Tema 7.

Costul de producție și profitul

7.1 Cost de producție – definiție, caracteristică, funcții.
7.2 Tipologia costurilor de producție.
7.3 Profitul – definiție, caracteristică, funcții, forme. Maximizarea profitului.

Producătorul este permanent preocupat de estimarea valorică a consumurilor de factori de producție, a

profitului, adică a cheltuielilor și al veniturilor ocazionate de activitatea sa. Caracterul limitat al resurselor,
respectiv al factorilor de producție, creșterea și diversificarea nevoilor precum și necesitatea de a face față
concurenței sunt numai câteva motive care îl determină pe întreprinzător să se întrebe: Cât îl coastă
producerea unui bun economic? și Care sunt cheltuielile cu factorii de producție necesari?

§1. Cum putem defini costurile de producție și care sunt elementele definitorii
din structura costurilor de producție?
De o mare atenție în aprecierea activității economice a unei firme se bucură noțiunea de cost de
producție sau simplu cost.
Costul de producție reflectă, în expresie bănească, consumul de factori de producție și
desfacerii de bunuri economice destinate pieței.
Importanța studierii costurilor este determinată de următoarele:
(1)Cunoașterea și stabilirea costurilor determină alegerea factorilor de producție și a tehnicii de
fabricație, combinarea optimă a factorilor de producție, precum și stabilirea dimensiunilor producției
care să maximizeze profitul întreprinderii la nivelul dat al prețurilor.
(2)Nivelul costului influențează atât stabilirea prețului de vânzare, care face produsul să fie consumat,
apreciat și impus consumatorilor, cât și mărimea profitului.
(3)Costul reflectă calitatea și eficiența activității economice precum și capacitatea concurențială a
firmei.
În economie sunt cunoscute diferite tipologii ale costurilor.
Aduceți-vă aminte că în primul capitol al manualului când ați studiat ECONOMIA CA ȘTIINȚĂ A
DECIZIILOR, în partea dedicată rarității resurselor, am învățat că orice alocare a resurselor are un cost:
cost de oportunitate. El includea cea mai bună alternativă de producție sacrificată în favoarea celei alese.
Din această perspectivă în economie se evidențiază două categorii de costuri:
COST IMPLICIT – include cea mai bună alocare a resurselor
proprii în favoarea obținerii unei producții date.
De exemplu, presupunem că întreprinzătorul are în proprietate
clădiri pe care le folosește pentru a produce un bun, atunci vom
include în cost implicit cea mai bună chirie pe care ar fi putut să o
obțină întreprinzătorul pentru clădirile proprii dacă nu le-ar fi utilizat singur, dar le-ar fi dat în arendă altor
întreprinzători. Sau, tot în cost implicit este inclusă dobânda cea mai bună pe care ar fi obținut-o
întreprinzătorul la capitalul propriu, dacă nu la-ar fi utilizat pentru producerea la propria întreprindere dar
la-ar fi depus la bancă.
Observăm că costul implicit este un cost de oportunitate. În plus costul implicit este de cele mai
multe ori măsura pentru profitul normal care este acel profit ce remunerează contribuția exclusivă a
întreprinzătorului la activitatea economică.

COST EXPLICIT – reprezintă totalitatea cheltuielilor firmei cu

factorii de producție cumpărați din exterior.
De exemplu, cheltuielile pentru salariile plătite angajaților, cu
materiile prime cumpărate de la furnizori, cu dobânda achitată
pentru capitalul împrumutat, etc.

Astfel, reiese, că costul de producție al întreprinderii include cele două tipuri de costuri, implicit și
explicit.

§2. Care sunt relațiile dintre dinamica producției și dinamica diferitelor

categorii de costuri?

