Microeconomie - U.I. - 9 Din 14

Costul de producţie.
Productivitatea factorilor de producţie
Unitatea de învăţare nr. 9
COSTUL DE PRODUCŢIE. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR

DE PRODUCŢIE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 9 163
9.1 Conţinutul şi mecanismul de formare a costului de producţie 163
9.2 Mǎrimea şi tipologia costurilor 165
9.3 Problema minimizǎrii costurilor. Raportul cost-profit. Pragul de rentabilitate 171
9.4 Comportamentul întreprinzǎtorului şi reducerea costului 174
9.5 Conceptul şi tipuri de productivitate a factorilor de producţie; productivitatea muncii şi 179
productivitatea capitalului
9.6 Importanţa şi cǎile creşterii productivitǎţii factorilor de producţie 182
9.7 Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor neproporţionale 183
9.8 Rezultatele activitǎţii la nivel microeconomic 186
Lucrare de verificare Unitate de învăţare nr. 9 188
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 196
Bibliografie Unitate de învăţare nr. 9 205
Microeconomie 162
Costul de producţie. Productivitatea factorilor de producţie
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 9 sunt:
 Cunoaşterea conceptului de cost
 Înţelegerea mecanismului de formare a costului de producţie
 Determinarea mǎrimii şi tipologiei costurilor
9.1. Conţinutul şi mecanismul de formare a costului de producţie
În procesul de combinare şi utilizare a factorilor de producţie, aceştia se

consumǎ.
Expresia valoricǎ
Expresia valoricǎ a consumului de factori de producţie pentru obţinerea de
a consumului de bunuri şi servicii necesare pieţei formeazǎ costul producţiei, care se regǎseşte în
factori preţul de vânzare al rezultatelor obţinute.
Fiecare factor de producţie are o formǎ specificǎ de a se consuma în cadrul
procesului de producţie, participând diferit la formarea costului producţiei
respective.
Astfel, consumul factorului muncǎ, care constǎ în utilizarea potenţialului de
muncǎ al lucrǎtorilor, se regǎseşte în costul de producţie prin salarii plǎtite de
cǎtre întreprinzǎtor.
Consumul capitalului fix se realizeazǎ în mai multe acte de producţie, în
decursul unei anumite perioade de timp, regǎsindu-se în costul producţiei prin
amortizare.
Consumul capitalului circulant are loc într-un singur act de producţie şi se
regǎseşte în costul de producţie prin valoarea sa integralǎ.
Consumul factorului natural (pǎmântul) se regǎseşte în costul producţiei prin
suma de bani plǎtitǎ de întreprinzǎtor pentru dobândirea şi folosirea lui (chirie,
arendǎ).
Costul de producţie reprezintǎ, deci, totalitatea cheltuielilor, corespunzǎtoare
consumului de factori de producţie, pe care agenţii economici le efectueazǎ
Costul de producţie pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau prestarea de servicii.
Din aceastǎ succintǎ definire rezultǎ urmǎtoarele: a) costul de producţie este
forma bǎneascǎ de exprimare a consumului de factori material şi uman, atât în
producerea de bunuri materiale, cât şi în domeniul serviciilor; b) costul de
producţie include în sine tot cea ce înseamnǎ cheltuialǎ (consum de factori)
suportatǎ de cǎtre producǎtori, atât pentru producerea propriu-zisǎ de bunuri,
cât şi pentru desfacerea lor; c) exprimarea bǎneascǎ a cheltuielilor, independent
de mǎrimea şi importanţa lor, permite aducerea la un numitor comun a
consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe aceastǎ bazǎ, devin posibile
mǎsurarea şi compararea lor.
Microeconomie 163
În contextul contemporan al mişcǎrii de idei, cunoştinţele privind costul de

producţie se îmbogǎţesc continuu.
Abordǎri În primul rând, se manifestǎ tendinţa de evidenţiere distinctǎ a mai multor
contemporane ale feluri de cost, ca pǎrţi componente ale cheltuielilor de producţie, fapt ce
problematicii oglindeşte actualitatea calculului economic chiar pe domenii relativ restrânse
costului de ale activitǎţii. Astfel, tot mai frecvent se folosesc şi se calculeazǎ: costul
informaţiei, costul salarial, costul timpului, costul ecologic, costul ştiinţei,
producţie
costul instruirii şi al producerii de idei etc.
În al doilea rând, costul de producţie se analizeazǎ şi se urmǎreşte în contextul
dinamic al interdependenţelor dintre ramuri, subramuri, dintre agenţi
economici, încât ceea ce într-un loc constituie preţ de vânzare al produselor
respective, în altul el reprezintã costul factorilor achiziţionaţi. Ca urmare,
schimbǎrile de preţuri se pot transmite în lanţ, ca efect propagat, în costuri.
În al treilea rând, teoria actualǎ a costului de producţie ia în considerare rolul
relaţiilor economice dintre ţǎri, relaţii care apropie întreprinderile în ceea ce
priveşte gradul înzestrǎrii lor cu factori.
În al patrulea rând, costul este abordat şi tratat nu numai ca expresie a
consumului de factori pentru a produce ceva, ci şi ca şansǎ sacrificatǎ, ca un
cost al renunţǎrii la producerea sau alegerea a altceva. Acest cost este denumit
costul de oportunitate sau costul alegerii din mai multe variante posibile. Într-o
asemenea viziune, se considerǎ drept cost real al oricǎrei acţiuni, costul şansei
alternative care trebuie sacrificatǎ în vederea întreprinderii acţiunii respective.
Cunoaşterea conţinutului costului de producţie necesitǎ luarea în considerare şi
a relaţiei dintre acesta şi preţul de vânzare, relaţie ca de la parte la întreg.
Aceasta în sensul cǎ, întotdeauna, costul de producţie (C) desemneazǎ numai o
parte a preţului de vânzare (Pv) şi anume numai ceea ce înseamnǎ cheltuialǎ
suportatǎ de catre producǎtorii de bunuri materiale sau servicii. Excedentul
preţului de vânzare peste costul de producţie reprezintǎ profit (A) sau beneficiu.
Astfel, pentru fiecare unitate de produs sunt valabile egalitǎţile: Pv=Cu+pru şi
Cu=Pv-pru. În condiţiile unei anumite marje de profit prestabilitǎ, mǎrimea
costului exercitǎ presiune asupra preţului.
Costul de producţie constituie un indicator economic cu o largǎ sferǎ de
utilizare; calcularea lui are loc la nivelul tuturor întreprinderilor sau firmelor
producǎtoare de bunuri materiale, precum şi în cele care presteazǎ servicii.
Autonomia economicǎ şi financiarǎ a agenţilor economici impune şi o activitate
riguroasǎ de mǎsurare şi cunoaştere a costurilor.
Totodatǎ, costul de producţie este un indicator economic cu o mare forţǎ de
oglindire a calitǎtii activitǎţii. Costul serveşte drept criteriu de fundamentare a
opţiunilor şi deciziilor fiecǎrui producǎtor; în cazul în care efectele sau
rezultatele diferitelor variante de proiect sunt identice, criteriul de alegere al
variantei optime îl reprezintã nivelul mai scǎzut al costului.
Microeconomie 164
Test de autoevaluare 9.1

1. Costul de oportunitate reprezintǎ:
a) expresia valoricǎ a consumului de factori de producţie;
b) costul social al unei activitǎţi;
c) valoarea şansei alternative ce trebuie sacrificatǎ în vederea întreprinderii
unei acţiuni;
d) costul contabil;
e) costul implicit.
2. Consumul factorului de producţie muncǎ se reflectǎ în costurile:

a) salariale;
b) variabile;
c) totale;
d) fixe;
e) toate variantele de mai sus sunt corecte.
3. Nu poate fi exprimat decât valoric:

a) consumul factorului muncǎ;
b) consumul capitalului fix;
c) consumul capitalului circulant;
d) consumul factorului natural;
e) consumul factorului pǎmânt.
Răspunsul la test se găseşte la pagina 192.
9.2 Mǎrimea şi tipologia costurilor
Analizele microeconomice se bazeazǎ şi pe luarea în considerare a diferenţelor

dintre costul explicit, costul implicit şi costul contabil.
Costul explicit constǎ din acele cheltuieli necesare fǎcute cu procurarea
Cost explicit şi factorilor de producţie din afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectueazǎ
cost implicit pentru fiecare ciclu de producie.
Costul implicit – acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plǎţi
cǎtre terţi, ele fǎcându-se pe seama resurselor proprii ale unitǎţii în cauzǎ
(amortizarea, plata muncii proprietarului şi a întreprinzǎtorului, dobânda
cuvenitǎ capitalului propriu), şi care reprezintǎ, în fapt, componente ale
profitului normal.
Costul producţiei însumeazǎ atât costul explicit, cât şi pe cel implicit.
Costul contabil cuprinde costul explicit şi amortizarea, aceasta din urmǎ fǎcând
parte din costul implicit.
Microeconomie 165
Schematic, componentele structurale ale costului de producţie se prezintǎ

astfel:
Costul productiei
Cost explicit Cost implicit
Cost contabil AKf Profit normal
Valoarea produc
iei Q pv
Cost contabil Profit normal Profit economic
Profit total
Fig. 9.1 Componentele structurale ale costului e producţie

Abordarea globalǎ a costurilor permite evidenţierea conţinutului lor economic.
În raport de scopul analizei economice la nivel de firmǎ, sunt necesare abordǎri
specifice, pe categorii de costuri. În practica economicǎ se utilizeazǎ pentru
analizǎ urmǎtoarea tipologie a costurilor:
În funcţie de procesul tehnologic, elementele de cost se grupeazǎ în:
a. costuri de bazǎ sau tehnologice (materiile prime, salariile personalului
productiv, amortizarea, combustibilul, energia, apa tehnologicǎ);
b. costuri de regie, de organizare şi de conducere (salariile personalului de
conducere şi de administraţie, cheltuielile generale de birou etc)
Dupǎ gradul de omogenitate, respectiv de complexitate a diferitelor
componente:
a. costuri simple care pot fi urmǎrite pe elementele primare (materii prime,
salarii plǎtite pentru un anume produs sau proces tehnologic);
b. costuri complexe, care grupeazǎ mai multe costuri simple, fǎrǎ ca acestea
sǎ devinǎ operaţionale (reparaţii capitale)
În funcţie de purtǎtorul de cost, respectiv de posibilitǎţile de repartizare şi
includere a lor pe unitatea de produs:
a. costuri directe, care sunt identificabile şi mǎsurate în momentul
efectuǎrii lor pe fiecare produs;
b. costuri indirecte, ocazionate de fabricarea întregii producţii; ele sunt
colectate pe locurile de efectuare şi, apoi, sunt repartizate cu ajutorul unor
chei asupra produselor la sfârşitul perioadei de gestiune.
În funcţie de momentul consumului factorilor şi de cel al efectuǎrii
cheltuielilor:
a. costuri curente, aferente perioadei în care are loc producerea şi
desfacerea bunului;
b. costuri preliminate, care se efectueazǎ în viitor, dar acestea se preliminǎ
asupra producţiei curente (concediile de odihnǎ);
Microeconomie 166
c. costuri anticipate, care nu aparţin perioadei în care se fac cheltuielile

