(28-capitole; 1006-versete; 18396-cuvinte)

A) Isagogie
Faptele Apostolilor
Cartea Faptele Apostolilor oferă cadrul
de desfăşurare a activităţii apostolice. Este o
carte istorică, dar nu ţine de acelaşi gen lite-
rar. Genul evanghelic este aparte în literatu-
ră, iar Faptele Apostolilor este un alt gen.
Cartea este o relatare despre începuturile
Bisericii.
1) Titlul cărţii [ΠραξεισΑποστολων]
Titlul cărţii nu este dat de Sfântul Luca.
A fost dat de un editor, cineva care a
colectat cărţile Noului Testament într-un
„corpus”. Titlul cărţii, însă, este departe de
a fi exact, deoarece nu avem o relatare a
faptelor tuturor apostolilor. Cartea prezintă
doar activitatea Sfinţilor Apostoli Petru şi
Ioan (în prima parte) şi activitatea Sfântului
Apostol Pavel (în cea de-a doua parte) şi a
unor ucenici ai apostolilor: Sfântul Ştefan,
Sfântul Filip şi Sfântul Barnaba.
Aşadar, titlul cărţii ar putea fi: „Faptele
unor Apostoli şi ale unor ucenici ai Aposto-
lilor”.
2) Autorul cărții
Autorul cărţii este Sfântul Luca, dovada
este clară, dacă citim prologul ei. Avem însă
şi argumente interne în acest sens: prologul
vorbeşte despre prima scriere lucanică.
Cartea are ca patron pe acelaşi patrician
Teofil, care nu mai este numit „κράτιστε”,
ci simplu „Θεόφιλε”. Sfântul Luca îi spune
simplu „Teofile”, deci i se adresează ca unui
frate; probabil că între timp Teofil devenise
creştin şi, dacă e aşa, la aceasta va fi
contribuit, desigur, şi citirea Evangheliei
după Luca, prima scriere lucanică.
Alte argumente ar fi limba şi stilul
scrierii. Autorul se prezintă indirect. În Fap-
tele Apostolilor apar o serie de pericope în
care autorul se prezintă la persoana I-a plu-
ral. Este vorba de aşa-numitele „secţiuni cu
noi” (teologii germani, pentru prima dată,
le-au numit „Wir-Stücke” şi această
denumire a fost preluată şi în alte limbi).
Este vorba de următoarele pericope din
Fapte: 16, 10-17; 20, 5-15; 21, 1-18; 27, 1
până la 28,16. Aşadar, cel puţin în aceste
pericope autorul se prezintă ca martor direct
al evenimentelor pe care le relatează.
Din aceste pericope deducem că Sfântul
Luca s-a alăturat pentru prima dată grupului
misionar paulin la Troa, în cursul celei de-a
2
doua călătorii misionare (care s-a desfăşurat
între anii 50-52 d. Hr.). Au trecut apoi
împreună pe pământul Europei şi au ajuns la
Filipi, unde Apostolul Pavel a întemeiat o
înfloritoare Biserică. Se pare că Sfântul
Luca a rămas la Filipi, deoarece următoarea
„secţiune cu noi” (Fapte 20, 5-15) apare în
contextul celei de-a treia călătorii misionare
(care a avut loc între anii 53-58 d. Hr.).
Probabil că abia la întoarcerea din acestă
călătorie misionară, în anul 58, când a trecut
prin Filipi (Macedonia cf. Fapte 20, 3).
Sfântul Pavel l-a luat din nou cu sine pe
Sfântul Luca. S-au întors împreună la
Ierusalim. Se ştie că aici Sfântul Pavel a fost
arestat şi că a petrecut doi ani (58-60 d. Hr.)
în închisoare la Cezareea Palestinei. În
aceşti doi ani, Sfântul Luca a avut tot timpul
să realizeze acea informare atentă, de la
martorii oculari, asupra vieţii, învăţăturii şi
faptelor minunate ale Domnului, ca şi
asupra începuturilor Bisericii. Când în
toamna anului 60 d. Hr., Sfântul Pavel
înlănţuit, a pornit spre Roma, Sfântul Luca
l-a însoţit şi el, fiind astfel martorul direct al
călătoriei pe mare de la Cezareea până la
Roma, care ne este relatată în Fapte 27 şi
28. E chiar foarte probabil că Sfântul Luca a
ţinut la zi un jurnal al acestei călătorii - o
adevărată „odisee apostolică” - căci cele
două capitole (27 și 28) conțin foarte multe
detalii. La Roma se va fi întâlnit cu cei
menţionaţi în Col 4, 10-14 şi Filim 23-24
(Aristarh, Marcu, Isus cel numit Iustus,
Epafras, Dimas).
Din cele menţionate reiese că autorul
este un ucenic al Sfântului Pavel, martor
ocular al unor etape importante ale activită-
ţii pauline.
3) Data scrierii
Unii plasează scrierea înaintea sfârşi-
tului primei captivităţi romane a Sfântului
Apostol Pavel, deoarece cartea se încheie
brusc cu informaţia că după ce a ajuns la
Roma ca prizonier, Sfântul Pavel a stat aici
doi ani, într-o captivitate uşoară. Nu se spu-
ne nimic despre ce a urmat. Din epistolele
captivităţii rezultă că Sfântul Pavel aştepta o
iminentă eliberare.
Istoricul Eusebiu de Cezareea spune că
Sfântul Pavel a fost eliberat după doi ani.
De aici rezultă că scrierea s-a făcut înainte
Faptele Apostolilor
de anul 63, deoarece Sfântul Pavel a ajuns la
Roma în anul 61. După alţi autori cartea a
fost scrisă mai târziu. Faptele Apostolilor
însă nu ne vorbeşte despre eliberarea
Sfântului Pavel. Această datare a
cronologiei pauline nu este acceptată de
autorii contemporani.
Conform „Prologului antimarcionit” şi
„Canonului Muratori”, Faptele Apostoli-
lor s-a scris după moartea Sfântului Pavel,
aşadar, după anul 67. Mulţi datează Evan-
ghelia după Luca după anul 70, iar Faptele
Apostolilor s-a scris după această carte.
Nu se poate amâna foarte mult scrierea
cărţii Faptele Apostolilor, pentru că această
scriere nu oferă niciun punct de contact di-
rect cu epistolele pauline. Dacă autorul le-ar
fi avut la îndemână, el n-ar fi neglijat acest
material foarte important. Sfântul Luca
menţionează în prologul Evangheliei sale că
„a cercetat toate cu deamănuntul”. Se poate
ca Sfântul Luca să fi cunoscut unele episto-
le pauline, dar aceste epistole nu erau încă
adunate la un loc într-un corpus. Abia după
anul 80 s-a creeat sigur un „corpus pauli-
num” care a circulat în Biserica vremii.
O problemă ridică şi finalul acestei cărţi.
Se poate să nu se istorisească ce s-a ales de
Sfântul Pavel? Cei care datează scrierea la
anul 63, zic că Sfântul Luca nu mai avea ce
scrie, deoarece a adus faptele la zi. Alţii nu
sunt de acord cu acest lucru şi spun că
trebuie să se ţină cont de scopul cărţii. E
însă de necrezut că Sfântul Luca ar fi putut
întrerupe în acest chip relatarea faptelor
„eroului” şi dascălului său, Sfântul Apostol
Pavel. Cum nu ne-ar fi spus el ceva despre
sfârşitul captivităţii romane a Apostolului,
dacă aceasta s-ar fi petrecut deja?
4) Scopul cărţii
Faptele Apostolilor reprezintă a doua
parte a unei opere unice, alături de care poa-
te fi înţeleasă. Evanghelia vorbeşte despre
misiunea lui Iisus: Moartea, Învierea şi
Înălţarea Sa la cer. Deşi respins de iudei,
activitatea lui Mesia nu s-a încheiat cu un
eşec. Iisus a adus mântuirea Noului Israel,
de acum pocăinţa şi iertarea păcatelor vor fi
propovăduite în toată lumea, „începând de la
Ierusalim”. În primul capitol al cărţii
Faptelor Iisus trasează apostolilor un plan
3
misionar concentric, centrat pe Ierusalim:
“Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în
toată Iudeea şi în Samaria şi până la
marginea pământu-lui” (Fapte 1, 8).
Constatăm că al doilea volum lucanic se
dezvoltă urmând linii paralele cu Evanghe-
lia, care împarte activitatea lui Iisus în două
părţi egale:
a) partea I-a, propovăduirea în Galileea
- centrată pe cei doisprezece; misiunea
încredinţată celor doisprezece;
b) partea a II-a, călătoria lui Iisus spre
Ierusalim şi activitatea Sa aici; trimiterea
celor 72.
Cartea Faptele Apostolilor se împarte şi
ea în două:
a) partea I-a, centrată pe Ierusalim, în
care rolul principal aparţine Sfântului Apos-
tol Petru;
b) partea a II-a, în care personajul prin-
cipal este Sfântul Apostol Pavel, care întrep-
rinde o activitate în afara graniţelor Ţării
Sfinte, culminând cu venirea sa în capitala
imperiului.
Pentru a uşura acest plan, Sfântul Luca
acceptă un compromis lăsând în plan secund
ordinea sistematică pe care şi-o propusese:
fidelitatea faţă de izvoarele folosite.
Scopul lui Luca în Fapte este de a
prezenta „marşul triumfal” al Evangheliei
lui Iisus de la Ierusalim până la Roma.
Propovăduirea trece de la iudei la păgâni,
apoi se extinde în jurul păgânismului. La
originea acestui progres autorul vede
lucrarea Sfântului Duh, progres care
începe şi se desfăşoară prin puterea
Sfântului Duh. Acţiunea şi călăuzirea
Sfântului Duh e prezentă în tot locul pe
parcursul propovăduirii Evangheliei în
lumea păgână.
Prima activitate misionară în afara Iudeii
se naşte din prigoană. După moartea
Sfântului Arhidiacon Ştefan, eleniştii fug în
Samaria şi predică acolo Evanghelia. Sfân-
tul Petru îl botează pe sutaşul Corneliu şi
casa sa, în urma unei revelaţii. Sfântul Pavel
este întâmpinat de Iisus Cel Înviat la porţile
Damascului şi persecutorul de până atunci
devine marele „Apostol al Neamurilor”.
Sub conducerea sa, misiunea creştină
cuprinde Asia Mică şi Peninsula Balcanică.
În toată această activitate Sfântul Luca vede
acţiunea Sfântului Duh: „Şi pe când slujeau
Faptele Apostolilor
Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis:
Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul, pentru
lucrarea la care i-am chemat” (Fapte 13,
2). Aşadar, autorul misiunii este ales de
Sfântul Duh. În continuare Apostolul este
condus de Sfântul Duh: „Şi ei au străbătut
Frigia şi ţinutul Galatiei, fiind opriţi de
Sfântul Duh să grăiască în Asia cuvântul”
(Fapte 16, 6). Sau: „...în afară doar că
Duhul Sfânt îmi mărturiseşte prin cetăţi
spunându-mi că lanţuri şi necazuri mă
aşteaptă” (Fapte 20, 23).
Aşadar, toate acţiunile sale sunt provi-
denţiale, iar prigoana şi furtuna nu pot
împiedica şi opri împlinirea planului lui
Dumnezeu: „Dar nimic nu iau în seamă şi
preţ pe viaţa mea nu pun, fără numai să-mi
împlinesc călătoria şi slujba pe care am
primit-o de la Domnul Iisus, aceea de a
mărturisi Evanghelia harului lui Dumne-
zeu” (Fapte 20, 24).
Sfântul Apostol Pavel ajunge la Roma,
cum i-a zis Iisus. Aici se adresează mai întâi
iudeilor care refuză Evanghelia (Fapte 28,
23-28). Păgânii însă o primesc, cu iudeii
împlinindu-se cuvintele profetului Isaia:
„Mergi la poporul acesta şi zi: Cu auzul veţi
auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu privirea veţi
privi, dar nu veţi vedea, că inima acestui
popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud
şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva cu
ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu
inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i
vindec.” (Isaia 6, 9-10).
Scrierea se termină spunând că misiunea
s-a împlinit, Evanghelia a ajuns până la
„marginea pământului”, conform planului
trasat de Mântuitorul Hristos înainte de Înăl-
ţarea Sa la cer (Fapte 1, 8).
Sfântul Luca ştia că misiunea la păgâni
fusese iniţiată înainte de convertirea Sfântu-
lui Pavel, care nu era singurul misionar la
păgâni, dar pentru că scopul său era unul
teologic, de a schiţa progresul Bisericii în
lumea veche păgână, el a prezentat pe larg
activitatea Sfântului Pavel, pentru că Sfântul
Pavel a pus asupra Creştinismului o pecete
de neşters. Sfântul Luca a înţeles foarte bine
că Creştinismul este o religie universală, a
tuturor, şi deci el nu a exagerat grandoarea
eroului său. Aşadar, după ce Luca a scris
„faptele lui Iisus” (Evanghelia), el descrie
apariţia şi dezvoltarea Noului Israel (Biseri-
4
ca), relatează copilăria Bisericii şi dezvolta-
rea ei sau „faptele lui Pavel”, în spatele
cărora se află acţiunea Sfântului Duh. Sco-
pul cărţii este deci de a descrie progresul
Bisericii de la Ierusalim la Roma.
În partea a doua a cărţii există şi un scop
apologetic. Predicarea Evangheliei lui Iisus
nu este un pericol pentru statul roman. Pro-
curatorul Pilat de mai multe ori a mărturisit
că nu găseşte în Iisus nicio vină. Mai târziu,
procuratorul Festus şi Irod Agripa al-II-lea
nu găsesc în Sfântul Pavel ceva care să fie
vrednic de moarte. Sutaşul Iuliu căruia i s-a
încredinţat misiunea de a-l duce pe Pavel la
Roma îl tratează pe Apostol cu multă
consideraţie. Când a ajuns la Roma, ca
întemniţat, Sfântului Pavel nu i s-a impus un
regim riguros. Se spune că acolo „propo-
văduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa
cele despre Iisus Hristos cu toată îndrăz-
neala, fără nici o piedică” (Fapte 28, 31).
Deşi iudeii încercau să prezinte Creştinis-
mul ca pe un pericol public, noua religie nu
reprezenta nici un pericol pentru statul Ro-
man, însă acest lucru ocupă în Fapte un loc
secundar.
5) Textul cărții Faptele Apostolilor
Textul ne-a parvenit în două variante sau
în două forme diferite:
a) textul alexandrin (sau neutru),
reprezentat de o serie de manuscrise impor-
tante şi de P 45;
b) textul occidental; Manuscrisul D (a
lui Bezæ) Cantabrigiensis - în vechea latină,
în versiunea siriacă şi citat în scrierile
părinţilor latini.
Unii au spus că cele două variante s-ar
datora Sfântului Luca, textul occidental
fiind o primă redactare, iar cel alexandrin
fiind o copie fidelă a textului occidental.
Ipoteza aceasta, însă, nu s-a demonstrat în
mod convingător. Diferenţele sunt variate.
Textul occidental spune mai pe larg anumite
lucruri.
Iată care sunt diferenţele dintre cele
două texte:
În Fapte 8, 37 există un adaos ce nu se
găseşte în textul alexandrin (provine din
textul );
Faptele Apostolilor
În Fapte 12, 10 textul adaugă faptul
că Petru însoţit de înger a coborât şapte
trepte;
În Fapte 19 se spune că Sfântul Pavel,
părăsind sinagoga din Efes învăţa în şcoala
lui Tiranus, textul  adaugă faptul că învăţa
în şcoala lui Tiranus de la ceasul V la ceasul
X.
În Fapte 20, 4 apare Gaius din Derbe, în
textul β apare Gaius din Doberes.
În Fapte 20, 15 textul α spune: „după ce
am poposit la Troghilion”, textul  adaugă
după Samos acest text.
În Fapte 28, 16 apare adaosul: „...Roma
[sutaşul a predat pe cei legaţi comandantului
taberei], iar lui Pavel i s-a îngăduit să
locuiască aparte cu soldatul care-l păzea”.
Nu este explicată pe deplin problema
acestor două variante. Unii spun că textul α
este o reluare a textului , alţii susţin teoria
inversă.
6) Planul cărţii
Există o divizare a cărţii Faptele Aposto-
lilor:
Introducere (cap. 1,1-11)
Prima parte:
1) Biserica din Ierusalim (cap.1,12-5,42)
2) Primele misiuni creştine (cap. 6-12)
3) Sfinţii Barnaba şi Pavel: Prima călă-
torie misionară a Sfântului Pavel şi Sinodul
Apostolic (cap. 13,1-15,35)
A doua parte:
4) A-II-a şi a-III-a călătorie misionară a
Sfântului Pavel (cap. 15, 36 - 19, 20)
5) Pavel, (întemniţatul lui Iisus Hristos)
(cap. 19, 21 - 28, 29)
Epilog (cap. 28, 30 - 31)
După ce i-a fost recunoscut oficial apos-
tolatul, Sfântul Pavel întreprinde o operă
misionară proprie. Din acest moment, eroul
principal al cărţii este Sfântul Pavel. Cartea
ne istoriseşte - de aici încolo - activitatea
Sfântului Pavel de la Antiohia până la
Roma.
Prima parte a cărţii Faptele Apostolilor
nu are aceeaşi coerenţă, este un „mozaic”,
cuprinzând evenimente variate, toate arătând
progresul Bisericii în lume.
Prologul cărţii (versetele 1-12) ne arată
faptul că a doua operă lucanică vine în
continuarea Evangheliei a-III-a. În partea I-a
5
1, 12 ş. u., se relatează că după Înălţarea
Domnului Hristos la cer, cei unsprezece se
adună în „camera de sus” pentru a alege un
alt apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul. În
Ziua Cincizecimii venirea Sfântului Duh îi
transformă pe cei doisprezece apostoli, pu-
nând început Bisericii lui Hristos. Cuvân-
tarea Sfântului Apostol Petru (cap. 2,14 ş.u.)
scoate în evidenţă faptul că Scripturile s-au
împlinit în Iisus Hristos, iar primii convertiţi
vor fi botezaţi. În capitolul 2 vers. 42, se
cuprinde un rezumat în câteva cuvinte. În
capitolele trei, patru şi cinci sunt relatate
minuni ale apostolilor, poporul privindu-i
favorabil, însă Sinedriul încearcă să pună
stavilă activităţii lor. Apostolii au fost
întrebaţi: „Cu ce putere şi în al cui nume
faceţi aceasta?”. Apostolii au răspuns: „În
numele lui Iisus Hristos Nazarineanul, pe
Care voi L-aţi răstignit, dar pe Care
Dumnezeu L-a înviat din morţi...”.
În capitolul 4,32-35 apar două rezumate,
iar în capitolul 5,42 se descrie viaţa primilor
creştini.
În secţiunea (cap. 6 - 12) avem o sub-
secţiune (cap. 6 - 8, 3). După alegerea celor
şapte diaconi, eleniştii ocupă un loc
important în Biserică. Ştefan este modelul
acestor elenişti, el fiind prima „victimă” a
Sinedriului. Aceşti eleneşti au fost primii
misionari în afara graniţelor Iudeii. În Fapte
8,4–40 diaconul Filip evanghelizează Sama-
ria, convertind pe eunucul etiopian. În capi-
tolul 9,1-30 se relatează „Convertirea lui
Saul” pe drumul Damascului. În capitolul
9,31-11,18 este relatată activitatea Sfântului
Apostol Petru de-a lungul coastei palesti-
niene, fiind convertit sutaşul Corneliu cu
toată casa lui. În capitolul 11,19-30 se rela-
tează întemeierea Bisericii din Antiohia în
care desfăşoară o activitate notabilă sfinţii
Barnaba şi Pavel. În capitolul 12 se relatea-
ză persecuţia ordonată de Irod Agripa I,
victimă fiind Sfântul Iacov (Apostolul)
fratele lui Ioan. Sfântul Petru este închis, dar
este eliberat de un înger al Domnului în
noaptea dinaintea execuţiei. Persecutorul
este pedepsit, murind la Cezareea Palestinei.
Partea a III-a Fapte 13-14 relatează
prima călătorie misionară a Sfântului Apos-
tol Pavel (Barnaba şi Pavel evanghelizează
Insula Cipru şi sud-estul Asiei Mici: Pisidia,
Cilicia, Licaonia sau Galatia de Sud). În
Faptele Apostolilor
Fapte 15, 1-35 se relatează Sinodul Apos-
tolic. Apostolii reuniţi la Ierusalim hotărăsc
să nu li se impună jugul Legii Mozaice
convertiţilor dintre păgâni. Activitatea lui
Pavel este recunoscută la acest Sinod de toţi
Apostolii. Cu aceasta, începe o eră nouă în
istoria Bisericii: răspândirea Creştinismului
în lumea romană păgână prin Sfântul Apos-
tol Pavel.
În Fapte 15, 35 - 18, 22 se relatează a
doua călătorie misionară a Sfântului Pavel.
Pavel şi Sila pleacă din Antiohia, travesează
Asia Mică, la Listra grupului misionar i se
adaugă Timotei, ajung la Troa, apoi trec în
Macedonia, iar apoi merg la Corint (activi-
tatea de aici fiind etapa cea mai importantă a
acestei călătorii), apoi revin la Antiohia.
În Fapte 18, 23-19 se relatează a treia
călătorie misionară. Activitatea cea mai
importantă a acestei călătorii se desfăşoară
la Efes (capitala Asiei Mici Proconsulare).
În timpul şederii la Efes, Sfântul Pavel face
proiecte de călătorii cunoscute din epistolele
sale. Gândul său era acela de a atinge Spania
- limita occidentală a lumii cunoscute
atunci. După mişcarea argintarilor din Efes,
Sfântul Pavel merge în Macedonia, iar de
acolo la Corint, unde va sta trei luni. La
întoarcere, îl va lua cu el pe Sfântul Luca,
întorcându-se împreună pe mare la Cezareea
Palestinei şi de acolo la Ierusalim, unde va
fi primit de Sfântul Iacov, episcopul Cetăţii
Sfinte. Ura iudeilor din diaspora se va abate
asupra Sfântului Pavel (Fapte 21, 27).
Sfântul Pavel e salvat de tribunul Lysias în
templu. Este transferat la Cezareea Pales-
tinei unde va sta închis timp de doi ani şi
unde se va apăra în faţa a doi procuratori
succesivi. Constrâns de aversiunea iudeilor,
Sfântul Pavel face apel - fiind cetăţean
roman - la tribunalul Cezarului de la Roma.
La Roma, Sfântul Pavel va sta închis doi
ani.
În Fapte 28, 30-31 se arată că opoziţia
oamenilor nu poate zădărnicii planul lui
Dumnezeu, căci Pavel a ajuns la Roma
(chiar dacă nu aşa cum îşi propusese), iar
aici el a predicat Evanghelia lui Iisus
Hristos „cu toată îndrănzneala şi fără nici o
piedică”.
7) Izvoarele cărţii
6
Prof. Jaques Dupont în „Les surs des
Acte” (Bruges 1960), afirmă că în prima
parte a cărţii (Fapte 1, 1-15) este evidentă o
culoare semită. De aici rezultă ipoteza unui
izvor aramaic, sau chiar a unui original
aramaic. Sfântul Luca imită Septuaginta, iar
aceasta o face în mod deliberat. Nu se poate
nega faptul că o bună parte din primele
capitole au o origine aramaică. Cercetătorii
vorbesc despre tradiţii diferite, încercând o
determinare a unor surse scrise ale Faptelor
Apostolilor. Sfântul Luca, probabil, şi-a
scris opera pe etape. Într-o primă etapă se
crede că a redactat izolat anumite părţi pe
care apoi le-a făcut să intre în planul său, fie
înserându-le pur şi simplu, fie compunând
elemente de legătură (de tranziţie) de la o
pericopă la alta, rezultând în final
asamblarea într-un plan.
În relatarea primei călătorii misionare a
Sfântului Apostol Pavel (Fapte 12, 25 şi
Fapte 15, 1-2) constituie nişte „agrafe” cu
rolul de a face legătura între pericope, sau
de a insera într-un text o anumită pericopă.
