Definiţia Dreptului Canonic.

La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege dreptul religios creştin sau
dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis suma tuturor principiilor şi normelor
după care se conduce întreaga Biserică Creştină. După Marea Schismă din 1054 se poate
vorbi de Dreptul canonic ortodox (ramură a dreptului canonic ce se ocupă de normele după
care se organizează Biserica Ortodoxă) respectiv de Dreptul canonic catolic (corespunzător
Bisericii Catolice de Rit Latin precum şi Bisericilor Orientale Unite cu Roma).
Spre deosebire de dreptul societăţii civile, care urmăreşte binele comun din
societatea respectivă, dreptul canonic urmăreşte ca finalitate supremă mântuirea sufletelor.
De la câteva norme, suficiente pentru comunităţile mici caracteristice Bisericii
Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor la un întreg ansamblu de reguli ce răspunde
nevoilor din ce în ce mai complexe ale unei societăţi din ce în ce mai vaste. Şi deoarece în
limba greacă (limba comună în Orient în perioada în care s-a născut Biserica) „regulă” se
numeşte κάηοη, primele reguli ale dreptului Bisericii au fost desemnate cu termenul de
„canoane”, spre a le deosebi de cealaltă acepţiune a legii în greacă „Nomos”, termen
rezervat legiuirilor civile. Cuvântul canon. este în uz actualmente atît în Biserica Catolică cât
şi în cea Ortodoxă. Astfel, dreptul Bisericii este în mod comun denumit „drept canonic”
Domeniul Dreptului Canonic. Particularităţile sale.
Scopul final al societăţii creştine este supranatural. Potrivit Codex Juris Canonici-
1983, „legea supremă a Bisericii trebuie să fie mântuirea sufletelor”. Dacă dreptul canonic
reglementează viaţa terestră a subiecţilor săi, scopul său ultim este de a-i ghida pe aceştia
spre mântuire. Această exigenţă reprezintă una dintre particularităţile dreptului canonic.
Dreptul canonic se referă la societatea ecclesiastică. Fixează drepturile şi obligaţiile
mirenilor (sau laicilor), ale clerului, condiţiile de admitere în cler, regimul bunurilor
bisericeşti, administrarea în general a Bisericii, organizarea administrativă a Bisericii,
procedurile disciplinare, pedepsele canonice, administrarea sfintelor Taine, etc.,
Totuşi anumite instituţii interesează în acelaşi timp atât Biserica cât şi societatea
civilă. Astfel, căsătoria este, din punct de vedere al dreptului canonic, o Taină de inspiraţie
divină. Pe de altă parte, căsătoria şi rezultatul ei, familia, sunt unele dintre fundamentele
oricărei societăţi. Formarea şi instruirea tinerilor este o sarcină primordială a fiecărui Stat,
dar instruirea religioasă este privită cu maximă importanţă de Biserică.
O altă particularitate a dreptului canonic este aceea a subordonării normelor de drept
canonice adevărurilor de credinţă şi morală ale Bisericii, dreptului divin şi celui natural.
Dreptul canonic are limitele legate de intervenţia sa în viaţa temporală a Bisericii:
1. el nu poate să reglementeze decât relaţiile inter-umane ce se manifestă în forul
exterior al omului.
2. dreptul canonic nu poate înlocui alegerea liberă, responsabilă de care în ultimă
instanţă depinde mântuirea sufletului, ci poate adăuga ulterior un element exterior care
acţionează în sensul realizării unor premise sociale necesare armoniei sociale.
3. dreptul canonic nu aduce o rezolvare exhaustivă a problemelor
comportamentului necesar în vederea obţinerii scopului urmărit, şi anume acela al mântuirii
sufletelor, acţionând mai degrabă asupra acţiunilor exterioare ale comportamentului.
4. dreptul canonic prezintă un caracter relativ, dependent de condiţiile sociale şi de
mentalităţile existente, care sunt întotdeauna perfectibile şi evolutive.
II. Izvoarele Dreptului Canonic.
Având în vedere dezvoltările diferite pe care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică le-au
avut, izvoarele dreptului canonic ale celor două culte prezintă particularităţi interesante,
plecând de la trunchiul comun de norme ale Bisericii Primare.
Izvoarele fundamentale. Sunt considerate astfel deoarece ele stau la baza dreptului
canonic, dându-i acestuia un conţinut propriu, specific.
1. Adevărurile relevate de Sf.Scriptură ( comune BC şi BO);
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane (pentru BO);
3. Canoane cuprinse în Coduri canonice ( pentru BC);
4. Dreptul pontifical ( pentru BC).
5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma).
6. Legislaţiile seculare.
1.Adevărurile relevate, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Noul testament ne
transmite învăţăturile Mântuitorului care prezintă dimensiuni ce depăşesc cadrul strict
juridic. Dintre învăţăturile cu un caracter juridic, trebuie menţionate statuarea caracterului
indisolubil al căsătoriei „...ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă...”, judecarea
pricinilor dintre creştini de reprezentanţi ai comunităţii creştine „... De-ţi va greşi fratele
tău, cheamă-l şi mustră-l între tine şi el, iar de nu va asculta, spune-l Bisericii...”
precum şi cunoscuta formulă ce privea comportamentul creştinilor faţă de autoritatea de stat
„Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui
Dumnezeu”.
Tot ca norme religioase şi morale sunt considerate a fi şi sfaturile date de Sfinţii
Apostoli, mai ales ale Sf.Apostol Pavel. În Faptele Apostolilor se regăseşte de asemenea un
text care care pare să conţină norme specific canonice-se referă la hotărârea Adunării de la
Ierusalim de a apăra pe noii creştini proveniţi din păgânism de prescripţiile legii mozaice.
În Revelaţie sunt însă cuprinse şi norme ale dreptului natural şi ale dreptului pozitiv
divin care sunt considerate a fi în sens restrâns izvoare ale dreptului canonic. Dreptul divin
din Noul Testament a stat la baza constituirii Bisericii, desăvârşind, după cuvintele lui Iisus,
legea veche.
2. Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane. Prin canon se înţelege (în
sens larg) o lege bisericească scrisă iar în sens restrâns un articol dintr-o lege bisericească.
După cuprinsul lor, canoanele se pot împărţi în următoarele categorii:canoane de cuprins
dogmatic; religios-moral; cultic; juridic; mixt.
Obiectul dreptului canonic este dat în preponderenţă de canoanele cu conţinut
juridic.
Canoanele BO.
Actualmente, Biserica Ortodoxă utilizează ca şi izvor de drept principal un aşa numit
„cod canonic al Bisericii” format din patru categorii de canoane.
a) Canoanele Apostolice. Sub această denumire sunt cuprinse mai multe colecţii de
canoane, fără să fie în realitate opera directă a Sfinţilor Apostoli.
-Canoanele Apostolice. Colecţia reprezintă o compliaţie târzie redactată în greacă,
BO păstrând un număr de 85 de canoane apostolice, în timp ce BC recunoaşte cu valoare
de izvor de drept doar 50.
-Didahia celor 12 Apostoli. Colecţia, compusă probabil în Siria sau Palestina,
tratează despre disciplină, post şi despre liturghie.
-Tradiţia apostolică, mai cunoscută şi sub denumirea de Canoanele lui Hippolytus
sau Canoanele Bisericii din Alexandria. Cuprinsul colecţiei era împărţit în 38 de capitole şi
în present se păstrează atât versiunile în latină şi greacă, cât şi în arabă şi etiopiană.
-Didascalia, redactată în sec. II-III d.Chr. şi cu o largă răspândire în bisericile
orientale.
b) Canoanele Sinoadelor Ecumenice. La ele au participat reprezentanţi ai Bisericii
din toată lumea creştină din acea perioadă. Din cele şapte sinoade ecumenice recunoscute
de BO, numai în şase dintre ele s-au emis norme canonice, şi anume: Sinodul I ecumenic
(Niceea) – 20 canoane ; Sinodul II ecumenic (Constantinopol) – 7 canoane. Sinodul III
ecumenic (Efes,) – 8 canoane. Sinodul IV ecumenic ( Calcedon)-30 canoane. Sinodul VI
ecumenic (Trulan) – 102 canoane. Sinodul VII ecumenic (Niceea) - 22 canoane.
c) Sinoadele Locale au statuat doar pentru regiunile în care se desfăşurau, fiind
incluse în dreptul bisericesc ortodox în baza canonului 2 al Sinodului VI Trulan. Dintre
sinoadele locale putem aminti: Sinodul din Cartagina, Sinodul de la Neocezareea, Sinodul
din Antiohia, Sinodul din Laodiceea, Sinodul din Constantinopol..
d) Canoanele Sfinţilor Părinţi. În Biserică, prin Sfinţi Părinţi se înţelege acei
comentatori şi scriitori bisericeşti care au avut o viaţă sfântă, operele lor au avut
întotdeauna o doctrină ortodoxă iar scrierile lor au fost aprobate de Biserică. Sunt reguli
stabilite de către aceştia în legătură cu diverse probleme practice ale vieţii
ecclesiastice.Unele dintre aceste canoane sunt extrase din operele lor, în timp ce altele sunt
receptate chiar din unele scrisori de-ale lor.
Amintim dintre Sfinţii Părinţi răsăriteni pe Dionisie al Alexandriei, Atanasie cel Mare,
Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa.
3. Canoane cuprinse în Coduri Canonice ale Bisericii Catolice.
Anterior anului 1917, Biserica Catolică de rit Latin utiliza Corpus Juris Canonici o
culegere de texte canonice apărute într-o durată de timp întinsă pe o perioadă de aproape
un mileniu.
In 1917 a fost promulgat Codex Juris Canonici -1917, denumit şi Codul Pio-
Benedictin. Acest cod abroga orice lege sau reglementare (cu excepţia dreptului natural și
divin) anterioară. Codul era divizat în cinci cărţi, adoptând o repartizare a materiilor: norme
generale, persoane, bunuri, procedură, delicte şi pedepse.
In 1983 papa Ioan Paul al II-lea a promulgat noul cod de drept canonic, Codex Juris
Canonici-1983 care abrogă dispoziţiile vechii legiuiri. Mult mai scurt ca precedentul cod,
păstrează unele norme iar în altele este cuprins de un spirit legislativ nou. Cartea a II-a se
referă la „Poprul lui Dumnezeu”, Cartea a III-a se referă la Funcţia învăţătoare a Bisericii iar
Cartea IV la funcţia sanctificării în Biserică. Întinderea cărţii referitoare la sancţiuni este mult
mai redusă iar procedura judecăţi este în aşa manieră concepută încât garantează dreptul
la apărare.
Pentru Bisericile Orientale unite cu Roma, în 1990, Sf.Părinte Ioan Paul al II-lea a
promulgat Codul Canonic al Bisericilor Orientale prin Constituţia Apostolică Sacri Canones.
Acest cod este valabil pentru Bisericile Orientale de tradiţie Alexandrină, Antiohiană,
Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană unite cu Roma. Biserica Română Unită cu
Roma (greco-catolică) funcţionează în baza acestui Cod canonic.
4.Dreptul pontifical. Acest drept este format din toate legile, Constituţiile Apostolice,
Decretele, cuvintele proprii pe care Suveranul Pontif, considerat a fi cap al Bisericii Catolice
şi al Bisercilor Orientale unite cu Roma, le emite. Puterea legislativă a Sfântului Scaun este
limitată doar de prevederile dreptului divin şi se aplică numai Bisericilro arătate-mai sus.
Atunci când Sfântul Părinte emite legi dogmatice, referitoare la adevărurile de credinţă, el o
face în mod oficial şi solemn, şi se bucură de asistenţa Sf.Spirit. În cazul în care Sf.Părinte
emit legi de organizare bisericească sau legi disciplinare, el nu se bucură de infailibilitate.
Se pot emite şi legi particulare, ce să fie aplicabile doar unui teritoriu sau unor anumite
persoane.
5.Obiceiul de drept bisericesc (cutuma). Acest izvor de drept este comun BO +BC.
