Formularea dogmei Sfintei Treimi la Sinoadele I și al II-lea ecumenice

Așadar, confruntarea creștinismului cu cultura și filosofia elenistă a avut un scop misionar

apologetic, acela de a arăta că sensul existenței create se împlinește și mântuirea se dobândește
numai în comuniunea cu Dumnezeu, Cel ce S-a revelat în Iisus Hristos, în puterea Duhului Sfânt
Nu a fost însă şi nu este uşor să lămureşti misterul că Dumnezeu este Unul în Ființă, dar întreit în
Persoane; că este Unul și unic; că este o unitate fără egal și fără asemănare
,,Mare este primejdia în lupta cu ereticii!, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Te temi ca nu cumva
lovind pe unul, să fii rănit de celălalt.
De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu acești eretici, trebuie să știi să te ferești de nelegiuitul
amestec făcut de Sabelie între Persoanele Dumnezeirii dar să fugi și de nebuneasca deosebire
făcută de Arie în ființa Dumnezeirii, și să mărturisești că una este Dumnezeirea Tatălui, Fiului și
Sfântului Duh, dar adăugând totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase
Combătându-l pe Arie, care nega dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
susținând că a fost un timp când Fiul n-a existat și că El a fost creat din nimic sau dintr-o
substanță străină de cea a Tatălui, Sinodul I ecumenic de la Niceea (325) afirmă că Iisus Hristos
este „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii”, deci
este Fiul Tatălui în sens propriu, veșnic ca și Tatăl; Fiul este „de o ființă cu Tatăl” (ὁμoούσιος
τῷ Πατρὶ), deci Fiul este Dumnezeu ca și Tatăl; Fiul este Dumnezeu-Creatorul ca și Tatăl, căci
prin El „toate s-au făcut”.
După ce formulează învățătura despre Dumnezeu, în general, și despre Dumnezeu Tatăl,
în special (art. I), Sinodul formulează în continuare, în Simbolul credinței, învățătura despre
Dumnezeu – Fiul întrupat, născut din veci din Tatăl, de o ființă cu El: „Și întru Unul Domn Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii:
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o
ființă cu Tatăl (ὁμοoύσιος τῲ Πατρὶ) prin Care toate s-au făcut” (art. al II-lea).
În articolul următor (art. al III-lea) este formulat adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu,
prin lucrarea Duhului Sfânt, din Fecioara Maria, la plinirea vremii, adică în timp: „Care, pentru
noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt
și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Adevărul despre Patimile, moartea pe cruce, îngroparea,
Învierea din morți, Înălțarea la ceruri, a doua Venire și judecata universală, adică despre întreaga
lucrare mântuitoare a lui Hristos, este formulat în alte patru articole (art. IV-VII inclusiv).
După condamnarea lor la Sinodul I ecumenic, arienii și-au îndreptat atacul împotriva Duhului
Sfânt, negându-i dumnezeirea și susținând că El este o creatură a Fiului, mai mic decât Fiul și
supus Fiului, iar ca „Duh” sau „Spirit” este superior naturii spirituale a îngerilor, având o poziție
intermediară între Dumnezeu și creaturi. Aceștia au constituit erezia pnevmatomahilor, adică a
luptătorilor împotriva Duhului Sfânt. Pnevmatomahii s-au mai numit macedonieni sau
maratonieni. Denumirea de macedonieni li s-a dat după numele episcopului semiarian
Macedoniu, inițiatorul acestei erezii, depus din scaun ca eretic în anul 360 de Sinodul din
Constantinopol. După moartea lui Macedoniu, conducerea pnevmatomahilor a preluat-o diaconul
 Maratoniu, hirotonit de Macedoniu ca episcop de Nicomidia, de la care au primit și numele de
maratonieni.
Beneficiind de întreaga aprofundare teologică de până aici, privind Sfânta Treime în general și Persoana și
lucrarea Duhului Sfânt în special, Părinții Sinodului al II-lea ecumenic de la Constantinopol
(381), după ce păstrează și confirmă mai pe larg învățătura ortodoxă de la Niceea exprimată în
Simbolul credinței, despre Dumnezeu Tatăl, creator și proniator a tot ceea ce există, despre
Dumnezeu Fiul întrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (art. II-VII), condamnă
erezia pnevmatomahilor și mărturisesc în mod expres credința în Duhul Sfânt, cea de a treia
Persoană a Sfintei Treimi: ,,(Cred) Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, care din
Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și slăvit, Care a grăit prin
prooroci” (art.VIII).
În mărturisirea credinței în Duhul Sfânt, Părinții de la Sinodul al II-lea ecumenic nu au
introdus termenii Dumnezeu și de o ființă (omoousios), ca în articolul al II-lea, dedicat
dumnezeirii Domnului nostru Iisus Hristos, pentru a menaja pe creștinii care se temeau de orice
formulă nouă, chiar dacă aceasta nu făcea altceva decât să exprime mai direct și mai clar
învățătura ortodoxă a Bisericii. Prudența Părinților sinodali s-a dovedit eficace, căci erezia lui