Analizând elementele de cheltuieli, producătorul va costata că unele dintre acestea rămân constante,
indiferent dacă el produce mai mult sau mai puțin. Astfel, cheltuielile cu iluminatul sau încălzirea spațiului
de producție. Dobânzile la creditele bancare, chiriile pentru terenuri etc. rămân la fel ( pe termen scurt1)
indiferent de cantitatea produsă. Astfel de cheltuieli formează acea parte a costului de producție numită
cost fix (FC).
Costurile fixe sunt costurile care rămân neschimbate, indiferent de cantitatea de bunuri pe care le
produce întreprinzătorul Aceste costuri se constituie din amortizare, cheltuielile inginereşti pentru
proiectarea bunului, impozitele pe imobil, salariile personalului administrativ, dobânda pe împrumuturi şi
altele.

Cost fix – ansamblu cheltuielilor care nu variază (pe termen scurt) în raport cu cantitatea de bunuri
economice produse.

Alte cheltuieli se vor modifica în mod direct și în același timp cu nivelul producție realizate. Astfel la o
creștere a producției se va constata o creștere a cheltuielilor cu materiile prime și materialele,
combustibilul, salariile lucrătorilor direct productivi etc. Aceste cheltuieli formează acea parte a costurilor
producției numită cost variabil (VC).

1
Termen scurt – în economie, perioada de timp în care cel puțin un factor de producție este constant ( de obicei capitalul) iar
munca este considerată factor de producție variabil. Este perioada de timp în care firma, de regulă, nu poate modifica
dimensiunile încăperilor sale, nici cantitatea utilajului.
Cost variabil – ansamblul cheltuielilor de producție care variază ( în același sens) odată cu
modificarea cantitatea de bunuri economice produse.
Prin urmare vom avea următoarea structură a costului total (TC) de producție:
TC=FC +VC (7.1)
Unde: TC – cost total; FC – cost fix; VC – cost variabil.
Astfel, pe termen scurt, există următoarele corelații între dinamica producției și dinamica diferitelor
categorii de costuri:
 Dacă producția este nulă, atunci TC=FC întrucât VC=0;
 Dacă producția crește, crește și costul variabil (VC) și costul total (TC), dar costul fix (FC) nu se
modifică;
 Dacă producția scade, scad atât costurile variabile (VC), cât și costurile totale (TC), costul fix (FC)
este constant.

§3. Cum se calculează diferite categorii de costuri: medii și marginale?

Pentru aprecierea eficienței activității economice putem compara cheltuielile cu rezultatele obținute.
De aceea, un indicator economic extrem de important pentru firme este costul mediu (AC).

Cost mediu – exprimă costul pe unitate de produs

Se deosebesc următoarele tipuri de cost mediu:

(1) Cost mediu total (ATC) – reflectă raportul dintre costul total (TC) și nivelul producției (Q):
TC
ATC= (7.2)
Q

Având în vedere componentele costului total, vor fi evidențiate:

(2) Cost fix mediu – reflectă raportul dintre costul fix (FC) și nivelul producției (Q):
FC
AFC= (7.3)
Q
(3) Cost variabil mediu - reflectă raportul dintre costul variabil (VC) și nivelul
producției (Q):
VC
AVC= (7.4)
Q
O altă categorie importantă de cost este costul marginal (MC).

Costul marginal – exprimă costul suplimentar antrenat de ultima unitate de producție realizată și
reprezintă variația costului total determinată de modificarea cu o unitate a nivelului producției.
 Cum pe termen scurt costul fix al producției este constant, sporul costului total (∆ TC) este egal cu
sporul costului variabil (∆ VC). Astfel rezultă:
∆ TC ∆ VC
MC= sau MC= (7.5)
∆Q ∆Q
Unde:
∆ TC=TC 1−TC 0 ;
∆ VC =VC 1 −VC 0 ;
∆ Q=Q1−Q0 ;
TC1 – costul total la momentul T1;
TC 0 - costul total la momentul T0;
VC 1 - costul variabil la momentul T1;
VC 0 - costul variabil la momentul T0;
Q 1 – volumul producției la momentul T1;
Q 0 - volumul producției la momentul T0;

§4. De ce costurile se schimbă odată cu modificarea volumului de producție?