Cutuma trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să aibă vechime, să fie aplicată
încontinuu o lungă perioadă de timp, să fi fost (la origine) nescrisă, să existe un ataşament
puternic faţă de el al unei mari categorii de persoane de pe un anumit teritoriu, să fie
cunoscută legiuitorului şi si nu fie contrară legii scrise.
Pe lângă aceste condiţii definitorii ale cutumei, dreptul bisericesc mai impune câteva
cerinţe speciale:
1. să fie în acord total cu adevărurile de credinţă ale Bisericii şi cu normele religios-
morale de conduită ale credincioşilor.
2. să fie admis prin consensul întregii Biserici
3. spre deosebire de cutuma ca izvor al dreptului laic, obiceiul de drept bisericesc
poate fi şi contrar legii scrise (în drept canonic ortodox), dacă respectă condiţia de la
punctul 1. Astfel, o cutumă poate fi contrară, în timp, textelor unor canoane care au cazut în
desuetudine. În dreptul catolic, dacă o cutumă este împotriva canoanelor CIC 1983 sau
CCEO nu poate fi aplicată.
6.Legile seculare. Atât BO cât și BC de rit Latin sau Oriental respectă legislaţiile Statelor în
care funcţionează, astfel încât legile laice (Constituţia, legile civile, administrative sau
penale) sunt izvor de drept principal şi pentru dreptul canonic.
În dreptul canonic catolic, „ Legile civile la care dreptul Bisericii trimite vor fi
respectate în dreptul canonic cu aceleaşi efecte, în măsura în care nu sunt contrare
dreptului divin şi dacă dreptul canonic nu dispune altfel”.
Împletirea dreptului ecleziastic cu cel civil îşi găseşte o aplicaţie amplă în materie
patrimonială, dar şi aici există sectoare în care fenomenul canonizării legislaţiei civile este
mai marcat (cum ar fi de exemplu materia contractelor), la fel cum trebuie să ţinem cont în
cadrul altor norme de dispoziţii canonice foarte precise, cum este cazul celor referitoare la
voinţele pioase.
În materia contractelor, se statuează „Normele dreptului civil în vigoare pe teritoriul
unde s-a încheiat contractul, privind contractele atât în general cât şi în particular, şi unde
s-au executat obligaţiile, vor fi respectate de dreptul canonic în materia supusă puterii
Bisericii şi cu aceleaşi efecte, dacă nu sunt contrare dreptului divin sau dacă dreptul
canonic nu prevede în alt fel...”
În dreptul canonic ortodox, legile statului vor fi respectate ca atare, Biserica Ortodoxă
română.
Izvoarele derivate.
a) hotărâri (decrete, decizii etc.) regulamente, pastorale, circulare, instrucţiuni sau orice
acte emise de sinoade particulare sau locale, altele decât cele ce fac obiectul sinoadelor
ecumenice sau naţionale.
b) hotărîri sau decizii ale ierarhilor Bisericii (episcopi, mitropoliţi, cardinali etc.) pentru
teritoriile bisericeşti pe care le păstoresc.
c) jurisprudenţa instanţelor de drept canonic
d) părerile canoniştilor Bisericii în chestiuni locale.
6
Toate aceste izvoare de drept derivate îşi produc efectle numai dacă nu sunt contrare
izvoarelor fundamentale de drept şi ajută la o mai bună organizare a vieţii bisericeşti în
general.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ ŞI FUNCŢIONAREA BISERICII
. BOR . Biserica Ortodoxă Română este organizată ca Patriarhie autocefală, cu
titulatura „Patriarhia română”, pe teritoriul statului român şi cuprinde pe toţi credincioşii de
religie-creştin ortodoxă din ţară, bucurându-se de toate libertăţile şi drepturile asigurate şi
garantate prin Constituţie şi prin legile Statului român.
În cadrul statului, Biserica Ortodoxă Română este una din cele 14 organizaţii
religioase autonome sau culte religioase recunoscute de stat, sub denumirea de „cultul
ortodox”. Ca Biserică ortodoxă locală-naţională, autocefală, este unitară în organizarea sa şi
îşi păstrează unitatea dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a răsăritului,
de tradiţie constantinopolitană.
Sub aspect instituţional, Biserica Ortodoxă Română are o organizare centrală, cu
organe proprii deliberative (Sfântul Sinod şi Adunarea Naţională Bisericească) şi executive
(Consiliul Naţional Bisericesc şi Administraţia Patriarhală) în fruntea cărora se găseşte
Patriarhul ca întâistătător, precum şi o organizare locală, alcătuită din mai multe părţi
componente (parohia, protopopiatul, eparhia, mitropolia şi mânăstirea), fiecare cu organe
de conducere proprii.
Biserica mai dispune de organe disciplinare şi de judecată (Consistoriul disciplinar
protopopesc, Consistoriul eparhial şi Consistoriul General Bisericesc) pentru clerici (preoţi,
diaconi) precum şi de organe disciplinare şi de judecată pentru monahi (Consiliul de
judecată, Consistoriul monahal eparhial şi Consistoriul monahal central).
II.1.1 Organele bisericeşti centrale .Compunere.Atribuţii.
1. Organele deliberative centrale.
A. Sfântul Sinod se compune din Patriarh (ca preşedinte) şi toţi mitropoliţii, episcopii
şi arhiereii vicari în funcţiune ca membri. Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate în
BOR și are următoarele atribuţii:
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi cultice în BOR
-păstrarea unităţii dogmatice, canonice şi a cultului cu Biserica Ecumenică a
Răsăritului şi cu celelalte Biserici Ortodoxe;
-tratarea oricărei chestiuni de dogmatică, canonică sau cultică şi de a o rezolva în
conformitate cu învăţătura şi tradiţiile Bisericii Ecumenice a Răsăritului;
-examinează alegerile de ierarhi şi dacă aceştia îdeplinesc cerinţele canoanelor;
-emite gramata pentru întronizarea Patriarhului;
-alege epsicopii românilor ortodocşi de peste hotare;
-judecă pe membrii săi iar ca instanţă canonică de recurs judecă pe clericii
sancţionaţi cu pedeapsa caterisirii sau a excluderii din cler;
B. Adunarea Naţională Bisericească este organul reprezentativ central al BOR şi are
competenţe în toate probleleme economico-administrative precum şi în cele ce nu intră în
competenţa Sfântului Sinod.