(abonamentele pentru anul 1998, de pildǎ, plǎtite în 1997)
Dupǎ natura activitǎţii economice desfǎşurate, dupǎ conţinutul ei economic:
a. costuri productive, ocazionate de procesele raţionale de producţie;
b. costuri neproductive, cheltuieli rezultate din neajunsurile în gestionarea
factorilor de producţie (penalitǎţi, amenzi etc)
In funcţie de locul care le genereazǎ (pe articole de calculaţie), structura
costului se prezintǎ astfel:
a) materii prime şi materiale de bazǎ
b) salarii directe
I. CHELTUIELI DIRECTE (a + b)
c) cheltuieli de întreţinere şi funcţieonare a utilajului
d) cheltuieli generale de secţie
II. COST DE SECTIE (I + c + d)
e) cheltuieli generale ale întreprinderii
III. COST DE INTREPRINDERE (II + e)
f) cheltuieli de desfacere
IV COST COMPLET COMERCIAL (III + f)
Gruparea care reprezintǎ interes deosebit pentru întreprinzǎtor, pentru
fundamentarea ofertei pe termen scurt, este cea care împarte costurile în:
global, mediu şi marginal.
Costurile globale A. COSTUL GLOBAL cuprinde ansamblul costurilor corespunzǎtoare

unui volum de producţie dat. În cadrul acestuia, în mod tradiţional, se disting,
ca elemente structurale, costurile: fix, variabil, total.
Costul fix (CF) desemneazǎ acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor, sunt
independente de volumul producţiei (chirii, asigurǎri, dobânzi, amortizarea
capitalului fix, cheltuieli de întreţinere, salariile personalului administrativ etc).
Costul variabil (CV) reprezintǎ acele cheltuieli care, privite în totalitatea lor,
sunt variabile, în funcţie de cantitatea de produse obţinute. Costul variabil este
o funcţie crescǎtoare de volumul producţiei: CV=f(Q). Unele cheltuieli
variabile se schimbǎ strict proporţional odatǎ cu producţia (cheltuielile cu
materiile prime, cu salariile directe etc). Alte cheltuieli variabile nu se modificǎ
strict proporţional cu modificarea producţiei.
Costul total (CT) reprezintǎ suma costurilor fixe şi variabile. Deci,
CT=CF+CV. Modificarea costului total este determinatǎ numai de schimbǎrile
costului variabil.
Costul total include atât cheltuielile de fabricaţie propriu-zise, cât şi cheltuielile
Microeconomie 167
de comercializare a producţiei, acestea din urmǎ fiind la rândul lor fixe şi

variabile.
B. COSTUL MARGINAL (Cm) reprezintǎ sporul de cost necesar pentru
Costul marginal obţinerea unei unitǎţi suplimentare de produs; el mǎsoarǎ, deci, variaţia costului
total pentru o variaţie infinit de micǎ a cantitǎţii de produse. Costul marginal se
determinǎ raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.
CT 1CT 0
CT CT 1  CT 0 259.200  180.000 79200
Cm      6.600
Q Q1  Q0 72  60 12
Q1Q 0
Pentru Q  1  Cm  CT
dCT
Pentru dQ  0  Cm  = f (Q ) , adicǎ derivata de ordinul I a funcţiei
dQ
de cost n raport de volumul producţiei.
Cum CT=CF+CV, în care
CF f (Q)
CV=f(Q),  Cm    0  f (Q)  f (Q)
Q Q
Costul marginal are o mare importanţǎ în luarea deciziilor privind mǎrirea
ofertei de bunuri; maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecǎrei
unitǎţi suplimentare de producţie sǎ necesite un spor de cost cât mai mic. În caz
contrar, are loc creşterea costului marginal, adicǎ a sporului de cost pe care-l
reclamǎ sporirea producţiei şi se diminueazǎ eficienţa. Venitul suplimentar ce
se poate obţine prin vânzarea sporului de producţie respectiv trebuie sã fie mai
mare decât costul suplimentar.
Costurile medii C. COSTUL MEDIU (UNITAR) reprezintǎ costul pe unitatea de produs sau
sau unitare pe unitatea de efect util. Costul mediu poate fi, de asemenea, fix, variabil, total:
CF CV CT
CFM  ; CVM  ; CTM  .
Q Q Q
Costurile medii (fix, variabil, total) se calculeazǎ prin raportarea costurilor
globale respective la cantitatea de bunuri produse. Mǎrimea costului pentru
întreaga producţie (CT), dintr-un domeniu sau altul, este în dependenţǎ de
cantitatea de produse obţinute (Q) şi de costul unitar sau mediu (CM). Deci,
CT=f(Q,CM). Funcţia de cost leagǎ costul de producţie de cantitǎţile produse în
condiţii optimale.
Mǎrimea costului mediu sau pe unitatea de produs variazǎ în timp şi spaţiu,
astfel: a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecǎruia, de factori
consumaţi; b) în cazul unuia şi aceluiaşi bun, de la un producǎtor la altul; c) la
unul şi acelaşi producǎtor de la o perioadǎ la alta, în dependenţǎ de modificǎrile
în dotarea tehnicǎ, în nivelul de calificare al lucrǎtorilor, în organizare şi
conducere etc.
De asemenea, tipurile de costuri menţionate au un comportament diferit în
Microeconomie 168
funcţie de mǎrimea volumului producţiei. Astfel, în cazul creşterii volumului

producţiei se pot înregistra urmǎtoarele evoluţii: a) costul fix global rǎmâne
constant, în timp ce costul fix mediu se micşoreazǎ; b) costul global variabil
creşte, în timp ce costul mediu variabil se poate reduce; c) costul global total se
mǎreşte, iar costul mediu total se poate micşora.
Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcţie de cantitatea de
produse, poate fi sugerat într-o formǎ mai expresivǎ prin prezentarea graficǎ a
evoluţiei lor.
Pentru aceasta vom lua un exemplu: în vederea folosirii unei cantitǎţi crescânde
dintr-un produs oarecare, un producǎtor va trebui sǎ suporte urmǎtoarele
costuri:
Cantita- Costul Costul Cost Cost Cost Cost Cost

tea de fix variabil total mediu mediu mediu marginal
produse global global global fix variabil total (Cm)
(CF)
(q) (CV) (CT) (CF)/q (CV)/q (CT)/q
1 400 160 560 400 160 560 -
2 400 280 680 200 140 340 120
3 400 360 760 133 120 253 80
4 400 560 960 100 140 240 200
5 400 800 1200 80 160 240 240
6 400 1200 1600 66 200 266 400
a. Comportamentul costurilor globale. În condiţiile mǎririi volumului
producţiei, costul fix (CF) apare ca o dreaptǎ paralelǎ la axa cantitǎţilor,
rǎmânând, deci, neschimbat, în timp ce costul variabil global şi costul global
total înregistreazǎ creşteri.
Microeconomie 169
Costuri
1600 globale
Costul total
1400 global (CT)
1200
1000
Costul variabil
800 global (CV)
600
400
Costul fix global (CF)
200
Q
0 1 2 3 4 5 6
Fig. 9.2 Evoluţia costurilor globale în funcţie de creşterea volumului
producţiei
b. Comportamentul costurilor medii şi costului marginal. Mǎrirea
volumului producţiei dǎ naştere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv
a costului fix mediu. Costul fix mediu se micşoreazǎ, deoarece volumul global
(constant) al costului fix se raporteazǎ la o cantitate crescândǎ a producţiei
obţinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului
marginal încep prin descreştere, trecând printr-un minim, dupǎ care cunosc, şi
ele, tendinţa de creştere. Curba costului marginal trece prin punctul minim al
curbei costului mediu total şi costului mediu variabil. Deci, Cm=minim CV şi
Cm = minim CTM
CTM 80 Cm
CVM CTM
CFM 70
Cm 60 CVM
50
40 M
30
M`
20
10 CFM
0 Q
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Cantitate
Fig. 9.3 Costurile medii şi costul marginal

În general, curbele costurilor nu sunt identice, deoarece existǎ condiţii de cost
diferenţiate, atât de la o întreprindere la alta, cât şi de la o perioadǎ la alta.
Condiţiile de cost diferenţiate sunt reprezentate de înzestrarea cu factori a
Microeconomie 170
întreprinderilor şi de eficienţǎ diferitǎ în utilizarea lor. Relaţiile economice

internaţionale pot, la rândul lor, sǎ exercite anumite influenţe asupra costurilor.
Existǎ pǎrerea cǎ mişcǎrile libere de mânǎ de lucru şi de capitaluri între
diferitele ţǎri genereazǎ tendinţa de egalizare a costurilor.

O firmă înregistrează costurile fixe şi variabile globale indicate în tabelul de
mai jos:
Producţia Costul Costul Costul Costul Costul Costul Costul
totală fix variabil total mediu mediu total marginal
(Q) global global global fix variabil mediu mediu
(CF) (CV) (CT) (CFM) (CVM) (CTM) (Cm)
0 100 0
1 100 90
2 100 170
3 100 240
4 100 300
5 100 370
6 100 450
7 100 540
8 100 650
9 100 780
10 100 930
a) Completaţi tabelul.
b) Reprezentaţi grafic costurile globale şi explicaţi în ce manieră legea
randamentelor neproporţionale influenţează forma curbelor
costurilor variabil (CV) şi total (CT).
c) Reprezentaţi grafic costul fix mediu (CFM), costul variabil mediu
(CVM), costul total mediu (CTM) şi costul marginal (Cm).
Analizaţi forma curbelor respective pe baza derivatelor funcţiilor
costurilor mai sus enunţate în raport cu volumul producţiei.
9.3 Problema minimizǎrii costurilor. Raportul cost-profit. Pragul de rentabilitate

Costul de producţie pe unitatea de produs este o mǎrime variabilǎ. Dinamica
costului pe unitatea de produs depinde, în principal, de: a) modificarea
consumului de factori de producţie pe unitatea de produs; b) evoluţia preţului
factorilor de producţie utilizaţi, preţ care se formeazǎ la piaţǎ. La un nivel dat al
consumului de factori de producţie pe unitatea de efect util, scǎderea preţului de
achiziţionare a factorilor duce la micşorarea costului, şi invers. În cazul în care
preţul factorilor rǎmâne constant, iar consumul acestora pe unitatea de produs
se micşoreazǎ, are loc, de asemenea, micşorarea costului mediu. Mǎrimea
costului pe unitatea de efect util este influenţatǎ şi de volumul producţiei, de
Microeconomie 171
schimbarea caracteristicilor produsului, de calitatea acestuia etc.