Exemplu: Fapte 11, 27-30 / Fapte 15, 3-33;
în acest text e introdusă relatarea călătoriei a
III-a misionare. În Fapte 11, 27-30 se rela-
tează călătoria lui Barnaba şi Saul la Ierusa-
lim. În Fapte 15, 3 ş. u., avem relatarea dis-
cuţiei din cadrul Sinodului Apostolic. Aceas-
tă relatare e întreruptă de inserţiunea peri-
copei, Fapte 12, 1-23, care provine probabil
dintr-o sursă palestiniană şi de Fapte 13 şi
14 care fac parte din tradiţia paulină.
Sfântul Luca cedează pasul unor motive
ce ţin de metoda de compoziţie. Dacă se
acceptă această explicaţie, înseamnă că dru-
mul spre Ierusalim relatat în capitolul 11,
27-30, nu este altul decât cel relatat în
capitolul 15. Înseamnă că aceste două
pericope Fapte 11, 27-30 şi Fapte 15, care
sunt separate, formau la început o singură
relatare, fiind separate ulterior de
inserţiunea din capitolul 12 până la 14.
Revenind din călătoria misionară Pavel şi
Barnaba se suie la Ierusalim (Fapte 11, 29-
30 şi Galateni 2, 10) pentru a anunţa
succesul misionar între păgâni (Galateni 2,
2 / Fapte 15, 3-4). Se pune acum problema
tăierii-împrejur, iar fariseii sunt numiţi în
Galateni „fraţi mincinoşi” (Galateni 2, 4 /
Fapte 15, 5). Apostolatul lui Pavel este
Faptele Apostolilor
recunoscut oficial (Fapte 15, 7-9/ Galateni
2, 6-9).
Avem deci paralela Fapte 15 / Galateni
2, 1-10. Pericopa din Fapte este compozită.
Se pare că Luca a combinat aici relatarea a
două reuniuni diferite. În Fapte 21, 25 Sfân-
tul Iacov îl informează pe Pavel despre
hotărârile decretului apostolic.
Pe baza acestor analize, cercetătorii rele-
vă pentru prima parte a cărţii Faptele Apos-
tolilor trei izvoare principale:
a) Fapte 9, 32-11, 18 şi 12, 1-23 /
tradiţii palestiniene;
b) Fapte 9, 1-30 ; 13, 3 şi 14, 28 /
tradiţii proprii Sfântului Luca;
c) Fapte 11, 9-19, 30 şi 15, 3-33 /
tradiţii antiohiene.
Toate aceste pericope, înainte de a fi
inserate, au fost revizuite de Sfântul Luca.
Nu ne vom mira de unele trăsături derutante,
la prima vedere, din scrierile Sfântului Luca.
Ca scriitor, Sfântul Luca se poartă cu liber-
tate faţă de sursele folosite, iar ca istoric nu
este preocupat de detalii, cât de progresul
Evangheliei lui Iisus în lumea romană păgâ-
nă. Sunt prezente adaosuri cu scopul de a
lărgii sfera de acţiune a fiecărui rezumat. De
exemplu: în finalul capitolului doi se pre-
zintă viaţa plină de evlavie a comunităţii
creştine. Această temă este îmbogăţită prin-
tr-un adaos în care sunt relatate minunile
săvârşite de apostoli: „Şi tot sufletul era
cuprins de teamă, că multe minuni şi semne
se făceau prin apostoli.” (Fapte 2, 43).
*
Pentru partea a II-a (Fapte 15, 36-28,
28) Sfântul Luca se prezintă ca martor
ocular. Despre sursele acestei părţi s-a scris
foarte mult. Totuşi, pentru această a II-a
parte a cărţii problema este mai puţin
complicată. Nimeni nu neagă faptul că
Sfântul Luca a fost martor ocular. Dovadă în
acest sens avem textul din Fapte 16, 10: „Şi
de cum a văzut el această vedenie, noi am
căutat să plecăm în Macedonia, înţelegând
că Dumnezeu ne cheamă să le binevestim”;
Fapte 16, 17: „Aceasta, ţinându-se după
Pavel şi după noi, striga zicând...”; Fapte
20, 5: „Aceştia au plecat înainte şi ne-au
aşteptat în Troa”; Fapte 21, 18: „Iar a doua
zi Pavel a mers cu noi la Iacov; şi au venit
acolo toţi preoţii.”; Fapte 27, 1: „Iar după
ce s-a hotărât să plecăm pe mare spre Italia,
7
pe Pavel şi pe alţi câţiva înlănţuiţi i-au dat în
primire unui sutaş cu numele Iuliu, din
cohorta Augusta.”; Fapte 28, 16: „Iar când
am intrat în Roma, sutaşul i-a predat pe cei
legaţi comandantului tabe-rei, iar lui Pavel i
s-a îngăduit să locuiască aparte, cu ostaşul
care-l păzea”.
Probabil, Sfântul Luca a folosit pentru
această a doua parte un jurnal de călătorie.
Pentru restul cărţii el a putut să-i întrebe fie
pe Sfântul Pavel, fie pe însoţitorii săi. Pen-
tru anii petrecuţi de Pavel la Efes, Sfântul
Luca ne dă datalii puţine; de ce? pentru că
n-a fost de faţă.
Aşadar, pentru prima parte, Sfântul Luca
a folosit tradiţii variate pe care apoi le-a
combinat, iar pentru a doua parte a folosit
un jurnal de călătorie. Rezultatele actuale
ale acestei probleme sunt totuşi ipotetice.
Cartea Faptele Apostolilor redă o perioadă
de aproximativ treizeci de ani într-o relatare
foarte scurtă. Scopurile urmărite de Sfântul
Luca sunt întâi teologice şi apoi istorice. El
prezintă faptele aşa cum crede de cuviinţă.
S-au întâmplat în această perioadă foarte
multe lucruri, iar viaţa Bisericii era foarte
complexă. Creştinii dintre iudei se confrun-
tau în primul rând cu ei înşişi, cu trecutul
lor, cu religia lor, cu cultura timpului, cu
autorităţile (politice şi religioase). Biserica
s-a aflat atunci într-o situaţie foarte com-
plexă, important este pentru noi să înţele-
gem viaţa bisericească acum ca şi atunci.
Ca teolog, Sfântul Luca era preocupat de
date sigure, iar ca istoric era preocupat de
progresul realizat de Biserica lui Hristos în
derularea istoriei.
Creşterea progresivă a Bisericii creştine
este mereu subliniată: Fapte 2, 47b „Iar
Domnul îi adăuga zilnic Bisericii pe cei ce
se mântuiau”; Fapte 5, 14 „Şi din ce în ce
mai mult se adăugau cei ce credeau în
Domnul, mulţime de bărbaţi şi de femei...”;
Fapte 6, 7 „Şi cuvântul lui Dumnezeu creş-
tea; şi numărul ucenicilor se înmulţea foarte
în Ierusalim; şi multă mulţime de preoţi se
supuneau credinţei.”; Fapte 12, 24 „Iar
cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmul-
ţea.”; Fapte 16, 5 „Aşadar, Bisericile se
întă-reau în credinţă şi sporeau cu numărul
în fiecare zi.”.
Unele trăsături ale episoadelor relatate
merg în acelaşi sens. Mai ales trei pericope
Faptele Apostolilor
prezintă un interes aparte pentru viaţa comu-
nitară:
a) Fapte 2, 44-45: „Iar toţi cei ce au
cre-zut erau laolaltă şi aveau toate
îndeobşte. Şi îşi vindeau pământul şi
bunurile şi le împăr-ţeau tuturor , după cum
avea nevoie fie-care.”
b) Fapte 4, 32-35: „Iar inima şi sufletul
mulţimii celor ce au crezut era una; şi
niciunul nu zicea că este al său ceva din
averea sa, ci toate le erau deobşte... Şi
nimeni între ei nu era lipsit, pentru că toţi
câţi aveau ţarini sau case le vindeau şi
aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la
picioarele apostolilor. Şi se împărţea fiecă-
ruia după cum avea nevoie.”
8) Problema cuvântărilor
Cuvântările relatate în Faptele Aposto-
lilor fac parte integrantă din această lucrare
şi redau semnificaţia evenimentelor relatate.
În capitolul 1 apar cuvinte ale lui Iisus
Cel Înviat.
În capitolul 2 avem o cuvântare a
Sfântului Apostol Petru în Ziua Cincize-
cimii. Aceste cuvântări definesc eveni-
mentele relatate. Iisus le prezintă apostolilor
sfera de activitate, planul misionar con-
centric, centrat pe Ierusalim. Când Sfântul
Apostol Petru vorbeşte la Cincizecime, el
prezintă semnificaţia a ceea ce s-a întâmplat.
a) Capitolul 3, 13-26;
b) Capitolul 4, 8-12;
c) Capitolul 5, 29-32;
d) Capitolul 10, 34-43 (În casa lui Cor-
neliu). Pentru prima dată o familie de păgâni
este primită în Biserică.
Capitolul 7 „Cuvântarea Sfântului Arhi-
diacon Ştefan”, ne arată modul de gândire al
eleniştilor convertiţi la creştinism. Cine erau
eleniştii? Erau iudeo-creştini din diaspora.
S-a schimbat ceva în mentalitatea acestor
oameni, s-a terminat cu Templul, se întâm-
plă ceva, un sentiment nou, o ruptură cu
iudaismul, o recunoaştere a creştinilor, a
propriei lor identităţi.
Capitolul 8 „Cuvântarea diaconului
Filip” către eunucul din Etiopia.
Aceste cuvântări ne prezintă sensul
activităţii Sfântului Apostol Pavel. Din
Fapte 13, 16-41 rezultă că dorea cu ardoare
convertirea iudeilor din diaspora, pe poporul
8
său iudeu vrea să-l aducă la Hristos. Cuvân-
tarea din Listra (Fapte 14, 15-17); Cuvânta-
rea din Atena (Fapte 17, 22-51) ne arată
cum ştia Sfântul Pavel să-şi adapteze stilul
(după cel al propagandei religioase elenisti-
ce care datora atât de mult stoicismului).
Cuvântarea către preoţii din Efes ţinută la
Milet (Fapte 20, 18-35 - constituie
testamentul spiritual al Sfântului Pavel).
Cuvântarea din Templul din Ierusalim
(Fapte 22, 1-23,6). Cuvântarea de la
Cezareea Palestinei (Fapte 24, 10-21) şi
(Fapte 26, 21-23). Cu-vântarea de la Roma
(Fapte 28, 17 - 28, 28). Acestea trei din
urmă reprezintă apologii personale, date cu
privire la poziţia creştinismului faţă de
iudaism şi faţă de autorităţile romane.
„Sunt cuvântările din Faptele Aposto-
lilor autentice?”
Cuvântările din Faptele Apostolilor poar-
tă, în ceea ce priveşte stilul şi limba, ampren-
ta Sfântului Luca. Sfântul Luca era dotat cu
o intuiţie psihologică, care-l făcea capabil să
pună în gura lui Simon Petru sau Ştefan
cuvântări potrivite cu caracterul fiecăruia
dintre aceşti oameni marcanţi ai Bisericii şi
situaţia respectivă. Tradiţia conservase cel
puţin temele principale prezentate în diferi-
tele ei momente de către bărbaţii ei de frun-
te. Pare evident că de la aceştia vine folosi-
rea argumentelor scripturistice, argumente
de ordin apologetic, maniera însăşi de
prezentare a mesajului creştin. Sfântul Luca
a dat numai forma actuală acestor cuvântări.
Sfântul Luca în cuvântările din Fapte ex-
pune ideile lui Petru, Ştefan sau Pavel exact
cum au fost concepute de aceştia, însă ar fi
evident naiv să credem că aceste cuvântări
au fost rostite exact aşa cum au fost relatate
de Sfântul Luca. Este evident pentru
cititorul avizat că avem ideile lui Pavel dar
forma este a lui Luca. Altfel vorbeşte Petru,
altfel vorbeşte Pavel dar, repetăm, forma
este a Sfântului Luca. De aici rezultă
trăsătura de geniu a autorului cărţii Faptele
Apostolilor. Nu este vorba de invenţii
lucanice, Sfântul Luca este responsabil doar
pentru forma cuvântărilor.
Faptele Apostolilor
9) Valoarea istorică a cărţii Faptele
Apostolilor
S-a spus despre această carte că ar fi
„Istoria începuturilor creştinismului”. Afir-
maţia aceasta este în parte valabilă. Scopul
cărţii este eminamente teologic. Sfântul Luca
a dorit să arate că progresul Evangheliei lui
Hristos în lumea păgână este „opera” Sfân-
tului Duh. Această operă a început-o Iisus şi
tot El a dat apostolilor porunca de a evan-
gheliza toate neamurile. Cele două scrieri
lucanice: Evanghelia a III-a şi Faptele Apos-
tolilor fac teologie. Ele împreună alcătuiesc
ceea ce teologii de azi numesc: „O teologie
a istoriei mântuirii” în trei faze:
a) Perioada lui Israel (a Legii şi a
Proorocilor);
b) Perioada lui Iisus;
c) Perioada dintre Înălţarea la cer şi Pa-
rusie („Timpul Bisericii” sau „Istoria Biseri-
cii”).
Faptele Apostolilor prezintă „Timpul
Sfântului Duh”, trimis în lume de Iisus
Hristos Cel Înălţat la cer. Faptele Apos-
tolilor nu este o carte de istorie profană ci o
„Istorie a mântuirii”, Luca fiind un istoric al
mântuirii. Totuşi, Creştinismul este o religie
istorică, iar Sfântul Luca porneşte de la
evenimentele istorice, dar nu e preocupat de
exactitatea istorică în detalii. Unele informa-
9
ţii din Fapte pot fi controlate de epistolele
Sfântului Pavel, deşi Luca nu a folosit
epistolele acestuia. Indicaţiile din epistole
concordă cu cele din Fapte. Am văzut cum
dezacordul aparent dintre Fapte 15 şi Gala-
teni 2 se poate rezolva uşor printr-o analiză
literară atentă. Faptele relatate sunt absolut
plauzibile, iar istoricitatea Faptelor este
confirmată şi de date extra-biblice. Date din
istoria profană vin în sprijinul acestei
afirmaţii: Sfântul Luca cunoaşte situaţia
politică şi socială a lumii de atunci: pro-
consulii în fruntea provinciilor; asiarhii la
Efes; strategii la Filipi; politarhi la Tesalo-
nic;
În Iconiu şi Tesalonic au loc mişcări
populare (explicabil) deoarece aici, în aces-
te localităţi autoritatea romană nu era bine
consolidată.
Faptele Apostolilor 10

B) Prelegeri exegetice

Capitolul 1 „Cuvântul cel dintâi” vers.1 [Τὸν μὲν

Prolog. Înălţarea lui Iisus la cer.
Alegerea lui Matia în locul lui Iuda
Iscarioteanul.
Faptele Apostolilor
πρῶτον λόγον] - este Evanghelia a III-a,
iar destinatarul este Teofil. Acum însă
lipseşte „κράτιστε”. „Poruncind prin
Duhul Sfânt...” vers. 2 - Iisus porunceşte
după Înviere prin Duhul Sfânt. Lucrarea lor
(a ucenicilor) este prin Duhul Sfânt. „...i-a
ales” - Sfântul Luca are o foarte clară
teologie a apostolatului. Iisus a ales din
mulţimea ucenicilor doisprezece pe care i-a
numit „Apostoli”: „Şi a fost că în zilele
acelea El a ieşit la munte să Se roage şi a
petrecut noaptea în rugăciune către
Dumnezeu. Şi când s-a făcut ziuă i-a chemat
pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei
doisprezece, pe care i-a numit apostoli...”
(Lc 6, 12-13). Iisus alege un număr precis şi
le dă un nume precis. În limba greacă cu-
vântul „apostol” are sensul de „trimis”, Iisus
i-a ales, i-a pregătit în vederea trimiterii lor
să predice Evanghelia Sa. Nu este confuzie
între „ucenic” şi „apostol”. „...timp de
patruzeci de zile...” - este singurul loc în
Noul Testament în care se spune că Iisus a
mai petrecut pe pământ, după Învierea Sa,
patruzeci de zile. În acest timp au loc mai
multe arătări ale lui Iisus Înviat şi mai multe
„semne doveditoare”: le-a arătat semnul
cuielor şi coasta Sa, le-a tâlcuit Scripturile
cele despre El în drum spre Emaus, a
mâncat cu ei la Marea Tiberiadei. În tot
acest timp Iisus a vorbit cu ei, iar subiectul
acestor convorbiri a fost „Împărăţia lui
Dumnezeu”. „...făgăduinţa Tatălui” - este
trimiterea Sfântului Duh. Avem aici o
referire clară la o profeţie vechi-
testamentară din Ioil capitolul trei. „Ioan a
botezat cu apă...” - acesta era botezul lui
Ioan, un botez al pocăinţei. Iisus spune că
ucenicii Săi vor primi un altfel de botez:
„...veţi fi botezaţi întru Duhul Sfânt, nu mult
după aceste zile”. Noul botez, cu Duhul
Sfânt, are două elemente: duh şi foc [ebr.
ruah = vânt/duh - gr. pnevma = duh]. La
Rusalii a fost Duh şi „limbi ca de foc” (însă
nu foc material), iar vântul nu era vânt, ci
Duh. Nu se spune nicăieri în Noul
Testament că Apostolii au primit botezul
creştin cu apă, deoarece ei au fost botezaţi
în mod excepţional cu Duhul Sfânt. Focul
acela era tot o manifestare a Sfântului Duh,
căci focul şi vântul sunt, în Vechiul
Testament, două manifestări ale prezenţei
Duhului Sfânt. Deşi nu se spune, este de
11
presupus că Apostolii au fost şi ei botezaţi
cu apă (botezul pregătitor al lui Ioan), iar la
Cincizecime ei au fost confirmaţi ca slujitori
ai lui Iisus Hristos prin botezul cu Sfântul
Duh.
Apostolii aşteptau făgăduinţa Împărăţiei
mesianice (vers. 6), într-o formă pămân-
tească, o împlinire materială a făgăduinţelor
mesianice, Împărăţie care va fi instaurată
definitiv la Parusie. La Cincizecime ia fiinţă
faza pământească a Împărăţiei lui Dumne-
zeu, a Noului Israel (Biserica). Ei se refe-
reau la a doua venire când L-au întrebat pe
Iisus. Avem aici o paralelă cu Matei 24, 26.
Ziua Parusiei este un privilegiu, o preroga-
tivă pe care Tatăl şi-a rezervat-o Sieşi, El
este Cel care are iniţiativa, acea zi este Ziua
Domnului, nu a omului. Pentru Martorii lui
Iehova acea zi a venit în 1917, ei aşteaptă
acum „răpirea” celor care s-au convertit la
iehovism. Iehovismul nu este o simplă ere-
zie, ci o caricatură demonică a Bisericii.
Dogma lor fundamentală este o anti-dogmă.
Treimea şi cele două firi în Iisus Hristos
sunt cele două dogme fundamentale ale
Creştinismului. Iehoviştii au o scriptură
antihristă, ei vor ca Scriptura lui Iisus să
devină antihristă, deoarece ei neagă faptul
că Iisus e Dumnezeu. Ei caută să răstoarne
şi să răstălmăcească textele din Sfânta
Scriptură care arată clar că Dumnezeu este
Treime şi că Iisus Hristos este Dumnezeu
adevărat şi Om adevărat.
„...veţi primii putere prin venirea peste
voi a Sfântului Duh ...” (vers. 8) - este vorba
aici despre puterea spirituală şi nu despre
cea lumească. Apostolii sunt puternici, dar
în alt sens. Se constată un paradox între
puterea lumească şi puterea Apostolilor. Nu
este vorba despre o putere demonică, a unei
stăpâniri exterioare, cum îi propunea diavo-
lul lui Iisus, sau Mefisto lui Faust. Creştinul
aparţine lumii materiale, dar şi lumii cereşti
şi prin aceasta el are putere să depăşească
legile fizice. El trăieşte în lumea spiritului şi
acolo este puterea lui, pe el îl interesează
mai puţin puterea lumescă. Au avut Aposto-
lii putere? Cu siguranţă că au avut, deoarece
cu această putere ei au zguduit lumea.
Prezenţa acestei puteri se manifesta uneori
şi în mediul fizic (prin vindecări şi minuni),
semne deci că ei posedau această putere.
Sfântul Pavel zice: „Când sunt slab atunci
Faptele Apostolilor
sunt tare” sau „Toate le pot în Hristos care
mă întăreşte”.
În acelaşi verset 8 avem un plan misio-
nar concentric centrat pe Ierusalim, pe care
Iisus îl trasează ucenicilor Săi (Ierusalim,
Iudeea, Samaria şi marginile pământului).
Timpul vieţii apostolilor este să atingă
marginile pământului. Sfântul Clement
Romanul în Epistola către Corinteni, cap.
5, 7 scrie: „...învăţând dreptatea în toată
lumea, Sfântul Pavel a ajuns până la
marginile Apusului...”. Tot în versetul 8
este subliniată calitatea de „martori” ai
Învierii Domnului pe care o au Apostolii:
„...îmi veţi fi Mie martori...”. Acest titlu este
dat de Sfântul Luca în mod insistent
apostolilor lui Iisus. Apostolii sunt martori
oculari şi auriculari, adică au văzut cu
ochii lor şi au auzit cu urechile lor: „Ceea ce
era de la început, ceea ce noi am auzit, ceea
ce cu ochii noştri am văzut, ceea ce am
privit şi ceea ce mâinile noastre au pipăit
despre Cuvântul Vieţii... Aceea vă vestim şi
vouă...” (1 Ioan 1, 1-2). Apostolii au fost
„martori” direcţi ai lui Iisus. Ei nu au fost
savanţi, nici filosofi, ci martori. Aceasta
este calitatea lor primă, ei L-au văzut şi L-au
pipăit pe Iisus Înviat.
„Şi acestea zicând, în timp ce ei priveau,
S-a înălţat şi un nor L-a luat din ochii lor”.
În Vechiul Testament, dar şi în Noul Testa-
ment, norul reprezintă „Slava lui
Dumnezeu”. Hristos Cel Înviat este deja
slăvit, asemănător cumva Celui de la
Schimbarea la Faţă. În Vechiul Testament
norul are această semnificaţie, fiind semnul
văzut al prezenţei lui Dumnezeu. Norul a
umplut Cortul Sfânt; Evreii după ce au
trecut Marea Roşie au rătăcit prin pustie
vreme de patruzeci de ani, timp în care
Dumnezeu era cu ei, ziua sub forma unui
nor luminos, iar noaptea sub forma unui nor
de foc.
De mai multe ori în Fapte Sfântul Luca
subliniază calitatea de martori a
apostolilor: Fapte 2, 32: „...Căruia noi toţi
Îi suntem martori”; Fapte 3, 15: „iar pe
Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă
Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui
martori suntem noi”; Fapte 4, 20: „...că noi
nu pu-tem să nu vorbim despre cele ce-am
văzut şi am auzit”.
12
„...doi bărbaţi îmbrăcaţi în veşminte
albe”. Îngerii apar în Sfânta Scriptură sub
forma unor tineri strălucitori. De subliniat
că îngerii se arată întotdeauna cu însăşi
chipul lor. Demonul ia întotdeauna chipuri
de împrumut. Îngerii Îl însoţesc pe Iisus la
cer. Lui nu-I puteau sta împotrivă vameşii
de la vămile văzduhului, cum se întâmplă cu
noi. Am spus că demonul ia chipuri de
împrumut ca atare există înşelări diavoleşti
ale anghelofaniilor. Unde nu există darul
Sfintelor Taine demonul apare des.
Înălţarea lui Iisus la cer a fost într-un
cadru şi într-un mod spaţial, pentru ca să-i
convingă pe ucenici că s-a încheiat într-o
anumită formă prezenţa Lui alături de ei.
În versetul 11 îngerii spun apostolilor că
Iisus va reveni aşa cum „L-aţi văzut voi
mergând la cer”. Apostolii nu mai au nicio
îndoială: la Parusie Iisus va veni iarăşi cu
trupul pe pământ. Înălţarea la cer s-a
petrecut pe Muntele Măslinilor, aflat la
aproximativ două mii de paşi „cale de o
sâmbătă” de Ierusalim.
