“ MANAGEMENTUL OPERATIONAL AL PRODUCTIEI “

Tema lucrarii : COSTURILE DE PRODUCTIE

Introducere

Producerea si desfacerea marfurilor pe piata precum si prestarea serviciilor

necesita intotdeauna un anumit consum de munca si de mijloace de productie.
Existenta productiei de marfuri si actiunea, pe aceasta baza, a legilor obiective
proprii economiei de piata, presupune examinarea acestor cheltuieli in forma
baneasca. Orice intreprinzator, inainte de a demara o anumita activitate
productiva, recurge la un calcul, relativ simplu, strins legat de urmatoarea
intrebare: cit va costa produsul sau serviciul pe care intentioneaza sa-l ofere
cumparatorilor?

Raspunsul la aceasta intrebare il obtinem prin intermediul analizei costului

de productiei, prezentat in referatul de fata.

In partea “Conceptul despre cost si relatia dintre cost si pret” este redata
notiunea de cost de productie, introducerea in tema respectiva, interdependenta
dintre notiunile de mai sus, precum si diferenta dintre ele.

In partea “Tipologia costurilor de productie”, obiectul referatului, este

structurat dupa tipologia sa, in care sint prezentate cele doua aspecte dupa care
se analizeaza costul de productie. De asemenea, in aceasta parte sint relatate si
alte ipostaze si forme in care poate aparea costul.

Pentru determinarea necesitatii studierii costului de productie sint analizate functiile

acestuia.

O atentie deosebita se acorda in referat aspectelor privind reducerea

costurilor in conditiile de concurenta; in conditiile in care mediul ambiant este
poluat si nu s-ar dori poluarea de mai departe a acestuia, in timp ce
intreprinzatorul ar dori sa obtina un venit cit mai mare.

La sfirsitul referatului este facuta o generalizare a notiunilor intilnite pe

parcursul subiectului referatului (“Micul dictionar”). Aceasta structurare este
prezentata sub forma unui tabel, si facut in ordinea alfabetica cu scopul de a gasi
usor determinarile la notiunile dorite.

Toate trimitirile intilnite pe parcursul textului sint grupate pe ultima foaie a

referatului.

Conceptul de costuri si relatia dintre costuri si preturi.

Costurile constituie un element de baza pentru formularea preturilor de

oferta (de negociat). Costurile de productie reprezinta partea cea mai
importanta din valoarea si pretul unei marfi. Cealalta parte este alcatuita din
profit, accize, taxa pe valoarea adaugata, adaos comercial si comisioane etc.
Costurile de productie sunt expresia baneasca a cheltuielilor pe care agentii
economici le efectueaza, prin alocarea si consumarea de factori de productie
(capital fix, capital circulant, terenuri, forta de munca etc.) pentru producerea
si desfacerea marfurilor si serviciilor, si care se vor recupera prin vinzarea
produselor.

Cu ocazia formularii propunerilor de preturi, pentru produsele noi,

elementele de cost, se stabilesc pe baza normelor de consum pentru materii
prime si materiale, energie si combustibili, a normelor de amortizare pentru
capital fix a normelor de timp pentru manopera si a unor normative financiare
pentru alte elemente de cheltuieli. In cazul cind se intentioneaza modificarea
preturilor la produsele existente, elementele de cost se actualizeaza tinind cont
de factorii noi care actioneaza asupra costurilor (modificarea preturilor
materiilor prime, modificarea salariilor, modificari in tehnologia de fabricatie,
modificari ale legislatiei etc.). Exista si situatii cind nu este necesara actualizarea
costurilor, modificarea preturilor fiind determinate de schimbari in conditiile
pietei si nu in nivelul costurilor.

In intelesul restrins al cuvintului costurile de productie cuprind numai

acele cheltuieli necesare, fara care nu se poate obtine un produs, executa o
lucrare sau presta un serviciu, adica cheltuielile privind materiile prime si
materiale, combustibilii si energia, mijloacele de munca si forta de munca. Deci
ele cuprind numai consumul de factori de productie necesari pentru producerea
si desfacerea marfurilor si serviciilor. Dar, in structura costurilor sunt incluse in
present si alte plati pe care agentii economici le fac sub forma de: dobinzi,
impozite pe cladiri si terenuri, prime de asigurare, contributii la fondul pentru
ajutorul de somaj etc. plati care se aseamana, cel putin formal, cu costurile de
productie. De aici, utilizarea in practica economica si a expresiei de “cheltuieli
de productie” cu sensul de cost de productie, dar care n-ar trebui identificate cu
acesta, avind o sfera mai larga de cuprindere, fiind legate deci si de utilizarea
unor disponibilitati banesti pentru plata furnizorilor, plata salariilor, plata unor
obligatii fara sistemul financiar si de credit etc. De asemenea, notiunea de
cheltuiala se intilneste si in administratia publica, unde au loc consumuri de
materiale si de munca, dar care nu se recupereaza, fiind acoperite pe seama
resurselor bugetului de stat, bugetelor locale sau din unele fonduri cu destinatie
speciala etc. Mai potrivit ar fi mentinerea notiunii de cheltuiala pentru
administratia publica iar pentru activitatea economica sa se foloseasca
notiunea de cost de productie cu inteles restrins si larg.

In ceea ce priveste relatia dintre costuri si preturi, aceasta are o

importanta deosebita, este o relatie complexa si reprezinta anumite
particularitati in functie de caracterul economiei. Preturile pietei care asigura
echilibrul dintre cerere si oferta trebuie sa determine agentii economici ca sa
fabrice sau sa-si modernizeze produsele cu costuri cit mai mici, pentru a-si
asigura un profit cit mai mare. Deci, preturile trebuie sa constituie un
barometru pentru agentii economici, un reper de apreciere a oportunitatii
fabricarii unor produse, modificarii volumului si structurii productiei,
modernizarii proceselor de productie. Numai in masura in care costurile de
productie la care se ajunge sunt inferioare preturilor de pietei se justifica
economic adoptarea unor astfel de decizii privind productia. De aici apare
necesitatea ca un agent economic sa elaboreze mai multe variante de concepere
sau modernizare a produselor, mai multe variante de costuri, pentru a putea
alege varianta cea mai buna.

Cu ocazia elaborarii propunerilor de preturi, producatorii iau in

consideratie, in primul rind, costurile de productie, pe care urmeaza sa le
recupereze prin pret, si in al doilea rind, o marja de profit. Pretul pietii poate
fi doar influientat in mod indirect, de catre costuri, prin intermediul propunerilor
de preturi ce insotesc oferta, dar nu poate fi determinat direct pe baza costurilor. .

Astfel, in economia de piata devine dominanta legatura indirecta dintre

cost si pret. Costul influienteaza in mod direct asupra pretului format pe piata,
prin intermediul costului cuprins in pretul de oferta al producatorului. In
schimb, pretul pietii dobindeste un rol asupra costurilor, “obligind” producatorii
sa-si reduca costurile pentru a-si majora profitul. Concurenta directa dintre
producatori prin preturi genereaza si o concurenta indirecta prin costuri,
cistigind mai mult acei producatori ale caror costuri sunt mai reduse.

Tipologia costurilor de productie.

Costurile de productie pot fi prezentate, urmarite si analizate din mai multe

puncte de vedere, folosindu-se mai multe criterii de grupare.
 In analiza si caracterizarea evolutiei costurilor un criteriu important il
constituie timpul. Din punct de vedere al timpului avem, in general, doua
situatii:

 Perioada scurta de timp (orizont scurt), in care putem vorbi de cost

pe termen scurt,

 Perioada lunga (orizont lung), careia ii este caracteristic costul pe

termen lung.

Costurile de productie pe termen scurt.