Macedoniu a fost părăsită, iar formularea învățăturii ortodoxe despre Sfântul Duh, fixată în
Simbolul constantinopolitan, a rămas neschimbată, fiind confirmtă de către celelalte Sinoade
ecumenice în hotărârile lor (în special de Sinoadele al III-lea și al IV-lea ecumenice) împreună
cu întregul text al Simbolului niceoconstantinopolitan pe care îl folosește peste tot, în slujbele și
rugăciunile sale, Biserica Ortodoxă.
Dumnezeirea Duhului Sfânt este exprimată în mărturisirea Sinodului al II-lea ecumenic,
adică în articolul al VIII-lea al Simbolului de credință, prin afirmațiile acestei mărturisiri.
Duhul Sfânt este „Domnul de viață Făcătorul”, ceea ce implică pentru Duhul
Sfânt plenitudinea dumnezeirii. „Domn”, „Creator” și „Proniator” a toate este Dumnezeu-Tatăl,
cum mărturisim în art.1 al Simbolului; „Domn” este Dumnezeul-Om, Iisus Hristos: «”Cred) Și
întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai
înainte de toți vecii” (art. al II-lea) și „Domn” este Duhul Sfânt: ,,Domnul este Duh și unde este
Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Corinteni, 3,17). Duhul Sfânt este „Duhul Domnului”
(2 Corinteni, 3, 17-18).
Și mai direct, deoființimea sau consubstanțialitatea și deci egalitatea Duhului Sfânt cu Tatăl și cu
Fiul este indicată și subliniată în mărturisirea Sinodului al II-lea ecumenic, îndată după ce se
arată modul provenirii prin purcedere a Sfântului Duh din Tatăl, prin cuvintele: „Cel ce
împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit”, care exprimă, în alți termeni, deoființimea și
egalitatea celor Trei Persoane divine. Sfântului Duh I se cuvine aceeași închinare și slăvire ca și
Tatălui și Fiului, deci este Dumnezeu ca și Tatăl și Fiul.
Mai departe, în același articol al Simbolului, Duhul Sfânt este arătat ca Cel „Care a grăit
prin prooroci”, descoperind, deci, pe Dumnezeu, oamenilor, cum ne încredințează, de altfel,
Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: ,,Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima
omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El. Iar nouă ni le-a
descoperit Dumnezeu prin Duhul Sfânt, fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui
Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 9-10; Isaia 64, 3)1.
De aceea, în continuarea formulării și exprimării credinței ortodoxe în Duhul Sfânt, Simbolul
niceoconstantinopolitan formulează succint învățătura despre Biserică, indicându-i însușirile ei
1
Cf. Pr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare..., p. 116-118.
specifice: unitatea, sfințenia, catolicitatea sau sobornicitatea și apostolicitatea (art. al IX-lea),
învățătura despre Botez și, prin aceasta, despre toate Tainele Bisericii (art. al X-lea) și învățătura
despre învierea morților (art. al XI-lea), și viața veșnică (art. al XII-lea).
Cu mărturisirea credinței în Duhul Sfânt la Sinodul al II-lea ecumenic, s-a încheiat
formularea dogmei Sfintei Treimi care exprimă credința și învățătura creștină despre Dumnezeu -
Sfânta Treime ca bază a mântuirii noastre în Hristos. Simbolul niceoconstantinopolitan este
sinteza cea mai concisă, dar cuprinzătoare, a învățăturii Bisericii bazată pe Revelația
dumnezeiască, care explică apartenența noastră eclezială și de care este dependentă însăși
mântuirea noastră. Căci în Simbolul niceoconstantinopolitan se cuprind, implicit, într-o formă
foarte concentrată, toate hotărârile dogmatice ulterioare ale Sinoadelor ecumenice, deci nu numai
dogma hristologică formulată și aprofundată la sinoadele al III-lea, al IV-lea și al VI-lea
ecumenice, ci și cea mariologică (Sinodul al V-lea ecumenic) și cultul sfinților și al icoanelor,
întemeiate pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Sinodul al VII-lea ecumenic).
Dat fiind cuprinsul său doctrinar atotcuprinzător, Simbolul niceoconstantinopolitan a înlocuit
toate celelalte forme de mărturisire a credinței de până aici, adică toate Simbolurile de credință,
generalizându-se într-un scurt timp în cultul întregii Biserici Ortodoxe de pretutindeni

Exprimarea Tainei Sfintei Treimi: semnificația teologic-eclesială a termenilor ființă,

natură, ipostas, persoană

Ei au precizat că: dumnezeirea (ousia) este substanța comună a Treimii, care există în sine;
firea sau natura (physis) este realitatea care constituie o ființă; persoana sau ipostasul
(hypostasis) este subiectul care posedă și asumă în mod individual aceeași natură; idiomele
ipostatice (idiomata) sunt caracteristicile sau însușirile personale ale ipostasului. Prin aceasta, ei
au întreprins și au realizat o adevărată revoluție culturală în raport cu filosofia și cultura antică
greco-romană
Integrând diversitatea personală a lui Dumnezeu în unitatea Ființei dumnezeiești, Sfinții Părinți
înțeleg Treimea ca Taină a iubirii supreme dintre Persoanele divine.