În versete 13 şi 14 Sfântul Luca oferă
un sumar al vieţii grupului celor unsprezece
după Înălţarea lui Iisus la cer şi până la
Pogorârea Sfântului Duh. În versetul 13
avem lista celor unsprezece apostoli: Petru
şi Ioan, Iacov şi Andrei, Filip şi Toma,
Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi
Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov.
„...s-au suit în încăperea de sus” [τὸ
ὑπερῷον], o încăpere folosită pentru reu-
niunile cultice, o cameră-biserică. În epoca
apostolică acest loc este foarte bine cunos-
cut. Din Fapte 12, 12 deducem că această
cameră de sus se afla în casa Mariei, mama
lui Ioan, cel numit şi Marcu. Locul acesta a
devenit „Noul Sion” pentru că aici avusese
loc Cina cea de Taină, cină la care Iisus a
instituit Taina Euharistiei. Împăratul Justini-
an a ridicat aici o Biserică, dar care a
dispărut cu timpul. Lista apostolilor din
versetul 13 este într-o ordine onorifică.
Este prezentă Maica Domnului, sunt
prezenţi „fraţii lui Iisus” (un lucru nou,
deoarece în Evanghelie sunt prezentaţi ca
opozanţi ai mişcării lui Iisus - în Marcu de
pildă, fraţii lui Iisus Îl socoteau pe Acesta
„ieşit din minţi”). Ce i-a determinat să-şi
schimbe atitudinea faţă de Iisus? Cu
Faptele Apostolilor
siguranţă Învierea. Iacov, fratele Domnului,
va ajunge primul episcop al Cetăţii Sfinte.
În versetul 14 se spune că „Toţi aceştia
într-un cuget stăruiau în rugăciune...”. De
subliniat că Sfântul Luca nu menţionează
„frângerea pâinii”. Abia în Fapte 2, 42 se
vorbeşte despre „frângerea pâinii”, de ce?
Deoarece nu există săvârşirea Tainelor fără
Biserică. Apostolii nu pot săvârşi Tainele
înainte de venirea Sfântului Duh.
Sfântul Apostol Petru ţine o cuvântare
cu privire la căderea lui Iuda şi la necesita-
tea înlocuirii lui. În cazul lui Iuda s-a
împlinit o profeţie vechi-testamentară (vezi
Psalmul 108). Banii trădării sale au fost
folosiţi de sinedrişti pentru a cumpăra o
ţarină „...o ţarină din plata nedreptăţii”. În
versetul 18 se spune că ţarina s-a numit
„Hacheldamah, adică Ţarina Sângelui” - de
ce aşa? Pentru că aici s-a vărsat sângele
vânzătorului sau pentru că a fost „„preţ de
sânge” acel preţ de 30 de arginţi cu care
Iuda L-a vândut pe Iisus (poate din ambele
motive).
În versetul 20 se dă citatul din Psalmul
108, unul din psalmii cei mai negativi:
„Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine s-
o locuiască, şi slujba lui s-o ia altul!”.
Sfântul Apostol Petru pune problema alege-
rii unui nou Apostol, un nou „martor” care
a fost alături de Iisus, începând de la
Botezul lui Ioan până în ziua în care S-a
înălţat de la noi (vers. 22). Este din nou
subliniată calitatea de „martori ai Învierii”
pe care o au Sfinții Apostoli.
În versetul 23 se spune că „au pus
înainte pe doi: pe Iosif, numit Barsaba, zis
şi Iustus, şi pe Matia”. Apostolii s-au rugat
(vers. 24) şi au tras la sorţi. Sorţul era un
mod, o formă, de a-L lăsa pe Dumnezeu să
decidă. Sorţul era des întrebuinţat la Te-
mplu: „Şi a fost că pe când Zaharia slujea
înaintea lui Dumnezeu în rândul cetei sale,
după rânduiala preoţiei i-au ieşit sorţii să
intre în templul Domnului şi să tămâieze.”
Luca 1, 8-9. Însuşi termenul „cler” sau „cle-
ric” desemnează pe cel ales prin tragere la
sorţi.
În versetul 24 se spune că Dumnezeu
cunoaşte inimile tuturor şi este rugat să arate
pe care din aceştia doi l-a ales ca să ia locul
acestei slujiri şi al apostoliei din care a căzut
Iuda, ca să meargă în locul lui. Verbul apare
13
la trecut „l-ai ales” - el era ales deja, totul
este să-l facă cunoscut. Iisus îşi alege un
nou Apostol, pe Matia. De aici încolo
despre Matia nu mai ştim nimic. S-a spus
despre el că ar fi vameşul Zaheu, dar
vameşul Zaheu nu a fost ucenicul lui Iisus,
apoi n-ar fi împlinit una din condiţii, aceia
de martor „începând de la Botezul lui
Iisus...”. După Eusebiu de Cezareea (cartea
I-a) Matia era unul din cei şaptezeci de
uncenici ai lui Iisus.
Capitolul 2
Pogorârea Duhului Sfânt. Cuvântarea
lui Petru. Botezul primilor trei mii.
Viaţa primilor creştini
În Cartea Jubileelor, după calculul de la
Qumran şi la Ierusalim în vremea lui Iisus,
Cincizecimea se calcula nu de la Paşti, ci
din prima săptămână după Paşti. J. Van
Goudoever a scris o carte intitulată: “Fêtes
et calendriers bibliques” în care scrie că în
cursul istoriei poporului evreu calendarul a
evoluat. Prima lună a anului înainte de exil
se numea „aviv”, după exil se numea
„nisan”. Cincizecimea cădea cândva în luna
a treia, iar calculul ei începea în prima
duminică după Paşti. Evenimentul s-a petre-
cut în „prima a săptămânilor”, adică prima
zi din ciclul săptămânilor (duminica, care
începea ciclul săptămânilor).
În versetul 1 se spune că: „erau toţi
împreună la un loc”. Textul nu ne spune
clar cine anume, probabil toată comunitatea
ucenicilor lui Iisus. Presupunem că era de
faţă şi Maica Domnului, aşa s-a ajuns la
afirmaţia că toţi cei de faţă au fost hirotoniţi,
deci şi femeile. Harul însă vine să dea putere
fiecăruia în parte după darul dat de Hristos.
Duhul Sfânt a transformat în Bise-rică acel
grup de ataşaţi ai lui Iisus.
În versetele 2 şi 3 avem expresiile: „ca
de vânt” şi „ca de foc”, adică un semn văzut
al harului, un fel de întrupare a celei de-a
Treia Persoane a Sfintei Treimi în lume.
Biserica este „Trupul lui Hristos” şi „organul
Sfântului Duh”. Biserica este un trup al
cărui suflet este Sfântul Duh.
Filon din Alexandria în lucrarea
„Despre Decalog” în paragrafele 46 şi 47,
referindu-se la revelaţia de pe Sinai notează:
„Din mijlocul focului care ţâşnea din cer,
căci flacăra s-a prefăcut în cuvânt articulat
Faptele Apostolilor
(în auzul ascultătorilor) încât au avut impre-
sia că văd cuvintele şi nu le aud. Tot
poporul a văzut glasul, nu l-a auzit, căci
flacăra de pe Sinai s-a prefăcut într-un glas”.
Glasul omului se aude, dar glasul lui Dum-
nezeu este vizibil. Tot ce zice Dumnezeu nu
sunt cuvinte, ci acte captate de ochi mai
mult decât de urechi. Focul devine deci glas
pe înţelesul ascultătorilor. Revelaţia de pe
Sinai apare ca o preînchipuire a
Cincizecimii creştine. Noul Sion este deci şi
un „Nou Sinai”. Relaţia dintre cele două
evenimente este evidentă.
În versetul 4 se spune că apostolii „au
început să grăiască în alte limbi”. Aici e
singurul loc în Noul Testament în care se
prezintă glosolalia ca fiind o vorbire în
limbi înţelese. În 1 Cor 12 şi 14 nu este
vorba de acelaşi tip de vorbire, ci e vorba
despre o vorbire „în limbă”. Aşadar, fe-
nomenul este fără paralelă. Glosolalii din
Corint vorbeau ceva ce nu înţelegea nimeni.
Se pune întrebarea: „care este relaţia
dintre glosolalia de la Cinzecime, glosolalia
de la Corint şi glosolalia din zilele noas-
tre”? Repetăm faptul că în Fapte 2 apare
expresia „în alte limbi”, dar nu acelaşi lucru
apare în 1 Corinteni 12.
Rendal (un penticostal) arată că glosola-
lia (vorbirea în limbi penticostală) este o
falsă glosolalie. Greşeala penticostalilor este
că se scaldă într-o mare subiectivitate.
Rendal vorbeşte despre glosolalia de la
Cincizecime (apostolii vorbeau în limbi
lucruri de laudă adusă lui Dumnezeu, despre
faptele minunate ale lui Dumnezeu. Aşadar,
glosolalia nu este pentru oameni, ci pentru
Dumnezeu).
Sărbătorile mari iudaice provocau o
mare afluenţă a mulţimilor la Ierusalim. Pro-
babil toţi apostolii proveneau din Galileea.
Nu ştim dacă e vorba despre cei doisprezece
sau despre tot grupul ucenicilor lui Iisus.
Am văzut că la Sfântul Luca cei doisprezece
ocupă un loc aparte, foarte precis. Deşi nu o
spune aici, ne putem gândi tot la ei.
Urmează o listă a neamurilor (vers. 9-11:
„Parţi şi Mezi şi Elamiţi, cei ce locuiesc în
Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în
Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în
Egipt şi în părţile Libiei, Romani aflaţi în
trecere, Iudei şi Prozeliţi, Cretani şi
Arabi”). Cu ce scop ne-o dă Sfântul Luca
14
aici? Datorită orientării sale universaliste,
mesajul Evangheliei se dă tuturor popoare-
lor. Prima predică creştină şi prima chemare
la intrare în Biserică a fost îndreptată către
toate neamurile. Sfântul Luca răspunde aici
unei reacţii iudaice antiuniversaliste.
În versetul 12 se spune că „toţi erau
uimiţi”, repetându-se versetul 7. Dacă glo-
solalia de la Cincizecime era vorbire în
limbi înţelese, pare greu de explicat de ce
unii îi batjocoreau pe apostoli, spunând că:
„sunt plini de must”. Este explicabilă
uimirea, dar nu şi atitudinea batjocoritoare a
unora .
Repetăm faptul că în Fapte 2 avem
expresia „în alte limbi”, înţelegând prin
aceasta limbi înţelese. Expresia nu mai
apare în 1 Cor 12-14, prin vorbire „în
limbă” înţelegându-se ceva ce se întâmplă
astăzi în adunările neo-penticostale. Din 1
Cor 12-14 nu reiese faptul că era vorba de
limbi înţelese. La Corint este posibil să fi
fost vorba de un extaz de „mâna a doua” în
care exista pericolul să se amestece şi alte
duhuri.
Întotdeauna harul premerge credinţei,
când cineva se deschide spre credinţa în
Dumnezeu harul are acest rol, Dumnezeu ia
această iniţiativă. De subliniat că minunea
se petrecea nu numai cu apostolii ci şi cu
mulţimile care-i ascultau, Duhul Sfânt
lucrând şi în inimile ascultătorilor.
„...îi auzim vorbind în limbile noastre”
vers. 11. Aici este singurul loc din Noul
Testament şi din istoria creştină în care
glosolalia era înţeleasă de fiecare în limba
sa. Glosolalia actuală se aseamănă cu cea de
la Corint şi poate fi autentică sau neautenti-
că. Aici intervine „darul deosebirii duhuri-
lor”, dar, care aparţine oamenilor duhovni-
ceşti, pentru că - să nu uităm - lucrează şi
duhurile rele. Noi cei de astăzi putem găsi
pretexte împotriva reactualizării glosolaliei.
Sfântul Pavel nu vedea în ea ceva rău în
sine. Dacă facem din viaţa noastră un „drum
al crucii”, nu trebuie să-l facem sub influ-
enţa narcozei, ci conştient şi liber.
În versetele 14 şi 15 Sfântul Apostol
Petru explică celor prezenţi că apostolii nu
sunt beţi. În Orient există o decenţă în
această privinţă: „cei ce se îmbată, noaptea
se îmbată”, beţia fiind faptă a întunericului.
„Se poate să fi beat la ora nouă dimineaţa?
Faptele Apostolilor
Se poate aşa ceva?” - vrea să spună apostolul.
Coranul opreşte consumarea vinului, nu şi a
celorlalte băuturi alcoolice.
Credinţa nu este ceea ce ni se pare nouă
că este: „...cum vi se pare vouă” (vers. 15),
nu se întemeiază pe ceea ce cred sau spun
alţii despre ea, credinţa depăşeşte raţiunea.
La fel, Biserica nu este ceea ce vedem, ci
mai degrabă ceea ce nu vedem.
Evenimentele petrecute cu Biserica sunt
explicate de Sfânta Scriptură. Aşadar, s-a
împlinit ceea ce spune Scriptura. Urmează o
profeţie mesianică din cartea profetului Ioil
3, 1 ş.u., „Iar în zilele din urmă...” adică în
zilele mesianice, va fi o revăsare în lume a
Duhului. Apare expresia „voi turna” (vers.
17), nu „voi picura”. Dumnezeu nu dă cu
picătura, Dumnezeu dă cu măsură mare
„har peste har”. Se întâmplă acum o revă-
sare de har cum n-a mai fost înainte de a
exista Biserica. Lumea a intrat în ultima ei
perioadă, Biserica fiind o revărsare a lumii
de sus în lumea cea de jos. Suntem în esha-
ton odată cu prima venire a lui Iisus şi cu
Pogorârea Sfântului Duh.
În verstul 22 şi următoarele se prezintă
un rezumat al propovăduirii apostolice.
„...voi L-aţi luat...” adică voi iudeii, prin
„mâinile celor fără de lege” adică prin
mâinile romanilor (ale păgânilor). Urmează
în versetul 27 o referire la Psalmul 15, 8-
11: „...că sufletul meu nu-l vei lăsa în iad,
nici nu-l vei da pe cel sfânt al Tău să vadă
stricăciunea”. Se face aici referire la îngro-
parea Domnului. E evident că David a vor-
bit despre Iisus Hristos. Vorbind la persoana
I-a, David se referea la Hristos. David a
murit, iar mormântul lui există, ca atare
David s-a referit la urmaşul său. Aşadar, să
nu vă frapeze Învierea căci ea este o
împlinire a Scripturii.
Cuvântarea Sfântului Petru a fost sigur
mai extinsă. David a proorocit şi Înălţarea la
cer: „Zis-a Domnul, Domnului meu: Şezi
de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe
vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”
(Psalmul 109, 1). Acest psalm este unul din
textele vechi testamentare cel mai des citat
în Noul Testament având o conotaţie pozi-
tivă, în opoziţie cu Psalmul 108 (al lui Iuda)
cu o conotaţie negativă.
Dumnezeu L-a Înviat pe acest Iisus şi
L-a făcut „Domn” şi „Hristos”. Iisus a do-
15
bândit ceva ce nu avea înainte: „Pentru
aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a
dăruit Lui nume care este mai presus de
orice nume, pentru ca întru numele lui Iisus
tot genunchiul să se plece, al celor cereşti,
al celor pământeşti şi al celor dedesupt, şi
să mărturisească toată limba că Domn este
Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu
Tatăl” (Filipeni 2, 9-11).
Dumnezeu L-a Înviat, L-a Înălţat şi I-a
dăruit un nume. Toată creaţia este pusă sub
stăpânirea lui Hristos şi toate sunt destinate
supunerii Lui. Este evidentă paralela între
acest text şi textul din Daniel 7, 13-14, text
în care Fiul Omului se prezintă în faţa Celui
Vechi de Zile de la care primeşte o
Împărăţie universală şi veşnică şi cu textul
din 1 Corinteni cap. 15: „Apoi vine sfârşi-
tul, când Domnul Îi va preda lui Dumnezeu
Tatăl Împărăţia, când va desfiinţa toată
domnia şi toată stăpânirea şi toată puterea.
Căci El trebuie să împără-ţească până ce-Şi
va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele
Sale. Cel din urmă vrăjmaş care va fi
nimicit este moartea; căci pe toate I le-a
supus sub picioarele Sale. Dar când spune
că toate I-au fost supuse Lui, e limpede că în
afară de Cel Care I le-a supus Lui pe toate.
Iar când toate-I vor fi supuse Lui, atunci şi
Fiul I Se va supune Celui Care I le-a supus
Lui pe toate, pentru ca Dum-nezeu să fie
totul întru toate.” (1 Corinteni 15, 24-28).
Ultimul vrăjmaş care va fi nimicit va fi
moartea, iar în final Iisus va pune sub un
singur „cap” toate. Iisus este stăpânul între-
gii creaţii văzute şi nevăzute. Dumnezeu
Tatăl L-a făcut „Hristos”. Nu era El oare
„Hristos” de la naştere? Era şi nu era. Iisus
devine deplin Hristos când spune: „Să-
vârşitu-s-a!”, preferând ca în timpul vieţii
Sale pământeşti să se numească „Fiul Omu-
lui”. Această calitate este un dar al lui Dum-
nezeu în urma desăvârşitei Sale ascultări.
În versetul 37 oamenii, pătrunşi la
inimă, au zis către Petru şi către ceilalţi
Apostoli: „bărbaţi fraţi, ce să facem?”.
Oamenilor li s-a cerut convertire şi lepăda-
rea vieţii vechi, schimbarea minţii sau în
termeni moderni „schimbarea mentalităţii”,
pocăinţă şi botez în numele lui Iisus
Hristos, adică botezul creştin. În rânduiala
ortodoxă a Sfântului Botez sunt cuprinse
exorcismele (lepădările de diavol), dar şi
Faptele Apostolilor
sfinţirea materiei (apei) folosită la botez. E
nevoie din partea preotului foarte mare
atenţie la săvârşirea Tainelor. Există Taine
făcute cum nu trebuie, există botez făcut
cum nu trebuie. Aşa se explică bolile sau
înclinările spre patimi ale copiilor. Dacă
botezul nu este făcut integral atunci nu va
avea efect integral şi aşa cel botezat n-a
primit tot ceea ce trebuia să primească.
Apoi, la Botez vin naşi inconştienţi de
menirea lor.
Prin Botez se primeşte harul Sfântului
Duh. În fiecare Taină se primeşte acelaşi har
dar într-un mod deosebit. Harul este unul,
este manifestarea aceluiaşi Duh Sfânt, dar
arătată diferit. Dumnezeu este cel care chea-
mă la mântuire, Cel care are această iniţia-
tivă pentru toţi oamenii, chiar dacă unii nu
răspund chemării Lui, chemare care are ca
scop comuniunea cu El.
„Mântuiţi-vă de acest neam viclean!”
(vers. 40). Viclean este cel care vrea să-ţi
fure mântuirea. În rugăciunea Tatăl nostru
cerem lui Dumnezeu să ne izbăvească de cel
rău (viclean).
În versetul 41 se spune că în acea zi
s-au adăugat Bisericii „ca la trei mii de su-
flete”.
În versetul 42 se prezintă un rezumat al
vieţii Bisericii: „Şi stăruiau în împărtăşire”,
adică o catehizare intensă, de care Biserica
are întotdeauna nevoie. Subliniem stăruinţa
în învăţătura apostolilor, în frângerea pâinii,
adică o catehizare intensă şi permanentă.
Biserica atunci când săvârşea Euharistia
mulţumea. „Cât despre Euharistie, aşa să
săvârşiţi Euharistia: Mai întâi cu privire la
potir: Îţi mulţumim, Ţie, Părintele nostru...”
(Didahia capitolul 9, 1-2) „După ce v-aţi
împărtăşit, mulţumiţi aşa: Îţi mulţumim Ţie,
Părinte Sfinte, pentru sfânt numele Tău, pe
care L-ai sălăşluit în inimile noastre...”
(Didahia capitolul 10, 1). Sectelor li se pare
că noi săvârşim prea des Euharistia. Pentru
noi însă Liturghia este expresia cea mai
înaltă a Ortodoxiei, textul Liturghiei fiind de
o genialitate fără pereche şi de o frumuseţe
fără pereche.
În versetul 43 se spune că predica apos-
tolilor era însoţită de „minuni şi semne”, iar
în versetele 44-47 se prezintă un rezumat
al vieţii Bisericii. Se practica atunci în
Biserică un comunitarism al bunurilor.
16
Observăm interesul membrilor Bisericii de
atunci de a rezolva problema sărăciei.
Implicarea Bisericii în viaţa socială era o
necesitate practică, apostolii au trecut la
rezolvarea unor probleme sociale, ca la nişte
probleme imediate, de a veni în ajutorul
celor lipsiţi astăzi chiar dacă Domnul vine
mâine. Avem mereu tendinţa să dăm
prioritate trândăviei. Se motivează astăzi
faptul că Biserica n-are bani. E adevărat că
Biserica n-are bani, dar Îl are pe
Dumnezeu! Lumea aşteaptă să dai ce ai, să
dai „inimă”. Dacă reuşeşti să străpungi
inima celor ce au, poate reuşeşti să le
străpungi şi punga şi să-i convingi să dea
din prisosul lor celor săraci şi lipsiţi.
Experienţa aceasta s-a limitat la Biserica
din Ierusalim, nefiind preluată şi de alte
Biserici. Este evident faptul că şi celelalte
Biserici au simţit această nevoie, aşa au
apărut „agapele”. Creştinii au simţit nevoia
de a avea o masă comună, legată de Sfânta
Liturghie. Oamenii mâncau împreună, se
împărtăşeau împreună din acelaşi potir, îşi
vindeau averile iar banii îi aduceau la pi-
cioarele apostolilor. Sfântul Luca generali-
zează aici deoarece oamenii nu rămâneau
chiar fără nimic. Să nu ne închipuim acest
lucru. Anania şi Safira de pildă şi-au vândut
„o ţarină” (Fapte 5, 1), nicidecum toată
averea. Iosif Barnaba a vândut şi el „o ţari-
nă” (Fapte 4, 36-37). Erau ajutaţi cei săraci
prin bunurile vândute de cei bogaţi, de cei
care aveau surplus de bunuri. E adevărat că
numărul săracilor era mare şi cei care
cădeau în grija comunităţii erau mulţi, astfel
încât era nevoie de ajutor din afară. Aşadar,
Sfinţii Apostoli simţeau nevoia să rezolve
atunci problema socială de aici rezultând
activismul Bisericii. Biserica n-ar trebui să
suporte nedreptatea nici măcar o singură
zi.
În versetul 46 se spune că primii
creştini stăruiau zi de zi într-un cuget „în
templu”. Creştinii dintre iudei considerau că
aderarea lor la noua religie trebuie să-i facă
şi mai buni iudei. În Fapte 5, 12 se spune că
locul unde se adunau creştinii la templu era
„pridvorul (porticul) lui Solomon”. Acolo
se rugau, acolo propovăduiau. Aici, ascultaţi
fiind de orice trecător, se înmulţea numărul
celor care se converteau. De subliniat că nu
săvârşeau în acest loc „frângerea pâinii”.
Faptele Apostolilor
Ei săvârşeau Euharastia „în casă”, exista
deci în Biserica primară „disciplina arcana”,
conform căreia nu se săvârşea Liturghia în
prezenţa unor necreştini. În Fapte 5, 42 se
menţionează că creştinii îl vesteau pe Iisus
Hristos „în templu şi prin case”, aşadar,
exista disciplina arcana. În Didahie se
spune: „Nimeni să nu mănânce, nici să bea
din Euharistia voastră, ci acei care au fost
botezaţi în numele Domnului. Căci cu pri-
vire la aceasta a spus Domnul în Evan-
ghelie: Nu daţi cele sfinte câinilor.” (Dida-
hia 9, 5). În rugăciunea de dinainte de
Împărtăşanie spunem: “căci nu voi spune
vrăjmaşilor Tăi Taina Ta”. Biserica
Romano-Catolică şi Protestantismul nu mai
au „disciplina arcana”. Aşadar, frângerea
pâinii (Euharistia) se făcea „în casă” sau „în
case”, în case - biserici (domus ecclesia),
case unde o încăpere (de obicei „camera de
sus”) devenea biserică.
În versetul 47 se spune că apostolii
„aveau har la tot poporul”, nefiind priviţi cu
ostilitate de oameni.