Pe perioada scurta de timp, un agent economic isi desfasoara activitatea in

aceleasi conditii tehnice de inzestrare cu mijloace de munca (masini, utilaje,
instalatii si echipamente, constructii etc.), iar productia poate creste sau
descreste pe seama celorlalti factori de productie, variabili, ca de exemplu:
materii prime si materiale, semifabricate, forta de munca etc. In cadrul acestui
orizont scurt de timp modificarea costurilor este influientata, mai ales, de
schimbarile produse in elementele capitalului circulant si a cantitatii si eficientei
muncii depuse.

Intr-o perioada lunga de timp un agent economic poate aduce modificari si

capitalul fix, marind (micsorind) volumul acestuia si perfectionind
echipamentele de lucru, ceea ce va influienta nivelul si stuctura costurilor.

Delimitarea acestor doua perioade este conventionala si se face cu scopul

analizei costurilor si intelegerii comportamentului agentului economic.

In cadrul unei perioade scurte de timp, costurile de productie se pot grupa

dupa continut si modul lor de calcul in trei categorii:

 Cost total (global).

  Cost mediu (cost unitar).

 Cost marginal.

A. Costul global (total) (CT)

Cuprinde ansamblul cheltuielilor necesare pentru realizarea unui volum de

productie (Q) in anumite conditii concrete, el cuprinde deci cheltuieli cu
aprovizionarea, fabricatia si desfacerea marfurilor. In functie de modul cum se
modifica diferitele elemente de cheltuieli in raport cu evolutia volumului
productiei, costul total este format din:

 Costuri fixe

 Costuri variabile

a) Costurile fixe (CF) , sint formate din acele consumuri de factori

de productie, care ramin nemodificate indiferent de variatia
volumului de productie, ca de exemplu: amortizarea capitalului fix,
chiriile, asigurarile, salariile personalului de conducere, cheltuieli de
intretinere (legate de incalzire, aerisirea si iluminarea halelor de
productie s.a.), dobinzi etc. Intr-un orizont scurt de timp aceste
costuri nu se modifica (oricare ar fi nivelul productiei) daca nu
intervin alte modificari: de legislatie, in nivelul preturilor, in
regimul de amotizare a capitalului fix etc.

b) Costurile variabile (CV) , inglobeaza acele consumuri de factori

de productie care sunt dependente de volumul productiei, si anume:
materii prime, energie, apa industriala, semifabricate, salariile
lucratorilor direct productivi etc. Unele din aceste elemente de cost
se pot modifica direct proportional cu productia ca, de exemplu:
consumul de materii prime, de semifabricate incorporate in produs
 etc., altele nu variaza strict proportional cu productia, cum sunt:
salariile pentru plata orelor suplimentare, cheltuielile cu
combustibilul etc.

Costul total se obtine prin insumarea cosrutilor fixe cu cele variabile

CT=CF+CV

Intrucit, intr-un orizont scurt de timp, costul fix nu se modifica, in general,

variatia costului total este determinate de modificarea costului variabil.

Sa admitem ca intr-o intreprindere inregistram urmatoarea situatie.

Produse pe Total costuri fixe Total costuri Costul total

saptamina
CF variabile CT
Q
CV
0 55 0 55
1 55 30 85
2 55 55 110
3 55 75 130
4 55 105 160
5 55 155 210
6 55 225 280
7 55 315 370
8 55 425 480

Grafic, datele de mai sus ar putea fi reprezentate astfel:

 Din analiza tabelului si a figurii putem desprinde citeva concluzii. In primul
rind, rezulta ca, datorita constantei lor in raport cu productia, costurile fixe se
prezinta din punct de vedere grafic ca o dreapta continua, paralela cu axa
abscisei. In al doilea rind, chiar atunci cind volumul productiei este egal cu zero,
costurile fixe nu pot fi nule. Ele vor inregistra cel putin cota de amortizare a
capitalului fix aflat in stare de nefunctionare, dar supus procesului de uzura
fizica si morala. In al treilea rind, se observa ca spre deosebire de costurile fixe,
costurile variabile sunt nule la un volum de productie egal cu zero. In sfirsit, in
al patrulea rind, apare un concept nou – acela de costuri totale (CT) egale cu
suma celor doua categorii de costuri puse in evidenta mai inainte. Prin urmare:
CT=CF+CV=CF+f(Q).

Avind in vedere relatia de mai sus, se poate afirma ca evolutia costurilor

globale totale se gaseste, intotdeauna, intr-o relatie directa cu cresterea
productiei.

B. Costul mediu sau costul unitar.

Cuprinde cheltuielile de productie necesare pentru producerea unei unitati

de produs si se calculeaza prin raportarea costului de productie la volumul
productiei (rezulta costul mediu; prin insumarea elementelor de cheltuieli pe
baza de antecalcul sau calculatie pe produs, rezulta un cost unitar concret).

Costul mediu sau costul unitar se poate determina pe cele trei feluri de
costuri prezentate mai sus.

a) Costul fix mediu (CFM) , care rezulta raportind costul fix la volumul
productiei. CFM=CF/Q

El se diminueaza pe masura ce productia creste.

b) Costul variabil mediu (CVM) , se determina raportind costul variabil

la volumul productiei.

CVM=CV/Q

c) Costul total mediu (CTM) , se calculeaza prin raportarea costului

total la volumul productiei.

CTM=CT/Q=(CF+CV)/Q

Tipurile de costuri au un comportament diferit in functie de volumul

productiei. Astfel in cazul cresterii volumului productiei se pot inregistra
urmatoarele evolutii:

 CFT ramine constant, in timp ce CM se micsoreaza.

 CVT creste, iar CTM depinde de relatia dintre dinamica productiei

si a costurilor variabile.

 CT creste, iar CTM depinde de relatia dintre scaderea CFM si

evolutia CVM.
 Reducerea costului mediu este in dependenta de randamentul productiei,
adica rezultatul obtinut pe unitatea de cheltuiala. In cadrul relatiei dintre
randament si costul mediu se poate constata ca atunci cind randamentul creste,
intr-un ritm mai mare decit sporirea costurilor totale, atunci costurile medii scad,
iar la un randament constant, costurile medii ramin constante.

C. Costul marginal (Cm) reprezinta suplimentul de cost (spor de cost)

necesar pentru obtinerea unei unitati suplimentare de produs; el se determina
raportind cresterea costului total la cresterea productiei:

Cm=Cresterea costului total / Cresterea productiei=∆CT / ∆Q

Sau prin scaderea din costul total pentru realizarea a “n+1” produse a
costului total pentru realizarea a “n” produse: CTn+1-CTn

Deoarece costul fix este independent de volumul productiei, este deci

constant (∆CF=0) costul marginal este independent de acest cost. Deci, evolutia
costului marginal este determinata de evolutia costului variabil.

Folosindu-ne de datele care evidentiau costurile totale, rezulta ca vom

inregistra urmatoarea evolutie a costurilor marginale:

Produse pe saptamina Costuri totale Costul marginal

Q CT=CF+CV Cm
0 55 -
1 85 30
2 110 25
3 130 20
4 160 30
5 210 50
6 280 70
 7 370 90
8 480 110

Pe baza datelor de mai sus se poate constata ca trecrea de la fabricarea unui

produs la doua produse a necesitat un efort sub forma costului marginal de 25 lei
(110-85), iar de la doua produse la trei produse 20 lei (130-110). Asadar, costul
marginal al ultimei cantitati de marfa rezulta ca o diferenta intre costul total al
“n” unitati si “n-1”.

Trasarea grafica a curbei costului marginal ne arata ca ea atinge un punct

minim in cazul unei productii cuprinse intre 3 si 4 produse pe saptamina.

Costul unitar reflecta cheltuielile necesare pentru producerea unei singure

unitati de produs, fiind egal cu costurile totale, raportate. Deci:

CU=CT / Q.