Atribuţiile Adunării Generale Bisericeşti sunt următoarele:
-reglementează şi conduce treburile patrimoniale, culturale şi economice ale Bisericii;
-hotărăşte asupra titulaturilor şi întinderii eparhilor;
-reglementează şi hotărăşte asupra administrării bunurilor bisericeşti
-verifică şi aprobă bugetul şi contul de gestiune anual.
2.Organele executive centrale
A. Consiliul Naţional Bisericesc este organul suprem administrativ pentru afacerile
întregii Biserici şi totodată organul executiv al Sfântului Sinod şi al Adunării Generale
Bisericeşti. El se compune din nouă membri, trei clerici şi şase mireni, aleşi de Adunarea
Naţională Bisericească pe termen de 4 ani, precum şi din consilierii administrativi, ca
membri permanenţi.
Consiliul exercită o parte din atribuţiile Adunării Naţionale Bisericeşti între sesiunile
acesteia, cu excepţia celor legate de aprobarea bugetului şi a contului de gestiune,
întocmeşte darea de seamă anuală asupra mersurilor treburilor bisericeşti şi exercită orice
alte atribuţiuni ce i se vor da de Adunarea Generală Bisericească.
b. Patriarhul este Întâiul Stătător între ierarhii BOR, Mitropolit al Munteniei şi
Dobrogei şi Arhiepiscop al Bucureştilor, cu următoarele atribuţii:
-convoacă şi prezidează organele deliberative centrale ale BOR
-aduce la îndeplinire hotărârile organelor deliberative centrale ale Bisericii;
-reprezintă Patriarhia în justiţie, în faţa autorităţilor de stat şi faţă de terţi, personale
sau prin împuterniciţi;
-numeşte locţiitorii de mitropoliţi, primeşte plângeri împotriva ierarhilor;
-exercită orice alte atribuţii acordate lui prin canoane, legi şi regulamente.
Patriarhul în Sfântul Sinod, are rolul de a prezida.
Aparatul prin care patriarhul îşi exercită atribuţiile administrative este format din:
administraţia patriarhală, cancelaria patriarhală, corpul de inspecţie şi control.
II.1.2. Organizarea locală a BOR
Părţile componente şi organele locale sunt: mitropolia, eparhia, protopopiatul,
mănăstirea şi parohia. Fiecare parte componentă se administrează şi se conduce
independent de altă parte de acleaşi grad, modul lor de constituire şi organele lor fiind
identice la unităţi de acelaşi fel.
1.Mitropolia este unitatea administrativă bisericească teritorială, formată dintr-un
număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în
frunte cu un mitropolit. Sunt şase mitropolii pe teritoriul ţării şi încă trei în afara graniţelor
ţării. În fiecare mitropolie, organul central de conducere deliberativă este sinodul
mitropolitan, alcătuit din mitropolit şi episcopii din subordinea sa.
2.Eparhia este unitatea administrativă bisericească din cadrul unei mitropolii aflată
sub conducerea organelor centrale eparhiale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop
eparhiot.
Conducerea eparhiei este realizată de episcop, ajutat de următoarele organe:
Adunarea eparhială, consiliul eparhial, Consistoriul eparhial şi Administraţia eparhială.
Adunarea eparhială are competenţe în toate problemele administrative, culturale şi
economice şi este compusă din 30 membri reprezentanţi ai clerului şi ai credincioşilor, aleşi
în mandate de 4 ani.
3.Protopopiatul este o circumscripţie administrativă bisericească care cuprinde mai
multe parohii din aceeaşi eparhie, toate aflate sub conducerea administrativă a unui
protopop .
4.Parohia este comunitatea credincioşilor, clerici şi mireni, de religie creştin-ortodoxă,
aşezaţi pe un teritoriu delimitat şi organizaţi ca o unitate administrativ bisericească locală,
sub conducerea organelor locale colegiale de exercitare a puterii bisericeşti, în frunte cu
preotul paroh.
Ca organe colegiale în conducerea şi administrarea parohiei sunt:
a) Adunarea Parohială este organul colegial deliberativ, compus din toţi bărbaţii –
clerici şi mireni- majori ai unei parohii, cu o viaţă morală şi nepătată şi care îşi îndeplinesc
toate îndatoririle morale şi materiale faţă de Biserică şi aşezămintele ei.
Adunarea se întruneşte în şedinţe ordinare o dată pe an, în primul semestru al anului
iar în şedinţe extraordinare de câte ori este nevoie. Convocarea se face de către
preşedinte, care este preotul-paroh, sau de către locţiitorul său, în biserică, după Sfânta
Liturghie, cu o săptămână înainte de data fixată pentru şedinţă. Protopopul dacă va
participa la ea, va prezida Adunarea.
Cvorumul este întrunit dacă adunarea numără cel puţin o zecime din totalul
membrilor adunării parohiale, hotărârile luate fiind obligatorii dacă au fost luate cu voturile
majorităţii membrilor prezenţi. Hotărârile adunării parohiale pot fi contestate în termen de 14
zile. Contestaţia va fi depusă în scris la protopopiat care, împreună cu avizul protopopului
(aviz consultativ) o va înainta consiliului eparhial
Atribuţiile Adunării parohiale sunt următoarele:
alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial
desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în
cazurile în care episcopul o va cere.
întocmeşte bugetul parohial.
Verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
Fixează cuantumul maximal al contribuţiilor benevole de cult în favoarea
parohiei.
Administrează patrimoniul parohiei, îngrijind de buna funţionare a
edificiilor bisericeşti, culturale şi fundaţionale.