Capitolul 3
Petru vindecă un olog la poarta
templului şi propovăduieşte
Evenghelia în pridvorul lui Solomon.
La începutul acestui capitol se relatează
vindecarea unui olog din naştere de către
Apostolii Petru şi Ioan, fapt care atrage
mulţimea. Întâmplarea s-a petrecut la Poarta
Frumoasă a Templului.
Versetul 6 „În numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, ridică-te şi umblă!”. Toate
minunile pe care le fac sfinţii, le fac în
numele lui Iisus Hristos. Hristos operează
aşadar prin oameni sfinţi, puterea duhovni-
cească pe care o au nefiind de la ei, ci un dar
primit de la Hristos. Ologul se vindecă. Este
clar că în urma unei intervenţii vădite a lui
Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu l-a re-
creeat pe acest om. El nu umbla după vinde-
care - ţine să menţioneze Sfântul Luca - ci
„sărea” (vers. 8). De două ori în acelaşi
verset Sfântul Luca menţionează că ologul
după vindecare „sărea”. Şi prin acesta s-a
împinit o profeţie vechi-testamentară, apar-
ţinând profetului Isaia care zice: „Atunci (în
zilele mesianice) va sări şchiopul ca cerbul
şi limpede va fi limba gângavilor.” (Isaia
35, 6).
17
Urmează o cuvântare a Sfântului Petru
care explică minunea. E o cuvântare hristo-
logică, cei doi Apostoli se prezintă ca „mar-
tori ai Învierii lui Iisus”. Credinţa în Hristos
a mijlocit harul care l-a întregit pe acel om
(vers. 16). În versetele 17-19 urmează un
îndemn la pocăinţă, iar în versetul 22 Sfân-
tul Petru aminteşte de profeţia mesianică a
lui Moise (Deuteronom 18, 22), sunt amin-
tiţi proorocii şi în special Samuel şi adre-
sarea „voi sunteţi fiii proorocilor...” (vers.
25). Iisus este Mesia vrea să spună Sfântul
Apostol Petru.
Capitolul 4
Biserica sporeşte cu încă două mii de
bărbaţi. Petru şi Ioan în faţa
sinedriului. Rugăciunea Apostolilor în
prigoană. Viaţa de obşte a primilor
creştini.
Pe când vorbea Sfântul Petru au venit
preoţii, căpetenia templului şi saducheii.
Aceştia au venit agitaţi şi hotărâţi să facă
ordine în templu (exista o gardă specială
condusă de un hiliarh, gardă condusă de
sinedriu). Cei doi Apostoli sunt închişi până
a doua zi, deoarece - menţionează Sfântul
Luca – „era seară”.
În versetul 7 Apostolii sunt întrebaţi:
„Cu ce putere şi-n al cui nume aţi făcut voi
aceasta?”; “Atunci Petru, plin de Duhul
Sfânt, le-a zis...în numele lui Iisus Hristos
Nazarineanul, pe Care voi L-aţi răstâgnit,
dar pe Care Dumnezeu L-a Înviat din morţi,
întru El stă acesta sănătos înaintea voas-
tră!” (vers. 8-10). Sfântul Petru vorbeşte cu
un curaj extraordinar şi asta datorită faptului
că - ţine să menţioneze Sfântul Luca - era
„plin de Duhul Sfânt” (vers. 8).
Sinedriul recunoaşte minunea, dar porun-
ceşte celor doi Apostoli să nu mai vorbească
în numele lui Iisus Hristos (vers. 18). Răs-
punsul Apostolilor este din nou clar şi
răspicat: „Judecaţi voi dacă înaintea lui
Dumnezeu este drept să ascultăm de voi mai
mult decât decât de Dumnezeu; că noi nu
putem să nu vorbim despre cele ce-am văzut
şi-am auzit.” (vers. 19-20). Acest răspuns al
Apostolilor este reluat de Sfântul Luca în
Fapte 5, 29: „Iar Petru şi Apostolii, răspun-
zând, au zis: Noi trebuie să-L ascultăm pe
Dumnezeu mai mult decât pe oameni.”
Faptele Apostolilor
Sensul acestui răspuns este evident: “Noi
ştim că trebuie să ne supunem autorităţii
lumeşti, dar aceasta are o limită, atunci
când intră în conflict cu ascultarea faţă de
Dumnezeu”. Sfântul Apostol Petru reafirmă
calitatea de „martori ai Învierii lui Iisus”.
Cei doi Apostoli se întorc la comunitate,
mulţumind că aveau un semn de la Dumne-
zeu al divinităţii creştinismului. Iată, Sine-
driul însuşi este silit să dea înapoi în faţa
puterii lui Iisus.
Comunitatea de ataşaţi ai lui Iisus
rosteşte o rugăciune (Fapte 4, 24-30). În
cuprinsul acestei rugăciuni sunt rememorate
faptele strălucite din istoria mântuirii, fapte
în care Dumnezeu a intervenit în viaţa lumii
sau a poporului Său. Această formă de
rugăciune prin care se rememorează fapte
minunate ale istoriei mântuirii s-a păstrat
până astăzi în cultul divin public. Ne place
şi nouă să rememorăm fapte minunate în
care Dumnezeu a intervenit în istorie. Se
arată prin formularea rugăciunii cât de înaltă
este autoritatea lui Dumnezeu faţă de autori-
tatea Sinedriului iudaic: „s-au ridicat asupra
Sfântului Tău Fiu Iisus”. Toate puterile s-au
reunit împotriva „Unsului” Său.
Versetul 29: „Şi acum, Doamne... cum
în trecut de atâtea ori!” Rugăciunea aceasta
este pre-lucanică. Ce cer ei? Cer ca Dumne-
zeu să înmulţească minunile, ca să ruşineze
pe cei ce se împotrivesc Evangheliei: „Şi
acum, Doamne, caută spre ameninţările lor
şi dă-le robilor Tăi ca întru toată îndrăz-
nirea cuvântul să Ţi-l grăiască; întinde-Ţi
mâna spre vindecare, şi semne şi minuni
săvârşeşte prin numele Sfântului Tău Fiu
Iisus!” (Fapte 4, 29-30).
„Şi pe când se rugau astfel, s-a cutre-
murat locul în care erau adunaţi şi s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt şi cu îndrăznire
grăiau cuvântul lui Dumnezeu.” (vers.31).
Aici este singurul loc în Noul Testament
unde se menţionează aşa ceva. Dumnezeu
coboară în „Noul Sinai” cu putere. Are loc o
nouă umplere de Duhul Sfânt. E un continuu
progres în această umplere cu Duhul Sfânt.
În capitolul 10 se va spune din nou că în ca-
sa lui Corneliu se pogoară Sfântul Duh.
Există în Biserică o permanentă tensiune
între instituţie şi eveniment, între preot şi
profet. Întotdeauna a existat această ten-
siune care vine de la cel rău. Instituţia nu
18
exclude profetismul, nu exclude intervenţii
directe şi vădite ale Sfântului Duh. Pericolul
este să pui pe una în opoziţie cu cealaltă. Ele
trebuie să existe împreună. În Biserica pri-
mară erau în mare cinste profeţii şi în mai
puţină preoţii. Astăzi este invers, existând în
Biserică ceea ce numim printr-un termen
poate puţin exagerat (protestant) „episcopa-
tul monarhic”. Profetismul n-a dispărut
niciodată din Biserică.
Avem apoi un nou sumar în versetele
32-37.
Capitolul 5
Anania şi Safira. Multe semne şi
minuni. Apostolii sunt închişi, dar un
înger îi eliberează, apoi sunt duşi în
faţa Sinedriului. Sfatul lui Gamaliel.
Se continuă relatarea din finalul capito-
lului 4 în ce priveşte comunitarismul de
bunuri din Biserica de la Ierusalim. Anania
şi Safira „şi-au vândut ţarina” (vers.1). În ce
a constat păcatul lor? În faptul că au crezut
că-L pot minţi pe Dumnezeu. Ei nu erau
obligaţi să-şi vândă ţarina, deoarece comu-
nitarismul care se practica nu excludea pro-
prietatea privată. Sfântul Apostol Petru a
sancţionat - prin Duhul Sfânt - o faptă care
atenta la însăşi baza acestui comunitarism,
acestei întrajutorări frăţeşti.
În versetele 12-16 avem un nou sumar
care se referă la minunile săvârşite prin
Apostoli (mai ales prin Sfântul Petru).
În versetul 13 se spune că „nimeni
dintre ceilalţi nu îndrăznea să li se alăture”.
Probabil se referă la adversari (sinedrişti).
Versetul 15 vine în continuarea versetului
12a. De la versetul 12b până la versetul 14
avem un adaos.
Sinedriştii erau în derută, ei nu vor
pierde ocazia să lovească în tânăra Biserică
din Ierusalim, când se va ivi ocazia. Verse-
tul 18 relatează arestarea tuturor apostolilor
de către sinedrişti, însă noaptea îngerul
Domnului îi eliberează. Foarte repede se
aude că sunt în templu. În versetul 27 se
spune că apostolii sunt chestionaţi din nou
în faţa Sinedriului. Li se reproşează că au
umplut Ierusalimul cu noua învăţătură şi că
vor să aducă asupra lor: „...sângele Acestui
Om!” Se refereau la Sângele lui Iisus Hris-
tos. În versetul 29 se repetă ideea din Fapte
Faptele Apostolilor
4, 19, urmată de o scurtă predică cu aluzie
la Învierea lui Iisus Hristos. În acest
moment intervine un membru al Sinedriului,
un fariseu pe nume Gamaliel, învăţător de
Lege, cinstit de tot poporul. El spune cole-
gilor săi că Sinedriul trebuie să se poarte cu
moderaţie faţă de apostoli. El citează alte
două mişcări: cea a lui Teudas şi cea a lui
Iuda Galileanul; (Publius Sulpicius Quiri-
nius porunceşte un recensământ în anul 6 d.
Hr., astfel a rezultat mişcarea zeloţilor, o
răscoală politică amintită de istoricul Iosif
Flaviu. Iuda a fost omorât, dar simpatizanţi
săi i-au continuat ideile). Despre Teudas
(anul 46 d.Hr.) vorbeşte acelaşi istoric Iosif
Flaviu. Ştim mult mai puţine lucruri despre
această mişcare. Sfântul Luca ne spune că
lui Teudas i s-au alăturat 400 de bărbaţi.
S-ar putea ca Sfântul Luca să pună aceste
cuvinte în cuvântarea lui Gamaliel. De notat
concluzia trasă de Gamaliel din versetele
38-39: „Şi acum vă spun vouă: Feriţi-vă de
oamenii aceştia şi lăsaţi-i; că dacă planul
acesta sau acest lucru e de la oameni, de la
sine se va nimici; dar dacă-i de la Dumne-
zeu, nu veţi putea voi să-i nimiciţi; ba nu
cumva să vă pomeniţi şi luptători împotriva
lui Dumnezeu!... Şi l-au ascultat.” Oarecum
Gamaliel înclină să creadă că mişcarea
apostolilor este de la Dumnezeu. El nu e
sigur şi de aceea recomandă expectativa, nu
o face din oportunism, ci cu o oarecare con-
vingere că mişcarea lui Iisus poate fi adevă-
rată şi atunci în zadar ar fi împotrivirea
marelui Sanhedrin iudaic.
În versetele 41-42 avem un nou sumar.
Capitolul 6
Alegerea şi hirotonia celor şapte
diaconi. Comunitatea creştinilor
sporeşte. Arestarea lui Ştefan.
Cine erau elenişti? Erau evrei din dias-
pora, evrei de cultură şi limbă greacă; în
Ierusalim îşi aveau sinagoga lor aparte în
care, spre deosebire de acelea ale evreilor
propriu-zişi, cultul se oficia în greceşte.
Această împărţire s-a păstrat şi în prima
comunitate creştină. Existau deci în Biserica
primară şi evrei din Ţara Sfântă şi din
diaspora. „Slujirea la mese” nedreptăţea oare-
cum pe elenişti, văduvele lor fiind trecute cu
vederea. Din această pricină s-au iscat
neînţelegeri.
19
În versetul 2 este pusă în paralelă slu-
jirea cuvântului lui Dumnezeu cu slujirea la
mese. Filologic, trebuie făcute câteva re-
marci. Slujirea de fiecare zi se numea
„slujire la mese”, și e pusă în opoziție cu
expresia „slujirea Cuvântului”.
Expresia: „slujirea cuvântului” înseamnă

slujirea lui Hristos prin cuvânt sau
propovăduire. Aceasta este o denumire
liturgică latreutică. În manuscrisele vechi
cei şapte sunt numiţi „diaconi”, dar în textul
nostru nu sunt numiţi direct diaconi. În
Filipeni 1, 1 sunt menţionaţi episcopii şi
diaconii. În Prima Epistolă către Timotei
sunt menţionaţi din nou episcopii şi
diaconii (1 Timotei 3, 2; 1 Timotei 3, 8 şi
12). Diaconia era o treaptă în slujirea
sacramentală. Şi în textul nostru este vorba
de diaconi în sensul de astăzi al cuvântului,
deşi nu apare cuvântul „diacon”.
Numărul 7 are o valoare simbolică. Cei
şapte diaconi au fost: Ştefan, Filip, Prohor,
Nicanor, Timon, Parmena şi Nicolae. În
Romani capitolul 16 este pomenit chiar şi
numele unei diaconiţe: „V-o încredinţez pe
Febe, sora noastră, care este diaconiţă a
Bisericii din Chenhreea”.
Numele celor şapte diaconi sunt toate
greceşti. Sunt cei şapte toţi elenişti? S-ar
putea, numai că atunci înseamnă că au fost
aleşi pentru ramura elenistică a Bisericii. Nu
e sigur că au fost toţi elenişti. Simon Petru
sau Simon bar Iona, era Simon sau Simeon.
El purta aşadar nume grecesc.
În Apocalipsă 2, 6 şi 15 este pomenită
erezia nicolaiţilor, pe care îngerul Bisericii
din Efes o detestă. După Sfinţii Părinţi
diaconul Nicolae ar fi întemeietorul acestei
erezii (el era prozelit din Antiohia).
Aceştia „au fost puşi înaintea apostoli-
lor; şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste
ei”. Rugăciunea şi punerea mâinilor
alcătuiesc până astăzi actul sacramental al
hirotoniei. Alegerea era făcută de
comunitate, dar hirotonia, numai de
apostoli. Cei şapte sunt instituiţi printr-un
act sacramental, prin „punerea mâinilor”.
Acest gest era folosit în sensul unei
consacrări. Aşadar, hirotonia înseamnă
alegerea cuiva prin ridicarea sau prin
punerea mâinilor.
Versetul 5 „...au ales pe Ştefan, bărbat
plin de credinţă şi de Duh Sfânt...”. Alege-
Faptele Apostolilor
rea era urmată de o consacrare prin punerea
mâinilor. În versetul 7 apare un nou sumar
şi un element nou: „...şi multă mulţime de
preoţi se supuneau credinţei”. Se conver-
teau la creştinism mulţi preoţi iudei. Se
presupune că ei au iniţiat mişcarea
iudaizantă. Ei considerau Legea o condiţie
sine-qua-non a mântuirii.
Ştefan se distinge prin succesul predicii
sale, ca atare, cei şapte nu erau simpli eco-
nomi sau administratori, slujirea lor era
liturgică. Ştefan acţionează în rândul eleniş-
tilor, el însuşi fiind elenist, iar predica lui
însoţită de minuni şi semne mari (vers. 8).
A fost pârât la Sinedriu şi au găsit martori
mincinoşi care ziceau că: „Acest om nu
încetează a grăi cuvinte de blasfemie împo-
triva acestui loc sfânt şi a Legii” (vers. 13).
Aceasta a fost acuzaţia adusă lui Ştefan în
faţa Sinedriului. Sinedriştii erau aşi în ma-
nevrarea poporului. Ştefan este dus pe sus la
Sinedriu. Li se părea lor că această mişcare
atentează la Legea lui Moise. În finalul
capitolului 6 este prezentat Ştefan care avea
faţa transfigurată.
Capitolul 7
Cuvântarea şi martiriul lui Ştefan.
Pe parcursul acestui capitol Sfântul
Arhidiacon Ştefan se apără. El ţine o cuvân-
tare în care rememorează istoria sfântă,
începând de la chemarea lui Avraam până la
prooroci. Toată această istorie are ca scop
dovedirea faptului că şi „Cortul” şi „Tem-
plul” au fost instituţii provizorii. Cel Prea-
înalt nu locuieşte în temple făcute de mâini
omeneşti. În versetul 49 este redat un text
din Psalmi: „Cerul este tronul Meu, iar
pământul, aşternut al picioarelor Mele. Ce
casă îmi vei zidi tu Mie - zice Domnul- sau:
care este locul odihnei Mele?” Acesta este
un text anti-templu. Însăşi revelaţia vechi-
testamentară, vrea să spună Ştefan, pune sub
semnul întrebării veşnicia templului.
În versetul 51 cei care-l ascultau pe
Ştefan sunt numiţi „tari în cerbice”, adică
oameni care nu se pleacă, oameni care ţin cu
îndărătnicie la rătăcirea lor. Ştefan îi acuză
pe cei cae-l ascultau că „...stau pururea
împotriva Duhului Sfânt, precum părinţii
voştri, aşa şi voi!”
În versetul 53 Ştefan invocă tradiţia
rabinică potrivit căreia Legea de pe Sinai a
20
fost dată prin îngeri, Moise având doar rol
intermediar. Folosind această tradiţie, Sfân-
tul Apostol Pavel în Galateni 3, 19 şi
autorul Epistolei către Evrei (Evrei 2, 2) vor
demonstra că tocmai de aceea Legea are un
rol secundar în raport cu Evanghelia, care a
venit direct de la Dumnezeu prin Iisus
Hristos - Dumnezeu.
În versetul 56 se spune că în timpul
cuvântării Sfântul Stefan trece printr-un
extaz. Acest episod al martiriului Sfântului
Ştefan stă cumva în legătură (în paralelă) cu
Judecata lui Iisus în faţa Sinedriului. Uceni-
cul retrăieşte ceea ce la vremea potrivită a
trăit Învăţătorul său. Sfântul Ştefan este
prezentat vorbind cu Iisus (Fiul Omului) pe
care-L vedea stând de-a dreapta lui Dumne-
zeu. Ştefan a fost ucis nu de romani, ci de
evrei în urma unei condamnări sinedriale,
prin lapidare.
Saul are un rol activ la uciderea Sfân-
tului Ştefan. În Fapte 26, 10 Sfântul Pavel
spune că şi-a dat acordul (încuviinţarea), la
condamnarea la moarte a lui Ştefan. Nu ştim
cât de tânăr era Saul atunci dacă i s-a cerut
şi lui acordul. La anul 63 d. Hr. când a scris
Epistola către Filimon, Sfântul Pavel se
numea pe sine „bătrânul Pavel”. Sfântul Şte-
fan a fost omorât la anul 36 d. Hr.
De ce e amintit Saul aici? Deoarece stă
în obişnuinţa Sfântului Luca de a anunţa
dinainte un subiect. Dacă Sfântul Ştefan ar
fi trăit probabil că ar fi avut o activitate
extrem de bogată în Biserică, asemănătoare
celei pe care a desfăşurat-o Sfântul Apostol
Pavel.
Capitolul 8
Saul prigoneşte Biserica. Evanghelia
este propovăduită în Samaria.
Simon Magul. Filip şi famenul etiopian.
În primele trei versete ale acestui capitol
Sfântul Luca ne spune că prigoana se gene-
ralizează. Datorită acestei prigoane apostolii
se împrăştie în Iudeea şi Samaria. Această
împrăştiere are şi un rol benefic pentru
Biserică, prin ea rezultând noi locuri de
propovăduire. Se relatează în continuare
activitatea diaconului Filip în Samaria. Este
amintit Simon Magul (sau Vrăjitorul). Sin-
cretismul samaritean permitea prezenţa
acestui vrăjitor acolo. El „acţiona“ în nume-
le lui Dumnezeu (nimic mai diavolesc decât
Faptele Apostolilor
caricaturizarea slujbelor lui Dumnezeu; dia-
volul preferă întotdeauna superstiţia. Simon
nu era prost, a intrat şi el în creştinism şi s-a
botezat, cerând să fie hirotonit: „Şi Simon,
văzând că prin punerea mâinilor apostolilor
se dă Duhul Sfânt, le-a adus bani zicând:
Daţi-mi şi mie această putere, ca acela pe
care eu voi pune mâinile să primească Duh
Sfânt” (vers. 18-19). Sfinţii Părinţi spun că
Simon a rătăcit în continuare de aceea a fost
socotit „părintele ereziilor”.
În versetul 26 şi urm. se relatează con-
vertirea famenului etiopian datorată diaco-
nului Filip. Se spune despre el că era mare
dregător al Candachiei, regina Etiopienilor.
Din relatările ieroglifice deducem că „Can-
dachia” era un nume generic şi nu un nume
propriu, aşa cum este de exemplu „Cezar”
pentru împăratul de la Roma sau „Faraon”
pentru regele Egiptului. Numele famenului
se pare că era „Indiş” (era prozelit iudeu şi
ocupa funcţia de ministru de finanţe).
Duhul la trimis pe Filip să-l interpeleze.
Acest famen citea din cartea proorocului
Isaia. Filip l-a întrebat: „Înţelegi tu oare ce
citeşti?”. El a răspuns: “Cum aş putea înţe-
lege dacă nu mă va călăuzii cineva” (vers.
31). Se spune chiar şi locul din Scriptură pe
care-l citea: Isaia 53,7. În versetul 35 se
spune că diaconul Filip, pornind de la acel
text din Isaia, i L-a binevestit pe Iisus.
Versetul 37 nu există în textul α, este
luat din textul β. Avem aici o mărturisire de
credinţă: „Cred că Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu” (vers. 37), aceasta se pare că
preceda primirea botezului. Are loc o minu-
ne: Duhul l-a răpit pe Filip aşa cum L-a pur-
tat pe Iisus în cazul ispitirii şi pe Avacum în
Vechiul Testament care a fost dus de Duhul
în Babilon să-i ducă lui Daniel mâncare în
groapa cu lei.
Capitolul 9
Minunea de pe drumul Damascului.
Încreştinarea lui Saul.
Saul Îl propovăduieşte pe Iisus în
Damasc. Saul la Ierusalim, apoi în
Tars. Petru îl vindecă pe Enea şi o învie
pe Tavita.
Chemarea lui Saul.
În Cartea Faptele Apostolilor există trei
21
relatări paralele ale convertirii Sfântului
Pavel. Una în capitolul 9 la persoana a III-a,
relatată de Sfântul Luca, iar celelalte două la
persoana I-a în capitolele 22 şi 26, în care
Sfântul Apostol Pavel însuşi relatează che-
marea sa la apostolat.
Se spune despre Saul că prigonea Bise-
rica. În versetul 2 creştinismul este numit
„Cale”. În mai multe locuri din Fapte
creştinismul este numit „Cale” sau „Calea
Domnului” (cap. 18, 25), „Calea lui
Dumnezeu” (cap. 18, 26). Numai în Faptele
Apostolilor creştinismul este numit „Cale”.
Grupările iudaice sunt numite „eresuri”,
„Cale” este numită şi gruparea esenienilor.
Saul cere împuternicire de la Sinedriu ca
să meargă să-i urmărească pe creştini şi în
sinagogile din Damasc. Ne punem întreba-
rea: „Cum putea Saul să meargă într-o ţară
străină să aresteze oameni?” În 2 Corinteni
11, 32 este pomenit etnarhul regelui Areta
din Damasc. E foarte probabil ca şi evreii să
fi avut în Damasc un etnarh. Probabil că şi
aici Sinedreiul îşi exercita puterea, bine-
înţeles cu acordul autorităţilor romane.