El poate fi stabilit cu exactitate numai dupa ce a avut loc procesul de

productie.

Marimea costului unitar de produs este diferita:

A) De la un produs la altul, in functie de specificul fiecaruia, de

consumul factorilor de care este nevoie;
 B) La unul si acelasi produs, de la un producator la altul, ca
urmare a inzestrarii diferite cu factori;

C) La acelasi producator, de la o perioada la alta, in dependenta de

modificarile in dotarea tehnica, in functie de gradul de calificare a
lucratorilor in organizare si conducere.

In mod similar se calculeaza costul fix mediu (unitar) si costul variabil

mediu (unitar) – CFMu si CVMu: CFMu=CF/Q si
CVMu=CV/Q.

Sa calculam acum toate datele de mai sus prin intermediul tabelului respectiv:

Cantitatea Cost Cost Cost Cost Cost Cost Cost

Q fix CF variabil total marginal unit. fix pe variabil
CV CT Cm unit. pe unit.
0 55 0 55 30 - - -
1 55 30 85 25 85 55 30
2 55 55 110 20 55 27 27
3 55 75 130 30 43 18 25
4 55 105 160 40 40 13 26
5 55 155 210 50 42 11 31
6 55 225 280 70 46 9 37
7 55 315 370 90 52 7 45
8 55 425 480 110 60 6 53
9 55 555 610 130 67 61 70
 In primul rind, observam ca linia care marcheaza evolutia costurilor
marginale intersecteaza linia costurilor totale unitare in punctul sau minim.
Atunci cind costul unitar este minim el este egal cu costul marginal (in cazul
nostrum 40=40).

Pentru orice nivel al productiei unde costul marginal este mai mic decit
costul total pe unitatea de produs, cresterea cu o unitate a productiei va
determina reducerea in continuare a costurilor totale unitare. Dimpotriva, atunci
cind costul marginal este mai ridicat decit costul total pe unitatea de produs,
orice crestere a productiei conduce la crestrea costului total unitar. De aici se
desprinde concluzia potrivit careia nivelul optim al productiei este dat de
punctul de intersectie a curbei costurilor marginale cu curba costurilor totale pe
unitatea de produs (in cazul nostru 40=40 pentru o productie Q=4). Dincolo de
acest punct, atit costurile marginale cit si cele totale pe unitatea de produs incep
se creasca, ceea ce inseamna ca productia devine nerentabila. De aceea, acest
punct mai poarta denumirea si de “costul minim al combinarii (substituirii)
factorilor de productie”.el reflecta cel mai mic cost la care poate fi creata o
unitate de produs si totodata cel mai mic pret la care pot fi procurati factorii de
productie in conditiile folosirii lor alternative.
 In al doilea rind, atita timp cit costurile marginale sunt mai mici decit
costurile totale si variabile pe unitatea de produs, deci curba costurilor marginale
se situeaza din punct de vedere grafic, sub curbele celorlalte doua costuri,
productia poate fi marita in conditii de rentabilitate.

In fine, in al treilea rind, punctul minim al costurilor marginale si totale pe

unitatea de produs ne indica limita inferioara pina la care poate fi redus pretul de
vinzare. In cazul in care pretul de vinzare se situeaza sub acest punct,
intreprinderea va inregistra pierderi si, daca nu-si va modifica optica
manageriala, se va vedea nevoita sa dea faliment. Daca, dimpotriva, pretul de
vinzare se va situa la cote superioare punctul minim al costurilor marginale si
totale pe unitatea de produs atunci intreprinderea nu numai ca isi va recupera
cheltuielile, dar va incasa si profit.
 Asa cum rezulta din graficele de mai sus intreprinderea isi va spori
productia pina in punctual in care costul marginal va egala nivelul pretului la
care se vinde marfa respectiva pe piata.

Cm are o mare importanta in luarea deciziilor privind marirea sau extinderea

productiei. Maximizarea profitului presupune ca realizarea fiecarei unitati
suplimentare de productie sa necesite un cost cit mai mic. In caz contrar, are loc
cresterea Cm , adica a sporului de cost pe care-l reclama productia suplimentara,
diminuind eficienta. Venitul suplimentar ce se poate obtine prin vinzarea
sporului suplimentar de productie trebuie sa fie mai mare decit costul
suplimentar.
 Costurile totale medii, costurile variabile medii si costurile marginale, in
interactiunea lor cu preturile pietii, pot constitui instrumente de reglare a ofertei
de produse, determinind un anumit comportament al diferitilor agenti
economici. In functie de nivelul lor si al preturilor se pot stabili si cunoaste
diferitele situatii in care se gasesc agentii economici, cu productia lor, la un
anumit moment dat: situatia rentabila, punct optim (de echilibru); prag de
rentabilitate, punct critic, punct de oprire sau de inchidere.

Costuri de productie pe termen lung.

Daca intr-o perioada scurta de timp unele cheltuieli ramin fixe, independent
de evolutia volumului productiei, intr-un orizont lung devin variabile toate
costurile odata cu modificarea cantitatii de produse fabricate. Pentru a obtine o
productie (si un profit) cit mai mare , o firma poate modifica cantitatile si
tipurile oricarui factor de productie. In general, va actiona in directia modificarii
(cresterii, modernizarii sau chiar reducerii) capitalului fix, iar ceilalti factori de
productie vor varia si ei in functie de modificarea capitalului fix.

Pe termen lung, o firma incearca sa-si optimizeze capacitatile de productie

pentru a obtine un profit maxim. Aceasta se poate realiza in mai multe etape,
corespunzator cu situatia de pe piata: cerere, oferta, concurenta, preturi etc. In
fiecare etapa, corespunzator cresterii costurilor fixe (si a celor variabile) trebuie
sa creasca nivelul productiei pentru a spori in aceeasi masura, cel putin, si
profitul. Practica economica a scos in evidenta faptul ca, de regula, o firma cu
un volum mare de productie are posibilitatea sa realizeze produsele cu costurile
cele mai mici. Evident, pot exista si firme mici sau mijlocii care pot concura prin
nivelul costurilor firmelor mari.

Unul din criteriile de baza pentru optimizarea capacitatilor de productie il

constituie costul mediu unitar (total) la care se poate obtine un produs. Pentru a
estima costul de productie pe termen lung trebuie pornit de la costul de
productie pe termen scurt. Se observa ca majorarea productiei prin modificarea
doar a factorilor variabili, mentinind constant capitalul fix, determina de la un
punct cresterea costului marginal si a costului total mediu. Cu scopul de a
preveni aceasta crestere a costurilor, agentul economic trebuie sa ia decizii pe
termen lung, modificind capitalul fix, prin investii in masini, utilaje si, in
general, echipamente de lucru, asigurind o alta combinare a factorilor de
productie, menita sa aduca un spor de eficienta.