Pentru a înțelege mai bine de ce costurile se schimbă odată cu modificarea volumului de producție
vom examina tipurile costurilor de producţie în procesul fabricării cipurilor electronice.
Producerea cipurilor electronice poate fi foarte costisitoare şi riscantă. Fabricarea unui tip nou de cip,
cum ar fi Pentium de la Intel sau a oricărui microprocesor de la IBM ori Motorola ar putea impune
construcţia unei uzine noi, special utilate în acest scop. Construcţia unei astfel de uzine ar putea costa sute
de milioane de dolari. Iar riscul creşte datorită schimbărilor rapide în tehnologia cipurilor, ceea ce ar putea
conduce, într-un timp foarte scurt, la deprecierea morală a investiţiei.
Imaginaţi-vă că o oarecare companie cu denumirea MicroConductor construieşte o uzină industrială
cu costuri fixe în valoare de 200 milioane lei pe an. După cum am văzut anterior, costurile fixe sunt
costurile care rămân neschimbate, indiferent de cantitatea de cipuri pe care le produce uzina. Aceste costuri
se constituie din amortizare, cheltuielile inginereşti pentru proiectarea cipurilor, impozitele pe imobil,
salariile personalului administrativ, dobânda pe împrumuturi şi altele.
Spre deosebire de costurile fixe, costurile variabile se modifică odată cu volumul producţiei. Ca
exemple pot servi rata salariilor pe oră, energia electrică folosită în producţie, substanţele chimice şi alte
materii prime. Firma MicroConductor lucrează şapte zile pe săptămână cu scopul de a produce şi a vinde
un volum maxim posibil de cipuri, utilizând integral capacitatea de producţie. Dacă vânzările scad pe
neaşteptate, MicroConductor va fi nevoită să reducă temporar volumul producţiei. În acest caz, va fi
micşorat numărul de ore lucrate sau chiar va fi disponibilizată o parte din muncitori şi, desigur, vor fi
procurate mai puţine materiale şi consumabile. Când afacerea va merge mai bine, cheltuielile enumerate
vor creşte din nou.
Tabelul 7.1
Costurile de producţie ale cipurilor electronice la compania MicroConductor
1 2 3 4 5 6 7
Fixe Variabile Totale
Cipuri produse Costuri fixe Costuri fixe Costuri variabile Costuri variabile Costuri totale Costuri totale
(mln. lei) totale (mln. lei) medii (lei) totale (mln. lei) medii (lei) (mln. lei) medii (lei)

0 200 - - - 200 -
1 200 200 10 10 210 210,00
2 200 100 16 8 216 108,00
3 200 67 30 10 230 76,67
4 200 50 60 20 260 65,00
5 200 40 100 28 300 60,00
6 200 33 168 38 368 61,33
7 200 29 266 50 466 66,57
8 200 25 400 54 600 75,00
9 200 22 576 64 776 86,22
10 200 20 800 80 1000 100,00