În apropiere de Damasc se întâmplă
minunea: Saul Îl întâlneşte pe Iisus Hristos
Cel Înviat, care îi spune: “Saule, Saule, de ce
Mă prigoneşti?” înseamnă „a urmări cu
gândul de a face rău”. În versetul 5 Iisus se
prezintă şi repetă „pe Care tu Îl
progoneşti”. Apoi îi spune un proverb:
„Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţe-
puşă”, adică, eşti angajat într-o acţiune care
nu va reuşi, care nu are nici o şansă. Cei
care-l însoţeau pe Pavel au văzut şi au auzit
ceva dar nu şi-au dat seama ce, chiar dacă
au văzut ceva nu au văzut pe Hristos şi chiar
dacă au auzit ceva nu au înţeles mesajul
transmis de Iisus.
Gala Galaction a scris un articol inti-
tulat „De la Mormântul gol la Porţile Da-
mascului” în care construieşte o ipoteză
referitoare la misiunea lui Saul în Damasc.
El spune că Saul era obsedat de o idee, el
îmbrăţişase teoria mincinoasă a sinedriştilor
conform căreia ucenicii au furat şi au ascuns
trupul Domnului, el îşi zicea: „Dacă voi găsi
trupul mort al lui Iisus, voi surpa creşti-
nismul din însăşi temelia sa”. El a dat de un
fir în acest sens la Ierusalim, a cărui capăt
credea că e la Damasc.
Faptele Apostolilor
Saul Îl caută pe Iisus cu înverşunare, iar
Iisus vine în întâmpinarea lui la porţile Da-
mascului. S-a făcut o paralelă între situaţia
petrecută cu primul rege al evreilor Saul şi
cu situaţia prin care a trecut Saul din Tars,
viitorul Apostol al Neamurilor. Saul regele
îşi căuta cămilele şi asinele pierdute ale
tatălui său şi a găsit o coroană regală, iar
Saul din Tars Îl căuta pe Iisus mort, iar Iisus
l-a întâmpinat viu la porţile Damascului.
Saul a rămas orb timp de trei zile, zile în
care n-a mâncat şi n-a băut nimic (vers. 9).
Iisus se identifică cu creştinii pe care Saul îi
prigonea, El nu zice: „De ce-Mi prigoneşti
creştinii?”, ci zice: „de ce Mă prigoneşti?”
(vers. 4), iar în versetul 5 Iisus prezen-
tându-se (la întrebarea lui Saul: Cine eşti,
Doamne?), se repetă zicând: „Eu sunt Iisus
pe Care tu îl prigoneşti”. Iisus este una cu
ucenicii Săi.
Saul a văzut în vedenie pe Anania (vers.
12). Chemarea lui Saul a fost aceea de a fi
„Apostol al Neamurilor”. El nu mai avea
loc în rândul celor „Doisprezece” (cei
Doisprezece sunt în paralelă cu cele
doisprezece seminţii ale lui Israel),
Apostolul Pavel intră în cercul apostolilor
cu un titlu aparte: „Apostolul Neamurilor”.
În Epistola către Galateni şi în 2
Corinteni 11, 32-33 Sfântul Pavel spune că
a fost coborât într-un coş printr-o fereastră,
scăpând din mâinile dregătorului regelui
Areta. Regele Areta era nabateian (arab),
având în Damasc un dregător (un etnarh).
Acesta făcea jocul iudeilor. Epistola către
Galateni aduce un element nou, informân-
du-ne că după convertire Sfântul Pavel a stat
în Arabia trei ani, apoi s-a întors iarăşi la
Damasc. Ne întrebăm când au hotărât să-l
prindă pe Pavel: în prima sau în a doua
şedere a sa la Damasc? Mai probabil după
ce a revenit din Arabia la Damasc.
În Galateni 4, 25 se spune că muntele
Sinai este în Arabia şi este numit „Agar”
(slujnica lui Avraam). Pe seama aceasta s-a
făcut o speculaţie teologică, spunându-se că
Pavel s-a dus pe Sinai (locul unde s-a dat
Legea în timpul lui Moise), ca să mediteze
acolo la sfârşitul Legii. Cei trei ani de şe-
dere în Arabia au fost ani de luptă duhovni-
cească, nicidecum timp pierdut.
Când s-a întors la Ierusalim, Sfântul
Pavel încerca să se alipească de ucenici însă
22
toţi se temeau de el, necrezând că este uce-
nic (vers. 26). La Ierusalim Sfântul Pavel
l-a întâlnit doar pe Petru şi pe Iacov, fratele
Domnului (acesta din urmă nu era apostol),
această informaţie o dă chiar Pavel în Gala-
teni 1, 18-19. Barnaba îl prezintă pe Pavel
cercului apostolilor.
*
Călătoriile lui Pavel la Ierusalim
Fapte 9, 26-29 (39/40 d. Hr?)
Fapte 11, 27-30; 12,25 (44/45 d. Hr?)
Fapte 15,3 ş.u. (48/49 d. Hr)
Fapte 18, 22 (53 d. Hr.)
Fapte 21, 17 ş.u. (58 d. Hr.)
Galateni 1, 18-19
Galateni 2, 1-10
În partea a II-a a capitolului 9 se
vorbeşte despre Samaria, după ce în capi-
tolul opt se vorbise despre evanghelizarea
Samariei. Se dau amănunte despre activi-
tatea Sfântului Apostol Petru la Lida şi la
Iope (Lida se află astăzi pe şoseaua
modernă care duce de la Ierusalim la Tell-
Aviv). Şaronul este şesul din jurul Lidiei,
(Lida aflându-se la aproximativ 15 km de
Iope). Sfântul Apostol Petru săvârşeşte o
minune, înviind o uceniţă pe nume Tavita.
Petru a rămas la Iope mai multe zile, fiind
găzduit de un oarecare Simon tăbăcarul
sau curelarul.
Capitolul 10
Petru şi sutaşul Corneliu. Petru
vorbeşte în casa lui Corneliu.
Păgânii îl primesc pe Sfântul Duh
În acest capitol se relatează primirea
primilor păgâni în Biserică. Biserica face
un pas important şi nou în împlinirea
misiunii ei, fiind botezat sutaşul Corneliu şi
casa sa. „Cine era Corneliu?” Era un sutaş
roman din cohorta Italica, probabil în timpul
domniei lui Irod Agrippa (Istoria poporului
evreu în epoca lui Iisus Hristos” - Schurer).
Corneliu era „cucernic şi temător de Dum-
nezeu” (vers. 2). Era înclinat spre iudaism
(era deci familiarizat cu religia iudaică) dar
nu era circumscris. Când a venit Creştinis-
mul, această nouă religie a răspuns aspira-
ţiilor acestor suflete de păgâni, care şi-au dat
seama că Creştinismul nu este o religie.
Faptele Apostolilor
Aceşti păgâni vor „navălii” în Biserică, fapt
ce va stârni gelozia iudeilor, deoarece ei
(iudeii) i-au ţinut pe aceşti „temători de
Dumnezeu” la uşile sinagogilor, dar n-au
reuşit să-i facă definitiv iudei (adică să-i taie
împrejur).
În versetul 3 se spune despre Corneliu
că are o vedenie pe la ceasul al IX-lea din zi.
Un înger al lui Dumnezeu a intrat la el şi i-a
zis pe nume, i-a zis că rugăciunile şi milos-
teniile sale au ajuns la Dumnezeu, şi ca să
trimită oameni la Iope să-l aducă de acolo
pe un anume Simon care se numeşte Petru
(vers. 3 şi 4).
Corneliu trimite o solie de la Cezareea la
Iope (între aceste localităţi era o oarecare
distanţă, în linie dreaptă erau  60 km). Că-
lătoria acestei solii durează mai mult decât o
zi. În versetul 9 se spune că şi Petru are o
vedenie pe acoperişul casei lui Simon
tăbăcarul (pe la ceasul al VI-lea). Simon
Petru se suie să se roage pe acoperiş „odaia
de sus”, într-un loc mai ferit. Avem în
aceste texte întemeiată rânduiala ceasurilor
liturgice prelută din iudaism (ceasurile I, III,
VI şi IX).
Simon Petru are o vedenie („cade în
extaz” vers. 10), în care vede cerul deschis
şi un lucru ca o faţă mare de masă coborân-
du-se legată de patru colţuri şi lăsându-se pe
pământ. În ea erau toate dobitoacele cu
patru picioare şi târâtoarele pământului şi
păsările cerului (vers. 11 şi 12). Un glas îl
îndeamnă pe Petru să junghie din acele ani-
male şi să mănânce. Petru refuză spunând că
niciodată n-a mâncat ceva spurcat sau ne-
curat. Acel glas i-a zis: „Pe cele ce le-a
curăţit Dumnezeu, tu să nu le numeşti spur-
cate!” (vers.15). În versetul 16 se spune că
acest lucru s-a repetat de trei ori, iar apoi
s-a ridicat la cer.
În acest timp au ajuns la Iope trimişii
sutaşului Corneliu (vers. 17). În versetul 19
Sfântul Luca menţionează din nou că
„Duhul i-a zis: Iată, te caută trei bărbaţi”.
Sfântul Petru se duce la Cezareea. Ajun-
gând acolo, sutaşul Corneliu l-a întâmpinat
şi i s-a închinat căzându-i la picioare (vers.
25). Sfântul Petru îi spune: „Scoală-te! şi eu
sunt om” (vers. 26). În Cartea Apocalipsei
vizionarul cade înaitea picioarelor unui
înger, iar îngerul îi spune: „Vezi să nu faci
aceasta! Sunt împreună slujitor cu tine şi cu
23
fraţii tăi care au mărturia lui Iisus” (Apo-
calipsă 19, 10).
Sfântul Petru le vorbeşte celor din casa
lui Corneliu, explicându-le sensul prezenţei
sale. Iudaismul avea şi are o serie de pres-
cripţii care stabilesc cât de mare poate fi
apropierea unui iudeu de un păgân: „Voi
ştiţi că unui bărbat iudeu nu-i este îngăduit
să se alipească ori să se apropie de cel de
alt neam” (vers. 28a), „Dar - aici intervine
noutatea - mie mi-a arătat Dumnezeu ca pe
nici un om să nu-l numesc spurcat sau
necurat” (vers. 28b). Şi în Talmud găsim o
serie de prescripţii asemănătoare, iudeii ne-
având voie să intre în casa unui păgân.
În versetele 30 ş.u., sutaşul Corneliu
explică Sfântului Petru ceea ce s-a întâm-
plat, iar în versetul 34 avem relatată o
afirmaţie a lui Petru, o înţelegere la care el
nu a ajuns uşor: „Cu adevărat cunosc că
Domnul nu este părtinitor... Iisus Hristos
este Domn al tuturor” (vers. 34 şi 36). În
versetele 37 ş.u., se relatează o predică
scurtă rostită de Sfântul Petru despre Iisus
din Nazaret, despre cum L-a uns pe El
Dumnezeu cu Duhul Sfânt, despre cum a
umblat El „făcând bine” şi vindecând pe
cei asupriţi de diavolul, pentru că
Dumnezeu era cu El. Această expresie este
deosebită: Iisus a umblat făcând bine la
toată lumea. În versetul 43 avem o
confirmare scripturistică: „Despre aceasta
mărturisesc toţi proorocii”, iar în versetul
44 se spune că pe când încă Petru vorbea,
Duhul Sfânt S-a pogorât peste toţi cei ce
ascultau cuvântul. Are loc deci o nouă
„Cincizecime” (fără ca ei să fie botezaţi).
Botezul urmează acestei revărsări a Duhului
Sfânt (vers. 48). Avem deci o Cincizecime
a păgânilor.
Capitolul 11
Petru încunoştinţează Biserica din
Ierusalim despre primirea păgânilor.
Biserica din Antiohia, unde credincioşii
s-au numit pentru întâia oară creştini.
Sfântul Apostol Petru trebuie să se justi-
fice la Ierusalim de ce a intrat în casa unui
păgân. Sfântul Luca scrie dintr-o perspec-
tivă istorică. Noi ştim că predica la păgâni
s-a lovit de opoziţia unei părţi a iudeo-
creştinilor. Sfântul Luca este obligat să
Faptele Apostolilor
ofere aici o relatare cât mai pe scurt a aces-
tei probleme, având evident în vedere situa-
ţia din vremea aceea. Aceşti iudeo-creştini
erau în continuare foarte buni şi foarte
scrupuloşi iudei, erau în continuare plini de
râvnă pentru Lege. Petru se justifică spu-
nând exact ceea ce s-a întâmplat, spunând că
Dumnezeu l-a obligat să intre în casa lui
Corneliu. În versetul 15 Petru spune: „Şi
când am început eu să grăiesc, Duhul Sfânt
S-a pogorât peste ei ca şi peste noi la
început”, iar în versetul 17 Sfântul Petru
spune: „...cine eram eu (Petru) să mă pot
împotrivi lui Dumnezeu?”
În capitolul 15 vom vedea pe alţi
„zeloţi” iudei care spuneau că fără tăiere
împrejur nu se poate obţine mântuirea. Se
vede că lucrurile nu au fost rezolvate, iar
vedenia lui Petru nu a rezolvat problema.
Iudaizanţii au iniţiat prima erezie cu care s-a
confruntat Biserica în veacul apostolic. Cu
această erezie se va confrunta şi Sfântul
Apostol Pavel în decursul misiunii sale.
În partea a II-a a capitolului 11 relatarea
trece deja în altă parte, istorisind progresul
Evangheliei lui Iisus Hristos în Antiohia.
Se face aşadar trecerea de la misiunea
orientată spre iudei la misiunea îndreptată
spre păgâni. Antiohia va fi prima Biserică
mixtă, cuprinzând şi iudeo-creştini şi
păgâno-creştini. Sfântul Luca reia aici un
text din Fapte 8, 4 şi Fapte 8, 1. Sfântul
Luca intercalează între episoade aşa
numitele „agrafe”. Avem aici o „widerauf
name”, adică o reluare a ceea ce s-a relatat
anterior. Evanghelia ajunge în Siria
(Antiohia), Duhul Sfânt descoperind faptul
că Biserica este a tuturor oamenilor.
În versetul 25 se spune că Barnaba a
plecat la Tars ca să-l caute pe Saul (care era
„în rezervă”). Saul nu a stat degeaba la Tars,
el L-a propovăduit acolo pe Iisus Hristos.
Barnaba l-a adus pe Saul la Antiohia şi au
stat acolo un an întreg. În Antiohia ucenicii
s-au numit pentru întâia oară „creştini”. În
Septuaginta titlul de „Mesia” este redat cu
„Hristos”. Creştin e cel care aparţine lui
Hristos, ţine de Hristos, e ucenic al lui
Hristos, cel care îşi trăieşte viaţa în Hristos,
împlinindu-I poruncile. Cuvântul „creştin”
este foarte rar întrebuinţat în Noul
Testament, mai apare o dată în Epistola I-a
Sobornicească a Sfântului Apostol Petru
24
capitolul 4 versetul 16: “dar dacă suferă
pentru că e creştin, să nu se ruşineze, ci
întru numele acesta să-L preamărească pe
Dumnezeu”. De aici rezultă că foarte
devreme numele de „creştin” s-a generalizat
în sânul Bisericii.
Urmează relatarea celei de a II-a călă-
torii a Sfântului Pavel la Ierusalim, după
convertirea sa pe drumului Damascului. În
versetul 28 este pomenit proorocul Agav,
care a arătat prin Duhul că în toată lumea va
fi foamete mare (foametea din timpul împă-
ratului Claudiu, între anii 45-48). Acest
prooroc este pomenit şi în Fapte 21, 10.
Provincia Iudeea a fost crunt afectată de
foamete (lucrul acesta îl ştim de la Iosif
Flaviu). Ierusalimul a avut noroc cu un prinţ
din ţinutul Nabateenilor (Adiabene) cu
mama sa Elena, care erau prozeliţi (deci
trecuseră la iudaism). Ei au adus grâu din
Egipt cu banii lor şi astfel au salvat
Ierusalimul.
Barnaba şi Saul au adus o colectă de la
Antiohia la Ierusalim pentru creştinii de
aici, afectaţi crunt de foamete. Întorcerea
din această călătorie este relatată în finalul
capitolului 12: „Iar Barnaba şi Saul s-au
întors la Ierusalim îndeplinindu-şi slujba,
luând cu ei şi pe Ioan, cel numit Marcu”
(vers. 25). Acesta este textul din ediţia
românească a Sfintei Scripturi, însă în
original nu apare „la Antiohia”.
O soluţie avizată la această problemă o
dă Prof. Jacques Dupont într-un articol
publicat în revista „Novum Testamentum”,
anul 1956, pag. 275-303, intitulat: „La mi-
ssion de Paul à Jérusalem”. Profesorul
Dupont crede că trebuie pusă o virgulă după
„s-au întors”. În acest caz textul trebuie citit
aşa: „Iar Barnaba şi Saul s-au întors, la
Ierusalim împlinindu-şi slujba, luând cu ei şi
pe Ioan, cel numit Marcu”.
Din Fapte 11, 22 rezultă că Barnaba a
avut un mandat la Antiohia. Colecta au
predat-o la Ierusalim „preoţilor” sau „prez-
biterilor” (versetul 30). Acest termen apare
în Noul Testament pentru prima dată la
Ierusalim. Titlul nu se dă apostolilor. În
Cartea Faptele Apostolilor avem mai multe
texte care desemnează membrii ierarhiei
bisericeşti, oameni hirotoniţi, deci o ierarhie
sacramentală: Fapte 14,23: „Şi hirotonindu-
le preoţi în fiecare Biserică...”; Fapte 15, 2,
Faptele Apostolilor 25

4, 6, 23; Fapte 20, 17: „Şi trimiţând din supranumit Hristos (pe numele lui adevărat
Milet la Efes, i-a adunat la el pe preoţii Iacov), împreună cu alţi bărbaţi, pe care i-a
Bisericii”. învinuit că ar fi încălcat Legea şi i-a osândit
să fie ucişi cu pietre” (Eusebiu de Ceza-
Capitolul 12 reea, Istoria Bisericească, cartea a II-a, 23).
Uciderea lui Iacov cel Mare. Petru este Despre Irod Agripa ştim că a fost sin-
închis de Irod şi eliberat de un înger. gurul Irod care a reuşit să se facă plăcut iu-
Moartea lui Irod Agripa. deilor, singurul „Irod” după care a plâns
cineva. Se prezenta oamenilor ca un foarte
În acest capitol se relatează uciderea lui
pios iudeu. A reuşit să se pună bine pe lângă
Iacov cel Mare (Apostolul), fiul lui Zeve-
Caligula, apoi pe lângă împăratul Claudiu.
deu, fratele lui Ioan (Apostolul) în anul 44
Cartea Faptele Apostolilor ne spune că a
d. Hr. În Noul Testament sunt amintiţi cu
fost prins şi Simon Petru. S-a pus strajă
numele alţi doi „Iacov”: Iacov al lui Alfeu şi
puternică în temniţă „patru străji de câte
Iacov, ruda Domnului, ucis prin lapidare în
patru ostaşi ca să-l păzească” (vers. 4). În
anul 62 d. Hr., din porunca arhiereului Ana
acest timp - ne spune versetul 5 - se făceau
al II-lea.
rugăciuni pentru el. Urmează minunea elibe-
Despre Iacov, „fratele Domnului”, aflăm
rării lui Petru din închisoare săvârşită de un
informaţii de la Hegesip, evreu convertit la
înger al Domnului. Textul β ne spune că
creştinism, care a scris o lucrare în cinci
Petru şi îngerul au coborât un număr de
cărţi care nu ni s-au păstrat. Fragmente din
trepte. După ce îngerul s-a îndepărtat, Petru,
această lucrare avem păstrate în lucrarea
venindu-şi în sine, „a venit la casa Mariei,
„Istoria Bisericească” a lui Eusebiu de
mama lui Ioan, cel numit şi Marcu, unde
Cezareea, cartea a II-a, 23 „Mucenicia lui
mulţi erau adunaţi şi se rugau” (vers. 11-
Iacov, fratele Domnului”: „Iacov, fratele
12). Observăm din acest text rolul, puterea
Domnului, fusese aşezat la conducerea
şi efectul rugăciunilor făcute pentru alţii.
Bisericii de către apostolii înşişi”; “Şi iată
Ca la început, şi acum, Biserica se roagă
aşa au pus cărturarii şi fariseii amintiţi pe
pentru alţii.
Iacov pe acoperişul templului şi au strigat
Despre acest eveniment vorbeşte şi Eu-
către el...”; „Şi el a răspuns cu glas tare:
sebiu de Cezareea în cartea „Istoria Biseri-
De ce mă întrebaţi despre Fiul Omului? El
cească”, cartea a II-a, 9: „Şi apoi - după cum
şade în ceruri de-a dreapta puterii şi venind
zice Scriptura - văzând Irod că moartea lui
pe norii cerului”; „După care au adăugat:
Iacov e pe placul iudeilor, a luat şi pe Petru
Să ucidem cu pietre pe Iacov cel drept; şi au
şi l-a băgat în temniţă, unde puţin a lipsit să
început să arunce cu pietre în el căci deşi
nu moară, dacă un înger nu s-ar fi arătat
fusese aruncat jos el încă nu murise. Dar
acelui apostol noaptea şi dacă nu l-ar fi slo-
întorcându-se Iacov s-a aşezat în genunchi
bozit din lanţuri, fiind astfel liber mai depar-
spunând: Te rog, Doamne Dumnezeule şi
te pentru slujba propovăduirii. Şi iată aşa s-a
Părinte, iartă-le lor căci nu ştiu ce fac!”
descoperit purtarea de grijă faţă de Petru”.
Iosif Flaviu în lucrarea sa „Antichităţile
Textul ne spune că foarte mulţi erau
iudaice” 20, relatează despre uciderea lui
adunaţi şi se rugau în casa Mariei, mama lui
Iacov: “Auzind de moartea lui Festus, împă-
Ioan, cel numit Marcu (vers. 12), iar în ver-
ratul a trimis ca guvernator în Iudeea pe
setul 4 se spune că Irod avea de gând să-l
Albin. În vremea aceea Ana cel tânăr,
scoată pe Petru în faţa poporului după ce vor
despre care ştim că a fost numit nu demult
trece Paştile. O scriere apocrifă intitulată:
arhiereu, era pornit peste măsură spre
„Epistola Apostolilor” vede în această întru-
tulburări şi răscoale, ca unul care ţinea de
nire a creştinilor o „priveghere pascală”:
eresul saducheilor, care în felul lor sunt cei
„Voi însă faceţi pomenirea morţii Mele
mai cruzi dintre toţi iudeii, după cum am
(Paşte), atunci unul dintre voi va fi aruncat
amintit şi mai înainte. Gândind să scoată
în temniţă pentru numele Meu, dar Eu îl voi
folos din faptul că guvernatorul Festus
scoate prin îngerul Meu şi el va veni la voi
murise, iar cel nou (Albin) se afla încă pe
să privegheze împreună cu voi”. Potrivit
drum, Ana a strâns la sfat pe judecători şi a
poruncit să-i fie aduşi fratele lui Iisus
Faptele Apostolilor
acestei scrieri apocrife, ucenicii săvârşeau o
priveghere pascală.
Nu ştim dacă aşa s-au petrecut lucrurile,
însă un lucru este cert că atunci când s-a
scris „Epistola Apostolilor” creştinii săvâr-
şeau o priveghere pascală, exista deci o pri-
veghere pascală, Paştile erau serbate printr-o
anumită rânduială cultică. (E. Hennecke,
Neutestamentliche Apokryphen, vol. I, pag.
134).
Spre sfârşitul capitolului 12 se relatează
moartea persecutorului Irod Agripa – Fapte
12, 19-23. Irod a domnit între anii 37-44 d.
Hr. În anul 41 d.Hr. a murit Caligula. I-a
urmat la tron împăratul Claudiu. Irod a
reuşit să se pună bine cu amândoi. A reuşit
să refacă sub Claudiu regatul bunicului său
Irod cel Mare. Am văzut că a fost singurul
Irod care a reuşit să cucerească simpatia
iudeilor. Sfântul Luca ne spune, ca şi Iosif
Flaviu, că Irod era mânios pe locuitorii din
Tir şi Sidon.
În anul 39 d. Hr. a fost scos din domnie
Irod Antipa (din Galileea şi Pereea). În anul
41 d. Hr. Claudiu a desfiinţat procuratura
din Iudeea, dăruind toate aceste teritorii lui
Irod Agripa. Prieten cu Caligula, prieten şi
cu Claudiu, Irod Agripa avea acum putere
foarte mare. A intervenit Vlastus (cămăraşul
regelui), pentru locuitorii din Tir şi Sidon
(vers. 20).