Astfel daca o firma, intr-o prima etapa, isi majoreaza capacitatile de

productie va creste volumul productiei de la Q 0, spre exemplu, la Q1 si va
inregistra un alt cost total mediu (CTM 1) si, evident un alt cost marginal (Cm 1).
Considerind aceasta etapa ca un orizont scurt de timp, costurile vor avea o
tendinta de scadere pina la un punct dupa care, daca firma doreste ca-si majoreze
in continuare volumul productiei cu acelasi capital fix, costurile vor inregistra o
tendinta de crestere. Pentru a evita aceasta crestere a costurilor, intr-o alta etapa,
firma face noi investii (achizitioneaza noi echipamente de lucru) sporindu-si
volumul de productie de la Q1 la Q2, in conditiile unui alt nivel al costului total
mediu (CTM2) si al costului marginal (Cm2). Mai departe, daca firma doreste sa
produca cantitati mai mari de produse (Q 3) trebuie sa adopte alta decizie de
modificare a capitalui fix (si variabil) care genereaza schimbari in nivelul
costului total mediu (CTM3) si a costului marginal (Cm3). In alte etape
successive (daca este cazul) pe masura ce cresc capacitatile de productie ale
firmei creste volumul productiei dar cu alte nivele ale costurilor. Evolutia
costurilor de productie in aceste etape (considerate termen scurt) si pe termen
lung (CTML) este redata prin urmatoarea figura:
 Costurile totale medii pe unitate de produs (CTM 1 – CTM5) sunt
costuri pe termen scurt. Daca le privim in perspectiva timpului, luind in
considerare “n” perioade scurte, si unim punctele de minim ale tuturor
curbelor costurilor totale medii din cele “n” perioade obtinem curba
costului total mediu pe termen lung (CTML). Ea este o curba “dezvoltata”
a costurilor totale medii pe termen scurt. De asemenea, datorita faptului ca
dezvoltarea unei firme depinde de ceea ce se estimeaza privind vinzarile in
perspective, curba costului total mediu pe termen lung este numita si curba de
plan. Toate punctele situate sub aceasta curba reprezinta niveluri de cost care nu
pot fi atinse cu tehnologiile existente si preturile date ale factorilor de productie.
In schimb, toate punctele deasupra curbei sunt niveluri de cost ce pot fi
inregistrate de firma, dar ele nu sunt avantajoase, reducind forta competitiva a
firmei.

8
Evolutia costului mediu prezinta 3 faze:

Faza 1: Costul mediu descreste pe termen lung, ceea ce semnifica faptul ca

produsul mediu global al muncii si al capitalului creste (relatia inversa intre CM
si PL). modificarea lui indica faptul ca volumul productiei creste mai repede
decit cantitatea de factori utilizati, randamentele de scara sunt deci crescatoare
intreprinderea realizeaza economii de scara.

Faza 2: Costul mediu este constant pe termen lung, ceea ce semnifica

faptul ca produsul mediu global al muncii si al capitalului este constant. Aceasta
inseamna ca volumul productiei creste in acelasi ritm cu cantitatea de factori
utilizati, randamentele de scara sunt deci constante; intreprinderea nu realizeaza
nici o economie de scara; punctul SME corespunde scarii minimum eficace.

Scara minimum eficace reprezinta scara de productie dincolo de care

intreprinderea atinge costul minim de perioada lunga.

Faza 3: Costul mediu creste pe termen lung, ceea ce semnifica faptul ca

produsul mediu global al muncii si al capitalului se diminueaza, deci produsul
productiei creste mai lent decit cantitatea de factori utilizati; randamentele de
scara sunt descrescinde; in consecinta, intreprinderea inregistreaza dezeconomii
de scara.

Ca si in cazul orizontului scurt de timp, costurile totale medii pe termen

lung pot sa scada pina la un anumit nivel de crestere a productiei, pe masura ce
cresc capacitatile de productie ale firmei, dupe care ele incep sa creasca odata cu
marirea dimensiunilor firmei. Aceasta datorita unor cauze care influienteaza
negativ utilizarea capitalului, a factorilor de productie, si anume: cresterea
preturilor de achizitie a unor factori de productie, (in special resurse limitate a
caror cerere creste odata cu cresterea volumului de productie); nefolosirea unei
parti din capacitatile de productie asigurate; scaderea productivitatii muncii;
valorificarea redusa a unor materii prime; greseli in managmentul firmei etc. O
influenta indirecta asupra cresterii acestor costuri o poate avea si ajungerea
produsului (prin sporirea continua a productiei) la faza de saturare a cererii cind
vinzarile incep sa scada, iar produsului facindu-i concurenta alte produse noi.
 Alte ipostaze si forme in care apar costurile.

In teoria si practica economica costurile pot imbraca forme variate, in

functie de etapele de consum si de elementele pe care le cuprind, de scopurile in
care sunt folosite, de cerintele si raportarea lor la piata etc. Astfel, tinind seama,
in primul rind, de etapele in care se consuma factorii de productie, in cadrul
unei firme se pot calcula:

 Costul de sectie, care este format din

Totalul cheltuielilor directe Totalul cheltuielilor indirecte

Ch. Directe sunt indispensabil legate Ch. Indirecte sunt ch. Ce se fac pentru
de executarea unui produs sau lucrare mai multe produse sau sectii, ele
si pot fi individualizate. neputind fi individualizate.
 Ch. Cu materii prime si  Reparatii,
materialele directe,
 Salariile directe,  Intretinerea si amortizarea
utilajelor,
 Impozitul pe salarii platit  Consumul de energie,
de unitatile economice si
CAS aferente.
 Combustibil, apa,
 Salariile personalului
administrative,
 Ch. de posta, tel.,
corespondenta etc.

 Costul de uzina, care cuprinde costul de sectie si cheltuielile

generale ale firmei (salariile personalului de conducere, dobinzile,
amotrizarea cladirii etc.);
  Costul comercial sau costul complet (total) format din costul de
uzina si cheltuielile de desfacere a marfurilor (sortare, ambalare,
pastrare, reclama, transport etc.). acest cost apare ca o masura a
efortului producatorului intrucit cuprinde toate elementele de
cheltuieli: materii prime si materiale; semifabricate; combustibili,
energie si apa; amortizarea fondurilor fixe; salarii; contributii pentru
asigurarile sociale si la fondul pentru ajutorul de somaj; dobinzi;
impozite si taxe locale etc.

Costul complet, ca totalitate a cheltuielilor de productie, exprima doar

efortul de fabricatie a produsului, in timp ce pretul exprima efortul recunoscut al
productiei si vinzarii-cumpararii produsului, adica efortul social-economic si
financiar depus de catre producator, si recunoscut ca atare, prin tranzactiile
comerciale si de catre cumparatori.

In al doilea rind, in functie de pozitia lor fata de piata, costurile pot fi:

 individuale,

 de echilibru,

 concurentiale.

Costul individual al fiecarui producator este folosit in calculele economice

privind pretul sau de oferta, prin care urmareste sa-si acopere acest cost, dar si sa
realizeze un anumit profit.

Costul de echilibru este acel cost recunoscut de piata, prin pret, pe baza
raportului cerere-oferta. Preturi libere in conditiile unei concurente reale tind sa
se apropie de pretul de echilibru care, la rindul lui, presupune un cost de
echilibru, un cost in jurul caruia tind sa se apropie costurile individuale.
 Producatorii trebuie sa se preocupe sa nu depaseasca acest cost de echilibru
care este un cost optim, definit prin mecanismul formarii pretului de echilibru pe
piata.

Costul concurential este costul individual cu nivelul cel mai scazut. El

actioneaza prin imprimarea tendintei de reducere a costurilor individuale, creind
premisele reducerii preturilor. Concurenta directa prin pret are in spate
concurenta indirecta prin costuri.

In al treilea rind, in functie de scopurile pentru care se folosesc costurile

pot fi:

 costuri antecalculate sau postcalculate,

 costuri actualizate,

 costuri comparabile,

 costuri de oprtunitate etc.

Costurile antecalculate se folosesc pentru fundamentarea preturilor la

produsele noi. Costul antecalculat reprezinta un cost prospectiv al perioadei de
producere si comercializare a produselor, asigurind valabilitatea preturilor pe un
interval de timp. Ele constituie si baza de calcul al profitului in momentul
fundamentarii pretului de oferta. Costurile postcalculate constituie element de
calcul al profitului aferent productiei realizate rezultind profitul.

Costul actualizat al unui produs reprezentativ, ales ca etalon, serveste ca

element de corelare a preturilor la produsele noi. Costul actualizat se foloseste
deci la analiza prin comparare a costului unui produs nou, creind premizele
apropierii acestuia de costul concurential intern sau extern.
 Costul comparabil pe piata mondiala sta la baza apropierii costurilor si
preturilor interne de cele internationale, si a asigurarii competitivitatii produselor
interne.