Imaginaţi-vă în continuare că, elaborând proiectul noii uzine şi a noului cip, conducătorii
întreprinderii i-ar ruga pe economişti şi analiştii financiari să determine care ar fi costul mediu al unui cip
în primul an de funcţionare a uzinei.
„Totul depinde de numărul de cipuri pe care le vom produce", ar urma răspunsul analiştilor. „Un
studiu pe care tocmai l-am încheiat explică de ce”. Şi analiştii financiari le-ar arăta managerilor cifrele din
Tabelul 8.1.
Tabelul include costurile pentru 10 niveluri diferite de producţie. Nivelurile de producţie, adică
cantitatea de cipuri, se măsoară în milioane bucăţi şi sunt arătate în coloana 1 Cipuri produse. Coloanele 2
şi 3 indică costurile fixe. Costurile fixe totale (coloana 2) rămân aceleaşi pentru orice cantitate de
producţie. Pe măsura creşterii volumului de producţie, costurile fixe medii - cheltuielile fixe ce revin
fiecărei unităţi de producţie se micşorează (coloana 3). Cifrele din această coloană sunt calculate prin
împărţirea costurilor fixe totale (coloana 2) la numărul cipurilor produse (coloana 1). De exemplu, dacă
uzina produce anual 5 milioane de cipuri, costul fix mediu pentru un cip este de 40 lei (200 milioane lei
împărţit la 5 milioane de cipuri = 40 lei/cip). Coloana 3 arată modul în care costul fix mediu scade odată cu
creşterea volumului de producţie, deoarece costurile fixe totale se repartizează pe o cantitate de produse din
ce în ce mai mare.
Costurile variabile totale, reflectate în coloana 4, cresc odată cu nivelul producţiei. Costurile variabile
medii (coloana 5) sunt calculate prin împărţirea costurilor variabile totale, din coloana 4, la numărul
cipurilor produse, din coloana 1.
 Costurile totale, enumerate în coloana 6, reprezintă suma costurilor fixe totale şi a costurilor variabile
totale. Costurile totale medii (coloana 7) sunt calculate prin împărţirea costurilor totale, din coloana 6, la
numărul cipurilor produse, din coloana 1, şi reprezintă cât costă în medie un cip. Observaţi că, pe măsură
ce creşte volumul planificat al producţiei, costurile totale medii scad până la un anumit nivel. Apoi, odată
cu creşterea în continuare a volumului de producţie, începe să crească şi costul fiecărui cip. Costul total
mediu începe să crească datorită legii randamentelor descrescătoare ( examinată anterior când am analizat
PRODUCTIVITATEA ȘI EFICIENȚA ECONOMICĂ ).
În această ordine de idei, luând în considerație dinamica costurilor de producție legea randamentelor
descrescătoare o mai putem formula în felul următor: dacă la un nivel anume de resurse care formează
costurile fixe (cum ar fi, clădirile şi utilajele) se adaugă alte resurse care formează costurile variabile (cum
ar fi, muncitorii sau materialele), volumul de producţie iniţial creşte mai mult decât proporţional, atingând
un punct optim, iar apoi descreşte.
Acest fenomen se explică prin faptul că majorarea consumului de resurse variabile, în cazul în care
resursele fixe rămân constante, le aglomerează pe ultimele, diminuând productivitatea. Dacă nu ar fi existat
legea randamentelor descrescătoare, de exemplu, tot porumbul din lume ar putea fi crescut într-o glastră de
flori, adăugind cantităţi de apă din ce în ce mai mari. Astfel, pe măsură ce MicroConductor aglomerează
resursele sale fixe, adăugind din ce în ce mai multă forţă de muncă şi alte resurse variabile, firma va ajunge
la un punct în care productivitatea va descreşte. Respectiv, după acest nivel, costul de producţie al unui lot
suplimentar de cipuri va fi mai mare decât costul de producţie al celui precedent.

§5. Care sunt căile de reducere a costurilor?