În vederea maximizǎrii profitului, producǎtorul trebuie sǎ minimizeze costurile
Problema de producţie şi, deci, sǎ obţinǎ rezultate cât mai mari posibile de pe urma
minimizǎrii utilizǎrii factorilor de producţie. Cunoaşterea ştiinţificǎ a acestui proces de
costurilor minimizare a costului necesitǎ luarea în considerare a mai multor elemente. În
primul rând, limitele resurselor de materii prime şi energie, ale resurselor
economice în general, îndeamnǎ la raţionalitate în utilizarea lor.
În al doilea rând, minimizarea costului de producţie are un rol determinant în
maximizarea profitului. La un nivel dat al preţului de vânzare, diminuarea
costului duce la creşterea profitului, dupǎ cum ridicarea nivelului preţului de
vânzare, presupunând neschimbat costul de producţie, atrage dupǎ sine sporirea
profitului obţinut.
Importanţa reducerii costului pentru maximizarea profitului creşte şi mai mult
dacǎ ţinem seama de faptul cǎ, în economia de piaţǎ, producǎtorii (cu excepţia
monopolurilor) n-au posibilitatea sǎ acţioneze dupǎ dorinţa lor nici asupra
preţurilor factorilor de producţie pe care-i cumpǎrǎ şi nici asupra preţurilor la
care-şi vând propriile mǎrfuri. De aceea, în condiţiile concurenţei, în vederea
obţinerii unui profit cât mai ridicat, producǎtorii acţioneazǎ asupra costului, în
sensul reducerii lui.
În al treilea rând, nivelul mai redus al consumului de factori şi, pe aceastǎ
baza, posibilitatea ca încasǎrile sǎ fie mai mari decât costurile, constituie
motivaţia transferului de resurse spre anumite ramuri, care duce la mǎrirea
ofertei; în acest fel, costul de producţie influenţeazǎ oferta de bunuri. De fapt,
costurile care influenţeazǎ oferta sunt costurile marginale, care cǎlǎuzesc
reacţiile şi deciziile producǎtorilor. În mǎsura în care acţioneazǎ asupra ofertei,
costul influenţeazǎ preţul concurenţial. Diminuarea costului pe unitatea de efect
util constituie baza obiectivǎ a micşorǎrii preţurilor şi tarifelor şi, deci, a
creşterii puterii concurenţiale a firmei.
În al patrulea rând, importanţa minimizǎrii costurilor se reflectǎ şi în cadrul
schimburilor economice externe. Întrucât la baza preţurilor se aflǎ costurile, un
dezavantaj de cost riscǎ sǎ se transforme într-un recul de competiţie. De aceea,
reducerea costurilor pe unitatea de produs în interiorul fiecǎrei ţǎri reprezintǎ
calea de asigurare a competitivitǎţii produselor şi de realizare a unor schimburi
economice eficiente pe piaţa internaţionalǎ.
Pragul de Pragul de rentabilitate. În cadrul relaţiei dintre costul de producţie şi profit
rentabilitate este necesar sǎ se cunoascǎ şi pragul de rentabilitate sau punctul mort al
întreprinderii; el indicǎ volumul de producţie sau cifra de afaceri de la care,
pornind, producǎtorul obţine profit. În acest “punct”, încasǎrile totale ale
întreprinderii (It), obţinute prin vânzarea produselor respective, sunt egale cu
costul total global (CT), iar profitul (Pr) este nul. Astfel, pragul de rentabilitate
poate fi exprimat prin relaţiile: It=CT  Profit=0
Microeconomie 172
It  Q  pv; Q  CTM  CT 
Q CTM iar profitul unitar (Pu) = 0
Q  pv  Q  CTM  pv   CTM
Q
în care: pv= preţul de vânzare unitar; Qr= cantitatea de produse
corespunzǎtoare pragului de rentabilitate; CTM= costul total mediu; Pu= profit
unitar.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung fǎrǎ ca firma
respectivǎ sǎ nu fie constrânsǎ sǎ iasǎ din afaceri. Pragul de rentabilitate sau
punctul mort al întreprinderii este un concept pe termen scurt.
În funcţie de modul în care evolueazǎ costul variabil total (CV), se disting douǎ
modalitǎţi de determinare a nivelului pragului de rentabilitate: liniarǎ şi
neliniarǎ.
Metoda liniarǎ are loc în ipoteza în care costul variabil total evolueazǎ direct
proporţional cu volumul producţiei. În acest caz, toate elementele producţiei
exprimǎ relaţii liniare şi se reprezintǎ grafic prin linii drepte.
It
Incasari
totale CT
Profit
R CV
Cost CF
total Pierderi
global
Q
qr
Fig. 9.4 Pragul de rentabilitate (metoda liniarǎ)

Relaţia de calcul a pragului de rentabilitate porneşte de la ecuaţia de definire a
“punctului mort” şi anume: Pvqr=CT. Ţinând seama de faptul
cã CT  CF  CV , iar CV = CVMqr şi înlocuind în relaţia de mai sus, rezultǎ:
Pv qr  CF  CVMqr
CF
Pv qr  CVM  qr  CF  qr 
Pv  CVM
Pv  CVM   qr  CF
Volumul de Producţia qr reprezintǎ volumul critic al producţiei, corespunzǎtor pragului de
rentabilitate sau punctului critic (sau “mort”). Din grafic se observǎ cǎ: - în
producţie ce
intervalul în care costurile totale depǎşesc încasǎrile totale, se înregistreazǎ
defineşte pragul pierderi; intersecţia celor douǎ drepte – a încasǎrilor totale şi cea a costurilor
de rentabilitate totale – marcheazǎ pragul de rentabilitate (când profitul este nul); de la punctul
în care încasǎrile depǎşesc cheltuielile, întreprinderea obţine profit.
Metoda neliniarǎ are loc în situaţia în care costul variabil total are o evoluţie
neproporţionalǎ faţǎ de volumul producţiei, aşa cum, de fapt, se întâmplǎ în
Microeconomie 173
realitate. Evoluţia neproporţionalǎ a costului variabil imprimǎ şi costului total

global o evoluţie neliniarǎ.
CT
It
Pierderi
Pierderi Profit
CF
Pragul de Q
Prag de Prag de
rentabilitate rentabilitate rentabilitate
inferior superior
inferior
Fig. 9.5 Pragul de rentabilitate (metoda nelinearǎ)
Pragul de Presupunând, ca şi în cazul anterior, cǎ preţul de vânzare nu se schimbǎ, în
rentabilitate grafic se observǎ urmǎtoarele: a) o zonǎ a pierderilor, în condiţiile în care
superior volumul de producţie este redus, iar costurile totale sunt mai mari decât
încasǎrile totale; b) o zonǎ de profit, cuprinsǎ între pragul de rentabilitate
inferior şi pragul de rentabilitate superior, când încasǎrile totale depǎşesc
costurile totale globale; c) o nouǎ zonǎ de pierderi, la un volum de producţie
ridicat, la dreapta pragului de rentabilitate superior. În modelul neliniar, apar un
prag de rentabilitate inferior şi un prag de rentabilitate superior. Profitul maxim
se obţine la acel volum al producţiei la care venitul marginal este egal cu costul
marginal.
Fie o întreprindere care îşi obţine producţia cu un cost fix egal cu 4 u.m. şi un
2
cost variabil ce se modifică în proporţie de în raport cu volumul producţiei.
1
a) Să se determine funcţiile CT, CTM, CVM, CFM, Cm şi să se
reprezinte grafic.
b) Să se identifice volumul producţiei corespunzător pragului de
rentabilitate pentru ÎT = 4 · Q.
9.4 Comportamentul întreprinzǎtorului şi reducerea costului
O componentǎ esenţialǎ a calculului economic o reprezintǎ optimul

producǎtorului. Aceasta înseamnǎ cǎ producǎtorul urmǎreşte ca la un cost de
Optimul producţie total dat sǎ maximizeze producţia obţinutǎ. Se are în vedere ca
producǎtorului resursele alocate sã fie de aşa naturǎ gestionate, încât maximizarea producţiei
sǎ aibǎ loc prin mǎrirea randamentului, nu apelându-se la suplimentarea
consumului de factori. De asemenea, este vorba de optim sau gestiune
optimalǎ, atunci când se urmǎreşte ca un volum de producţie dat sǎ se realizeze
Microeconomie 174
cu costuri minime. Optimul producǎtorului este considerat, totodatǎ, stare de

echilibru, deoarece, în acest caz, producǎtorul nu mai este nevoit sǎ caute altǎ
soluţie.
Echilibrul producǎtorului pe termen scurt. În ceea ce priveşte volumul
producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinderea trebuie sǎ
aleagǎ acel nivel al producţiei care, în condiţiile date, maximizeazǎ profitul.
Este vorba de acea variantǎ de cantitate de producţie care asigurǎ o diferenţǎ
maximǎ între încasǎrile obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Evidenţierea optimului producǎtorului necesitǎ luarea în considerare şi a
conceptului de încasǎri sau venituri din vânzǎri. Încasǎrile pot fi şi ele totale,
medii şi marginale.
Încasarea totalǎ (It) reprezintǎ suma totalǎ obţinutǎ în urma desfacerii
Conceptul de producţiei respective; ea se determinǎ ca produs între cantitǎţile totale vândute
încasare; tipuri de şi preţul de vânzare unitar: It  Pv  Q .
încasǎri
Încasarea medie (IM) înseamnǎ încasarea pe unitatea de bun vândut; ea nu este
altceva decât preţul unitar (preţul mediu de vânzare):
It Pv Q
IM    Pv .
Q Q
Încasarea marginalǎ (Im) reprezintǎ variaţia încasǎrii totale, antrenatǎ de cǎtre
o variaţie infinit de micǎ a cantitǎţii vândute; ea se poate exprima ca spor de
încasare pe unitatea suplimentarǎ de cantitate vândutǎ (Q):
It It1  It 0
Im   ; pt. Q  0  Im  f `( It ).
Q Q1  Q0
Între încasarea medie şi încasarea marginalǎ existǎ aceeaşi relaţie generalǎ ca
între variabilele medii şi cele marginale: sporirea încasǎrii medii decurge din
creşterea încasǎrii marginale; când încasarea medie se micşoreazǎ, aceasta
înseamnǎ cǎ încasarea marginalǎ este în scǎdere; când încasarea medie este
constantǎ, ea reflectǎ menţinerea la acelaşi nivel a încasǎrii marginale.
Sporirea producţiei atrage dupǎ sine atât creşterea costului global total, cât şi a
încasǎrilor totale.
Orientarea producǎtorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivǎ,
Relaţia dintre cost
spre reducerea acestuia, ia în considerare evoluţia costului marginal şi a
marginal şi încasǎrii marginale. Astfel, când mǎrirea încasǎrii marginale este însoţitǎ de
încasare scǎderea costului marginal sau de creşterea mai lentǎ a acestuia faţǎ de cea a
marginalǎ încasǎrilor, atunci profitul se amelioreazǎ şi, ca urmare, producţia trebuie sǎ
sporeascǎ. În cazul în care, însǎ costul marginal este în creştere sau creşterea
este superioarǎ încasǎrii marginale, înseamnǎ cǎ o unitate suplimentarǎ de
producţie mǎreşte costul global mai mult decât încasarea totalǎ, micşorând
profitul şi impunând reducerea volumului producţiei.
Condiţia de Profitul obţinut este maxim atunci când încasarea marginalǎ este egalǎ cu
costul marginal. În acest caz, se obţine o diferenţǎ maximǎ între totalul
Microeconomie 175
maximizare a încasǎrilor şi costurile globale totale. Ca urmare, întreprinzǎtorul va fi interesat

profitului sǎ-şi dimensioneze volumul producţiei numai la acel nivel la care costul
marginal este egal cu încasarea (venitul) marginalǎ.
Construirea curbei ofertei producǎtorului
Cantitatea oferitǎ de producǎtor depinde deci de condiţiile sale de producţie
(rezumate de curbele Cm şi CTM) şi de preţul de vânzare p  p . Volumul
producţiei care permite producǎtorului sǎ-şi maximizeze profitul va fi diferit
Curba ofertei pentru diverse niveluri de preţ p1 , p 2 , etc. Din moment ce curba Cm este
întreprinderii este
crescǎtoare şi nivelul “optimal” al producţiei este obţinut prin intersectarea
reprezentatǎ prin dreptei preţului (Im) şi a curbei Cm, reacţia întreprinderii la o variaţie a
porţiunea din preţurilor este determinatǎ de evoluţia curbei costului marginal (Cm). De fapt,
curba costului doar o porţiune a curbei trebuie reţinutǎ: într-adevǎr, din moment ce curba Cm
marginal situatǎ taie curba C.T.M. în punctul de minimum al acesteia din urmǎ, orice nivel de
deasupra curbei preţ înferior acestui punct (p0) i-ar genera pierderi producǎtorului (fig. 9.6).
costului total Atunci când preţul de vânzare este determinat în mod exogen, curba ofertei
mediu întreprinderii este reprezentatǎ prin porţiunea din curba costului marginal
situatǎ deasupra curbei costului total mediu, respectiv porţiunea p0mM5 .
Cm
CTM
Curba ofertei
producǎtorului
Fig.9.6 Curba ofertei producǎtorului