Hotărăşte cu privire la cumpărarea, la vânzarea sau la grevarea imobilelor
parohiale
Hotărăşte înfiinţarea de fonduri cu scop bisericesc, cultural sau filantropic
şi stabileşte normele pentru adunarea mijloacelor pecuniare necesare parohiei.
b) Consiliul Parohial este organul executiv al adunării parohiale şi organul deliberativ în
administraţia parohială, reprezentând parohia în toate chestiunile în afară de cele spirituale.
Se compune din 7, 9 sau 12 membri, în funcţie de mărimea parohiei, care sunt aleşi pe o
durată de 4 ani, în mod onorific şi cu drept de realegere. Nu pot fi aleşi în acelaşi consiliu
tatăl şi fiul, fraţii, socrul şi ginerele. Din consiliul parohial fac parte, cu vot deliberativ, preotul
paroh, preoţii şi diaconii deservenţi, precum şi primul cântăreţ din parohie.
Atribuţiile Consiliului parohial sunt cele stabilite pentru adunare parohială, cu
excepţia următoarelor, atribuite prin Statut numai adunării generale:
desemnează prin alegere pe preoţii, diaconii şi cântăreţii din parohie, în cazurile în
care episcopul o va cere.
alege pe membrii consiliului parohial şi pe cei ai comitetului parohial
verifică activitatea consiliului parohial.
examinează şi completează raportul anual asupra activităţii parohiei.
verifică şi aprobă gestiunea anuală a parohiei.
Hotărăşte cu privire la cumpărarea de imobile, la vînzarea şi grevarea acestora.
Pe lângă atribuţiile care sunt şi în competenţa adunării parohiale (cu excepţia celor
de mai sus), consiliul parohial are o însărcinare specifică, şi anume aceea de a alege dintre
membrii adunării parohiale pe delegatul pentru alegerea membrilor adunării eparhiale din
circumscripţia respectivă.
c) Comitetul parohial este format dintre membrii aleşi din rândul consiliului parohial.
Atribuţiile acestuia sunt:
1.înzestrarea şi înfrumuseţarea bisericilor, a curţilor bisericeşti, cimitirelor parohiale şi
întreţinerea acestora;
2. formarea şi susţinerea corului bisericesc;
3. ajutorul dat săracilor, ocrotirea orfanilor şi văduvelor;
4. ajutorul bolnavilor;
5. înfiinţarea şi susţinerea bibliotecii parohiale, organizarea colportajului în parohie şi a
pangarului.
6. înfiinţarea şi susţinerea oricăror opere de milă creştină.
d) Preotul-paroh este conducătorul parohiei, împuternicit al episcopului. Din punct de
vedere administrativ bisericesc, preotul –paroh este conducătorul administraţiei parohiale şi
organ executiv al Adunării parohiale şi al consiliului parohial, fiind totodată preşedintele de
drept al organelor parohiale colegiale de conducere: Adunarea parohială, Consiliul parohial,
comitetul parohial precum şi gestionarul patrimoniului parohiei.
Atribuţiile administrative ale preotului-paroh sunt următoarele:
a) aduce la îndeplinire toate dispoziţiile Statului şi regulementele
canonice în ceea ce priveşte parohia;
b) reprezintă parohia în justiţie, în faţa autorităţilor şi în relaţiile cu terţii,
personal sau prin împuterniciţi
c) convoacă şi prezidează Adunarea parohială şi consiliul parohial;
d) aduce la îndeplinire dispoziţiile organelor bisericeşti superioare;
e) aduce la îndeplinire hotărârile Adunării parohiale;
f) ţine un registru despre toţi membrii parohiei, cu nume, prenume,
ocupaţia, data naşterii, botezului, cununiei, morţii şi data eventualei mutări într-o altă
parohie.
g) Controlează administrarea averii bisericeşti, a fundaţiilor din parohie
şi a activităţilor şi instituţiilor culturale;
h) Întocmeşte şi ţine la zi inventarul parohiei.
e) Epitropul. activitatea principală este de a administra patrimoniul parohial.
Atribuţiile epitropului sunt:
a) administrează bunurile mobile şi imobile aparţinând parohiei, instituţiilor culturale sau
fundaţiilor parohiei sau a fondurilor cu destinaţie specială primite de la consiliul parohial.
b) Păstrează într-un seif banii şi hărtiile de valoare ale parohiei.
c) Ţine un registru de venituri şi cheltuieli sau, dacă parohia este mai mare, înfiinţează şi
conduce un departament contabil.
d) Prezintă la sfârşitul anului un raport asupra veniturilor şi cheltuielilor bisericeşti, culturale şi
fundaţionael.
e) Supraveghează buna îngrijire a edificiilor bisericeşti.
f) Încasează venituri şi face plăţi curente.
II.2. Organizarea BC
Biserica Catolică cuprinde Biserica Romano-Catolică precum şi un număr de 21 de
Biserici Orientale Unite cu Roma, de rit catolic oriental (de tradiţie Alexandrină, Antiohiană,
Armeană, Chaldeeană şi Constantinopolitană sau greacă) dintre care în România există
Biserica Română Unită cu Roma sau Biserica Greco-Catolică.
II.2.1.Organizarea Centrală a Bisericii Romano Catolice
Autoritatea Supremă în Biserică. Codex Juris Canonici prezintă două subiecte de drept
canonic care au puterea supremă şi plenară în Biserică, Pontiful roman şi Colegiul
episcopilor.
A) Pontiful Roman. Episcopul Bisericii Romei, Succesorul Sfântului Apostol Petru, este
„capul colegiului episcopilor, Vicarul Mântuitorului Iisus Hristos, păstorul Bisericii
Universale”. El dispune „de o putere ordinară, supremă, plenară, imediată şi universală în
Biserică, care poate fi întotdeauna exercitată în mod liber”
Această putere este dobândită din oficiu de Pontiful Roman, fără vreo delegare sau
concesiune din partea unor persoane sau instituţii pământeşti. Puterea sa nu este limitată în
spaţiu, putându-şi exercita atribuţiile asupra tuturor Bisericilor. Mai mult, puterera sa nu este
limitată de prevederile dreptului deoarece Pontiful Roman este supremul legislator al
Bisericii şi colegiul episcopilor nu poate adopta un act colegial fără participarea sa. Deciziile
sale nu sunt condiţionate de organisme intermediare.