Dinamica și structura costurilor de producție sunt influențate de mai mulți factori precum:
- Prețul și randamentul factorilor de producție;
- Dotarea tehnică a producției și a muncii;
- Volumul, structura și calitatea producției;
- Modul de combinare a factorilor de producție.
Reducerea costurilor, fără a afecta calitatea produselor, va influența nu numai mărimea ofertei, ci și
pe cea a cererii. Astfel, reducerea costului face posibil micșorarea prețului bunurilor economice destinate
vânzării. Un preț mai mic conduce la creșterea puterii de cumpărare a consumatorilor, deci a gradului de
satisfacere a nevoilor lor. Scăderea costurilor este determinată atât de necesitatea utilizării raționale a
resurselor disponibile limitate, cât și cerințele asigurării echilibrului ecologic și ale protecției mediului
înconjurător.
Principalele căi de reducere a costurilor sunt:
a) Reducerea cheltuielilor materiale pe unitate d produs prin:
 Achiziționarea factorilor de producție la prețuri mai mici;
 Normarea științifică a consumurilor de materiale;
 Aprovizionarea cu materii prime de calitate;
 Perfecționarea tehnologiilor de fabricație;
 Modernizarea și îmbunătățirea echipamentelor și a utilajelor;
 Perfecționarea managementului activității de producție, a pregătirii profesionale a angajaților;
b) Creșterea productivității muncii;
c) Diminuarea cheltuielilor administrativ-gospodărești, de aprovizionare și desfacere și eliminarea
celor cu caracter neproductiv ( de exemplu, amenzi, penalizări, dobânzi majorate, etc.)
Întreprinzătorul poate combina aceste căi de reducere a costurilor în funcție de specificul activității.
În primul rând, el va avea în vedere promovarea progresului tehnico-științific, cu diversele sale efecte pe
termen lung.

§6. Ce reprezintă profitul?

Inițiativa producției de bunuri și servicii pentru piață este subordonată nevoii întreprinzătorului de a
obține profit.
Profitul reprezintă o formă fundamentală de venit care revine
întreprinzătorului, adică celui care își asumă riscul inițierii și desfășurării unei
afaceri. Este expresia raționalității economice care reprezintă o parte a încasărilor
realizate de o firmă, parte care excede cheltuielile de producție și de distribuție a
bunurilor obținute și vândute.

Întreprinzătorul este proprietarul afacerii. Profitul apare ca o recompensă pentru riscul asumat de
întreprinzător. Obținerea lui, de regulă, este condiționată de eforturile întreprinzătorului de creștere a
performanțelor economice, astfel încât veniturile din vânzări să fie superioare costurilor producției.
Diferența dintre încasările totale (TR) și costurile totale (TC) reprezintă profit brut. După ce firma
plătește impozitele și alte taxe pe profit, partea care rămâne este profitul net. În mod legal, numai după
plata impozitelor profitul poate fi folosit.

§7. Cât să producă firma în funcție de mărimea costurilor și al profitului?

Pentru a răspunde la această întrebare revenim la exemplul de mai sus cu producerea cipurilor.
Așadar, după ce managerii companiei MicroConductor au analizat evoluția și dinamica costurilor de
producţie al cipurilor, ei pot decide cât să producă.
Numărul cipurilor pe care managerii companiei vor hotărî să-1 producă va depinde de cererea pe
piaţă. Conform rezultatelor unei cercetări efectuate recent (Tabelul 8.2), ei au aflat numărul de cipuri care
se va vinde la fiecare nivel de preţ posibil.
Tabelul 7.2
Cererea pentru cipuri
(1) (2) (3) (4) (5)
Cipuri solicitate Preţul (lei) Venituri totale Costuri totale Profit
(mln. unit.) (mln. lei) (mln. lei) (mln. lei)
 1 mln. 200 200 210 10
2 mln. 190 380 216 164
3 mln. 180 540 230 310
4 mln. 160 640 260 380
5 mln. 145 725 300 425
6 mln. 130 780 368 412
7 mln. 115 805 466 339
8 mln. 100 800 600 200
9 mln. 85 765 776 11
10mln. 70 700 1000 300

Aplicând această informaţie la studiul precedent al costurilor, managerii au calculat:

Veniturile totale la fiecare nivel de preţ (coloana 3), ca produsul dintre cantitatea vândută
(coloana 1) şi preţul de comercializare (coloana 2);
Profitul (coloana 5), ca diferenţa dintre veniturile totale (coloana 3) şi costurile totale
(coloana 4);
Cantitatea optimă de producţie va fi de 5 milioane de cipuri, deoarece anume această
cantitate, vândută la preţul de 145 lei pentru un cip, permite obţinerea celui mai mare profit anual posibil -
425 milioane de lei.