Relaţia cost-productivitate. La un preţ dat al factorilor de producţie, costul de
producţie mediu (CM) şi costul de producţie marginal (Cm) se aflǎ în raport
invers faţǎ de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşoreazǎ
atunci când productivitatea medie (PM) creşte, şi invers.
Curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersecteazǎ în punctul în care
costul mediu are nivelul cel mai scǎzut, dupǎ cum, curbele productivitǎţii
marginale şi productivitǎţii medii se intersecteazǎ în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat. Grafic, relaţia cost-
Microeconomie 176
productivitate se prezintǎ astfel (fig. 9.7):

Pm
PM
PM
0 Q
Pm
Cm
Cm
CTM
CTM
0 Q
Fig. 9.7 Relaţia dintre cost şi productivitate

Relaţia: cost de producţie mediu – randament. Pe termen lung, la un nivel
Relaţia cost- dat al preţurilor factorilor, relaţia cost – randament se prezintǎ astfel:
productivitate randamentului crescǎtor îi corespunde un cost mediu descrescǎtor;
randamentului constant îi corespunde un cost mediu constant; randamentului
descrescǎtor îi corespunde un cost mediu crescǎtor.
Curba de cost mediu pe termen lung (CMTL), denumitǎ şi “curbǎ
înfǎşurǎtoare”, este tangentǎ la fiecare curbǎ a CM pe perioadǎ scurtǎ. Curba
înfǎşurǎtoare aratǎ diferitele evoluţii ale costului mediu, când întreprinderea
alege, de fiecare datǎ, scara de producţie cea mai eficace. Grafic, CMTL se
prezintǎ astfel (fig. 9.8):
CTM
CTM1
CTM2 CTM3
SME
Fig. 9.8 Curba de cost mediu pe termen lung
Microeconomie 177
Analiza graficului permite desprinderea urmǎtoarelor concluzii:

a) În faza randamentelor crescǎtoare, costul mediu descreşte pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie a crescut şi, deci,
cantitatea produsǎ sporeşte mai repede decât cantitatea factorilor utilizaţi;
întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ.
b) În faza randamentelor constante, costul mediu este constant pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie este constantǎ şi, deci,
cantitatea produsǎ sporeşte în acelaşi ritm cu cantitatea de factori utilizaţi;
întreprinderea nu realizeazǎ nici o economie de scarǎ; punctul SME corespunde
scǎrii minim eficace. Scarǎ minim eficace reprezintǎ acea dimensiune de
producţiei începând de la care întreprinderea atinge costul mediu minim pe
termen lung.
c) În faza randamentelor descrescǎtoare, costul mediu creşte pe
termen lung, ceea ce înseamnǎ cǎ productivitatea medie se micşoreazǎ şi, deci,
cantitatea produsǎ se mǎreşte mai încet decât cantitatea de factori utilizaţi; în
acest caz, întreprinderea înregistreazǎ dezeconomii de scarǎ. Dezeconomiile de
scarǎ se explicǎ prin aceea cǎ, la un moment dat, factorii de economii de scarǎ
se epuizeazǎ, având loc, în schimb, creşteri ale costurilor fixe de gestiune
(administrare mai grea, comunicaţii interne mai complexe, încetinealǎ a
deciziilor etc) ceea ce determinǎ curba de cost mediu pe termen lung
crescǎtoare.
În activitatea concretǎ de reducere a costului, producǎtorii iau în considerare
acel proces de producţie care este eficient nu numai din punct de vedere tehnic,
ci şi economic. Ei comparǎ preţurile factorilor şi aleg acei factori care –
asigurând aceleaşi efecte calitative şi cantitative – combinaţi şi substituiţi,
asigurǎ costuri globale mai mici şi, deci, profituri mai mari.
Micşorarea costurilor necesitǎ ridicarea nivelului de calificare a lucrǎtorilor,
perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a activitǎţii
de administrare, de gestiune şi conducere etc. În epoca contemporanǎ,
perfecţionǎrile factorilor de producţie au loc în condiţiile în care introducerea în
producţie a rezultatelor creaţiei ştiinţifico-tehnice presupune costuri
suplimentare. În general însǎ, pe mǎsura progresului ştiinţei şi tehnicii se
creeazǎ posibilitatea micşorǎrii costurilor pe unitatea de rezultat; pe termen
mediu şi lung, asemenea costuri sunt nu numai recuperate prin efecte mari şi de
calitate, dar şi potenţatoare de profituri şi alte avantaje individuale şi sociale.
Funcţia costului total la nivelul unei întreprinderi este:
1
CT = Q3 – Q2 + 4Q + 4
2
a) Să se reprezinte grafic funcţiile costurilor medii şi costului marginal.
b) Să se determine volumul producţiei pentru care firma obţine profit
maxim în condiţiile unui preţ fixat de piaţă la nivelul de 8 u.m./produs.
c) Să se evidenţieze curba ofertei acestui producător pentru preţuri fixate
Microeconomie 178
exogen (prin confruntarea cererii şi ofertei de bunuri la nivelul întregii pieţe)

mai mari decât 3 u.m./produs.
9.5 Conceptul şi tipuri de productivitate a factorilor de producţie;

productivitatea muncii şi productivitatea capitalului
Eficienţa combinǎrii factorilor de producţie orientatǎ spre obţinerea maximului
de efecte utile cu minimum de resurse se exprimǎ prin productivitatea sau
randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se poate defini, în sens larg, ca raport între cantitatea de
bogǎţie produsǎ şi cantitatea de resurse absorbite în cursul producerii ei. Deci,
practic, ea se determinǎ ca raport între rezultatele obţinute (producţia) şi
eforturile depuse pentru a le obţine (cantitatea de factori de producţie utilizaţi).
Existǎ diferite modalitǎţi de abordare a productivitǎţii:
1. Dupǎ maniera de mǎsurare a rezultatelor:
- productivitatea fizicǎ, care mǎsoarǎ randamentele în naturǎ ale utilizǎrii
factorilor de producţie, fiind exprimatǎ în unitǎţi fizice (naturale sau natural
convenţionale);
- productivitatea mǎsuratǎ valoric, care permite mǎsurarea în termeni
financiar-monetari a eficienţei şi este larg utilizatǎ în gestiunea întreprinderilor
moderne.
2. O altǎ tipologie a productivitǎţii are în vedere noţiunile de:
- productivitate brutǎ, care apreciazǎ ansamblul producţiei în raport cu
factorul (factorii) care este (sunt) utilizat(i). În acest caz, producţia este privitǎ
ca o “producţie finalǎ”, deci ca sumǎ a valorilor adǎugate de diferitele activitǎţi
de producţie;
- productivitatea netǎ, care are în vedere eliminarea din producţia finalǎ a
valorii achiziţiilor exterioare şi a costului utilizǎrii capitalului fix
(amortismentele) pentru a încerca sǎ autonomizeze ceea ce este direct
dependent de efortul productiv al firmei analizate.
În literatura de specialitate productivitatea este abordatǎ însǎ în special pe cele
douǎ tipuri consacrate şi anume:
- productivitatea globalǎ, care surprinde efectele combinǎrii tuturor factorilor
de producţie, mǎsurând performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
- productivitatea parţialǎ a fiecǎrui factor de producţie, care exprimǎ
producţia obţinutǎ prin utilizarea fiecǎrui factor de producţie consumat (muncǎ,
capital etc)
Productivitatea globalǎ a tuturor factorilor de producţie prezintǎ o serie de
Microeconomie 179
dificultǎţi în planul determinǎrii sale corecte, motiv pentru care, în general,

analiza microeconomicǎ tradiţionalǎ este axatǎ pe determinarea şi urmǎrirea
evoluţiei productivitǎţii unui singur factor de producţie.
Productivitatea parţialǎ a unui factor exprimǎ eficacitatea şi rodnicia cu care
acesta poate fi folosit. Ea se poate prezenta sub trei forme distincte: a)
productivitatea totalǎ a unui factor de producţie oarecare (i) se defineşte ca
fiind cantitatea totalǎ de efect util (producţie) care se poate obţine folosind acel
factor, în condiţiile în care valorile tuturor celorlalţi factori sunt presupuse
constante. Deci, dacǎ vom avea o funcţie de producţie de tipul:
Q  f ( x1 , x2 ...xn )
atunci productivitatea totalǎ a primului factor (x1) va fi:
Q1  f ( x1 , x2 , ...xn )
0 0
unde x2o, …xno reflectǎ valorile constante ale celorlalţi factori de producţie;
a) productivitatea medie (W) a unui factor este expresia raportului dintre
Q
mǎrimea producţiei (Q) şi cantitatea (x) utilizatǎ din factorul respectiv: W  .
x
Acest indicator reflectǎ câte unitǎţi (fizice sau valorice) de efect util (producţie)
revin la o unitate (fizicǎ sau valoricǎ) de factor (factor de producţie i);
b) productivitatea marginalǎ (Wm) a unui factor oarecare de producţie
reprezintǎ sporul de producţie scontat care se obţine prin utilizarea unei unitǎţi
suplimentare din factorul respectiv, ceilalţi factori rǎmânând constanţi. Relaţia
de calcul va fi deci:
Q Q1  Q0 Q
Wm     f `( x), pentrux  0
x x1  x0 x
Abordatǎ la nivelul fiecǎrui factor de producţie se obţine productivitatea
muncii, a capitalului, a pǎmântului.
Productivitatea muncii. Munca fiind factorul de producţie activ şi determinant
al oricǎrei activitǎţi economice, productivitatea muncii este cea mai frecvent
utilizatǎ în analiza eficienţei factorilor de producţie.
Productivitatea muncii exprimǎ forţa productivǎ a factorului muncǎ, adicǎ
capacitatea acestuia de a crea, într-o perioadǎ de timp, un anumit volum de
bunuri sau de a presta anumite servicii.
Mǎrimea productivitǎţii muncii se mǎsoarǎ direct prin cantitatea de bunuri
obţinutǎ pe unitatea de muncǎ cheltuitǎ şi indirect prin consumul de muncǎ
realizat pentru obţinerea unei unitǎţi de produs:
Q L
WL  ; WL  .
L Q
Mǎsurarea directǎ a productivitǎţii muncii se identificǎ practic cu nivelul mediu
Microeconomie 180
al productivitǎţii muncii.
Productivitatea marginalǎ a muncii reprezintǎ sporul de producţie ( Q )
obţinut prin utilizarea unei cantitǎţi suplimentare de muncǎ ( L ), menţinându-
se constanţi ceilalţi factori de producţie. Se determinǎ prin raportul:
Q Q1  Q0
WmL    f `( L) , pentru L  0
L L1  L0
Productivitatea (randamentul) capitalului. Productivitatea capitalului
exprimǎ eficienţa cu care este utilizat factorul capital în cadrul activitǎţii
economice.
Legǎtura dintre capitalul utilizat şi rezultatele de producţie este pusǎ în evidenţǎ
de randamentul capitalului şi coeficientul capitalului. Coeficientul capitalului
exprimǎ capitalul utilizat sau necesar pentru obţinerea unei unitǎţi de producţie:
K
CK  ;
Q
Dacǎ se raporteazǎ sporul de capital utilizat ( K ) la sporul de producţie ( Q )
realizat pe seama sa, se determinǎ coeficientul marginal al capitalului:
K
CmK  .
Q
Productivitatea sau randamentul capitalului exprimǎ mǎrimea rezultatelor
obţinute pe unitatea de efort fǎcut cu capitalul utilizat, când este pusǎ în
Q 1
evidenţǎ productivitatea medie a capitalului: W K   .
K CK
Productivitatea marginalǎ a capitalului reflectǎ creşterea producţiei ( Q ) prin

creşterea cu o unitate a consumului de capital ( K ).
Q Q1  Q0 1
WmK    f `( K ) 
K K 1  K 0 CmK