În exercitarea funcţiei sale de păstor suprem al Bisericii, este întotdeauna în legătură
şi în comuniune cu ceilalţi episcopi şi cu Biserica întreagă. Deciziile Papei sunt date fără
drept de apel sau recurs.
B) Colegiul Episcopilor. Colegiul este de asemenea subiect al puterii supreme şi
plenare asupra Bisericii în întregimea sa. Alături de Pontiful Roman care, după cum am
arătat mai sus, poate să îşi exercite puterea liber, exerciţiul puterii colegiului nu poate fi
realizat fără acesta.
Codul prevede în acest moment două forme de realizare a puterii Colegiului Episcopilor:
1. exerciţiul solemn al puterii în cadrul unui Conciliu Ecumenic
2. promulgarea unui act colegial de către episcopii aflaţi, la momentul respectiv,
peste tot în lume.
Sfântul Pîrinte convoacă Conciliul Ecumenic, îl prezidează, poate decide să îi transfere
lucrările într-unn alt loc, îl poate suspenda sau dizolva. Mai mult, el determină subiectele ce
vor fi tratate în Conciliu, iar hotărârile Conciliului trebuie aprobate de către Papă.
II.Organele adiacente. În îndeplinirea sarcinilor pastorale şi administrative pe care le
are, Sfântul Părinte beneficiază de asistenţa sau ajutorul unor persoane sau instituţii.
Această asistenţă revine în primul rând episcopilor, în virtutea apartenenţei lor la Conciliu şi
se manifestă prin intermediul Sinoadelor. Un al doilea loc revine cardinalilor care, la fel,
reuniţi în consistorii îl ajută pe Pontiful Roman. Ca persoane individuale, cardinalii pot fi
colaboratori permanenţi ai Papei, primind oficii în cadrul Curiei romane sau reprezintă pe
Suveranul Pontif şi Biserica în relaţiile cu alte State în calitate de legaţi sau nunţi apostolici.
A. Sinodul Episcopilor. Activitatea sa este numai de ordin consultativ al Papei în luarea
deciziilor sale. Remarcile şi propunerile sale au numai un rol strict consultativ, nefiind
obligatorii.. Sinodul episcopilor are doar rolul de a discuta diverse probleme ridicate de
Sfântul Părinte şi de a-şi exprima dorinţele, dar nu de a tranşa aceste probleme şi de a
emite decrete. Astfel, sinodul poate primi de la Suveranul Pontif o putere deliberativă, dar
deciziile luate sunt ale Papei.
B. Cardinalii. Cardinalii sunt „ai Sfintei Biserici Romane” în virtutea legăturii originale între
colegiul pe care îl formează (colegiul cardinalilor) şi Biserica din Roma. Încă din sec. al VI-
lea sunt numiţi cardinali superiorii preoţilor ataşaţi bisericilor principale din dioceza Romei,
apoi termenul s-a extins şi la diaconi. În sec. al VIII-lea erau numiţi cardinali episcopii vecini
Romei, care îl ajutau pe Papă în funcţiile sale liturgice şi guvernamentale. Începând cu sec.
al IX-lea titlul, a fost rezervat celor mai importanţi preoţi şi diaconi iar ulterior Pontiful roman
i-a afectat pe aceştia din ce în ce mai mult guvernării şi serviciului pe lângă Sfântul Scaun.
Funcţia principală a „cardinalilor de curie” care rezidează în Roma este aceea de a
aprticipa la guvernarea Bisericii. Episcopii şi arhiepiscopii pot primi această demnitate şi
rămân în diocezele lor în totată lumea, de unde păstoresc. Rolul lor principal este întrunirea
în Conclavul cardinalilor pentru alegerea unui nou Pontif Roman.
Preşedenţia Sacrului Conclav al cardinalilor revine cardinalului episcop numit cel mai
demult în funcţie. În conclav, nu este decât „primus inter pares”, neavând jurisdicţie asupra
celorlaţi cardinali.
C.Curia Romană. E formată în principal din cardinali, dar şi din aparat administrativ, cleric
sau laic. Prin Constituţia Apostolică Pastor Bonus promulgată de Papa Ioan Paul al II-lea
curia romană este împărţită în general în dicasterii şi institute.
Institutele sunt în număr de două, şi anume: Prefectura casei pontificale și Oficiul de
celebrări Liturghice a Suveranului Pontif
Dicasteriile sunt formate din :
a) Secretariatul de Stat - este prezidat de cardinalul Secretar de Stat şi este divizat în
două secţiuni: Secţiunea afacerilor generale, și Secţiunea raporturilor cu Statele
b) Congregaţiile - Constituţia Apostolică Pastor Bonus defineşte nouă Congregaţii, egale
între ele din punct de vedere ierarhic: Congregaţia pentru doctrina credinţei, Congregaţia
pentru Bisericile Orientale, Congregaţia Cultului Divin şi a disciplinei Sacramentelor,
Congregaţia pentru cinstirea sfinţilor şi canonizări, Congregaţia pentru episcopi,
Congregaţia pentru evanghelizarea poparelor, Congragaţia pentru cler, Congragaţai pentru
institutele de viaţă consacrată şi pentru societăţile de viaţă apostolică şi Congregaţia pentru
seminarii şi instituţii de învăţământ.
c) Sistemul judiciar superior este format din trei tribunale cu competenţe diferite:
Penitencieria Apostolică, Signatura Apostolică şi Rota romană.Fiecare dintre aceste
tribunale este instanţă supremă, un recurs extraordinar putând fi, în cazuri excepţionale,
judecat de Papă, ca suprem judecător în Biserica pământeană.
d) Consiliile şi oficiile au fost create prin aceeaşi Constituţie Apostolică în scopul
gestionării activităţilor care scapă în mod obişnuit din sfera congregaţiilor.