Textul ne spune că Irod a coborât din
Iudeea la Cezareea Palestinei. Exista aici un
hipodrom şi un amfiteatru. Faptele relatate
în carte se petreceau în amfiteatru; Irod era
îmbrăcat cu haină cusută cu fir de argint. În
Cezareea erau foarte mulţi păgâni. Când l-au
văzut, ceata adulatorilor a strigat: „...glas de
Dumnezeu nu de om!” Textul ne spune că
Irod a fost lovit pentru că s-a asociat la
această blasfemie.
Iosif Flaviu în lucrarea „Antichităţi
iudaice”, cartea a XIX-a, ne dă mai multe
amănunte: „La trei ani de când stăpânea pes-
te întreagă Iudeea, Irod Agripa a venit la
Cezareea, care mai înainte se numise Turnul
lui Straton. El prăznuia aici jocurile în cin-
stea lui Cezar, ştiind că această sărbătoare
era închinată izbânzii lui, iar în mulţime se
strânseseră mulţi slujbaşi şi dregători din cei
mai vestiţi. În cea de a doua zi a serbării
Irod a îmbrăcat nişte haine lucrate numai
din argint, căci era o ţesătură ce-ţi trezea
26
uimirea când l-ai fi văzut dis-de-dimineaţă
urcând pe scena teatrului: argintul luminat
de primele raze ale soarelui lucea atât de
uimitor, încât privirea lui parcă te îngrozea
şi-ţi lua vederea. Îndată au început să plouă
laudele: fiecare în felul lui, cuvintele nu
erau spre binele său atunci când i-au dat
nume de zeu, zicându-i: „Stăpâne, să ai milă
de noi! Dacă până acum te-am cinstit numai
ca om, de acum mărturisim totuşi că eşti
mai mult decât o fiinţă muritoare”. Pentru
astfel de vorbe regele nu i-a certat deloc, dar
nici n-a respins laudele lor nelegiuite. La
scurtă vreme după aceea, ridicându-şi ochii
în sus, el a văzut un înger stând deasupra
capului său. Îndată a înţeles că acest înger
era un sol rău, aşa cum fusese altădată un
sol al fericirii, şi pe loc a simţit o grea
suferinţă. Dureri cumplite l-au apucat în
abdomen şi ele se dovedeau a fi tot mai greu
de suferit... După cinci zile durerile de sto-
mac l-au copleşit atât de tare, încât a plecat
din viaţă la vârsta de 54 ani, după şapte ani
de domnie”. A murit asemenea bunicului
său (Eusebiu de Cezareea, Cartea a II-a, X).
Primii creştini au văzut în aceasta
pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Irod care
a încercat să distrugă Biserica şi pe apostolii
ei.
În versetul 24 se prezintă un nou sumar.
Capitolele 13 şi 14
Prima călătorie misionară a Sfântului
Apostol Pavel.
Capitolele 13 şi 14 prezintă Prima Călă-
torie Misionară a Sfântului Pavel. Barnaba
deţinea locul principal, Pavel fiind socotit
încă ajutorul lui Barnaba. [Participanţi: Bar-
naba, Saul şi până la o vreme Ioan Marcu;
Data: 45-48 d. Hr.; Itinerar: Antiohia Siriei
- Insula Cipru (Salamina - Pafos) - Perga
Pamfiliei - Antiohia Pisidiei - Iconiu - Listra
- Derbe (în Licaonia). Revin pe acelaşi
drum, însă de la Perga Pamfiliei nu mai trec
prin Insula Cipru, ci vin direct la Antiohia
Siriei].
În Fapte 13, 2 se spune că Duhul Sfânt a
zis: „Osebiţi-Mi pe Barnaba şi pe Saul,
pentru lucrarea la care i-am chemat”, iar în
versetul 3 se spune că „şi-au pus mâinile
peste ei”. Aici nu este vorba de hirotonie, ci
despre o consacrare pentru misiune, e un
gest solemn prin care celor doi li se dă
Faptele Apostolilor
binecuvântarea de a pleca în misiune. Gestul
punerii mâinilor este până astăzi o consa-
crare şi în alte misiuni, nu numai la hiroto-
nie. E vorba deci de o consacrare pentru mi-
siunea pentru care sunt trimişi acum.
În versetul 4 se spune că cei doi sunt
„mânaţi de Duhul Sfânt” şi că ajung în Sala-
mina (vers. 5). Salamina se sflă astăzi în
partea turcească a Ciprului. Pafos era atunci
capitala insulei, aici avându-şi reşedinţa
proconsulul insulei: Sergius Paulus.
În versetul 6 se spune că aici cei doi
s-au întâlnit cu un oarecare bărbat iudeu,
vrăjitor, profet mincinos, al cărui nume era
Bariisus (Bar Ieşua), un „bun de lapidare”
ca iudeu, un mag sau un fals profet ataşat
curţii proconsului. Sergius Paulus i-a che-
mat la sine pe Barnaba şi pe Saul şi dorea să
audă de la ei cuvântul lui Dumnezeu, însă le
stătea împotrivă Elimas vrăjitorul, căutând
să-l întoarcă pe proconsul de la credinţă
(vers. 7-8). Elimas este un titlu nu un nume.
În versetul 12 se spune că proconsulul
Paulus a crezut (deci s-a convertit).
În Fapte 13, 9 se spune: „Dar Saul -
care se numeşte Pavel...”. Saul în cinstea
convertirii lui Sergius Paulus şi-a schimbat
numele în „Pavel”. Acest nume apare aici
pentru prima dată în Noul Testament. Pavel
[= mic/micuţ]. Sergius Paulus a contribuit
cu ajutoare pentru continuarea călătoriei
celor doi misionari. Elimas vrăjitorul a orbit
(orbirea lui a avut un rol pedagogic, el
vindecându-se probabil de rătăcirea lui).
Sfântul Pavel şi-a schimbat definitiv nume-
le. Evident că n-a făcut acest lucru de la
sine, fără intervenţia Sfântului Duh.
Din Insula Cipru s-au dus cu corabia la
Perga Pamfiliei. Aici Ioan s-a despărţit de
grupul misionar şi s-a întors la Ierusalim.
Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă într-o
zi de sâmbătă şi după citirea pericopelor din
Lege şi din Prooroci au fost invitaţi de mai-
marii sinagogii să vorbească poporului. Cei
care îl ascultau pe Pavel erau de două cate-
gorii: iudeii prin naştere şi „temători de
Dumnezeu” asemenea sutaşului Corneliu,
oameni pe care iudeii i-au ţinut la uşile sina-
gogilor, nereuşind să-i facă definitiv iudei
(să-i taie împrejur). Sfântul Pavel prezintă o
scurtă istorie a israeliţilor, începând cu robia
egipteană, continuând cu rătăcirea prin pus-
tiu după ieşirea din Egipt, timp în care
27
Dumnezeu i-a hrănit. Dumnezeu le-a dat pă-
mântul Canaanului spre moştenire, moşte-
nire lui Israel robului Său... judecătorii,
regii, continuând cu Ioan Botezătorul care
propovăduise botezul pocăinţei, iar apoi cu
Iisus, cu predica Lui, arătările după Înviere,
iar în versetul 31 este subliniată din nou
calitatea de „martori” pe care o au ucenicii.
Sfântul Pavel spune ascultătorilor că acum
le binevesteşte făgăduinţa pe care Dumne-
zeu a făcut-o părinţilor lor. Urmează apoi un
îndemn direct la convertire.
Dumnezeu L-a Înviat pe Iisus din morţi
şi prin Acesta vi se vesteşte vouă iertarea
păcatelor (vers. 30 şi 38). În versetul 39
Sfântul Pavel spune clar că Iisus e mai
presus decât Legea lui Moise.
Pe când cei doi misionari ieşeau din
sinagogă, păgânii îi rugau ca aceste cuvinte
să li se grăiască lor în sâmbăta viitoare
(vers. 42). Aşadar, cei doi misionari creştini
îşi încep predica în sinagogă apoi, respinşi
fiind de iudei se adresează păgânilor.
Sfântul Luca spune că în sâmbata următoare
„aproape toată cetatea s-a adunat să audă
cuvântul lui Dumnezeu” (vers. 44). Acest
lucru stârneşte invidia iudeilor. Pavel şi Bar-
naba îşi argumentează scripturistic opţiunea
de a predica la neamuri, cu două texte din
cartea profetului Isaia (Isaia 42, 6 şi 49, 6).
Sfântul Luca spune că neamurile se bucurau
şi slăveau cuvântul lui Dumnezeu (vers.
48). În ver. 49 se spune că Evanghelia se
răspândea prin tot ţinutul. Cei doi misionari
au întâmpinat împotrivire din partea iudei-
lor, care i-au scos din hotarele lor (vers. 50).
În versetul 51 avem o paralelă cu Evan-
ghelia după Matei 10, 14: „Dacă cineva nu
vă va primi, nici nu vă va asculta cuvintele,
ieşind din casa sau din cetatea aceea
scuturaţi praful de pe picioarele voastre”.
Pavel şi Barnaba „scuturându-şi asupra lor
praful de pe picioare, au venit la Iconiu”
(vers. 51).
În versetul 52 avem un scurt sumar.
În capitolul 14 se relatează propovădu-
irea celor doi misionari în Iconiu, Listra şi
Derbe. În Iconiu ei au intrat în sinagoga
iudeilor şi mulţi dintre iudei şi dintre elini
au crezut în urma ascultării cuvântului lui
Dumnezeu. Au fost însă şi iudei care nu au
crezut, iar aceştia au răsculat sufletele
păgânilor, reuşind să dezbine mulţimea din
Faptele Apostolilor
Iconiu. Deşi iudeii erau minoritari în aceste
cetăţi, totuşi aveau puterea să-i manvreze pe
păgâni. În versetul 4 se spune că: „...unii
ţineau cu iudeii, iar alţii ţineau cu apostolii”.
Aici cuvântul „apostol” trebuie înţeles în
sensul de „bărbaţi apostolici” adică creştini
de frunte din epoca apostolică. Aici
cuvântul „apostol” are un sens mai larg, mai
extins. Meritau titlul de apostoli? Ei erau
„trimişi” ai lui Dumnezeu, ai Bisericii. În 2
Corinteni 8, 23 fraţii sunt numiţi „trimişi ai
Bisericilor”.
În versetul 6 se spune că cei doi
misionari au venit la Listra şi Derbe
(cetăţile Licaoniei). La Listra au vindecat un
olog din naştere. Sfântul Pavel a văzut că
bolnavul avea credinţă şi l-a vindecat. După
vindecare - ţine să menţioneze Sfântul Luca
- bolnavul „a sărit şi umbla” (vers. 10).
Avem aici o paralelă cu evenimentul relatat
în capitolul 3 în care Petru şi Ioan au
vindecat un olog la poarta Frumoasă a
templului.
Oamenii din cetate, văzând ceea ce
făcuse Pavel au exclamat: „Zei asemănători
oamenilor s-au coborât la noi” (vers. 11).
Pe Barnaba îl numeau Zeus, iar pe Pavel
Hermes (Hermes era zeul elocinţei şi
purtătorul de cuvânt al zeilor). Sfântul Pavel
era cel cu predica. Preotul lui Zeus a pus la
cale să le aducă jertfe, aducând la porţi
animale pentru jertfă (vers. 13). Cei doi
misionari creştini şi-au rupt veşmintele, au
sărit în mulţime şi le-au zis că „şi ei sunt
oameni”. În versetul 19 se spune că au venit
iudeii din Antiohia Pisidiei şi din Iconiu
care, au înduplecat mulţimile, să-l lovească
pe Pavel cu pietre. Pavel a fost foarte tare
bătut încât l-au târât afară din cetate, cre-
zând că a murit.
La întoarcere au făcut ceva foarte impor-
tant: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare Bi-
serică”.
Din text reiese că Pavel şi Barnaba au
întemeiat Biserici locale. Plecând din zonă,
ei nu lasă bisericile fără orânduială. Ei lasă
clerici hirotoniţi, care nu înseamnă numai
slujitori din treapta a II-a bisericească
„preoţi”, ci clerul hirotonit în general (vezi
Prof. Iustin Moisescu “Ierarhia
Bisericească în epoca apostolică”, Cra-
iova, 1955). Din Listra era originar Timotei.
28
Capitolul 15
Sinodul de la Ierusalim.
Scrisoarea apostolilor către Biserica
din Antiohia. Despărţindu-se de
Barnaba, Pavel şi-l alătură pe Sila în
cea de a II-a călătorie misionară.
În versetele 1-35 avem relatarea
lucanică a Sinodului Apostolic. Este cea de-
a treia manifestare sinodală despre care
vor-beşte Cartea Faptele Apostolilor. Se
încearcă rezolvarea unor probleme de
doctrină de către un sinod. Această practică
va rămâne definitorie pentru sistemul de
conducere al Bisericii.
Versetul 1 „Şi unii...” este vorba de unii
iudeo-creştini, care afirmau că prescripţiile
Legii Mozaice constituie o condiţie sine-
qua-non a mântuirii.
Versetul 2 Biserica din Antiohia a
reacţionat la această situaţie şi i-a trimis pe
Pavel şi Barnaba şi pe alţi câţiva la apostolii
şi la preoţii din Ierusalim pentru această
întrebare. În Epistola către Galateni între cei
„alţi câţiva” este menţionat Tit.
În versetul 3 e menţionat faptul că Pavel
şi Barnaba au fost „trimişi” de Biserică,
trimitere făcută în urma unei descoperiri de
la Duhul Sfânt. Delegaţia a mers la Ierusa-
lim pe uscat, nu pe mare, pentru a vizita
celelalte Biserici şi a le spune problema care
s-a ridiacat.
Versetul 4 La Ierusalim delegaţii de la
Antiohia au fost primiţi de Biserică şi de
apostoli şi de preoţi. Din acest text rezultă
că exista încă din acea vreme o conducere
sinodală a Bisericii, termenul „prezbiteri” -
cum am văzut - desemnează clerul hirotonit
în general (episcopi, preoţi, diaconi). Aşa-
dar, la sinod participă cei Doisprezece,
Sfântul Pavel, clericii hirotoniţi (între care
Iacob, fratele Domnului). Din acelaşi verset
rezultă distincţia dintre cler şi credincioşi.
În versetele 5-6 se prezintă pretenţia
fariseilor încreştinaţi de a impune creştinilor
proveniţi dintre păgâni circumciziunea şi
păzirea Legii lui Moise. În versetul 6 se
spune că s-au adunat la sinod doar apostolii
şi preoţii, nu toată Biserica. Abia la sfârşit,
la cele hotărâte se va adăuga „Biserica”
(vers. 22).
Faptele Apostolilor
În versetele 7-11 se relatează cuvântarea
Sfântului Petru, el se referă la cazul sutaşu-
lui Corneliu şi dovedeşte că Legea Mozaică
n-a putut-o nimeni împlini integral. Mântu-
irea este prin har şi pentru iudeo-creştini şi
pentru păgâno-creştini. Aici limbajul Sfân-
tului Petru este paulin. Aşadar, nu a existat
discordie între Sfântul Petru şi Sfântul
Pavel, astfel se infirmă teoria teologilor de
la Tübingen, care aplicând dialectica lui
Hegel îi prezenta pe cei ai lui Petru (petrinii)
în antiteză (opoziţie) cu cei ai lui Pavel.
În versetul 12 Barnaba şi Pavel rela-
tează despre „semnele şi minunile” făcute
de Dumnezeu prin ei între neamuri, dovada
clară că Dumnezeu lucra prin ei.
Versetul 13. Iacov vorbeşte ultimul, el
trage concluzia, fiind numit pe primul loc.
El este preşedintele sinodului ca reprezen-
tant al Bisericii din Ierusalim care găzduia
lucrările sinodului. De aici rezultă că
primatul papal este o erezie. Se iau nişte
hotărâri care se pun pe hârtie, redactându-se
ceea ce numim astăzi un „tomos sinodal”.
Versetul 13 „Bărbaţi fraţi...” expunerea
problemei începe cu această expresie, folo-
sită des în Biserica primară. În versetele 16
şi 17 sunt citate nişte texte din Vechiul Tes-
tament care vorbesc despre chemarea nea-
murilor la mântuire (citat combinat din
Amos şi Isaia: Amos 9, 9, 11/Isaia 19, 23).
Prescripţiile date de sinod privesc:
a) Puritatea alimentară a păgânilor:
- ferirea de sânge;
- ferirea de idolotite (carnea jertfită
idolilor);
- ferirea de animale sugrumate.
b) Prescripţie morală:
- ferirea de desfrâu.
Scopul acestor prescripţii era unul prac-
tic: salvarea unităţii creştinilor la agape.
Sfântul Apostol Pavel va da o soluţie care
nu va contraveni decretului. Evreii nu con-
sumau sânge în care - ziceau ei - era viaţa
animalului şi care trebuia să se verse pe
pământ, nu consumau carnea jertfită idoli-
lor. Sunt canoane ale Bisericii care opresc
consumarea sângelui. Evreii nu consumă
nici animale sugrumate, vânatul şi animalele
accidentate cărora nu li s-a scurs sângele.
Referitor la prescripţia morală de a se
feri de desfrâu unii zic că aici, trebuie înţe-
les prin „desfrâu”, participarea la cultul ido-
29
lesc, care era socotită a fi desfrânare. Există
în favoarea acestei afirmaţii o raţiune de
ordin teologic: în Vechiul Testament rapor-
tul (legătura) dintre Dumnezeu şi poporul
ales este văzută asemenea unui mariaj, iar
închinarea la idoli (idolatria) este socotită
adulter sau desfrâu.
Cele patru prescripţii apar împreună în
Cartea Leviticului (Levitic 3, 17-18) pentru
străinii care trăiau între iudei, care erau
obligaţi să ţină un minim de reguli. În Levi-
tic prin „desfrâu” se înţelegea legăturile
conjugale între cei de acelaşi sânge (relaţiile
incestuoase). Şi în textul nostru ar putea fi
vorba despre interzicerea acestui tip de
relaţii. Aceste patru prescripţii (clauze) nu
arată concis morala Vechiului Testament,
ele constitue nişte prescripţii minime pentru
păstrarea unităţii rituale la agape.
Se hotărăşte trimiterea unor delegaţi la
Antiohia alături de Pavel şi Barnaba (Iuda
Barsaba, bărbat apostolic de frunte, care
apare şi în Fapte cap. 1 şi Sila sau Silvan
(nume semit, forma aramaică a numelui
Saul), Sila va fi folosit de Pavel ca secretar
al său).
În versetele 23-29 este redată
scrisoarea Bisericii din Ierusalim către
Biserica din Antiohia. Structura scrisorii
respectă tipicul scrierii scrisorilor antice. În
antichitate scrisorile erau foarte scurte (ex.
scrisorile lui Cicero). Se începe cu o adresă
şi salutare (A către B „salutare”). În Cartea
Faptele Apostolilor se mai găseşte o astfel
de scrisoare redactată după acelaşi tipic în
Fapte 23, 25 şi următoarele (Claudius
Lysias, comandantul garnizoanei romane
din Ierusalim, îi scrie procuratorului roman
Felix din Cezareea). Această structură se
găseşte şi în Epistolele pauline, numai că
salutările de la început şi de la sfârşit sunt
încreştinate (Pavel, Apostol al lui Iisus Hris-
tos... Har vouă şi pace de la Dumnezeu,
Tatăl nostru, şi de la Iisus Hristos! / Harul
Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea
lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântu-
lui Duh să fie cu voi cu toţi!).
În versetul 28 avem formula (expresia):
„...părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”. Bise-
rica a hotărât ceva asistată fiind de Sfântul
Duh. Sfântul Duh este acolo unde este che-
mat (invocat) cu adevărat întru curăţie, nu
unde este invocat în mod blasfemiator.
Faptele Apostolilor
Acelaşi verset cuprinde principala hotărâre a
Sinodului: „Să nu se impună prescripţiile
Legii mozaice pentru păgâno-creştini”. Ex-
presia „cele necesare” nu se referă la cele
necesare pentru mântuire, ci la cele necesare
pentru a face posibilă convieţuirea celor
două ramuri din Biserică.
Galateni 2,1-10
Relatarea paulină a Sinodului
Apostolic.
În versetul 1 este menţionat Tit, un
păgâno-creştin necircumscris. Din versetul
2 aflăm că Pavel s-a suit la Ierusalim în
urma unei descoperiri. În acelaşi verset
Sfântul Pavel menţionează motivul prezen-
ţei sale la Ierusalim: Înştiinţarea pe care o
face „celor mai de seamă” adică Apostolilor
Petru, Ioan şi Iacov, „stâlpii” Bisericii,
despre Evanghelia pe care o propovăduia la
neamuri, pentru ca nu cumva să alerg sau să
fi alergat în zadar. Era nevoie de o
concordanţă cu apostolii în privinţa propo-
văduirii Evangheliei. Sfântul Apostol Pavel
cere apostolilor să judece activitatea sa. Tit
nu a fost silit de apostoli să se taie împrejur
(vers. 3).
„Fraţii mincinoşi” din vers. 4 „sunt
oamenii care nu aveau Duhul lui Hristos”.
Acestor oameni Pavel nu s-a supus “nici
măcar un ceas” (vers. 5).
În versetul 6b apare o afirmaţie nega-
tivă şi una pozitivă: „Cei mai de seamă” [=
cei cu vază, cei mai de seamă]. Sfântul
Pavel îşi explică afirmaţia, spunând că
Dumnezeu nu caută la faţa omului.
În versetul 7 apar specializări la
apostoli: Sfântul Apostol Petru, reprezentant
al apostolatului în special pentru cei tăiaţi
împrejur, iar Sfântul Apostol Pavel, repre-
zentant al apostolatului la neamuri. Cei doi
apostoli au fost reprezentativi pentru două
arii misionare: la iudeo-creştini şi la nea-
muri. Originea celor două tipuri de apostolat
este aceeaşi: Iisus Hristos.
În versetul 9 corectă ar fi expresia
„recunoscând” nu „cunoscând”. „Recunos-
când harul ce mi-a fost dat mie...”. De ce
„Chefa” şi nu „Petru”? Autorul foloseşte
terminologia aramaică pentru că aşa era
prezentat Petru de iudaizanţi. Ca atare, nu a
existat conflict între cei doi apostoli.
30
Biserica din Ierusalim a dat mandat deplin
pentru Pavel şi Barnaba pentru misiunea la
neamuri, Sinodul confirmând aşadar „Evan-
ghelia lui Pavel”.
În versetul 10 sunt pomeniţi „săracii”
din Ierusalim de care Pavel şi Barnaba
trebuiau să-şi aducă aminte în misiunea lor.
Această colectă adunată de Pavel între nea-
muri a fost un semn al unităţii Bisericii pă-
gâno-creştine cu Biserica mamă din Ierusa-
lim.
Aşadar, apar multe puncte de contact
între ceea ce spune Luca în Fapte şi ceea ce
spune Sfântul Pavel în Epistola către
Galateni:
- data: anul 48-49 d.Hr.;
- participanţi de la Antiohia: Pavel,
Barnaba, Tit şi „alţi câţiva”;
- cine se opune? nişte „fraţi mincinoşi”;
- cine are întâietate la Sinod: Petru, Ioan
şi Iacov;
- ce se hotărăşte: Evanghelia lui Pavel
este confirmată.
În Galateni 2, 1-10 nu este pomenit
„decretul apostolic”. Care este explicaţia?
a) Se spune că acest decret a fost desti-
nat unei arii restrânse (Bisericilor din Siria
şi Cilicia), deci nu privea problemele din
Bisericile din Galatia.
b) O parte din specialişti afirmă că în
relatarea lucanică a Sinodului Apostolic
avem reunite două evenimente diferite care
au avut loc într-o epocă apropiată, dar nu în
acelaşi timp (Sinodul Apostolic şi o adunare
prezidată de Iacov, fratele Domnului, care a
discutat comuniunea dintre iudeo-creştini şi
păgâno-creştini, şi a dat decretul). Aşadar,
lipsa decretului din Epistola către Galateni
denotă faptul că acest decret a fost dat la o
altă adunare decât Sinodul Apostolic. În
Fapte cap. 21, Iacov îl informează pe Pavel
despre decret ca şi cum acesta nu ar şti
despre el nimic: „Cât despre păgânii care au
crezut, noi le-am scris rostindu-ne ca ei să se
ferească de ceea ce este jertfit idolilor şi de
sânge şi de animal sugrumat şi de desfrâu”
(Fapte 21, 25).