Fie funcţia de producţie: Q = 4 · L1/4 · K3/4.
a) Să se evidenţieze relaţiile dintre WmL şi WL, WmK şi WK;

b) Să se reprezinte grafic funcţiile Q, WmL şi WL pentru L = 0,6; K = 1.
Microeconomie 181
9.6 Importanţa şi cǎile creşterii productivitǎţii factorilor de producţie

Productivitatea factorilor este un indicator de performanţǎ economicǎ, a cǎrui
evoluţie relevǎ într-o formǎ foarte sinteticǎ perfecţionarea tehnicii şi
tehnologiei, a metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a calificǎrii
forţei de muncǎ etc. Agenţii economici urmǎresc sǎ obţinǎ o productivitate
sporitǎ a tuturor factorilor de producţie, însǎ în cadrul acestor preocupǎri o
importanţǎ deosebitǎ se acordǎ creşterii productivitǎţii muncii.
Creşterea productivitǎţii muncii reprezintǎ procesul prin care acelaşi volum de
muncǎ se materializeazǎ într-o cantitate mai mare de bunuri şi servicii sau
invers, aceeaşi masǎ de bunuri se realizeazǎ cu un volum mai redus de muncǎ.
Ea are un caracter legic şi presupune schimbǎri profunde în structura şi calitatea
factorilor de producţie, în modul lor de combinare, creând premisa ca o
cantitate datǎ de muncǎ sǎ dobândeascǎ forţa de a produce o cantitate mai mare
de bunuri.
Importanţa deosebitǎ a creşterii productivitǎţii muncii decurge din rolul sǎu
major în reducerea costului de producţie, prin reducerea costurilor salariale
pe unitatea de produs.
Pentru aceasta este însǎ imperios necesar ca productivitatea muncii sǎ creascǎ
mai repede decât salariul mediu. Ignorarea sau neglijarea acestei corelaţii şi, cu
atât mai mult, inversarea ei, nu poate conduce decât la creşterea costurilor şi,
implicit, a preţurilor, anulând efectele pozitive ale creşterii productivitǎţii
celorlalţi factori.
Creşterea productivitǎţii muncii în timp a reprezentat baza progresului
economic, cel puţin din urmǎtoarele considerente:
- a contribuit la sporirea producţiei de bunuri şi servicii, în condiţiile în care
durata medie a muncii s-a redus substanţial;
- a creat posibilitatea unei redistribuiri importante a populaţiei ocupate din
ramurile primare şi secundare spre sectorul terţiar;
- a permis reducerea substanţialǎ a consumului de muncǎ pe unitatea de produs.
Dintre multiplele cǎi de creştere a productivitǎţii muncii se detaşeazǎ prin
importanţa lor urmǎtoarele:
1. Promovarea progresului ştiinţific şi tehnic determinǎ revoluţionarea
capitalului tehnic, perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor de fabricaţie,
modificarea structurii forţei de muncǎ şi prin toate acestea se realizeazǎ
economisirea muncii pe ansamblul economiei. Fiind un element important al
progresului tehnic, perfecţionarea proceselor tehnologice duce la creşterea
productivitǎţii muncii fie prin reducerea consumului de muncǎ pe unitatea de
produs, fie prin economisirea factorilor materiali ai producţiei.
2. Creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor face ca aceeaşi cantitate de
forţǎ de muncǎ sǎ dobândeascǎ capacitatea de a prelucra un volum mai mare de
materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţǎ, sǎ
Microeconomie 182
producǎ o masǎ mai mare de bunuri.

3. Asupra productivitǎţii muncii influenţeazǎ direct şi revoluţia
managerialǎ, ale cǎrei efecte se regǎsesc în perfecţionarea organizǎrii şi
conducerii activitǎţii economice, în folosirea mai intensivǎ a timpului de
muncǎ, a capitalului şi capacitǎţilor de producţie etc, productivitatea fiind,
înainte de toate, o problemǎ de organizare.

1. Productivitatea factorilor:
a) este un indicator de performanţǎ economicǎ;
b) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ perfecţionarea tehnicii şi tehnologiei;
c) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ metodele de organizare a producţiei şi a
muncii;
d) reflectǎ într-o formǎ sinteticǎ gradul de calificare a forţei de muncǎ;
e) toate variantele de mai sus sunt corecte.
2. Nu reprezintǎ o cale de creştere a productivitǎţii muncii:

a) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
b) creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor;
c) reducerea costului de producţie;
d) perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor;
e) revoluţia managerialǎ.
3. Creşterea productivitǎţii muncii are un rol major în:

a) promovarea progresului ştiinţific şi tehnic;
b) reducerea costului de producţie;
c) creşterea gradului de calificare a lucrǎtorilor;
d) perfecţionarea tehnicilor şi tehnologiilor;
e) revoluţia managerialǎ.
9.7 Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor

neproporţionale
În analiza comportamentului producǎtorului s-a pornit de la ipoteza existenţei

unui numǎr foarte mare de combinaţii între factorii de producţie, fiecare punct
al isocuantei corespunzând unei astfel de combinaţii.
În realitate însǎ, producǎtorul nu dispune decât de un numǎr limitat de
posibilitǎţi.
Dacǎ între factorii de producţie existǎ o singurǎ combinaţie posibilǎ care poate
Microeconomie 183
fi utilizatǎ pentru obţinerea unei anumite producţii, se spune cǎ între factorii

respectivi existǎ o strictǎ complementaritate. Orice suplimentare a
disponibilului dintr-un anumit factor înseamnǎ o subutilizare a acestui factor.
Experienţa aratǎ cǎ atunci când se folosesc conjugat factorii de producţie,
cantitatea unui factor nu poate fi constant sporitǎ în condiţiile în care cantitatea
din celǎlalt factor rǎmâne relativ fixǎ, fǎrǎ a se diminua volumul de producţie
suplimentar realizat. Aceastǎ diminuare a randamentelor suplimentare provine
din aceea cǎ tot mai mari cantitǎţi din factorii variabili colaboreazǎ cu o parte
din ce în ce mai redusǎ de factori ficşi (constanţi).
Legea randamentelor neproporţionale este generalǎ şi se poate enunţa astfel:
dacǎ o producţie oarecare reclamǎ utilizarea a doi sau mai mulţi factori de
producţie, şi dacǎ se adaugǎ progresiv aceeaşi dozǎ la cantitatea folositǎ dintr-
un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se schimbǎ, produsul marginal al
factorului variabil creşte pânǎ la un anumit punct, apoi descreşte. Pornind de la
acest punct, produsul total continuǎ sǎ creascǎ, dar în cote descrescǎtoare.
Dependenţa producţiei totale, marginale şi medii de factorii de producţie alocaţi
(x) poate fi relevatǎ recurgând la graficul urmǎtor fig. 14.1):
Graficul prezentat relevǎ cǎ alocaţiile succesive suplimentare din factorul
variabil x nu sunt însoţite de o creştere continuǎ şi proporţionalǎ a producţiei
totale Q, dacǎ ceilalţi factori rǎmân nemodificaţi. Mai mult, producţia totalǎ nu
creşte la infinit, ci, chiar înainte de a începe sǎ se diminueze, ratele de creştere
încep sǎ scadǎ.
Punctul M de pe curba Q este un punct de inflexiune care aratǎ trecerea de la un
randament crescǎtor la unul descrescǎtor al utilizǎrii factorului de producţie x.
Punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece prin origine,
respectiv punctul în care producţia medie va fi egalǎ cu producţia marginalǎ.
Atunci când producţia totalǎ creşte cu o ratǎ din ce în ce mai mare, producţia
marginalǎ aferentǎ factorului variabil se mǎreşte, iar când producţia totalǎ
creşte cu o ratǎ descrescǎtoare, producţia marginalǎ descreşte. Când producţia
totalǎ scade, producţia marginalǎ este negativǎ.
Microeconomie 184
maxim
N Q
0 XM XN X
WX
M’
WmX
N’
WX
0 XM XN X
WmX
Fig. 9.9 Relaţiile dintre producţia totalǎ, medie şi marginalǎ

şi cantitatea de factor utilizatǎ (x)
Se remarcǎ de asemenea cǎ producţia medie creşte la început mai încet decât
producţia marginalǎ. Atinge apoi un maxim unde este egalǎ cu producţia
marginalǎ, dupǎ care descreşte mai încet decât producţia marginalǎ.
Rezultǎ deci cǎ, atâta timp cât producţia marginalǎ va fi superioarǎ producţiei
medii, randamentul factorului variabil va fi crescǎtor şi invers.
Legea randamentelor neproporţionale nu este variabilǎ însǎ decât în anumite
condiţii care vizeazǎ, în principal, urmǎtoarele:
1. Factorii de producţie consideraţi trebuie sǎ fie omogeni. Dar munca şi
capitalul se prezintǎ sub multiple şi diferenţiate forme (munca necalificatǎ,
munca calificatǎ ş.a.)
2. Legea admite cǎ se pot adǎuga unei cantitǎţi constante dintr-un factor, doze
suplimentare dintr-un alt factor. Dar în acest proces de producţie, dacǎ nu se
adaugǎ decât un factor de producţie, se obţine un produs adiţional nul. Numai o
variaţie conjugatǎ a factorilor permite creşterea randamentului.
Microeconomie 185
3. Legea nu poate fi reprezentativǎ decât pentru o stare datǎ a tehnicii. Punctul

de plecare este acela de la care se intrǎ în faza de randamente descrescǎtoare,
deplasându-se sau îndepǎrtându-se în mǎsura în care metoda de producţie se
perfecţioneazǎ. Legea nu este valabilǎ decât pentru o scarǎ de producţie datǎ; ea
se aplicǎ în cazul în care se adaugǎ, la o cantitate fixǎ a unui anumit factor,
unitǎţi succesive ale altui factor variabil.

Fie funcţia de producţie: Q = ( - L3 + 3L2) · K.
a) Pentru ce cantităţi utilizate din factorul muncă, WmL şi WL sunt

crescătoare, respectiv descrescătoare? În ce punct taie WmL curba WL şi de
ce?
b) Reprezentaţi grafic WmL, WL, şi Q, ţinând cont de rezultatele de la punctul
a). Cantitatea din factorul capital rămâne neschimbată, K = 1.
9.8 Rezultatele activitǎţii la nivel microeconomic

Procesul combinǎrii şi utilizǎrii factorilor de producţie se concretizeazǎ în
rezultate economice sub formǎ de bunuri materiale şi servicii. Caracterul util
sau inutil al rezultatelor obţinute de diferiţi întreprinzǎtori se verificǎ prin piaţǎ,
prin actele de vânzare-cumpǎrare şi care, în final, exprimǎ concordanţa sau
neconcordanţa dintre necesitǎţile sociale şi producţia obţinutǎ de agenţii
economici producǎtori.
În concordanţǎ cu diviziunea muncii, cu structura pe verticalǎ a economiei
naţionale, rezultatele economice sunt urmǎrite şi evidenţiate, în primul rând, la
nivelul fiecǎrui agent economic întreprinzǎtor. Rezultatele obţinute la acest
nivel sunt cunoscute sub denumire de rezultate microeconomice. Aceste
rezultate economice au un caracter primar şi direct; ele se regǎsesc însǎ şi la
nivelul mezo, macro şi mondoeconomic, prin însumarea lor la nivelurile
respective.
Rezultatele economice se mǎsoarǎ în unitǎţi fizice (km, m, perechi etc), unitǎţi
natural-convenţionale (cal-putere, Kwh etc) şi în unitǎţi monetare (leu, dolar,
marcǎ, etc). În expresia lor fizicǎ, rezultatele economice reflectǎ legǎtura
directǎ dintre consumul factorilor de producţie şi rezultatele obţinute. Dar
mǎsurarea lor în unitǎţi fizice este posibilǎ numai în întreprinderi cu producţie
omogenǎ. În întreprinderile care produc o diversitate de bunuri economice,
rezultatele economice se mǎsoarǎ în unitǎţi monetare. Aceastǎ metodǎ se
practicǎ în toate întreprinderile, ea având avantajul însumǎrii rezultatelor
eterogene obţinute de agenţii economici.
Rezultatele microeconomice monetare se clasificǎ, în raport de gradul lor de
Microeconomie 186
cuprindere, în globale, finale şi nete.