II.2.2. Structura teritorială a Bisericii Romano-Catolice
Dioceza este o unitate teritorială a Bisericii Romano-Catolice, condusă de un
episcop, care are o organizare similară eparhiei ortodoxe. În cadrul diocezei, episcopul are
o putere sacerdotală plenară şi o putere jurisdicţională ordinară. Episcopii diocezani pot fi
sufragani (depind de un mitropolit) sau exempţi (sunt numiţi direct de Sfântul Scaun)
Episcopul este ajutat, în misiunea sa, de episcopi auxiliari, precum şi de organisme
de conducere ajutătoare, dintre care enumerăm: Adunarea Diecezană, Curia diecezană,
Cancelarul Curiei diecezane, Economul diecezan, Consiliul preoţilor şi Colegiul consultativ
diecezan, precum şi de Consiliul pastoral.
Dioceza este împărţită în mai multe protopopiate, fără personalitate juridică.
Parohia este o comunitate de credincioşi, constituită permanent în dieceză, în care
grija sufletelor este încredinţată unui preot paroh. În mod general parohia este comunitatea
credincioşilor de pe un teritoriu determinat. În mod excepţional însă, episcopul poate
constitui parohii cuprinzând numai o sau mai multe categorii de credincioşi.
Competenţa înfiinţării şi stabilirii parohiilor aparţine exclusiv episcopului diecezan. O
parohie legitim înfiinţată devine de drept persoană juridică. Înfiinţarea, schimbarea sau
suprimarea parohiilor este de competenţa episcopului diocezan, dar numai după
consultarea cu consiliul preoţesc.
În parohie, preotul paroh este ajutat de către consiliul pastoral al parohiei, format din
laici şi clerici, cu un rol minor şi de consiliul parohial pentru afacerile economice care nu are
un rol facultativ şi care serveşte la administrarea bunurilor parohiei.
Atribuţiile parohului sunt:
Să catehizeze pe toţi credincioşii din parohie într-un mod adecvat şi specific fiecăruia
Să predice cuvântul lui Dumnezeu
Să viziteze şcolile, căminele, locuinţele şi în general întreaga parohie
Să administreze cu atenţie patrimoniul parohiei, ajutat de consiliul parohial pentru afaceri
economice.
Capitolul III. PERSOANELE ÎN BISERICĂ
1. Laicii. Într-o accepţiune strică a termenului de “laic” în ortodoxie se înţelege simplul
fapt de a nu fi iniţiat, adică de a nu fi cleric. Într-o interpretare mai largă, termenul de laici se
referă la totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească
şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii (de ex. cântăreţi) instituiţi prin hirotesie .
Pentru a avea calitatea de laic membru al Bisericii, se cere săvârşirea Sfintei Taine a
Botezului.
La fel şi în gândirea catolică, prin “fidel” se înţelegea persoana subiect al sarcinilor
pastorale care a primit Sacramentul Botezului în Biserica Catolică. Primind Botezul,
persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind astfel subiect
de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic.
Dreptul bisericesc determină patru condiţii care privesc pesonalitatea canonică a
laicilor, modificând-o sau dezvoltând-o:
1. Vârsta declanşează aplicarea unui mare număr de canoane, în special în dreptul
penal canonic sau în cel sacramental. Din punct de vedere canonic, majoratul este obţinut
în Biserica catolică la 18 ani, la fel ca şi în BO. În BC este considerat “copil” minorul care nu
a împlinit vârsta de 7 ani, având numai capacitate de folosinţă în dreptul canonic. Începând
cu vârsta de 7 ani, minorul este prezumat ca având un discernământ diminuat, depinzând
de părinţi sau tutori.
Dreptul canonic cunoaşte două tipuri de prezumţii legale:
a) prezumţia simplă - care admite proba contrară
b) prezumţia excepţională (absolută) –care nu admite proba contrară.
Absenţa discernământului în cazul minorului sub 7 ani est o prezumţie absolută, în
timp ce prezenţa discernîmântului la un minor care a împlinit această vârstă poate fi
contestată prin orice mijloc de probă. Precizăm de asemenea că o persoană căreia îi
lipseşte în mod obişniut discernământul şi care nu se poate guverna ea însăşi este
asimilată copiilor sub 7 ani.
2. Domiciliul şi reşedinţa
Determinarea domiciliului sau a reşedinţei în dreptul canonic are importante legături
cu administrarea unora dintre Sfintele Taine (botez, cununie), a competenţei tribunaleor
canonice precum şi a activităţii laicului într-o anumită parohie.
Domiciliu este considerat atunci când o persoană locuieşte într-un anumit loc de cel
puţin 5 ani cu intenţia de a sta acolo definitiv, cu excepţia unor cauze neprevăzute.
Reşedinţa este considerată în situaţia în care o persoană locuieşte într-un loc de cel
puţin 3 luni cu intenţia de a mai locui încă 3 luni acolo.
Persoanele care nu sunt într-un anumit moment nici la domiciliul lor nici la o
reşedinţă, dar au intenţia de a şi le păstra sunt denumite peregrini iar cei care nu au nici
domiciliu nici resedinta sunt numite vagi.
3. Consangvinitatea, afinitatea şi adopţia .
Consangvinitatea se măsoară pe linii şi pe grade, cea directă măsurând atâtea grade
câte generaţii, rădăcina fiind exclusă. Consangvinitatea colaterală foloseşte acelaşi
principiu: rădăcina fiind exclusă, se adună cele două linii numărându-se atâtea grade câte
persoane.
Afinitatea apare când nu sunt legături de sânge, dintr-o parentate prin alianţă. Se
naşte dintr-o căsătorie validă, creând legături între soţ şi consangvinii soţiei şi reciproc.
Adopţia creează legături determinate de legislaţiile civile în vigoare în diverse state,
putând fi cu efecte depline sau cu efecte restrânse între adoptat şi adoptator, pe de o parte
şi între consangvinii şi afinii adoptatului şi adoptatorului, pe de altă parte.
