Curs 4

DELIMITAREA CHELTUIELILOR ÎN FIXE ŞI VARIABILE

Cele mai utilizate procedee pentru delimitarea cheltuielilor în fixe şi variabile sunt:
- procedeul celor mai mici pătrate;
- procedeul punctelor de maxim şi minim;
- procedeul analitic.

Procedeul celor mai mici pătrate

Presupune parcurgerea următoarelor etape de lucru:
a) determinarea volumului mediu al producţiei obţinute pentru perioada luată în calcul, pe
baza relaţiei:
n
 Qt
t 1
Q
n
Q - volumul mediu al producţiei
Q - volumul producţiei dintr-o perioadă de gestiune
t - perioada de gestiune (lună, trimestru, semestru)
n - numărul perioadelor de gestiune luate în calcul

b) determinarea cheltuielilor medii aferente producţiei obţinute, după relaţia:

n
 Ch t
t 1
Ch 
n
Ch - cheltuielile medii
Ch - cheltuielile dintr-o perioadă de gestiune
t - perioada de gestiune (lună, trimestru, semestru)
n - numărul perioadelor de gestiune luate în calcul

c) determinarea abaterii volumului fizic al producţiei din fiecare perioadă de gestiune luată
în calcul faţă de volumul fizic al acesteia:
x t  Qt - Q
xt – abaterea volumului fizic al producţiei din perioada de gestiune t faţă de volumul mediu
al acesteia

d) determinarea abaterii cheltuielilor de producţie din fiecare perioadă de gestiune luată în

calcul faţă de media acestora:
y t  Ch t - Ch
yt – abaterea cheltuielilor de producţie din perioada de gestiune t faţă de media cheltuielilor

e) determinarea cheltuielilor variabile unitare pe baza următoarei relaţii:

n
 (x t x y t )
t 1
Cv u  n 2
 xt
t 1
Cvu – cheltuieli variabile unitare

f) determinarea cheltuielilor variabile totale dintr-o anumită perioadă de gestiune:

CVt  Cv u  Q t
CVt – cheltuieli variabile totale din perioada t
Qt – producţia fizică obţinută în perioada t

1
 g) determinarea cheltuielilor fixe dintr-o anumită perioadă de gestiune
CFt  Ch t - CVt
CFt – cheltuielile fixe din perioada de gestiune t

Procedeul punctelor de maxim şi minim

Potrivit acestui procedeu cheltuielile variabile unitare se determină pe baza următoarei
relaţii de calcul:
Ch tmax - Ch tmin
Cv u 
Q tmax - Q tmin
Chtmax, Chtmin – valorile maxime şi minime ale cheltuielilor de producţie
Qtmax, Qtmin – valorile maxime şi minime ale volumului de producţie
Trebuie subliniat faptul că procedeul celor mai mici pătrate şi procedeul punctelor de maxim
şi minim se utilizează când datele existente reflectă o evoluţie liniară a costurilor.

Procedeul analitic
Acest procedeu se utilizează când nu există informaţii referitoare la perioadele anterioare de
gestiune, sau când datele existente nu reflectă o evoluţie liniară a costurilor. Procedeul constă în
analiza din punct de vedere tehnic şi economic a fiecărui element de cheltuială şi încadrarea lui, în
funcţie de comportamentul faţă de volumul fizic al producţiei, în categoria cheltuielilor variabile
sau fixe.

COSTUL MARGINAL

Costul marginal este expresia valorică a consumurilor ocazionate de o unitate adiţională de