1. Rezultatele globale constau din suma bǎneascǎ a bunurilor economice
(Q.pv) obţinute de agenţii economici producǎtori într-un orizont de timp (an,
trimestru). Indicatorul principal de mǎsurare a unor asemenea rezultate este
cifra de afaceri (încasǎrile totale sau vânzǎrile totale).
Cifra de afaceri constǎ în suma încasǎrilor unui agent economic (producǎtor)
din actele de comerţ efectuate într-o perioadǎ de timp, încasǎri fǎcute la preţul
pieţei. Indicatorul respectiv mǎsoarǎ performanţele economice brute ale
întreprinderii, el confirmând cǎ produsele corespund doleanţelor clienţilor.
2. Rezultatele finale reprezintǎ valoarea bunurilor economice ajunse în
ultimul stadiu al circuitului lor economic; ele nu cuprind, deci, consumurile
intermediare. Indicatorul principal folosit pentru a mǎsura astfel de rezultate
este valoarea adǎugatǎ, indicator ce reflectǎ, în limbajul cifrelor, contribuţia
productivǎ a fiecǎrui agent economic.
Valoarea adǎugatǎ constǎ în suplimentul de valoare încorporatǎ materiilor
prime, energiei, combustibilului şi apei tehnologice, pe care întreprinderea le
plǎteşte cǎtre terţi. Deci, la nivelul unei întreprinderi, valoarea adǎugatǎ
reprezintǎ diferenţa dintre vânzǎrile (încasǎrile) şi achiziţiile (plǎţile) sale,
dintre ceea ce ea încaseazǎ de la clienţi şi ceea ce plǎteşte cǎtre furnizorii sǎi.
Dacǎ valoarea adǎugatǎ brutǎ însumeazǎ ansamblul recompenselor factorilor de
producţie, cea netǎ se calculeazǎ prin scǎderea din aceasta a impozitelor
indirecte.
3. Rezultatele bǎneşti nete se exprimǎ şi se mǎsoarǎ prin beneficiu
(profit): brut – înainte de plata impozitului direct pe profit; net – dupǎ plata
impozitului respectiv.
Printr-o operaţie specificǎ şi foarte complexǎ de agregare a rezultatelor
activitǎţilor privite la nivel microeconomic, se obţin rezultatele
macroeconomice. De pildǎ, linia de agregare a rezultatelor micro în rezultate
macro cea mai semnificativǎ este cea prin care se trece de la valorile adǎugate
în unitǎţile individuale la valoarea adǎugatǎ într-o ţarǎ şi într-un orizont de timp
(P.I.B.).

1. Reprezintǎ rezultate microeconomice exprimate în unitǎţi monetare:
a) produsul intern brut;
b) cifra de afaceri;
c) produsul global brut;
d) produsul intern net;
e) venitul naţional.
2. Valoarea adǎugatǎ este un rezultat microeconomic:
Microeconomie 187
a) exprimat în unitǎţi fizice;

b) exprimat în unitǎţi natural-convenţionale;
c) exprimat în unitǎţi monetare;
d) care constǎ în suma încasǎrilor unui agent economic;
e) care, în formǎ netǎ, însumeazǎ ansamblul recompenselor factorilor de
producţie.
3.Profitul brut este:

a) un rezultat bǎnesc net;
b) rezultat final;
c) rezultat global;
d) egal cu valoarea adǎugatǎ brutǎ;
e) egal cu profitul net minus impozitul direct pe profit.
În loc de rezumat Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 9.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 9 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 9

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 9.
1. Costul total cuprinde:

a) numai costurile variabile;
b) numai o parte a costurilor variabile şi toate costurile fixe;
c) numai o parte a costurilor fixe şi totalul costurilor variabile;
d) costurile fixe şi variabile;
e) numai costurile fixe.
2. Comportamentul grafic al costului marginal şi al costului total mediu poate fi

descris astfel:
a) costul marginal intersectează curba costului total mediu pe porţiunea
descrescătoare a acesteia din urmă;
b) costul marginal intersectează curba costului total mediu pe porţiunea
crescătoare a acesteia din urmă;
c) costul marginal intersectează curba costului total mediu în punctul de minim
al acesteia din urmă;
d) pentru orice nivel al producţiei costul marginal nu poate lua valori mai mici
decât costul total mediu;
e) când costul marginal este superior costului total mediu, acesta din urmă se
află în scădere.
Microeconomie 188
3. Costul contabil include:

a) costurile explicit şi implicit;
b) costul producţiei;
c) profitul normal;
d) costul explicit şi amortizarea capitalului fix;
e) costul implicit.
4. Costul producţiei (costul economic) este acela care cuprinde:

a) numai costuri explicite;
b) numai costuri implicite;
c) numai costul explicit şi amortizarea capitalului fix;
d) elemente de profit economic ;
e) elemente de profit normal.
5. Costurile implicite reflectǎ :

a) cheltuielile necesare fǎcute cu procurarea factorilor de producţie din afara
întreprinderii;
b) consumul total de factori de producţie la nivelul întreprinderii;
c) acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plǎţi cǎtre terţi ;
d) salariul cuvenit întreprinzǎtorului pentru munca sa în cadrul întreprinderii ;
e) dobânda cuvenitǎ întreprinzǎtorului pentru capitalul propriu antrenat în activitatea
întreprinderii.
Alegeţi rǎspunsul corect :
A(a+b); B(c); C(c+d+e); D(b+c); E(d+e).
6. Întreprinderea realizeazǎ dezeconomii de scarǎ atunci când :

a) costul mediu pe termen scurt creşte;
b) costul mediu pe termen lung creşte;
c) costul mediu pe termen scurt scade;
d) costul mediu pe termen lung scade;
e) costul mediu pe termen lung este minim.
7. Randamentele de scarǎ crescǎtoare corespund situaţiei în care:

a. costul mediu pe termen scurt creşte;
b. costul mediu pe termen lung creşte;
c. costul mediu pe termen scurt scade;
d. costul mediu pe termen lung scade;
e. costul mediu pe termen lung este minim.
8. În faza randamentelor de scarǎ constante:

a. întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ;
b. întreprinderea realizeazǎ dezeconomii de scarǎ;
c. întreprinderea ajunge la acea dimensiune a producţiei începând de la care se
atinge costul mediu minim pe termen lung ;
d. întreprinderea ajunge la acea dimensiune a producţiei începând de la care se
atinge costul mediu minim pe termen scurt ;
e. costul mediu pe termen lung creşte.
Microeconomie 189
9. Întreprinderea realizeazǎ economii de scarǎ atunci când :

a. randamentele de scarǎ sunt descrescǎtoare;
b. costul mediu pe termen lung creşte;
c. costul mediu pe termen scurt scade;
d. costul mediu pe termen lung scade;
e. randamentele de scarǎ sunt constante.
10. Curba "înfǎşurǎtoare" reprezintǎ :

a. curba costului total mediu ;
b. curba costului fix mediu ;
c. curba costului mediu pe termen lung ;
d. curba costului variabil mediu ;
e. curba costului marginal.
11. Atunci când munca este factorul variabil iar ceilalţi factori ramân nemodificaţi,
volumul maxim al producţiei corespunde situaţiei în care :
a) productivitatea medie a muncii este zero ;
b) productivitatea marginalǎ a muncii este zero ;
c) productivitatea marginalǎ a muncii este maximǎ ;
d) productivitatea medie a muncii este maximǎ ;
e) nici o varaiantǎ nu este corectǎ.
nivelului maxim al productivitǎţii marginale a muncii îi corespunde :
a) un volum al producţiei totale maxim;
b) un nivel al productivitǎţii medii a muncii minim ;
c) un nivel al productivitǎţii medii a muncii mai mare ;
d) un nivel al productivitǎţii medii a muncii mai mic ;
e) un nivel al productivitǎţii medii a muncii maxim.
nivelului maxim al productivitǎţii medii a muncii îi corespunde :
a) un nivel egal al producţiei totale ;
b) un nivel egal al productivitǎţii marginale ;
c) un nivel mai mare al productivitǎţii marginale ;
d) un nivel mai mic al productivitǎţii marginale ;
e) nici o variantǎ nu este corectǎ.
14. Productivitatea reprezintă:

a) expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie;
b) rodnicia factorilor de producţie;
c) randamentul factorilor de producţie;
d) raportul între volumul obţinut de producţie şi factorii de producţie implicaţi în
realizarea sa;
e) toate variantele menţionate.
Microeconomie 190
15. Productivitatea globală a factorilor de producţie exprimă:

a) produsul total obţinut;
b) performanţa şi eficienţa de ansamblu a tuturor factorilor de producţie
implicaţi într-un proces productiv;
c) eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia sau a tuturor factorilor
de producţie;
d) randamentul mondial al tuturor factorilor de producţie;
e) eficienţa utilizării capitalului fix.
16. Evidenţiaţi conţinutul conceptului de cost.
17. Comportamentul grafic al costurilor globale, medii şi celui marginal.
18. Determinaţi analitic şi pe grafic pragul de rentabilitate prin metodele liniarǎ şi

neliniarǎ.
Microeconomie 191
19. Construiţi curba ofertei producǎtorului.
20. Productivitatea factorilor de producţie muncǎ şi capital.
21. Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor neproporţionale.
Pentru răspunsurile studenţilor lăsaţi spaţii adecvate între întrebări.
Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 9.1
1. c;
2. e;
3. b;
4. e;
5. A.
Răspuns 9.2
a) Vom completa tabelul folosind următoarele relaţii matematice:
CT = CF + CV
CF CV CT
CFM  ; CVM  ; CTM 
Q Q Q
Microeconomie 192
ΔCT
Cm 
ΔQ
Producţia Costul Costul Costul Costul Costul Costul Costul

totală fix variabil total mediu mediu total marginal
(Q) global global global fix variabil mediu mediu
(CF) (CV) (CT) (CFM) (CVM) (CTM) (Cm)
0 100 0 100 - - - -
1 100 90 190 100 90 190 90
2 100 170 270 50 85 135 80
3 100 240 340 33,33 80 113,33 70
4 100 300 400 25 75 100 60
5 100 370 470 20 74 94 70
6 100 450 550 16,67 75 91,67 80
7 100 540 640 14,29 77,14 91,43 90
8 100 650 750 12,5 81,25 93,75 110
9 100 780 880 11,11 86,67 97,78 130
10 100 930 1030 10 93 103 150
b)
CF, CV, CT
1200 CT
1000 CV
800
600
400
200
CF
0 5 10 15 Q
Observăm că mărimea costului variabil global se modifică în raport cu

volumul producţiei de o manieră neproporţională. Până la a patra unitate a
producţiei, costul variabil global creşte cu rate descrescătoare. Începând cu a cincea
unitate a producţiei, costul variabil global creşte cu rate crescătoare. Acest fapt se
explică pe baza legii randamentelor neproporţionale. Atât timp cât randamentul de
scară este crescător, cantităţi de factori de producţie din ce în ce mai mici sunt
necesare pentru a obţine o unitate de produs final. Dacă preţul pe unitatea de factor
de producţie rămâne acelaşi, costul variabil va creşte cu rate descrescânde. Printr-
un raţionament similar deducem că, în condiţiile unui randament de scară
descrescător, costul variabil global (şi, respectiv, costul total global) creşte cu rate
crescătoare.
Microeconomie 193
c)
CVM, CFM,
CTM, Cm
200
150 Cm
100
CTM
CVM
50
CFM
0
1 5 10 15 Q
Costul marginal
dCT d(CF  CV) dCF  f(Q) 
Cm =    f' (Q)
dQ dQ dQ
În ipoteza unui cost variabil considerat funcţie crescătoare de volumul
producţiei (respectiv f’(Q)>0), costul marginal este, în mod necesar, pozitiv.
Cm este descrescător când dCm  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV are formă
dQ
concavă (Q < 4).
dCm
Cm minim când  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV prezintă un
dQ
punct de inflexiune (Q = 4).
Cm este crescător când dCm  0  f' ' (Q)  0  CV' '  0  CV are formă
dQ
convexă (Q > 4).
Costul fix mediu