Costurile de oportunitate (alternative).

Fabricarea unui produs sau a unui volum de productie se poate realiza in

mai multe conditii tehnice, economice si la costuri diferite. Un agent economic
va opta, pe cit posibil, pentru acele variante de productie care conduc la costuri
minime. Astfel, costurile constituie un criteriu de baza in alegerea solutiilor
tehnice alternative de investitii si de productie. In acelasi timp, este de
mentionat ca o resursa economica, un factor de productie poate avea mai
multe intrebuintari, mai multe destinatii, se poate utiliza in mai multe domenii
si in care se va valirifica intr-un grad diferit. Asa de exemplu: gazul metan se
utilizeaza la producerea energiei termice, pentru consumul casnic, dar se
utilizeaza si in industria chimica la producerea ingrasamintelor azotoase sau a
altor produse sintetice, valorificindu-se in mod diferit; lemnul se poate folosi
pentru foc, pentru constructii, pentru industria celulozei si hirtiei sau pentru
mobile etc. La fel, forta de munca se poate utiliza intr-o anumita ramura sau alta,
in care se poate realiza in mod diferit.

Pornind de aici, intr-o economie cu resurse limitate sau lipsita de anumite

resurse, problema variantelor capata o importanta deosebita, iar costul
apare ca o masura alternativa, ca un indicator de baza cu ajutorul caruia pot fi
alese diferite alternative de productie si de folosire a resurselor. Acesta a facut
ca in teoria si practica economica sa fie frecvent folosit conceptual de cost de
oportunitate sau alternative (costul sansei).

Utilizarea acestui concept contribuie la fundamentarea deciziilor

agentilor economici de orientare a strategiei spre acele alternative de folosire
a resurselor limitate prin care se asigura valorificarea maximaa acestora, avind
in vedere ca ele pot avea diferite destinatii.

Costul alternativ minim acceptat pentru producerea unui autoturism este

egal cu costul altor marfuri ce ar putea fi produse cu aceeasi cantitate de otel,
sticla, cauciuc, munca, masini, utilaje, etc. Sau, costul alternativ minim acceptat
pentru producerea unui televizor va fi egal cu costul altor marfuri, ce ar putea fi
produse cu aceeasi cantitate de mase plastice, sticla speciala, metale neferoase,
aparatura de masurat si control s.a.m.d.

Care este costul de oportunitate pentru un student cind urmeaza un an de

studiu suplimentar? In nici un caz, dreptul de a se inscrie in acest an de studiu
sau cheltuielile pe care le suporta pentru a urma cursurile si seminariile, ci
remuneratia la care el renunta lucrind un an de zile.

Costul alternativ sau de oportunitate al unui factor de productie trebuie sa

cuprinda nu numai contributia (costul) acestui factor pentru realizarea unui
anumit produs, ci si pierderea suferita prin neutilizarea lui intr-un alt proces
de productie care este mai avantajos. Deci, o parte a costurilor de oportunitate
este legata de sansele care au fost pierdute sau sacrificiile facute in urma
utilizarii unor factori de productie intr-un domeniu de activitate si nu in altul.
Costul de oportunitate este, in ultima instanta, acel cost al alternativei de
folosire a resurselor, a factorilor de productie, prin care se asigura
valorificarea maxima a acestora.

Costul de oportunitate ar fi sinonim cu costurile de productie numai

atunci cind nu mai exista controlul de monopol asupra resurselor, cind
alocarea acestora nu s-ar mai face dirijat. Intr-o economie de piata libera, ca
urmare a ofertei limitate de resurse, costul de procurare a resurselor creste pina
se realizeaza un echilibru intre cerere si oferta, ceea ce face ca alocarea acestora
sa fie avantajoasa, optima, sa asigure o valorificare maxima a lor.
 De obicei, calculul costurilor alternative se efectueaza de catre cei ce se
ocupa de managmentul intreprinderii. Din aceasta cauza, exista unele deosebiri
intre nivelul costurilor alternative asa cum rezulta ele din calculele managerilor
si costurile economice oglindite in contabilitate. Diferentele provin din faptul ca
economistii manageri sunt inclinati sa include in costurile alternative unele
elemente de cheltuiala pe care, in mod obisnuit, contabilii nu le evidentiaza.

Ca urmare, in functie de natura cheltuielilor din punct de vedere economic,

costul de productie cuprinde 2 componente:

 Costul explicit

 Costul implicit

Costurile contabile care se mai numesc si costuri explicite sau “istorice”

sunt acelea care corespund platii factorilor de productie pe care firma ii cumpara
si cele legate de obligatiile sale fiscale. Ele sunt intotdeauna costuri explicite si
se calculeaza asupra facturilor platite de intrepindere. Aceste costuri cuprind
plata salariilor, materiilor prime, materialelor, energiei, chiriei, telefon,
impozitelor etc. Rezumind cele spuse, putem afirma ca acesta categorie de
costuri cuprinde cheltuielile pe care le face firma pentru achizitionarea factorilor
productivi de la alti agenti economici.

Costurile explicite corespund platii factorilor pe care intreprinderea ii

achizitioneaza din exterior. Dar firmele pot folosi si factorii proprii, pe care nu-i
cumpara de la alti agenti economici, pentru ca sunt in proprietatea ei. Costurile
de productie corespunzatoare resurselor proprii ale intreprinderii constituie
costurile implicite.
 Costurile implicite reflecta consumul factorilor pe care poseda firma,
pamintul si diferitele constructii, capitalul propriu, munca proprietarilor etc.,
precum si riscul pe care-l presupune activitatea economica a intreprinderii.

Problema cea mai deficila care se pune in legatura cu costurile implicite

consta in evaluarea riscului. In general, desfasurarea oricarei activitati presupune
un risc mai mare sau mai mic.

Desigur, cu cit este mai mare riscul pe care-l presupune o activitate cu atit
mai mare va fi si remuneratia care se spera a fi obtinuta din banii investiti.

Riscul este un serviciu pe care cineva trebuie sa-l plateasca pentru ca

intreprinderea sa-si desfasoare activitatea productive.

Netinind cont de costurile implicite in calculul economic, se poate ajunge la

o supra evaluare a profitului intreprinderii sau la o subevaluare a pierderilor,
ceea ce, in final, va avea drept consecinta o alocare necorespunzatoare a
resurselor in economie.

Daca o firma nu obtine venituri din vinzarea produselor prin care sa

acopere si aceste cheltuieli, ea isi orienteaza capitalul spre alte alternative sau
alte domenii de activitate.

Elemente ale costului implicit, cum sunt cheltuielile de munca ale

proprietarilor, care aduc servicii reale firmei, nu sunt luate in considerare,
invocindu-se si faptul ca sunt dificil de determinat. Ele revin proprietarilor sub
forma de profit normal (inclus in profitul contabil). Prin urmare, costul
contabil este mai mic decit costul de productie (de oportunitate), relatiile dintre
ele si natura profitului rezultat se redau in urmatoarea figura:
 Din figura de mai sus rezulta ca prin insumarea costului explicit cu costul
implicit se obtine costul de productie (de oportunitate) care este mai mare decit
costul contabil, cuprinzind in plus asa-numitul profit normal, adica acea parte
din costul implicit care priveste cheltuielile de munca ale proprietarilor firmei
implicate direct in activitatea acesteia (si neremunerati).