În versetul 34 se spune că Iuda a plecat
singur la Ierusalim, iar Sila (Silvan) a rămas
la Antiohia, iar în versetul 35 avem un scurt
sumar.
Începând cu versetul 36 autorul istori-
seşte a Doua Călătorie Misionară a
Faptele Apostolilor
Sfântului Pavel (cap. 15, 36-cap. 18, 22).
Intervine o discuţie între Pavel şi Barnaba.
Acesta din urmă vroia să-l ia cu ei şi pe
Marcu, Pavel însă nu vroia acest lucru. Ca
atare, ei se despart, Pavel plecând cu Silvan,
iar Barnaba a plecat cu Marcu spre insula
Cipru. Sfântul Pavel a plecat împreună cu
Sila, străbătând Siria şi Cilicia, întărind
Bisericile întemeiate în prima călătorie. La
Listra l-au luat şi pe Timotei, iar la Troa l-
au luat pe Luca.
Itinerar: Antiohia Siriei-Cilicia-
Licaonia (Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia
Pisidiei)-Galatia-Bitinia-Misia-Troa (de aici
trec în Europa), debarcă la Neapole (portul
oraşului Filipi şi capitala Macedoniei)-
Amfipole-Tesalonic-Bereea-Atena-Corint
(aici stau un an şi şase luni), se întorc pe
mare la Efes şi de aici merg la Cezareea,
apoi la Ierusalim şi de aici la Antiohia
Siriei.
Timpul călătoriei: anii 50-53 d. Hr.
Capitolul 16
Timotei împreună cu Pavel şi Sila.
Vedenia lui Pavel asupra unui om din
Macedonia. Convertirea Lidiei. Pavel şi
Sila întemniţaţi la Filipi.
Versetul 1. De la Listra l-au luat pe
Timotei. El făcea parte dintr-o familie mixtă
mama evreică şi tatăl elin. Sfântul Pavel l-a
tăiat-împrejur pe Timotei. Acest gest a fost
concesiv în cazul lui Timotei, pentru care
iudeii l-ar fi putut învinui de apostazie dacă,
născut din mamă evreică, ar fi rămas ne-
circumscris. Actul acesta face parte din
strategia misionară a Sfântului Pavel. Timo-
tei va deveni ucenicul apropiat al Sfântului
Pavel şi primul episcop al Efesului.
În versetul 4 sunt amintite „învăţăturile
rânduite de apostolii şi preoţii din Ierusa-
lim” [învăţăturile]. În versetul 5 avem din
nou un scurt sumar, iar în versetul 6 se
spune că misionarii creştini „au fost opriţi
de Duhul Sfânt să grăiască în Asia
cuvântul”. În versetul următor (versetul 7)
se spune că misionarii au venit în Misia şi
de aici şi-au propus să se întoarcă, dar
„Duhul lui Iisus nu i-a lăsat”. Peste tot în
Fapte autorul vede acţiunea Sfântului Duh.
În versetul 8 se spune că din Misia au
coborât la Troa (o localitate-port pe coasta
31
de N/V a Asiei Mici) Această localitate nu
este identică cu vechea Troia. La Troia s-au
făcut săpături arheologice foarte atente şi s-a
constat că între cele două localităţi exista o
distanţă de aproximativ 15 km.
În timpul nopţii Sfântul Apostol Pavel
are o vedenie cu un macedonean care îl ruga
să treacă în Macedonia (vers. 9). Astfel, în
anul 50/51 Sfântul Pavel trece în Europa.
Merg la Samotracia, apoi la Neapole (portul
oraşului Filipi, localitate care astăzi se nu-
meşte Kavalla). Oraşul Filipi a fost un
centru important al activităţii pauline. Este
vechiul oraş macedonean Krenides (Izvoa-
re), care-şi primeşte noul nume de la regele
Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare;
acesta îl cucereşte în anul 358 î. Hr., schim-
bându-i numele. Filipi este primul oraş
european în care Pavel întemeiază o comu-
nitate creştină. Aceasta se întâmplă în anul
50 sau 51, în timp ce Sfântul Pavel se afla în
cea de-a doua călătorie misionară, însoţit de
Sila, Timotei şi Luca.
Comunitatea evreilor de aici nu era nici
prea mare, nici prea puternică, nici foarte
influentă. Evreii nu aveau sinagogă şi se
mulţumeau să-şi exercite cultul pe malul
unui râu din afara oraşului.
*
Subliniem faptul că în Fapte 16, 10
avem de-a face cu schimbarea persoanei.
Până aici s-a vorbit la persoana III-a,
deoarece Luca nu era de faţă. De aici încolo,
se va vorbi la persoana I-a, deoarece Luca
era de faţă (germ. wir-Stücke).
În versetul 14 este pomenită Lidia,
vânzătoare de porfiră din cetatea Tiatira. Ea
se botează şi îi învită în casa ei, punându-şi
casa la dispoziţia tinerei comunităţi creştine.
Evanghelia are mare succes, până când se
iveşte un incident: în versetul 16 se spune
că i-a întâmpinat o femeie care avea duh
pitonicesc (de şarpele Python şi preoteasa-
prezicătoare Pythia din oracolul de Delfi).
Duhul care o poseda pe această femeie,
mărturisea că cei doi sunt vestitori ai Dum-
nezeului Celui Preaînalt. Duhul cel rău e
scos de către Pavel în numele lui Iisus
Hristos. Stăpânii acelei femei, văzând că li
s-a dus nădejdea câştigului au făcut o plân-
gere judiciară împotriva misionarilor creş-
tini. Au fost aduşi înaintea strategilor (în
faţa dregătorilor cetăţii). Cei doi misionari
Faptele Apostolilor
sunt închişi, dar vor fi eliberaţi din închisoa-
re printr-o minune. Temnicerul care-i păzea
i-a întrebat: „Ce trebuie să fac eu ca să mă
mântuiesc?” I se răspunde să creadă în Dom-
nul Iisus. Temnicerul s-a botezat împreună
cu toţi ai lui (vers. 33). Solidaritatea fa-
miliei antice nu permitea excepţii în materie
de convertire religioasă. S-au botezat toţi
(soţul, soţia, copiii şi sclavii).
Acest text poate fi folosit ca argument
biblic şi istoric în sprijinul „botezului copii-
lor”. În catacombele din jurul Romei s-au
descoperit morminte de copii din veacurile
II, III şi IV, despre care se spune că erau
botezaţi. În Evanghelia după Ioan (Ioan 3,
3-5) avem un argument teologic în favoarea
botezului copiilor: Dacă păcatul strămoşesc
s-a extins asupra tuturor oamenilor, atunci şi
Botezul este o necesitate pentru toţi oame-
nii, iar harul Botezului este gratuit, el nu
pretinde să faci ceva înainte ca să primeşti
Botezul.
În versetul 35 se spune că judecătorii au
trimis pe “purtătorii de vergi” să spună să le
dea drumul celor doi. Din versetul 37 aflăm
că cei doi misionari creştini şi-au dezvăluit
„calitatea” de cetăţeni romani.
Capitolul 17
Tulburarea din Tesalonic.
Pavel în Bereea şi Atena.
Cuvântarea din Areopag.
Călătoria Sfântului Pavel continuă de la
Filipi la Amfipole şi de acolo la Tesalonic.
Se pare că (deşi nu ne spune Cartea Faptele
Apostolilor) Sfântul Pavel l-a lăsat pe Luca
la Filipi. În acest capitol (17) dispare
persoana I-a plural şi reapare la întoarcerea
Sfântului Pavel din a III-a călătorie misio-
nară. Într-adevăr, Sfântul Luca ne spune
puţine lucruri despre activitatea Sfântului
Pavel la Corint.
La Tesalonic Sfântul Pavel predică în
sinagogă în trei sâmbete consecutive, tâlcu-
indu-le că Iisus trebuia să pătimească şi să
învie din morţi, şi că Acesta, Iisus pe Care-l
vi-L vestesc eu, El este Hristosul (vers. 3).
Iudeii invidioşi au adunat gloată şi tulburau
cetatea. S-au dus la casa lui Iason (gazda
misionarilor creştini) (vers. 6). În acelaşi
verset sunt pomeniţi „mai marii cetăţii”
[politarhi]. Expresia va apare şi în versetul
32
8. Tot în acest verset avem o expresie
interesantă prin care e catalogată lucrarea
misionarilor creştini „...că aceeia care au
întors toată lumea pe dos au venit şi aici”.
Dacă la Filipi a fost vorba de „strategi”,
aici la Tesalonic este vorba de „politarhi”.
Luca este foarte exact în ceea ce afirmă.
William Ramsay, un vestit topograf paulin,
care a călătorit pe urmele Sfântului Pavel,
aflat în misiune la neamuri, în lucrarea:
„Importanţa descopririlor recente în ceea ce
priveşte veridicitatea Noului Testament”.
Autorul vorbeşte despre „proconsuli” în
Asia Mică, „asiarhi” în Efes, „strategi” la
Filipi şi „politarhi” la Tesalonic. S-au des-
coperit douăsprezece înscripţii din secolele
II î. Hr. şi III d. Hr., care dovedesc exisenţa
politarhilor în perioada lui Octavian Augus-
tus, dar şi în perioada următoare.
Lui Iason care a fost târât în faţa mai
marilor cetăţii i se dă drumul pe cauţiune,
iar Pavel şi Sila au plecat noaptea din
Tesalonic la Bereea (vers. 10). Iudeii de aici
erau mai buni la suflet şi au primit cuvântul
(vers. 11). De aici, Sfântul Pavel pleacă pe
mare spre Atena, iar Sila şi Timotei au
rămas la Bereea (vers. 14).
*
Activitatea Sfântului Pavel la
Atena. Fapte 17,15-34
Există o carte scrisă de profesorul Iustin
Moisescu intitulată: „Activitatea Sfântului
Apostol Pavel la Atena” (Iaşi 1946).
În versetul 16 se spune că în timp ce
Pavel îi aştepta pe Sila şi pe Timotei, duhul i
s-a aprins de mânie văzând cetatea plină de
idoli, iar în versetul 17 se spune că discuta
cu iudeii şi cu cei credincioşi în sinagogă.
Unii dintre filosofii epicurei şi stoici s-au
luat la vorbă cu el (vers. 18). Sfântul Pavel e
considerat vestitor de alţi zei [= zei străini].
Sfântul Pavel le vorbea despre Hristos şi
despre Înviere. L-au dus pe Pavel în
Areopag. Areopagul era o piaţă publică
aflată în preajma Acropolei (în traducere
„oraşul din culme”, „din vârf”). Aici era
locul unde filosofii şi retorii îşi prezentau
discursurile. Nero a acordat multe privilegii
acestei cetăţi.
Sfântul Pavel îşi începe predica cu un
procedeu retoric binecunoscut „captatio
benevolentie”, „...văd că sunteţi foarte
Faptele Apostolilor
evlavioşi” (vers. 22). Străbătând cetatea lor,
Pavel a descoperit un altar pe care era scris:
„Dumnezeului Necunoscut”, altar prin care
atenienii sperau să nu-şi atragă mânia unui
zeu pe care ei uitaseră să-l cinstească
nominal; altar la care puteau să apeleze cei
ce nu ştiau sau nu se hotărau cărui zeu să i
se închine. Deoarece nu erau ei convinşi că
îi cunosc pe toţi zeii, au zidit un altar
Dumnezeului Necunscut.
Dumnezeu - spune Sfântul Pavel - este
unul singur, autorul întregii creaţii, El nu
poate fi circumscris într-un templu (vers.
24), El nu sălăşluieşte într-un idol (făcut şi
el de mână omenească) (vers. 25). El a făcut
dintr-un sânge tot neamul omenesc (e
cuprinsă aici ideea monogenismului - toţi
oamenii provin dintr-un sânge, dintr-un
prim om creat de Dumnezeu) (vers. 26), ca
ei să-L caute pe Dumnezeu, „doar L-or
pipăi şi L-or găsi, deşi El nu e departe de
fiecare din noi” (vers. 27). De-a lungul
veacurilor de ignoranţă, lipsiţi de Revelaţie,
oamenii încercau să-L afle pe Dumnezeu pe
dibuite, aşa cum pipăi prin întuneric. Omul
este chemat să-L caute pe Dumnezeu,
această dorinţă după Dumnezeu a fost sădită
de El în inima omului la creaţie. Sfântul
Pavel vedea încercări ale omului de a-L găsi
pe Dumnezeu. El poate fi găsit dar nu aşa
cum îl caută păgânii, El trebuie venerat în
Duh şi Adevăr, în El ne mişcăm, vieţuim şi
suntem (vers. 28). Nimic pe lume nu poate
spune „sunt”, fără ca acest „sunt” să însem-
ne „sunt în Dumnezeu”, care Singur există
cu adevărat (Ieşire 3, 14). În versetul 28b
este redat un citat din Aratus, vechi poet
grec din secolul III î. Hr.: „Că neam al Lui
suntem şi noi”. Noi suntem neamul lui
Dumnezeu. De la această convingere trebuie
să pornim în căutarea lui Dumnezeu.
Pavel le vorbeşte despre un lucru nou:
„Învierea”. Grecii, deformaţi de filosofia
platonică credeau în nemurirea sufletului,
dar nu credeau într-o existenţă personală
după moarte. Trupul pentru ei este o închi-
soare din care sufletul trebuie să se elibere-
ze. Filosofia antică nu găsea niciun loc
pentru trup în viaţa de dincolo. Iisus Hristos
S-a făcut începătură a învierii morţilor.
Pentru atenieni, ideea însăşi de înviere a
morţilor e o absurditate care nu merită nici
măcar o discuţie. Predica lui Pavel la Atena
33
nu a fost un eşec, au fost convertiţi Dionisie
Areopagitul (probabil un filosof) şi o
femeie cu numele Damaris şi alţii împreună
cu ei (vers. 34).
Capitolul 18
Pavel în Corint. Aquila şi Priscila.
Pavel se întoarce la Antiohia. A treia
călătorie misionară a lui Pavel. Apollo
predică în Efes.
În versetul 1 se spune că Pavel a părăsit
Atena şi a mers la Corint (centrul activităţi
Sfântului Pavel în Ahaia). Sfântul Pavel va
rămâne în Corint timp de un an şi
jumătate, între anii 50-52 d. Hr. Aria
predicii sale are în faţă două lumi distincte:
comunitatea iudaică, numeroasă, prosperă şi
conservatoare în jurul sinagogii, şi cea
păgână, cosmopolită, stratificată şi coruptă
în marasmul inechităţilor sociale şi al
sincretismului religios. Ca de obicei, el
începe de la nucleul iudaic (prin soţii Acvila
şi Priscila, evrei încreştinaţi, la care
locuieşte şi împreună cu care îşi câştigă
pâinea), apoi pătrunde în lumea păgână şi
intemeiază una dintre cele mai puternice
comunităţi creştine, în casele lui Iustus şi
Gaius şi cu premisele unei protecţii morale
şi juridice din partea proconsulului Galion,
fratele filosofului Seneca.
În versetul 2 se spune că Pavel a venit
la cei doi Acvila şi Priscila (sau Prisca)
originari din Pont. Erau dintre iudeii expul-
zaţi din Roma la anul 49 d.Hr. Istoricul
Suetoniu consemnează edictul împăratului
Claudiu şi spune că împăratul a recurs la
acest gest din cauză că „erau unii care se
certau între ei din cauza unui oarecare Cres-
tus” - e vorba despre disputa dintre creştini
şi iudei. Mai târziu - aflăm din Epistola
către Romani - Acvila era la Efes. Acest
evreu încreştinat era de meserie „făcător de
corturi”. Sfântul Pavel a locuit la ei, în
fiecare sâmbătă vorbind în sinagogă (vers.
4). În versetul 5 se spune că au venit Sila şi
Timotei din Macedonia şi că în acest timp
Pavel „era întru totul robit cuvântului, măr-
turisindu-le iudeilor că Iisus este Hristosul”
(vezi Fapte 17, 3).
Iudeii i-au stat împotrivă hulind. Sfântul
Apostol Pavel le-a spus „sângele vostru asu-
pra capului vostru”. Viaţa lor pierdută pen-
Faptele Apostolilor
tru eternitate atârnă asupra capului lor (ges-
tul Sfântului Pavel nu este deloc teatral).
Pavel s-a mutat de acolo şi a venit în
casa unui oarecare Titus Iustus. Din
Epistola către Romani (Romani 16, 3)
aflăm că Iustus era un păgân apropiate de
sinagogă.
O variantă textuală la Fapte 18, 7
adaugă faptul că Pavel s-a mutat din casa
celor doi soţi după ruptura cu sinagoga din
Corint. În Romani 16, 4 se spune că Acvila
şi Priscila şi-au pus grumazul lor pentru
Pavel. Crispus - mai marele sinagogii - a
crezut în Hristos împreună cu familia sa.
Din 1 Corinteni 1, 14 aflăm că pe acest
Crispus l-a botezat Pavel însuşi. În versetul
11 se spune că Pavel a stat la Corint un an şi
şase luni, aici era reşedinţa proconsulului
Ahaiei, Galion, fratele filosofului Seneca.
Galion era un om foarte cumpătat.
Sostene (noul şef al sinagogii) a fost
bătut fie de greci, fie de iudeii nemulţumiţi
de slaba pledoarie a lui. Sostene va deveni
creştin (ucenic al Sfântului Pavel). În adresa
primei Epistole către Corinteni e numit
„fratele Sostene”. Sostene era lângă Pavel în
Efes (locul de unde Pavel a scris Epistola
către Corinteni). Sostene nu a fost apostol,
ci bărbat apostolic.
Sfântul Apostol Pavel a plecat în Siria
pe la Efes pe mare (vers. 19) împreună cu
Acvila şi Priscila care vor rămâne la Efes.
Cei doi nu aveau copii. Acvila s-a făcut
nazireu, dar nu pentru toată viaţa ci pentru o
anumită perioadă de timp. La Efes iudeii
l-au rugat pe Pavel să rămână la ei, dar el a
plecat cu corabia, dorind să ajungă la
sărbătoarea Paştilor la Ierusalim, promiţân-
du-le însă că va revenii cu voia Domnului
(vers. 21).
A debarcat la Cezareea, portul cel mai
apropiat de Ierusalim, apoi s-a suit şi a
salutat Biserica; şi s-a coborât la Antiohia
(vers. 22). De subliniat că ori de câte ori
Ierusalimul e menţionat în Noul Testament
din perspectiva unei călătorii, sfinţii autori
folosesc verbele „a se sui la Ierusalim...” sau
„a se coborî de la Ierusalim”. Din punct de
vedere geografic Ierusalimul era aşezat mai
sus decât celelalte aşezări, dar el “era mai
sus” şi din punct de vedere spiritual (şi
pentru iudei şi pentru creştini).
34
A treia călătorie misionară
Începând cu versetul 23 se relatează a
Treia Călătorie Misionară a Sfântului Pavel.
Au străbătut Galatia şi Frigia (Derbe, Listra,
Iconiu făceau parte din Galatia Sudică). Un
iudeu pe nume Apollo, alexandrin de neam,
un bun orator, „tare în Scripturi” (vers. 24),
a venit la Efes. Acesta era învăţat în Calea
Domnului (din nou creştinismul este numit
„Cale”), era catehizat, dar nu era botezat cu
botezul creştin, el primise doar botezul lui
Ioan. În versetul 28 se spune că îi înfrunta
pe iudei, demonstrând din Scripturi că Iisus
este Hristos. Se pare că Apollo a fost
botezat de Acvila şi Priscila. El va deveni
un personaj cu mare influenţă printre
creştinii din Corint, apărând chiar o grupare
numită „a lui Apollo”.
Capitolul 19
Pavel în Efes. Fiii lui Sceva.
Răscola stârnită de argintarul Dimitrie.
În versetul 1 se spune că Sfântul Pavel a
venit la Efes, capitala provinciei proconsu-
lare Asia. Efesul era unul dintre cele mai
populate şi mai înfloritoare oraşe ale anti-
chităţii. Prosperitatea economică se conjuga
însă cu cea culturală, din Efes fiind filosofii
Zenon, Heraclit, Democrit, Parmenide şi
Pitagora. Viaţa religioasă a Efesului se des-
făşura într-o mare varietate de forme, de la
cultul vechilor zeităţi oficiale până la acela
al divinităţilor mai noi, ale misterelor
orientale, dar şi printr-o intensă practică a
magiei, în jurul căreia se crease o întreagă
literatură iniţiatică. Centrul însă îl ocupa
celebrul templu al zeiţei Artemis (Diana),
socotit drept una din cele şapte minuni ale
lumi.
Aici Sfântul Pavel a găsit câţiva ucenici
pe care i-a întrebat: „Aţi primit voi Duhul
Sfânt?”, iar ei i-au răspuns: „Noi nici măcar
nu am auzit că este Duh Sfânt...” (vers. 2).
În continuare Pavel i-a întrebat: „Dar ce
botez aţi primit?”, iar ei i-au răspuns: „Bote-
zul lui Ioan.” (vers. 3). Probabil că erau
catehizaţi de Apollo sau de misionari ai uce-
nicilor lui Ioan, care afirmau că Iisus este
Mesia, dar vorbeau puţin despre Înviere şi
puţin despre Duhul Sfânt. Sfântul Pavel i-a
botezat apoi i-a miruit (vers. 5-6). În
versetul 6 se spune din nou că după ce au
Faptele Apostolilor
primit botezul, a venit peste ei Duhul Sfânt
şi vorbeau în limbi.
La Efes Sfântul Pavel a stat doi ani şi
trei luni. Din Fapte 20, 31 rezultă că a stat
la Efes trei ani. Activitatea la Efes începe cu
botezarea celor doisprezece bărbaţi care nu
cunoşteau decât numai botezul lui Ioan
(vers. 7). În versetul 9 creştinismul este
numit din nou „Cale”, Este amintită şcoala
lui Tiranus (profesor de retorică în Efes)
unde Sfântul Pavel a desfăşurat o activitate
sistematică de păstorire vreme de doi ani
(vers. 10). Învăţătura sa era însoţită de
minuni (vers. 11), iar în versetul 12 se
spune că aduceau ştergare sau şorţuri purtate
de el ca să fie atinse de cei bolnavi şi de cei
demonizaţi. Vedem că Sfântul Apostol Pa-
vel nu este cu nimic mai prejos decât Sfân-
tul Apostol Petru în ce priveşte puterea
duhovnicească (aşadar, atingerea de veşmin-
tele sfinţilor şi de cele ale oamenilor sfinţiţi
are o tradiţie foarte veche în Biserică).
În versetul 13 sunt pomeniţi unii dintre
iudeii care umblau din loc în loc scoţând
demoni. Izvoarele iudaice şi păgâne atestă
că o seamă de exorcişti necreştini invocau
numele Domnului Iisus Hristos asupra celor
posedaţi de demoni; evident, nu în virtutea
credinţei, ci ca pe o formulă magică. Adolf
von Deissman în lucrarea „Licht von
Osten” – „Lumină de la Răsărit”, vorbeşte
despre un papyrus pe care era înscrisă for-
mula: „Te jur pe Iisus Dumnezeul evreilor!”
Iudaismul a fost singura credinţă monoteistă
revelată înainte de Hristos. Documentul
provine de la un păgân neîncreştinat care nu
ştia prea multe despre Iisus. El a constat că
demonii ieşeau la auzul numelui lui Iisus.
În versetul 14 se spune că cei ce făceau
aceste exorcisme era arhiereul Sceva
împreună cu cei şapte fii ai săi. Invocarea
numelui lui Iisus nu are putere magică.
Sfântul Luca observă şi subliniază
deosebirea dintre minunile pe care le făcea
Pavel şi minunile săvârşite de aceşti iudei.