CF
CFM  0
Q
Q  0 => CFM  ∞
Q  ∞ => CFM  0
Funcţia CFM este o ramură de hiperbolă echilaterală care are asimptote cele
două axe ale coordonatelor.
Microeconomie 194
Costul variabil mediu

CV f(Q)
CVM  
Q Q
dCVM Q  f' (Q)  f(Q) f' (Q) f(Q)
   2
dQ Q2 Q Q
dCVM f' (Q) f(Q) f(Q)
I.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM ;
dQ Q Q Q
II.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM ;
dQ Q Q Q
III.   2  0  f' (Q)   Cm  CVM .
dQ Q Q Q
Deci, CVM este:
- descrescător atunci când curba sa se situează deasupra Cm (Q < 5);
- minim când curba sa este intersectată de curba Cm (Q = 5);
- crescător când curba sa se situează sub curba Cm (Q > 5).
Costul total mediu

CT CF  CV CF  f(Q)
CTM   
Q Q Q
dCTM Qf' (Q)  (CF  f(Q)) f' (Q) CF  f(Q)
  
dQ Q2 Q Q2
dCT CF  f(Q)
I.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q < 7);
dQ Q
dCT CF  f(Q)
II.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q = 7);
dQ Q
dCT CF  f(Q)
III.  0  f' (Q)   Cm  CTM (Q > 7).
dQ Q
Curba Cm este deasupra curbei CTM când acesta este crescător şi dedesubt
când este descrescător; Cm intersectează CTM în punctul de minim.
Răspuns 9.3
a) CF = 4 u.m.
CV = 2 · Q
CT = CV + CF = 2 · Q + 4
CT 2Q  4 4 CV 2Q CF 4
CTM =   2  ; CVM =   2 ; CFM = 
Q Q Q Q Q Q Q
dCT
Cm = 2
dQ
Microeconomie 195
Q 0 1 2 3 4 5
CV 0 2 4 6 8 10
CT 4 6 8 10 12 14
CFM +∞ 4 2 1,33 1 0,8
CTM +∞ 6 4 3,33 3 2,8
CF, CV ÎT
CT CT
CV
4 CF
1 2 3 4 5 Q
CFM,
CVM,
CTM,
Cm
CTM
Cm = CVM = 2
2 CFM
1 2 3 4 5 Q
b) Pe graficul precedent reprezentăm şi ÎT. Observăm că dreapta încasării

totale intersectează dreapta costului total pentru o producţie egală cu 2.
Firma se află în „punctul mort” sau atinge pragul de rentabilitate dacă:
ÎT = CT => p · Q = CF + CV => 4 · Q = 4 + 2 · Q  Q = 2 .
Răspuns 9.4
a) Pe baza funcţiei CT determinăm expresiile CTM, CVM, CFM şi Cm:

1
CT = Q3 – Q2 + 4Q + 4
2
CT 1 2 4
CTM =  Q Q4
Q 2 Q
Microeconomie 196
CV 1 2
CVM =  Q  Q  4 (CV reprezintă partea care variază în raport cu
Q 2
volumul producţiei din cadrul CT).
CF 4
CFM =  (CF reprezintă partea din CT care este independentă de
Q Q
volumul producţiei).
dCT 3 2
Cm   Q  2Q  4
dQ 2
Costul total mediu. Pentru a reprezenta grafic funcţia CTM vom analiza derivata de
ordinul I a acestei funcţii, în scopul de a determina porţiunile descrescătoare sau
crescătoare şi punctele de extrem.
dCTM 4
 Q 1 2
dQ Q
dCTM 4
1)  0  Q  1  2  0  Q3  Q 2  4  0 
dQ Q
 Q3  2Q 2  Q 2  4  0  Q 2 (Q  2)  (Q  2)(Q  2)  0 
 (Q  2)(Q2  Q  2)  0 ; Q = 2 (singura soluţie care aparţine mulţimii

numerelor reale).
dCTM
2)  0  Q 3  Q 2  4  0  Q  2 => CTM este descrescător pentru
dQ
niveluri ale producţiei mai mici decât 2.
dCTM
3)  0  Q 3  Q 2  4  0  Q  2 => CTM este crescător pentru
dQ
niveluri ale producţiei mai mari decât 2.
Costul variabil mediu. Pentru a determina forma graficului CVM vom studia
dCVM
derivata de ordinul I a acestei funcţii în raport cu producţia:  Q 1
dQ
dCVM
1)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM prezintă un punct de extrem pentru
dQ
Q = 1.
dCVM
2)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM este descrescător pentru niveluri
dQ
ale producţiei inferioare valorii 1.
Microeconomie 197
dCVM
3)  0  Q  1  0  Q  1 => CVM este crescător pentru producţii mai
dQ
mari decât 1.
Costul fix mediu. Observăm că funcţia CFM este întotdeauna descrescătoare

întrucât derivata de ordinul I a acestei funcţii în raport cu producţia este strict
negativă:
dCFM 4
  2  0.
dQ Q
Pentru trasarea acestui grafic vom analiza câteva situaţii conform tabelului următor:
Q 0 2 1 2 +∞
3
CFM +∞ 6 4 2 0
Costul marginal. În maniera utilizată mai sus, analizăm derivata de ordinul I a

dCm
funcţiei Cm în raport cu producţia:  3Q  2
dQ
dCm
1)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm atinge un punct de extrem (de
dQ
minim) pentru Q = 0,66.
dCm
2)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm este descrescător pentru Q < 0,66.
dQ
dCm
3)  0  3Q  2  0  Q  0,66 => Cm este crescător pentru Q > 0,66.
dQ
Calculăm mărimea Cm pentru producţiile la care CVM şi CTM se minimizează:
Q 1 2
Cm 3,5 6
CVM 3,5
CTM 6
Într-adevăr, Cm intersectează curbele CVM şi CTM în punctele lor de minim.
Microeconomie 198
CTM, CVM
CFM, Cm
CTM
Cm CVM
8
CFM
0 Q
0.66 1 2
b) Profitul se defineşte ca diferenţă între ÎT şi CT:
Pr = ÎT – CT
Pr (Q) = ÎT (Q) – CT (Q)
Funcţia de profit îşi atinge punctul de maxim dacă şi numai dacă derivata sa de
ordinul I este egală cu 0.
dPr dIT dCT

Pr (Q) – max  0   0  Îm = Cm
dQ dQ dQ
În condiţii de concurenţă perfectă Îm = ÎM = P.
Deci, condiţia de maximizare a profitului se transformă în:
P = Cm
3 2
Pentru P = 8 u.m. avem: Q  2Q  4  0
2
3 2  28
Δ  4  4   4  28 ; Q   2,43 (cealaltă soluţie a ecuaţiei nu are
2 3
semnificaţie din punct de vedere economic întrucât producţia nu poate fi negativă).
1
Pr  p  Q  Q 3  Q 2  4Q  4 
2
1
8  2,43  (2,43)3  (2,43)2  4  2,43  4 
2
= 19,44 – 7,17 + 5,905 – 9,7 – 4 = 4,455
Microeconomie 199
c) Pentru fiecare nivel al preţului fixat de piaţă, producătorul îşi va ajusta oferta
astfel încât profitul obţinut să fie maxim. Deci, pentru fiecare preţ vom determina
volumul producţiei în condiţiile căruia P = Cm.
P 3 3,5 4 6 8
Profit -4 -4 -4 - 3,4 0 4,455
Q 0 0 0 4 2 2,43
3
 P = 3 u.m.
P = Cm
3 2
Q  2Q  1  0
2
3
Δ  4  4   1  2
2
Ecuaţia nu are soluţii reale. Întrucât preţul de 3 u.m. este mai mic decât
CVM (  ) Q Є R+ (valoarea minimă a CVM fiind 3,5 u.m.), firma nu va produce
deloc suportând o pierdere egală cu CF.
3 2 1
 P = 3,5 u.m. => Q  2Q   0
2 2
3 1 2 1 2 1 1
  4  4    1; Q1  1; Q2  
2 2 3 3 3
1
Pr  3,5  1   1  4  4  4
2
3 2
1 1 1 1 1
Pr  3,5         4   4  1,166 – 0,0185 + 0,111–1,333 – 4 = -
3 2  3  3 3
4,074 ≈ - 4
1
Indiferent dacă firma va realiza producţia Q = 1, Q =
sau Q = 0 pierderea sa va fi
3
aceeaşi. Preţul fiind egal cu valoarea minimă a CVM, pierderea aferentă fiecărui
produs va fi egală cu mărimea CFM.
3 2 22 4
 P = 4 u.m. => Q  2Q  0 ;   4 ; Q1   ; Q2  0
2 3 3
Microeconomie 200
3 2
4 14 4 4
Pr  4         4   4  5,333 – 1,185 + 1,777 – 5,333 – 4 = -
3 23 3 3
3,408
Preţul la care firma îşi vinde produsele începe să acopere o parte din CVM astfel
încât pierderea pe unitatea de produs scade sub nivelul CFM. Firma poate să
4
realizeze producţia Q1  (pierderea fiind de – 3,4) sau poate să nu producă
3
deloc Q2 = 0 (pierderea fiind de – 4).
3 2 3 24
 P = 6 u.m. => Q  2Q - 2  0 ;   4  4   2  16 ; Q1   2 ; Q2  0
2 2 3
1
Pr  6  2   2 3  2 2  4  2  4  12 – 4 + 4 – 8 – 4 = 0
2
Producţia Q1 = 2 este pragul de rentabilitate al firmei. Preţul de 6 u.m. recuperează

integral CTM astfel încât orice preţ fixat pe piaţă este mai mare decât 6 u.m.
permite firmei să obţină profit pe fiecare unitate de produs.
Profitul obţinut de firmă pentru un preţ mai mare decât 6 u.m. (P = 8 u.m.) poate
fi evidenţiat pe grafic:
CTM, Cm
P
Cm CTM
8 D A P = 8 u.m.
C B
P = 6 u.m.
0 0,66 1 2 2,43 Q
A (2,43; 8) B (2,43; 6,16)
Intervalul AB reprezintă profitul unitar (8 – 6,16 = 1,833 u.m.) iar aria

dreptunghiului ABCD reprezintă profitul global (4,455 u.m.).
Pentru preţuri fixate pe piaţa mai mari decât 6 u.m., firma îşi va dimensiona
oferta ţinând cont de obiectivul de maximizare a profitului. Deci, va alege de
fiecare acel nivel al producţiei pentru care P = Cm. Astfel, putem spune că
porţiunea Cm situată deasupra CTM reprezintă curba ofertei producătorului. Într-
adevăr, orice punct am alege de pe această porţiune, făcând proiecţiile pe axe vom
pune în evidenţă nimic altceva decât cantitatea oferită sau producţia realizată de
Microeconomie 201
firmă pentru a-şi maximiza profitul în condiţiile unui anumit preţ.
Răspuns 9.5
a)
3 3
 K 4  K 4
1 3
Q 1 1
WL   4 L4  K 4  4     WmL  WL întrucât WmL =   .
L L 4 L
1 1
 L 4  L 4
1 3
Q 1 3
Pentru WmK  3   şi WK   4  L4  K 4  4     WmK  WK
K K K 4
b) Pentru calculul volumului producţiei se foloseşte relaţia:

Q = 4 · L1/4 · 1
Pentru calculul productivităţilor se folosesc relaţiile:
ΔQ Q
WmL  ; WL 
ΔL L
Q = f (L, 1)
6
5
4
3
2
1
0 1 2 3 4 5 6 L
1
WmL
WL
4
3
2
1 WL
WmL
0 1 2 3 4 5 6 L
Microeconomie 202
L K Q WmL WL
0 1 0 - -
1 1 4 4 4
2 1 4,756 0,756 2,378
3 1 5,264 0,508 1,754
4 1 5,656 0,392 1,414
5 1 5,98 0,324 1,196
6 1 6,26 0,28 1,043
Răspuns 9.6
1. e ; 2. c; 3. b
Răspuns 9.7
dQ
a) Q = (- L3 + 3 L2) · K ; WmL   (3L2  6L)  K  f ' L
dL
Pentru a determina valorile lui L pentru care funcţia WmL este crescătoare, respectiv
descrescătoare, vom analiza derivata de ordinul I a WmL în raport cu L:
dWmL
  6L  6  K  f ″L
dL
dWmL
I.  0  6L  6  0  WmL este crescătoare pentru L < 1;
dL
dWmL
II.  0  6L  6  0  WmL atinge valoarea maximă pentru L = 1;
dL
dWmL
III.  0  -6L  6  0  WmL este descrescătoare pentru L > 1.
dL
Similar se procedează pentru WL: WL    L2  3L K
Q
L
dWL
  2L  3  K
dL
dWL
I.  0  2L  3  0  WL este crescătoare când L < 1,5;
dL
dWL
II.  0  2L  3  0  WL îşi atinge punctul de maxim pentru L = 1,5;
dL
dWL
III.  0  2L  3  0  WL este descrescătoare pentru L < 1,5.
dL
Pentru a determina punctul în care curba WmL taie curba WL rescriem derivata de
ord. I a funcţiei WL:
Q f (L, K)
d d
dWL L f ' L L' f (L, K) f ' L f (L, K)
 L  L   
dL dL dL L2 L L2
dWL f' f (L, K) f (L, K)
I. 0 L  2
 0  f 'L   WmL  WL
dL L L L
Microeconomie 203
WL este crescătoare atât timp cât curba WmL se situează deasupra curbei WL.
(- 3L2 + 6 L) K > (- L2 + 3 L) K  2 L2 – 3 L < 0  L < 1,5
dWL f (L, K)
II.  0  f 'L   WmL  WL  (- 3 L2 + 6 L) K = (- L2 + 3 L) K
dL L
 L = 1,5
WL atinge valoarea maximă atunci când este egală cu WmL. Pe grafic WmL
intersectează curba WL pentru L = 1,5.
dWL f (L, K)
III.  0  f 'L   WmL  WL  (- 3 L2 + 6 L) K < (- L2 + 3 L) K
dL L
 L > 1,5
WL este descrescătoare atât timp cât curba WmL se situează sub curba WL.
b) Din analiza derivatei de ord. II a funcţiei de producţie, tragem primele concluzii

referitoare la forma graficului producţiei:
I. fL″ > 0 => Q = f (L, K) convexă pentru L < 1;
II. fL″ = 0 => Q = f (L, K) prezintă un punct de inflexiune pentru L = 1;
III. fL″ < 0 => Q = f (L, K) concavă pentru L > 1.
Q
4 P
3,375 N
2 M
0 1 1,5 2 L
LM LN LP
WmL
WL
M’
3
2,25 N’
2
P’
0 1 1,5 2 L
Microeconomie 204
Identificăm următoarele puncte de pe grafic:

M (1, 2) pentru L = 1, K = 1, f (1, 1) = 2
M’ (1, 3) pentru L = 1, K = 1, WmL(1, 1) = 3
N (1,5; 3,375), L = 1,5, K = 1, f (1,5; 1) = - 1,53 + 3 (1,5)2 = 3,375
N’ (1,5; 2,25) pentru L = 1,5, K = 1, WL = - (1,5)2 + 3 ∙ 1,5 = 2,25
Pentru a determina valoarea maximă a producţiei analizăm derivata de ordinul I a
funcţiei de producţie atunci când cantitatea utilizată din factorul capital rămâne
nemodificată (K = 1):
- 3 L2 + 6 L = 0 => - L2 + 2 L = 0 => L1 = 0; L2 = 2
Deci, pentru L = 2 producţia atinge nivelul maxim în punctul P (2, 4):
3 2
Q = f (2, 1) = - 2 + 3 · 2 = 4
Pentru a demonstra că punctul N este cel în care tangenta la curba producţiei trece
prin origine şi că LN este cantitatea de muncă utilizată pentru care productivitatea
medie a muncii (WL) este maximă, calculăm:
ML M
tg MOLM = = 2 ceea ce reprezintă valoarea WL pentru L = LM;
OL M
NL N 3,375
tg NOLN = =  2,25, respectiv valoarea WL pentru L = LN;
OL N 1,5
PL P 4
tg POLP = =  2, respectiv valoarea WL pentru L = LP.
OL P 2
Aşadar, orice punct s-ar lua în considerare de pe funcţia de producţie, unindu-l cu
originea printr-o dreaptă şi calculând tangenta unghiului descris de dreapta
construită şi axa OL, vom obţine o valoare mai mică decât tg NOLN. Unghiul
NOLN fiind cel mai mare unghi ce poate rezulta dintr-o astfel de construcţie, atunci
valoarea tangentei acestui unghi, respectiv valoarea W L pentru L = LN este maximă
π
(tangenta este o funcţie crescătoare pe intervalul (0, )).
2
Răspuns 9.8
1. b ; 2. c ; 3. a
Bibliografie unitate de învăţare nr. 9

Clipa, N. - Economie politicǎ, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
Creţoiu, G., Cornescu, V., Bucur I.- Economie, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.
Dobrotǎ, N. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ, Bucureşti, 1997.
Dudian, M., coord. – Economie, ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Frois, G.A. – Economie politicǎ, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
Genereux, J. – Economie Politicǎ. Microeconomie, Editura All Beck, Bucureşti,
2000.
Microeconomie 205
Hardwick, P., Langmead, J., Khan B. – Introducere în economia politicǎ modernǎ,

Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Ignat, I., Pohoaţǎ, I., Clipa, N., Luţac, G. - Economie politicǎ, Editura Economicǎ,
Bucureşti, 1998.
Ploae, V. - Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1999.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. – Economie politicǎ (Microeconomie).
Aplicaţii, Editura Muntenia, Constanţa, 2004.
Ploae, V. Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto,
Constanţa, 2006.
Popovici, V., Bundǎ, R. N. - Economie. Teste grilǎ, Editura Ex Ponto, Constanţa,
2007.
Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D. - Economie politicǎ, Editura Teora, Bucureşti,
2000.
Stiglitz, J.E., Walsh, C.E. – Economie, Editura Economicǎ, Bucureşti, 2005.
Witztum A. – Economics. An Analitical Introduction, Oxford University Press,
2005.
Microeconomie 206

Microeconomie - U.I. - 9 Din 14

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie - U.I. - 9 Din 14

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Costul de producţie.

Productivitatea factorilor de producţie

Unitatea de învăţare nr. 9

COSTUL DE PRODUCŢIE. PRODUCTIVITATEA FACTORILOR

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 9

9.1. Conţinutul şi mecanismul de formare a costului de producţie

În procesul de combinare şi utilizare a factorilor de producţie, aceştia se

În contextul contemporan al mişcǎrii de idei, cunoştinţele privind costul de

Test de autoevaluare 9.1

2. Consumul factorului de producţie muncǎ se reflectǎ în costurile:

3. Nu poate fi exprimat decât valoric:

Răspunsul la test se găseşte la pagina 192.

9.2 Mǎrimea şi tipologia costurilor

Analizele microeconomice se bazeazǎ şi pe luarea în considerare a diferenţelor

Schematic, componentele structurale ale costului de producţie se prezintǎ

Cost explicit Cost implicit

Cost contabil AKf Profit normal

Fig. 9.1 Componentele structurale ale costului e producţie

c. costuri anticipate, care nu aparţin perioadei în care se fac cheltuielile

Costurile globale A. COSTUL GLOBAL cuprinde ansamblul costurilor corespunzǎtoare

de comercializare a producţiei, acestea din urmǎ fiind la rândul lor fixe şi

funcţie de mǎrimea volumului producţiei. Astfel, în cazul creşterii volumului

Cantita- Costul Costul Cost Cost Cost Cost Cost

Fig. 9.3 Costurile medii şi costul marginal

întreprinderilor şi de eficienţǎ diferitǎ în utilizarea lor. Relaţiile economice

Test de autoevaluare 9.2

Răspunsul la test se găseşte la pagina 192.

9.3 Problema minimizǎrii costurilor. Raportul cost-profit. Pragul de rentabilitate

schimbarea caracteristicilor produsului, de calitatea acestuia etc.

Fig. 9.4 Pragul de rentabilitate (metoda liniarǎ)

realitate. Evoluţia neproporţionalǎ a costului variabil imprimǎ şi costului total

Răspunsul la test se găseşte la pagina 195.

9.4 Comportamentul întreprinzǎtorului şi reducerea costului

O componentǎ esenţialǎ a calculului economic o reprezintǎ optimul

cu costuri minime. Optimul producǎtorului este considerat, totodatǎ, stare de

maximizare a încasǎrilor şi costurile globale totale. Ca urmare, întreprinzǎtorul va fi interesat

Fig.9.6 Curba ofertei producǎtorului

productivitate se prezintǎ astfel (fig. 9.7):

Fig. 9.7 Relaţia dintre cost şi productivitate

Fig. 9.8 Curba de cost mediu pe termen lung

Analiza graficului permite desprinderea urmǎtoarelor concluzii:

exogen (prin confruntarea cererii şi ofertei de bunuri la nivelul întregii pieţe)

Răspunsul la test se găseşte la pagina 196.

9.5 Conceptul şi tipuri de productivitate a factorilor de producţie;

dificultǎţi în planul determinǎrii sale corecte, motiv pentru care, în general,

Productivitatea marginalǎ a capitalului reflectǎ creşterea producţiei ( Q ) prin

Test de autoevaluare 9.5

a) Să se evidenţieze relaţiile dintre WmL şi WL, WmK şi WK;

Răspunsul la test se găseşte la pagina 202.

9.6 Importanţa şi cǎile creşterii productivitǎţii factorilor de producţie

producǎ o masǎ mai mare de bunuri.

Test de autoevaluare 9.6

2. Nu reprezintǎ o cale de creştere a productivitǎţii muncii:

3. Creşterea productivitǎţii muncii are un rol major în:

9.7 Limita combinǎrii factorilor de producţie. Legea randamentelor

În analiza comportamentului producǎtorului s-a pornit de la ipoteza existenţei

fi utilizatǎ pentru obţinerea unei anumite producţii, se spune cǎ între factorii

Fig. 9.9 Relaţiile dintre producţia totalǎ, medie şi marginalǎ

3. Legea nu poate fi reprezentativǎ decât pentru o stare datǎ a tehnicii. Punctul

Test de autoevaluare 9.7

a) Pentru ce cantităţi utilizate din factorul muncă, WmL şi WL sunt

Răspunsul la test se găseşte la pagina 203.

9.8 Rezultatele activitǎţii la nivel microeconomic