In general, venitul firmei trebuie sa fie mai mare decit costul de

oportunitate, pentru a obtine profit economic. Acesta este considerat o rasplata a
posesorului de capital si are ca sursa modul de valorificare a capitalului. Daca
venitul realizat este egal cu costul de oportunitate, firma nu realizeaza profit
economic dar realizeaza intr-o anumita masura profit contabil (corespondentul
profitului normal). Profitul ccontabil este mai mare decit profitul economic si
reprezinta diferenta dintre venitul firmei si costul contabil. Se poate intimpla ca
o firma sa obtina profit contabil, chiar daca venitul realizat este mai mic decit
costul de oportunitate. Acest profit contabil si pierderea economica sunt pe
seama costului implicit, avind ca acoperire asa-zisul profit normal. Oricum, in
asemenea situatii proprietarii firmei trebuie sa caute alte alternative de
valorificare a capitalului.
 Cunoasterea acestor concepte (cost de oportunitate, cost explicit, cost
implicit) si folosirea lor in practica economica va avea o importanta deosebita,
fiind legate direct de conducerea agentilor economici dupa principiile economiei
de piata. Fiecare agent economic trebuie sa fie interesat de dimensionarea cit
mai reala a consumurilor de factori de productie, de alegerea variantelor in care
se pot valorifica mai bine si compararea rezultatelor cu cheltuielilor efectuate.
Problema are o importanta si mai mare in cazul firmelor angajate in relatiile de
comert exterior, fiind necesara realizarea unor schimburi economice
avantajoase.

De asemenea, existenta economiilor sau a dezeconomiilor externe (de

beneficii sau de costuri externe), legate de activitatea unor intreprinderi, sau, in
general, legate de o serie de comportamente umane, impiedica o alocare
optimala a resurselor in economie.

Atunci cind o firma se afla in situatia de a lua o decizie econimica, de a

investi sau nu, de a produce un bun intr-o anumita cantitate etc., nu ia in
considerare decit costurile sale private, pe care le suporta in intregime. Ea nu ia
in considerare costurile (dezeconomiile externe) determinate de functionare
necorespunzatoare a activitatii sale si care sunt suportate de alte firme sau
persoane si nici beneficiile (economiile externe) care pot sa rezulte din
activitatea sa pentru aceste firme si indivizi. Calculul costului privat ignora
repercusiunile exterioare ale desfasurarii activitatii intreprinderii.

Costul social se va obtine luind in considerare aceste repercusiuni. De

exemplu:

Ne imaginam ca un apicultor este vecinul unui pomicultor. Cu cit acesta din

urma isi va extinde exploatarea sa, mai ridicata va fi productia apicultorului, fara
ca acesta sa suporte un cost aditional. Atunci cind pomicultorul va determina
marimea fermei sale, el va tine cont de costurile pe care le va suporta personal,
dar nu si de efectul indus (economii externe) pe care activitatea sa a avut-o
asupra intreprinzatorului vecin. Se poate spune ca marimea exploatatiei
pomicultorului va fi inferioara dimensiunii sale optimale.

Sa luam un exemplu de dezeconomii externe. Consideram ca o firma A este

situata de-a lungul unui curs de apa in amonte de o firma B. Dar firma A
deverseaza reziduurile in acest curs de apa contaminindu-l. Daca firma B doreste
sa utilizeze apa, ea trebuie sa intreprinda importante lucrari de purificare a
acesteia. Managerii firmei A nu tin cont, in calculul lor economic, de cheltuielile
(dezeconomiile externe) pe care activitatea lor le genereaza si care sunt
suportate de firma B.

Acelasi tip de probleme se pun atunci cind activitatea de productie este

asociata cu poluarea apei sau a atmosferei, zgomotul sau degradarea mediului.
Din aceasta cauza este necesar sa se intreprinda o evaluare monetara a acestor
costuri deoarece ele nu pot fi excluse din calculul costului social.

Cunoscind costul privat al unei firme, pentru a calcula costul social, trebuie
sa se adauge dezeconomiile externe si sa se scada economiile extene – atunci
cind ele exista. Cu alte cuvinte, costul social reprezinta costul acestei activitati
pentru intrega societate si nu numai pentru intreprinderea respectiva.

Functiile costului.

In sistemul conceptelor economice care se folosesc in tarile cu economia de

piata, costul de productie ocupa un loc deosebit de important, prin functiile pe
care le indeplineste.

Costul de productie , ca expresie a factorilor de productie consumati,

component al pretului de vinzare al produselor, are rolul de a asigura, in urma
vinzarii marfurilor, inlocuirea factorilor de productie consumati in vederea
continuarii productiei la acelasi nivel.

Costul de productie constituie criteriul principal de fundamentare a

deciziilor intreprinzatorilor privind asimilarea in fabricatie a noilor produse.
Numai prin estimare simultana cit mai exacta a cheltuielilor de productie si a
pretului prezumtiv de vinzare al marfurilor se poate aprecia daca veniturile
obtinute vor depasi cheltuielile si se va obtine rata de rentabilitate acceptabila.
De aceea, calcularea costului de productie se impune a se face inainte de a se
trece la productia propriu-zisa, ca o componenta esentiala a proiectului tehnico-
economic.

Costul de productie este un indicator de referinta a nivelului eficientii

economice. Urmarirea nivelului real al cheltuielilor de productie ofera agentului
economic psibilitatea sa cunoasca volumul factorilor de productie consumati si
eficienta acestor consumuri, comparativ cu normele de cheltuieli prevazute sau
cu nivelul consumurilor realizate de catre firmele concurente.

Prin toate acestea, costurile stimuleaza intreprinderile sa introduca

progresul tehnic, sa redice calificarea lucratorilor, sa organizeze stiintific
productia si munca, sa gospodareasca cu eficienta maxima factorii d productie.

Ca parte componenta a pretului de vinzare, costul de productie constituie

indicatorul esential pentru stabilirea pretului oferit de vinzator in actul de
negociere a marfii cu agentii economici cumparatori. Cunoscind nivelul exact al
cheltuielilor de productie, vinzatorul; va sti intre ce limite poate sa negocieze
pretul de vinzare, astfel incit sa-si recupereze aceste cheltuieli si sa obtina si un
profit.
 Prin compararea cu pretul international, costul de productie orienteaza
intreprinderile sa-si imbunatateasca continuu structura importurilor si
exporturilor.

Factorii care pot influienta costurile totale pe termen scurt si

lung.

Pentru inceput delimitam doua notiuni frecvent utilizate in economie. Este

vorba de “tendinta” si “oscilatie”. In fond cind se vorbeste de evolutia costurilor
12
totale se presupune tendinta lor. Tendinta de evolutie a unui fenomen
economic este miscarea care se impune pe o durata mai mare de timp, traiectoria
care se inscrie ca dominanta in evolutia fenomenului, in ciuda a numeroase
oscilatii periodice. Tendintele implica intotdeauna forte contrarii si, de aceea,
intr-o etapa, un fenomen poate evolua potrivit unei anumite directii, in alta etapa
in directie opusa. Asadar, termenul de tendinta este adecvat folosit atunci cind se
are in vedere evolutia de durata a unui fenomen economic. Evolutia pe intervale
relative mici nu sunt tendinte, ci simple oscilatii temporare. Ultimele pot fi
opuse pe anumite intervale de timp miscarilor pe termene mai lungi, fara a le
suprima insa.

Sa vedem cum evolueaza nivelul diferitelor categorii de costuri pe unitatea

de produs si modul cum se modifica ponderea unor grupe de cheltuieli in
structura totala a costurilor?

In legatura cu primul aspect, ne confruntam cu doua categorii de factori.

Unii care imprima o tendinta de crestere a costurilor pe unitatea de produs si altii
care conduc la scaderea lor. Printre factorii care maresc costul pe unitatea de
produs mentionam:

 cresterea preturilor la care sunt achizitionati unii factori de productie,

  nefolosirea unei parti din capacitatile de productie construite,

 scaderea productivitatii muncii,

 serie de greseli in managmentul intreprinderii,

 slaba valorificare a materiilor prime,

 cresterea consumurilor specifice s.a.