4. Apartenenţa de o Biserică rituală
Această condiţie a persoanei fizice laice în Biserică este dată de cultul propriu-zis în
care ea funcţionează şi al cărui subiect este. Astfel, în sens larg, laicul ortodox poate fi
subiect al unei Biserici Ortodoxe autocefale ( de ex. Biserica Ortodoxă română, Biserica
Ortodoxă Rusă) sau de rit liturgic (Biserica Ortodoxă română de Rit vechi etc) iar
credinciosul catolic poate fi de rit latin (Biserica Romano-Catolică sau, în cadrul bisericii
latine) sau de rit oriental (aparţinând unei Biserici Orientale Unite cu Roma- greco-catolic).
În sens restrâns, laicii participă la viaţa spirituală din parohia în care sunt înscrişi,
contribuind totodată şi la administrarea şi buna funcţionare ale parohiei privite ca o
persoană juridică.
.2. Clericii. Sub numele de cler se înţelege totalitatea preoţilor instituiţi prin hirotonie.
Trebuie să menţionăm că starea clericală propriu-zisă sau ceea ce se numeşte, în sens larg
preoţie, reprezintă o categorie de membri ai Bisericii şi anume cea formată prin conferirea
harului sfinţitor într-una dintre cele trei trepte de slujitori bisericeşti de instruire divină.
Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, Latină şi Orientală, ierarhia în
Biserică se împarte în ierarhie sacramentală şi ierarhie jurisdicţională.
Ierarhia sacramentală se divide la rândul ei în grade bisericeşti superioare, care se
dau înăuntrul altarului şi în grade bisericeşti inferioare, care se dau în afara altarului. Într-o
accepţie strictă a termenului, clerul se împarte în trei mari categorii de instruire divină:
diaconii, presbiterii şi episcopii, reprezentând tocmai gradele bisericeşti superioare, aşa
cum sunt ele înţelese din punctul de vedere al iearhiei sacramentale.
Aceste grade superioare se dau în interiorul altarului, de către episcop, prin
săvârşirea hirotoniei, în timp ce gradele inferioare nu fac parte din clerul propriu-zis, ca
stare harică, şi de aceea sunt date în afara altarului, prin “punerea mâinilor “ (hirotesie.)
Episcopatul. Gradul cel mai înalt în Biserică este cel de episcop, prin faptul că
puterea episcopală este moştenită de la Apostoli. Ca şi grade administrative, se desprind
arhiepiscopii, mitropoliţii, patriarhii, cardinalii, Papa. Numai episcopii pot administra în mod
plenar Sfintele Taine şi au rol de conducere în unităţile de cult pe care le păstoresc.
Episcopii administrează Taina Hirotoniei diaconilor, prezbiterilor şi episcopilor, în
acest caz, pentru hirotonia în episcop sunt necesari doi sau mai mulţi episcopi pentru a
săvârşi această Taină.
Presbiteratul. Denumit şi preoţie propriu-zisă, clasa presbiterilor are, în baza
hirotoniei acordate de către episcop, anumite dreptuiri în Biserică, putere condiţionată însă
de puterea episcopală. Presbiteratul, obţinut în baza hirotoniei, dă putere membrilor lui să
îndeplinească anumite lucrări în Biserică, cu excepţia celor rezervate în mod special
episcopilor : hirotonia, sfinţirea antimiselor, sfinţirea Sfântului Mir.
Diaconatul. Este al treilea grad ierarhic de instituire divină, instituit prin hirotonie, şi
are rol ajutător pe lângă episcopi şi prezbiteri în viaţa sacramentală şi în cea administrativă.
Condiţiile pentru alegerea clerului.
1. Condiţii fundamentale. Aceste condiţii sunt esenţiale, nerespecatrea lor ducând la
o nulitate absolută a actelor de primire în cler.
a) Vocaţia(chemarea). Pentru a deveni membru al clerului, candidatul trebuie să
prezinte vocaţie pentru această activitate harică. Deşi nu este o condiţie cu adevărat
juridică, trebuie totuşi amintită în mod deosebit.
b) Botezul valid. Numai laicii botezaţi valid pot să devină clerici.
c) Sexul masculin. Biserica nu a recunoscut femeilor dreptul de a îngriji de afacerile
interne ale Bisericii.
d) Libertatea individuală. Prin această cerinţă se înţelege că cel care doreşte să
devină cleric trebuie să exprime un consimţământ valid, neviciat de vreo presiune
străină.Tot în cadrul acestei condiţii se cere candidatului să nu aibă antecedente penale.
2.Condiţii speciale .
2.1 Condiţiile fizice.
a) Starea de sănătate. Candidatul nu trebuie să aibă boli sau handicapuri ce să
împiedice exercitarea slujbelor şi a activităţii preoţeşti.
b) Vârsta. În general, pentru episcopi vârsta minimă este de 35 de ani în Biserica
Catolică şi de 30 de ani în cea ortodoxă, iar pentru presbiteri se cere vârsta majoratului.
2.2 Condiţii religios-morale
a) credinţă solidă, pietate, zel în păstorirea sufletelor şi cumpătare.
b) moralitate ireproşabilă.
c) o bună reputaţie.
d) problema căsătoriei preoţilor. La episcopi se cere să nu fie căsătoriţi, la fel ca şi la
preoţii romano-catolici celibatul fiind o regulă imperativă, în timp ce pentru presbiterii
ortodocşi şi greco –catolici căsătoria este permisă cu excepţia cazurilor în care au mai fost
căsătoriţi sau au fost logodiţi de două ori. Potrivit canoanelor ortodoxe, nu pot fi hirotoniţi ca
preoţi cei care trăiesc în concubinaj, care au contactat o căsătorie într-un grad de rudenie
oprit sau care s-au căsătorit cu o adulteră.
În cazul în care candidatul se hirotoneşte ca şi cleric necăsătorit, nu se va mai putea
căsători după primirea harului.
3. Monahii. O treia stare în care se pot găsi membri Bisericii este cea monahală,
mai cunoscută şi sub numele de călugărie.
Trebuie precizat că monahii, prin adâncimea trăirilor lor religioase şi prin
perseverenţa cu care urmează perceptele Mântuitorului, se constituie într-o categorie
diferită de cea a laicilor sau a clericilor. Un laic poate îmbrăţişa starea monahală fără a fi
neapărat cleric.