produs. Costul marginal este definit ca un cost de unitate suplimentară sau, cu alte cuvinte, este
costul total înregistrat datorită creşterii producţiei cu o unitate suplimentară sau datorită reducerii
producţiei cu o unitate. Costul marginal se determină potrivit formulei:
Ch Ch n 1  Ch n
cm  
Q Q n 1  Q n
Costuri medii şi costuri marginale
Costul mediu se calculează ţinând cont de întreaga producţie realizată în cursul unei perioade
de gestiune, prin raportarea cheltuielilor de producţie şi desfacere efectuate de întreprindere (C) la
întreaga cantitate de produse obţinute(Q):
C
c
Q
Clasificarea cheltuielilor în fixe şi variabile stă la baza analizei profitului pe baza teoriei
costurilor marginale. Spre deosebire de costul mediu care ţine cont de întreaga producţie obţinută,
costul marginal cuprinde cheltuieli de producţie aferente ultimului strat de produse adăugat sau scos
din fabricaţie.
Chiar dacă costul variabil unitar, în mare, se menţine acelaşi indiferent de modificarea
volumului de producţie, costul fix unitar scade pe măsură ce producţia creşte şi asta datorită faptului
că suma cheltuielilor fixe se repartizează asupra unei cantităţi mai mare de produse determinând o
cotă de cheltuieli din ce în ce mai mică pe fiecare unitate realizată în plus. Pe ansamblu, costul
unitar total (variabil + fix) înregistrează o scădere odată cu creşterea producţiei. Este zona în care
costul mediu şi costul marginal scad, întreprinderea aflându-se în zona de degresie (cheltuielile
cresc într-un ritm mai mic decât volumul fizic al producţiei). Costul marginal este mai mic decât
costul mediu, ceea ce face ca din punct de vedere al profitului întreprinderea să se afle în zona
randamentelor crescătoare (profitul pe unitatea de produs creşte).

2
 Cu cât producţia creşte, cu atât mai numeroase vor fi cheltuielile efectuate de întreprindere;
cheltuielile variabile vor creşte într-un ritm mai mare decât volumul fizic al producţiei, iar la
creşteri mari ale volumului de producţie vor creşte şi cheltuielile convenţional constante (prin
creşterea amortizării ca urmare a noilor investiţii, prin angajarea de personal indirect productiv sau
de conducere). Acest lucru face ca pe ansamblu costul unitar să înregistreze o creştere. Este zona de
progresie a costurilor, în care costul marginal şi costul mediu unitar cresc, costul marginal este mai
mare decât costul mediu, ceea ce face ca profitul pe unitatea de produs să scadă (zona
randamentelor descrescânde).
Activitatea care permite realizarea producţiei la costul mediu cel mai scăzut reprezintă
optimul rentabilităţii. Se poate demonstra că acesta se produce atunci când costul mediu este egal cu
costul marginal, în acest punct obţinându-se profitul unitar maxim. Conducerea trebuie să depună
eforturi pentru menţinerea întreprinderii în această zonă, costul unitar atingând nivelul minim.

Componenţa costului marginal

Costul marginal este determinat doar de ultimul strat (lot, nivel) de produse adăugat sau
scăzut. El include totdeauna cheltuieli variabile. Include de asemenea cheltuieli fixe, dacă structura
activitatii trebuie modificată.
În condiţiile în care capacitatea de producţie a întreprinderii nu se modifică (întreprinderea
nu realizează noi investiţii), cheltuielile de structură ale întreprinderii (cheltuielile fixe) nu se
modifică nici ele, astfel că la fabricarea unor noi unităţi de produs apar numai cheltuieli variabile,
costul marginal fiind format în acest caz numai din aceste cheltuieli variabile.
Dacă, în schimb, pentru fabricarea unei producţii suplimentare capacitatea de producţie a
întreprinderii nu este suficientă fiind necesare noi investiţii (achiziţii de utilaje pentru mărirea
acestei capacităţi), apar noi cheltuieli de structură concretizate în cheltuieli cu amortizarea utilajelor
şi în cheltuieli cu salariile personalului de supervizare. Costul marginal în acest caz este format din:
- cheltuielile variabile (direct legate de fabricarea produselor);
- cheltuieli fixe determinate de mărirea capacităţii de producţie.
Costul marginal poate fi folosit la stabilirea limitei inferioare de preţ pe perioade scurte de
timp în condiţiile lansării unei noi serii de produse sau pentru acceptarea unei comenzi
suplimentare. Orice comandă va fi acceptată atunci când costul marginal este inferior preţului de
vânzare, şi deci inferior venitului marginal aşteptat de la această comandă.