşti, dominaţi de interese personale şi de prejudecăţi populare, şi a
administratorilor universitari obedienţi.
Tocmai din această pricină merită insistat, la finele studiului de faţă, că
litigiile de libertate academică au de-a face, în genere, cu personalităţi mai puţin
interesante decât Bertrand Russell. De asemenea, cu situaţii cel mai adesea ne-
plăcute, inconfortabile sau de-a dreptul meschine. Mai rar se va găsi în conflict
un universitar sancţionat pentru vederi îndrăzneţe sau originale, capabile să îi
emoţioneze şi să îi însufleţească pe colegi şi colege. Cel mai adesea, la mijloc se
va afla un eveniment indigest cu un personaj nici el tocmai agreabil – ceva de
genul profesorilor negaţionişti, sau care numesc victimele de la 11 septembrie
mini-Eichmanni, seamănă zâzanie organizând proteste împotriva deciziilor or-
ganismelor colegiale, fac bancuri proaste la ore, ori denunţă mai vehement şi
mai insistent decât s-ar cădea presupusa incompetenţă a colegilor. Dosarul de li-
bertate academică al unei comisii universitare reprezentative va arăta mai puţin
1
Bertrand Russell, Autobiography, Routledge, Londra şi New York, 1975, p. 461.

218
 Libertatea academică

ca o culegere de povestiri inspiraţionale (în apărarea libertăţii de exprimare,

Mill ne vorbeşte despre Socrate şi Isus) şi mai curând ca un compendiu de con-
flicte minore, târguieli cu administraţii hotărâte să pedepsească şi profesionişti
hotărâţi să nu dea înapoi, comutări de pedepse aspre în sancţiuni minore sau
formale, sau scuze publice menite să aplaneze, în cele din urmă, divergenţele.
Rareori se va găsi ceva înălţător, aşadar, în eforturile cotidiene de a apă-
ra libertatea academică. Mai degrabă multă birocraţie, în ipoteza fericită în care
procedurile atât de importante independenţei profesorale vor fi urmărite cu stric-
teţe, şi o doză apreciabilă de incertitudine şi auto-analiză („chiar merita cutare
individ să fie protejat, sau să scape cu o simplă mustrare...?”). În opinia mea,
asemenea circumstanţe nu fac însă decât să crească, în loc să scadă, importanţa
vigilenţei şi a consecvenţei cu care apărăm libertăţile profesionale ale univer-
sitarilor. Testul real al unei comisii pentru libertatea academică nu va fi apărarea
lui Bertrand Russell, ci a unor personaje la fel de controversate, dar mai puţin
meritorii şi spectaculoase.

219