Cresterea preturilor la unii factori de productie poate sa intervina ca urmare

a cresterii cererii si scaderii ofertei. Intr-o economie frecvent confruntata cu
lipsa de materii prime, presiunea cererii asupra ofertei este mare si, in
consecinta, preturile factorilor de productie manifesta tendinta de crestere.
Cererea poate sa creasca din cel putin doua motive: fie ca se doreste sporirea
volumului productiei in vederea satisfacerii unei cereri mai mari de marfuri, fie
din cauza ca, producind unele produse de inalta calitate, este nevoie sa se
recurga la utilizarea unei forte de munca foarte instruita, sau la masini, utilaje,
instalatii mai sofistificate din punct de vedere tehnic. Cresterea volumului
productiei atrage dupa sine marirea cererii pentru factori de productie. Daca
oferta acestora ramine constanta, atunci presiunea pe care o exercita cererea
asupra lor conduce inevitabil la cresterea preturilor si la ridicarea costului pe
unitatea de produs (bineinteles ceilalti factori raminind nemodificati). Sa
admitem, de pilda, ca forta de munca va trebui platita la un moment dat cu 5 lei
pe ora in loc de 4 lei, cit fusese retribuita anterior. In acest caz, scumpirea
acestui factor de productie va imprima costului (ceilalti factori raminind
nemodificati) o alta configuratie, asa cum rezulta din graficul alaturat.
 Nefolosirea unei parti din capacitatea de productie va influienta nivelul
costurilor prin intermediul cotelor de amortizare. Dupa cum am vazut, chiar in
conditii de nefunctionare, masinile si utilajele instalate trebuie amortizate,
deoarece ele sufera, pe masura trecerii timpului, o uzura fizica si morala.
Aceasta uzura nu poate fi reflectata decit prin intermediul amortizarii care se
include inevitabil in costuri.

Fara indoiala, factorul cu cea mai mare influienta asupra costurilor pe

unitatea de produs este productivitatea muncii. Scaderea acesteia atrage dupa
sine micsorarea volumului productiei. In aceasta situatie, un volum mare de
cheltuieli se va repartiza pe un numar mai mic de produse, marind, in felul
acesta costul unitar.

Greselile de management sunt, de fapt, erori in cnducerea intreprinderii. Ele

pot fi foarte numeroase si cu consecinte diferite. De cele mai multe ori au ca
sursa aprecierea gresita a cererii si ofertei, insuficienta fundamentarii a unor
decizii economice, combinarea eronata a factorilor de productie, lipsa de
operativitate si flexibilitate in programarea productiei, neluarea in seama a unor
riscuri care pot sa apara pe percursul derularii productiei si realizarii marfurilor,
intirzierea vinzarilor s.a.

Eliminarea tuturor deficientilor semnalate mai sus imprima costului de

productie calculate pe unitatea de produs o tendinta de scadere, centrul de
greutate constituindu-l, totusi, cresterea productivitatii muncii.

In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect si anume cel legat de ponderea pe
care o ocupa diferite categorii de cheltuieli in strucura costurilor,se observa mai
intii ca, in mare masura agentii economici au de-a face cu doua mari grupe:
prima se refera la ceea ce se numeste in economie “cheltuieli materiale” (materii
prime, materiale, energie, combustibil, apa industriala, amortizare), iar cea de-a
doua “cheltuielile cu munca vie”. Asupra acestor doua categorii mari de
cheltuileli actioneaza aproximativ aceiasi factori descrisi mai sus, care le
imprima dupa caz, fie o tendinta de crestere, fie de scadere.

Referitor la ponderea cheltuielilor materiale, subliniem ca ea are, in general,

tendinta de crestere, dar poate sa si scada datorita unor cauze multiple. Slaba
valorificare a materiilor prime si materialelor, a energiei si combustibililor,
nefolosirea capacitatilor de productie scaderea complexitatii muncii si a
productivitatii etc., conduc inevitabil la cresterea cheltuielilor materiale atit pe
termen scurt, cit si pe termen lung. Dimpotriva, folosirea intensiva a masinilor si
utilajelor, aparitia unor noi ramuri si subramuri industriale puternic ancorate in
progresul tehnic contemporan extinderea sectorului tertiar cu multiplele sale
influiente asupra premiselor materiale si umane ale productiei si serviciilor,
atrag dupa sine o puternica tendinta de reducere a ponderii cheltuielilor
materiale in structura costurilor si marirea, pe aceasta cale, a profiturilor.

Caile de reducere a costului.

 Costul de productie pe unitate de produs nu este fix, marimea lui nu este
constanta. Dinamica costului pe unitatea de produs depinde in principal de
consumul de factori de productie pe unitatea de produs, de pretul factorilor de
productie utilizati care se formeaza pe piata, ca si de salariile ce trebuie platite
angajatilor. La un nivel dat al consumului de factori de productie pe unitatea de
produs, scaderea pretului de achizitionare a factorilor duce la micsorarea
costurilor si invers. Reducerea costului inseamna reducerea cheltuielilor pe
unitatea de produs, avind o deosebita importanta economica.

Costurile de productie sunt influientate de factorii interni, dependenti de

activitatea producatorului, si de factorii externi, independenti de activitatea
acestuia. Printre factorii externi care influienteaza costurile sunt:

 Preturile de cumparare ale factorilor de productie

 Si preturile de vinzare ale marfurilor.

Desi rolul producatorului de a influienta preturile pietii este minim, el

trebuie totusi sa fie informat asupra paletei de preturi care se practica pe piata
interna si externa, si sa caute sa obtina cele mai bune preturi; rata dobinzii la
imprumuturile efectuate; obligatiile sociale – impozite, taxe, cotizatii etc. –
prelevate la bugetul statului sau la bugetul asigurarilor sociale etc.

Principalele cai de reducere a costurilor sunt:

a) Reducerea cheltuielilor de productie si in special a cheltuielilor materiale

se manifesta ca o tendinta pe plan mondial determinate si de faptul ca resursele
materiale si de energie sunt limitate. Se impune ridicarea gradului de
competetivitate industriala, tinind seama de exigentile actuale ale economiei de
piata, care cere produse de calitatea superioara in acelasi timp cu micsorarea
cheltuielilor de productie si in special cu reducerea consumului de materiale.
 Reducerea consumului de, materii prime si materiale pe unitate de produs
se poate obtine prin:

 Elaborarea de norme de consum stiintific fundamentale si urmarirea

incadrarii stricte in aceste norme,

 Reproiectarea produselor,

 Folosirea de inlocuitori la metale sau alte materiale scumpe,

 Perfectionarea tehnologiilor de fabricatie,

 Utilizarea unor masini si utilaje performante tehnic si economic

 Organizarea mai buna a productiei si a muncii,

 Utilizarea mai rationala a energiei si combustibilului,

 Folosirea intensiva a capacitatii de productie si eliminarea

rebuturilor.

 Ridicarea gradului de ridicare a calitatii bunurilor si serviciilor

obtinute,

 Recuperarea, reconditionarea si refolosirea deseurilor si a altor

materiale rezultate din productie si din consum etc.;

 Folosirea deplina a capacitatilor de productie si a spatiilor de

productie;

 Dimensionarea optima a cheltuielilor de dezvoltare.

 b) Cresterea productivitatii este unul din cei mai importanti factori in
reducerea costurilor, prin scaderea relativa a cheltuielilor pentru salarii
sau prin reducerea absoluta a acestora. Reducerea costului se realizeaza
numai atunci cind ritmul de crestere al productivitatii muncii este mai
mare decit ritmul de crestere al salariului mediu.

c) Micsorarea cheltuielilor administrativ-gospodaresti constituie o cale

de reducere a costului de productie si se realizeaza prin cresterea
volumului de productie. Reducerea acestor cheltuieli se poate realiza
prin asigurarea unei proportii optime intre personalul productiv si cel
auxiliar, automatizarea lucrarilor de birou etc.

Concentrarea permanenta a produsului pentru diminuarea costurilor

constituie una dintre conditiile esentiale ale existentei si dezvoltarii oricarei
firme.

Reducerea costului de productie nu trebuie sa afecteze negativ calitatea

produselor, ci dimpotriva, este necesar ca acest proces sa aiba loc concomitent
cu ridicarea calitatii produselor, astfel incit sa creasca utilitatea produselor pe
unitatea de cheltuiala. Totodata, reducerea costului de productie, in scopul
maririi rentabilitatii, nu trebuie realizata pe seama degradarii mediului ambiant
si a epuizarii unor resurse naturale deficitare, ci, dimpotriva, procesul trebuie sa
aiba, loc prin protectia resurselor naturale si a mediului inconjurator.
 Concluzii.

Din cele analizate in referatul de fata putem conchide ca:

Costul de productie este o categorie valorica, cu semnificatii deosebita in

economia de piata. De marimea si tendintele costului de productie depind
conditiile de viata ale fiecarui individ si ale colectivitatii nationale, precum si
sansele de progres economico-social.

Costul de productie exprima esenta intregului sistem de raporturi pe linie

de productie si circulatie ce se stabilesc intre agentii economici, intreprinzatori,
intre producatori si consumatori, la un moment dat.

Acest indicator reflecta, prin structura, marimea si evolutia sa, gradul de

eficienta a activitatii unei firme, unei intreprinderi sau a altui agent economic.

Pentru masurarea corecta a costului de productie se impune cunoasterea

conditiilor de productie (inzestrarea tehnica, organizarea productiei si a muncii,
nivelul de calificare al lucratorilor), stabilirea normelor de consum, de munca, a
preturilor si tarifelor si estimarea corecta a cheltuielilor, de factori de productie,
de resurse in general.

Astfel intelegem ca costul productiei se analizeaza tinind cont de

interdependenta dintre activitati si agentii economici, deoarece ceea ce intr-un
loc constituie pret de vinzare al produselor, in altul reprezinta pretul de
cumparare al factorilor de productiei. Ca urmare, eventualele schimbari de
preturi in cadrul cererii si ofertei se pot transmite in lant ca efect propagat in
nivelul costurilor. Astfel costul este nu numai o expresie a consumului de factori
pentru a produce un bun material, ci si costul de a renunta la a produce alt bun.
 Pe linga aceasta, costul de productie este un indicator economic cu o mare
forta de oglindire a calitatii activitatii. Astfel prin raportarea productiei la costuri
se poate cunoaste eficienta folosirii resurselor.

Micul dictionar:

Notiunea: Explicatia: Formule de calcul:

“termen scurt” Prin prima notiune se -
intelege perioada de timp
de-a lungul careia unele
cheltuieli ramin fixe,
independent de felul in
care evolueaza cantitatea
de bunuri produse.
Prin al doua notiune se are
“termen lung” in vedere perioada de
timp, suficient de mare, in
care toate costurile devin
variabile, odata cu
schimbarea volumului
productiei.
Consumuri directe Consumuri indispensabil -
legate de executarea unui
produs sau lucrari si pot fi
individualizate.
Consumuri indirecte Cheltuielile ce se fac -
pentru mai multe produse
sau sectii, el neputind fi
individualizate.
Cost actualizat Serveste ca element de -
corelare a preturilor la
produsele noi.
Cost antecalculat Reprezinta un cost -
prospectiv al perioadei de
producere si
comercializare a
 produselor, asigurind
valabilitatea preturilor pe
un interval de timp.
Cost comercial sau cost Cost format din costul de -
uzina si cheltuielile de
complet (total)
desfacere a marfurilor.
Cost comparabil pe piata Sta la baza apropierii -
costurilor si preturilor
mondiala
interne de cele
internationale, si a
asigurarii competitivitatii
produselor interne.
Cost concurential Costul individual cu -
nivelul cel mai scazut.
Cost contabil Este acela care -
corespunde platii
factorilor de productie pe
care firma ii cumpara si
acel legat de obligatiile
sale fiscale.
Cost de echilibru Cost recunoscut de piata, -
prin pret, pe baza
raportului cerere – oferta.
Cost de oportunitate Valoarea sansei -
alternative care trebuie
(cost alternativ)
sacrificata in vederea
intreprinderii actiunii
respective, deci pretul
acestei renuntari
Cost de productie Consumul factorilor de
productie, in expresie
baneasca, pentru
fabricarea si vinzarea
bunurilor economice.
Cost de sectie Cost format din toatlul -
cheltuielilor directe si din
totalul cheltuielilor
indirecte.
Cost de uzina Costul ce cuprinde costul -
de sectie si cheltuielile
generale ale firmei.
Cost economic Costurile economice -
 cuprind nu numai
costurile explicite, ci si
costurile numite implicite.
Cost explicit Costul explicit reprezinta -
cgeltuielile efectuate de
intreprinzator cu factorii
de productie cumparati de
la alti agenti economici,
utilizati si consumati in
procesul de productie si
desfacere a bunurilor
economice..
Cost fix A)Sunt acelea costuri care -
nu variaza cu productia;
ele vor fi aceleasi daca
productia este de o unitate
sau de un milion de
unitati. Acestor costuri li
se mai spune si costuri
“inevitabile”
B) Cost independent de
volumul productiei firmei
reprezentind costul
bunurilor de capital fix
utilizat si include:
cheltuielile de
administrare, chirii,
asigurari, intretinere,
amortisment etc.
Cost fix mediu Reprezinta costul fix pe CF/Q
fiecare unitate de
productie.
Cost implicit A) Costurile implicite -
reflecta consumul
factorilor pe care poseda
firma, pamintul si
diferitele constructii,
capitalul propriu, munca
proprietarilor etc., precum
si riscul pe care-l
presupune activitatea
economica a
intreprinderii.
 B) Expresia baneasca a
consumurilor de resurse,
proprietate a
intreprinzatorului, sustrase
altor intrebuintari si
utilizate pentru obtinerea
productiei respective
Cost individual Acest cost este folosit in -
calculele economice
privind pretul sau de
oferta, prin care urmareste
sa-si acopere acest cost,
dar si sa realizeze un
anumit profit.
Cost marginal A) reprezinta modificarea Cm= CT/Q
cheltuielilor totale de
productie ca urmare a
modificarii nivelului
productiei cu o unitate.
B) reprezinta suplimentul
de cost necesar pentru
obtinerea unei unitati
suplimentare de produs.
Cost mediu sau cost Reprezinta costurile CU=CT / Q
globale pe unitatea
unitar
produsa.
Cost real Costurile alternative -
minime, acceptate pentru
a produce o marfa
oarecare cu resursele de
care ndispunem la un
moment dat.
Cost total Suma costurilor fixe si CT=CF+CV
variabile
Cost total mediu A) costul total de CT / Q
producere a oricarei
productii date impartit la
nr. de unitati produse, sau
costul pe unitate de
produs.
B) costul total al fiecarei
unitati de productie.
Cost unitar Reprezinta raportul CU=CT / Q
 costului intregii productii
la cantitatea totala de
produse.
Cost variabil Cost a carui marime se -
schimba in functie de
volumul productiei ca, de
exmplu, cheltuielile cu
salariile directe, materiile
prime si energia, in
general costul factorilor
variabili.
Cost variabil mediu Exprima costul variabil pe CV / Q
fiecare unitate de
productie.

Pretul P=C+pr

C=P-pr

P=pret de vinzare

C=costul de productie

Pr=profitul.