În versetul 15 se spune că duhul cel rău i-a
întrebat pe aceşti iudei zicându-le: „Pe Iisus
îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu, dar voi cine
sunteţi?”. În decursul timpului foarte mulţi
oameni şi-au dat seama de deşertăciunea
magiei. Vrăjitoria înseamnă slujirea
diavolului, unii oameni aşteaptă binele de la
cel care nu poate da decât numai răul.
35
Demonul vrea să-i stăpânească pe oameni şi
de multe ori reuşeşte pentru că aceştia
apelează la el şi el le răspunde imediat.
Marx spunea că cererea generează ofertă,
oamenii cer şi li se dă. Rezolvarea
problemelor duhovniceşti se face prin
credinţă, smerenie şi pocăinţă, adică prin
mărturisirea păcatelor. În versetul 18 avem
un temei pentru Taina Spovedaniei: „Şi
mulţi dintre cei ce crezuseră veneau să se
mărturiseseacă şi să-şi spună faptele”.
Vrăjitoria, aşadar, este un păcat de moarte
deoarece este o parodie demonică a slujirii
lui Dumnezeu.
În versetul 20 e cuprins un scurt sumar,
iar din versetul 21 aflăm despre gândul lui
Pavel de a vizita capitala imperiului. În
versetul 23 creştinismul este numit din nou
„Cale”.
Urmează, începând cu v. 24, relatarea
unei revolte (o mişcare) a argintarilor din
Efes, tocmai atunci când Pavel se pregătea
să treacă în Macedonia. Şeful breslei argin-
tarilor Dimitrie, a întărâtat oamenii împotri-
va Sfântului Pavel. În Efes se practica cultul
zeiţei Diana (Artemis), aici era un templu
care adăpostea o statuie despre care păgânii
erau convinşi că a căzut din cer. Veneau
foarte mulţi oameni la Efes în pelerinaj. Se
vindeau aici miniaturi din argint ale
templului şi ale zeiţei, confecţionate de
aceşti argintari. Sfântul Pavel le-a încurcat
socotelile, demascând deşertăciunea
închinării la idoli, dumnezei făcuţi de mâini
omeneşti. Câştigul lor era în pericol, astfel
că Dimitrie le ţine o cuvântare argintarilor
în urma căreia toţi au strigat: „Mare este
Artemis a Efesenilor!” (vers. 28), strigăt
repetat în versetul 34. Aceşti oameni i-au
răpit pe Gaius şi pe Aristarh, însoţitorii lui
Pavel. Sfântul Pavel vroia să meargă la
teatru să vorbească celor adunaţi acolo, dar
asiarhii care-l cunoaşteau pe Pavel l-au
oprit, la fel şi ucenicii săi îl rugau să nu se
ducă la teatru.
Despre activitatea Sfântului Pavel la
Efes avem puţine informaţii deoarece Sfân-
tul Luca nu era de faţă.
Capitolul 20
Pavel călătoreşte din nou prin
Macedonia şi Grecia; îl învie pe Eutihie
Faptele Apostolilor
la Troa; de la Troa merge la Milet,
luându-şi
rămas-bun de la Biserica Efesului
Sfântul Pavel pleacă spre Macedonia şi
de acolo în Grecia, la Corint. Aici a stat trei
luni şi dorea să se întoarcă în Siria. Iudeii au
uneltit din nou împotriva lui şi el s-a hotărât
să se întoarcă prin Macedonia. A fost însoţit
până în Asia de Aristarh, ucenic al său (vezi
Fapte 27, 2 şi Coloseni 4, 10), de Secundus
din Tesalonic (probabil şi el delegat al tesa-
lonicenilor pentru colectă), de Timotei (ori-
ginar din Listra), de Gaius din Derbe, de
Tihic şi de Trofim.
În versetul 6 se reia relatarea la
persoana I-a (wir Stücke): „Iar noi, după zile-
le Azimelor, am pornit cu corabia de la
Filipi şi în cinci zile am sosit la ei în Troa,
unde am rămas şapte zile”. Detaliile încep
să abunde, Sfântul Luca fiind de faţă. În
ziua cea dintâi a săptămânii, s-au adunat la
„frângerea pâinii” (vers.7). Acest text conţi-
ne o dovadă clară a faptului că creştinii în
epoca apostolică serbau duminica. În
Cartea Faptele Apostolilor zilele sunt
numite cu denumirile lor curente (în forma
ebraică). Colecta pentru săraci se organiza
în ziua I-a a săptămânii, atunci când se se
adunau creştinii împreună (vezi 1 Corinteni
16, 2). În versetul 8 avem un temei biblic în
favoarea folosirii lumânărilor în sens cultic.
Urmează episodul în care Luca spune că
Sfântul Pavel a vorbit oamenilor îndelung,
predica lui prelungindu-se până la miezul
nopţii. Un tânăr doborât de somn, a căzut
jos de la catul al treilea şi l-au ridicat mort
(vers. 7-9). Sfântul Pavel l-a înviat pe acest
tânăr prin rugăciune.
În versetul 13 se spune că misionarii
creştini au plutit cu corabia spre Asson
(astăzi un golf pustiu), au venit apoi la
Mitilene (vers. 14), apoi - a doua zi - în faţa
insulei Hios, apoi la Samos, iar apoi la Tro-
ghilion (textul ). Pavel nu vroia să trecă
prin Efes (vers. 16) deoarece se grăbea ca
de ziua Cincizecimii, de i-ar fi cu putinţă, să
fie la Ierusalim, urmând să revină la Efes cu
răgaz. Ele era însoţit de cei care duceau
colecta la Ierusalim. Sfântul Pavel convoacă
o întrunire cu conducătorii Bisericii din
Efes, cu „Preoţii Bisericii” care va deveni o
36
adevărată „cuvântare de despărţire”, întru-
nire relatată în versetele 17-35 (38).
În versetul 22 Sfântul Pavel spune că
se duce la Ierusalim „mânat de Duhul
Sfânt”, iar în versetul 24 Sfântul Pavel
vorbeşte în termeni deosebiţi despre slujirea
lui Hristos: „Dar nimic nu i-au în seamă şi
preţ pe viaţa mea nu pun, fără numai să-mi
împlinesc călătoria şi slujba pe care am
primit-o de la Domnul Iisus, aceea de a
mărturisi Evanghelia harului lui Dumne-
zeu”. Sfântul Pavel are conştiinţa împăcată
că şi-a făcut datoria faţă de Hristos şi faţă de
cei care l-au ascultat vorbind despre Hristos:
“...sunt curat de sângele tuturor”. Slujitorul
lui Hristos răspunde în faţa Lui de sângele
creştinilor. Sfântul Pavel e conştient că
aceasta este ultima oară când îi vede: „ştiu
că voi toţi nu-mi veţi mai vedea faţa” (vers.
25), lucru reluat în Fapte 21, 11 când
profetul Agav a arătat ucenicilor lui Pavel
ce i se va întâmpla acestuia la Ierusalim.
În versetul 28 avem un text foarte
important, un temei biblic referitor la ierar-
hia bisericească: „Drept aceea, luaţi aminte
la voi înşivă şi la toată turma în care Duhul
Sfânt va pus pe voi episcopi, ca să păstoriţi
Biserica lui Dumnezeu, pe care El a
câştigat-o cu însuşi sângele Său”. Din acest
important verset desprindem trei idei:
a) „luaţi aminte la voi înşivă şi la toată
turma...” aşadar, există o distincţie clară în-
tre turmă şi păstor. Biserica avea deci o
ierarhie constituită, fiind structurată
ierarhic imaginea de totdeauna a episcopului
a fost aceea a unui păstor care veghează
asupra turmei sale.
b) „în care Duhul Sfânt va pus voi
episcopi”. Protestanţii şi neoprotestanţii
spun că pastorii lor sunt simplii delegaţi ai
credincioşilor. În textul nostru se spune că
episcopii sunt delegaţi ai Sfântului Duh. E
vorba aşadar, de o ierarhie sacramentală,
instituită prin Taina Hirotoniei (a Preoţiei).
c) Dacă în versetul 17 sunt numiţi
„presbiteri”, aici sunt numiţi „episcopi”.
Aşadar, cei doi termeni se fololsesc unul
pentru celălalt. Episcopi sunt numiţi în
sensul de păstori, iar presbiteri în sensul de
conducători ai comunităţii. În Didahie şi
apoi în scrierile Sfântului Ignatie Teoforul
(110-117 d. Hr.), termenii aceştia sunt clar
delimitaţi, aşa cum îi cunoaştem astăzi:
Faptele Apostolilor
episcopi, preoţi, diaconi. Aceştia toţi aveau
hirotonie, însă terminologia a evoluat pe
parcurs. Aşadar, în epoca apostolică
termenul „presbiteri” desemna clerul
hirotonit în general. În versetul 29 Sfântul
Pavel vorbeşte despre „lupi îngrozitori care,
după plecarea lui, nu vor cruţa turma, iar în
versetul 30 precizează că este vorba despre
eretici pseudo-didascali (învăţători
mincinoşi), veniţi de aiurea sau chiar din
mijlocul comunităţii. În versetul 31 Sfântul
Pavel spune că a stat la Efes trei ani (e, de
fapt, o rotunjire), iar în versetul 34 avem o
confirmare a adevărului potrivit căruia
Sfântul Pavel şi-a câştigat cu braţele sale
pâinea cea de toate zilele. Acest adevăr este
subliniat din nou de Sfântul Pavel în
Epistola a doua către Tesaloniceni (2 Tesa-
loniceni 3, 7-9): „Voi înşivă ştiţi cum tre-
buie să ne urmaţi; că noi nu am umblat fără
rânduială între voi, nici n-am mâncat de la
cineva pâine în dar, ci cu muncă şi cu
osteneală am lucrat ziua şi noaptea, ca pe
nimeni dintre voi să nu-l împovărăm”.
În versetul 35 este pomenit un cuvânt al
lui Iisus care nu e prezent în Evanghelie:
„Mai fericit este a da decât a lua”. Avem
trei astfel de cuvinte în Noul Testament, iar
în scrierile Sfinţilor Părinţi şi în apocrife
întâlnim mai multe. Ar putea fi un cuvânt
atribuit Mântuitorului.
Capitolul 21
Călătoria lui Pavel da la Milet la
Ierusalim. Pavel îl vizitează
pe Iacov; Iudeii îl arestează în templu
Având la dispoziție un „jurnal de
călătorie”, Sfântul Luca abundă în datele pe
care le oferă: „am plecat pe apă...”; „am
mers de-a dreptul”; „am venit la Cos şi a
doua zi la Rodos, iar de acolo la Patara”
(vers. 1). Fenicia şi Cipru sunt „lăsate în
stânga” (vers. 3). Au coborât la Tir unde au
stat şapte zile. Aici Sfântul Pavel este sfătuit
de ucenici prin Duhul, să nu se ducă la
Ierusalim (vers. 4).
În versetul 11 este pomenit proorocul
Agav, cel care a proorocit foametea din
timpul împăratului Claudiu (Fapte 11, 27-
28). Acest prooroc prevesteşte acum ceea ce
se va întâmpla cu Pavel la Ierusalim.
În versetul 18 este vorba din nou despre
„preoţi” (clerici hirotoniţi).
37
Sfântul Iacov îl sfătuieşte pe Sfântul
Pavel să ia asupra lui votul naziriatului,
spre a spulbera zvonurile că el ar fi un
înverşunat adversar al Legii lui Moise.
Sfântul Pavel va face acest compromis de
dragul păcii, nu de dragul său; al păcii dintre
Bisericile întemeiate de el şi Biserica Mamă
din Ierusalim.
În versetul 25 Sfântul Iacov îl infor-
mează pe Pavel despre decretul apostolic
ca şi cum acesta n-ar şti nimic despre el.
Sfântul Pavel i-a asupra sa votul naziria-
tului (vers. 26), iar după şapte zile iudeii din
Asia au incitat mulţimea din templu, prin-
zându-l pe Pavel, care a fost acuzat că a
introdus în Locaşul Sfânt un netăiat împre-
jur. L-au scos din incinta sacră, voind să-l
ucidă fără judecată. Hiliarhul, comandantul
fortăreţei Antonia din Ierusalim, l-a smuls
pe Pavel din mulţimea care striga după el:
„Omoară-l” (vers. 36). Se întâmplă cu
Pavel (cu ucenicul), ceea ce s-a întâmplat, la
vremea potrivită, cu Învăţătorul. Ofiţerul
roman este interpelat de Pavel: „Îmi este
îngăduit să-ţi spun ceva?” (vers. 37). Ofiţe-
rul roman credea că Pavel este un sicar. Iosif
Flaviu ne informează că în anul 55 d. Hr.,
un fals prooroc egiptean a strâns în jurul său
mai mulţi aderenţi pe care i-a adus din
pustie până lângă Muntele Măslinilor. De
aici, era gata să cuprindă Ierusalimul cu
asalt. Dar procuratorul Felix i-a presimţit
planurile ieşindu-i în întâmpinare cu armata
romană şi cu întreaga mulţime a poporului
care-l sprijinea, aşa încât în încleştarea care
a avut loc egipteanul a luat-o la fugă cu
câţiva din adepţii săi, pe când cei mai mulţi
au fost ucişi ori luaţi prizonieri” (Războiul
iudaic, II, 261-263). [Eusebiu de Cezareea,
Istoria Bisericească, Cartea a II-a, XXII,
pag. 90].
Capitolul 22
Pavel se apără în faţa Iudeilor din
Ierusa-lim; Mărturiseşte cum s-a
convertit
şi cum a fost trimis la neamuri.
Pavel şi tribunul roman
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte poporu-
lui în aramaică. În versetul 4 creştinismul
este numit din nou „Cale”. Tora în limba
ebraică înseamnă „cale” sau „orientare - drum
Faptele Apostolilor
pe care trebuie să mergi”. Septuaginta a tra-
dus „Tora” cu „Nomos” = Lege. În versetul
17 Sfântul Pavel aminteşte de extazul care l-
a avut în templu, extaz în care Îl vede pe
Iisus care-i zice să părăsească Ierusalimul
deoarece iudeii nu vor primi mărturia despre
El. Sfântul Pavel îşi justifică propovăduirea
la neamuri, spunând că Iisus l-a trimis (vers.
21). Iudeii l-au ascultat până la acest cuvânt
dar apoi şi-au ridicat glasul şi au cerut
moartea Sfântului Pavel. Tribunul Claudius
Lysias a poruncit să-l ducă pe Pavel în
tabără şi să fie „cercetat cu biciul” ca să afle
de la el motivul pentru care strigau aşa
împotriva lui (vers. 24). Înainte de biciuire
Sfântul Pavel îşi dezvăluie statutul de
„cetăţean roman” [„civis romanum sum”].
Cetăţenii romani „beneficiau” de o „bona
mors” (cum ar fi decapitarea). În versetul
28 Sfântul Pavel a spus că a dobândit prin
naştere cetăţenia romană. Totuşi, vrând să
afle de la el adevărul, pentru ce motiv era
pârât de iudei, l-a dezlegat şi a poruncit
convocarea Sinedriului, ducându-l pe Pavel
în faţa acestuia (vers. 30).
Capitolul 23
Pavel în faţa Sinedriului. Uneltirea
iudeilor împotriva lui Pavel.
Apostolul este dus la Cezareea
Palestinei.
În versetul 2 este pomenit arhiereul Ana
al II-lea, cel care, peste patru ani (în anul
62) îl va ucide pe Iacov, fratele Domnului,
episcopul Ierusalimului. Acesta le-a porun-
cit soldaţilor să-l lovească pe Pavel, deşi
legea nu îngăduia aşa ceva. Nu aveai voie să
baţi pe cineva fără să fie mai întâi condam-
nat: „Te va bate Dumnezeu pe tine, perete
văruit! Tu şezi aici să mă judeci după lege,
şi împotriva legii porunceşti să mă bată?”
(vers. 3).
Când a văzut cum „demarează” judecata
lui, Sfântul Pavel şi-a dat seama că va fi
găsit vinovat. Atunci recurge la o strategie,
ştiind că o parte dintre ei sunt saduchei, iar o
altă parte farisei, a strigat în Sinedriu: „Băr-
baţi fraţi! Eu sunt fariseu, fiu de farisei.
Pentru nădejdea în învierea morţilor sunt eu
judecat!” (vers. 6). Cu această afirmaţie a
reuşit să-i dezbine pe membrii Sinedriului,
căci saducheii spun că nu este înviere, nici
38
înger şi nici duh, iar fariseii le mărturisesc şi
pe una şi pe cealaltă (vers. 8).
În versetul 9 este reamintit îndemnul: „să
nu ne împotrivim noi lui Dumnezeu” (vezi
poziţia şi argumentul lui Gamaliel din Fapte
5, 38-39). Tribunul roman a dat ordin din
nou ca Pavel să fie dus în tabără. În vers. 11
Sfântul Luca menţionează că Domnul i s-a
arătat lui Pavel în timpul nopţii, îmbăr-
bătându-l şi spunându-i: „Îndrăzneşte, Pa-
vele! Că precum ai mărturisit despre Mine
la Ierusalim, aşa trebuie să mărturiseşti şi
la Roma”.
Din versetul 12 aflăm că mai mulţi
iudei (aproximativ 40), au ţinut un sfat secret
împotriva lui Pavel, legându-se cu blestem
să nu mănânce şi să nu bea nimic până când
nu-l vor ucide pe Pavel. Un tânăr, „fiul
surorii lui Pavel” a descoperit această
uneltire a iudeilor şi s-a dus în tabără,
dându-i de veste lui Pavel. Această uneltire
a ajuns şi la urechile tribunului roman, care
a rânduit (vers. 23) la ceasul al III-lea din
noapte (ora 9 seara) două sute de ostaşi,
şaptezeci de călăreţi şi două sute de suliţaşi,
ca să meargă până la Cezareea, ca să-l pună
pe Pavel la mijloc şi să-l ducă întreg la
procuratorul Felix. Odată cu aceasta a scris
o scrisoare prin care-l informa pe
procurator despre Sfântul Pavel. Şi această
scrisoare respectă tipicul scrisorilor antice,
fiind foarte scurtă, având la început
„salutarea”, iar la sfârşit expresia „Fii
sănătos!” (vers. 26-30). Antonius Felix a
fost procurator al Iudeii între anii 52-60,
fratele libertului Palas (favorit al
împăratului Claudiu). Pe Felix îl
caracterizau două lucruri: indiferenţa faţă de
justiţie şi avariţia.
Capitolul 24
Pavel înaintea procuratorului Felix;
Apărarea sa faţă de învinuirile iudeilor.
În finalul capitolului 23 procuratorul
Felix i-a zis Sfântului Pavel că îl va asculta
când vor veni şi pârâşi săi. La scurtă vreme
s-au coborât de la Ierusalim arhiereul Ana
cu câţiva bătrâni şi cu un oarecare retor
Tertul, înfăţişându-se înaintea procurato-
rului împotriva lui Pavel.
În toată expunerea din acest capitol se
observă sobrietatea stilului lui Pavel în
raport cu cel al lui Tertul. Sfântul Luca este
Faptele Apostolilor
aici foarte bine informat. Sfântul Pavel se
referă la fapte. El a luat asupra sa votul
naziriatului (vers. 18), fapt care l-a izolat pe
Pavel, nefăcând tulburare în incinta templu-
lui. În versetul 14 creştinismul este numit
din nou „Cale”, iar iudeii îl numesc „eres”.
Niciodată creştinii nu au numit creştinismul
„eres”. Tot ce spune Sfântul Pavel aici este
foarte bine documentat, totul poate fi probat,
iar ce spuneau ei (iudeii) nu putea fi
verificat. Pe soţia lui Felix o chema Drusila
sora regelui Irod Agripa al II-lea. Aceştia l-
au ascultat împreună pe Pavel care le-a
vorbit despre credinţa în Hristos Iisus (vers.
24). Auzindu-l vorbind, Felix s-a înfricoşat,
deoarece - prin vorbele sale - Pavel i-a
răscolit conştiinţa. Felix, cum am văzut, era
un om lacom, în versetul 26 se spune că
trimitea după Pavel mai des şi sta de vorbă
cu el, nădăjduind totodată că Pavel îi va da
bani ca să-l elibereze.
Lui Felix îi era frică de iudei şi vrând să
le fie pe plac (vers. 27), l-a lăsat pe Pavel
închis deşi, conform legii, după doi ani -
termenul maxim pentru detenţia preventivă,
la expirarea căruia învinuitul nejudecat şi
necondamnat - trebuia pus în libertate.
Reţinându-l pe Pavel în continuare, Felix
săvârşea un abuz.
Capitolul 25
Pavel face apel la judecata cezarului.
Apostolul în faţa procuratorului Festus
şi a regelui Agrippa.
Între anii 60-62 d. Hr., procurator al
Iudeii a fost numit Porcius Festus, acesta a
murit în funcţie. A fost un procurator înţe-
lept şi drept. Cu toate aceste calităţi şi Fes-
tus apare într-o lumină mai nefavorabilă
(este gata să-l sacrifice pe Pavel numai ca să
fie placul iudeilor, propunându-i apostolului
să meargă împreună la Ierusalim ca să fie
judecat acolo).
Sfântul Apostol Pavel face apel la jude-
cata Cezarului de la Roma (vers. 10-11).
Ştiindu-se nevinovat, Sfântul Pavel demască
intenţia procuratorului de a-l duce la Ierusa-
lim la judecată, numai de dragul iudeilor.
Acest moment este punctul culminant al
conflictului dintre Sfântul Pavel şi oficiali-
tăţile iudaice. Pavel face apel la tribunalul
păgân. Nu ştim dacă a mai mers cândva la
39
Ierusalim, era dureros pentru el, dar nu se
mai putea face nimic. TP 2 – 7 dec. 2021
Regele Agripa şi Berinice, sora Drusilei,
vin să-l felicite pe noul procurator şi îşi
dezvăluie intenţia de a-l vedea pe Pavel.
Capitolul 26
Pavel se apără în faţa lui Festus şi a
regelui Agripa;
Amândoi îl găsesc nevinovat.
Pentru a treia oară în Cartea Faptele
Apostolilor, Sfântul Pavel aminteşte de con-
vertirea lui (minunea petrecută la Porţile
Damascului). În versetul 19 Sfântul Pavel
se prezintă a fi „ascultător al arătării ce-
reşti”. Ascultător fiind chemării sale, Sfân-
tul Apostol Pavel L-a propovăduit pe
Hristos cu toată îndrăzneala, mai întâi celor
din Damasc şi din Ierusalim şi din toată ţara
Iudeii şi apoi neamurilor (vers. 20). Acesta
este motivul pentru care iudeii încercau să-l
ucidă (vers. 21).
Avem în acest capitol un rezumat al
predicii hristologice a Sfântului Pavel. El se
înflăcărase atât de mult în această prezentare
a învăţăturii creştine încât procuratorul
Festus a exclamat: „Pavele, eşti nebun!”
(vers. 24).
Regele Agripa care l-a ascultat pe Pavel
şi care ştia (auzise) despre „fenomenul
creştin” e întrebat: „Crezi tu, rege Agrippa,
prooroci? Ştiu că crezi!” (vers. 27). Regele
i-a zis lui Pavel în glumă: „Cu puţin de nu
mă îndupleci să mă fac creştin...” (vers.
28). Regele i-a zis lui Festus: „Omul acesta
putea să fie eliberat, dacă n-ar fi cerut să fie
judecat de Cezar” (vers. 32).
Capitolele 27 şi 28
„O mică odisee apostolică”
Cele două capitole relatează călătoria
Sfântului Apostol Pavel înlănţuit spre Ro-
ma. Ele constituie împreună ceea ce numim
„O mică odisee apostolică”. Sfântul Pavel
a fost însoţit la Roma de Sfântul Luca,
autorul cărţii. Sfântul Luca deţine foarte
multe informaţii despre această călătorie şi
dă foarte multe detalii, el inspirându-se
probabil, pentru aceste două capitole dintr-
un „jurnal de călătorie”.
În Fapte 27, 1 exprimarea este la per-
soana I-a plural: „Iar după ce s-a hotărât să
Faptele Apostolilor
plecăm pe mare spre Italia...”. Sfântul
Pavel a fost predat unui sutaş cu numele
Iuliu, din cohorta Augusta. Această cohortă
nu era una obişnuită, ci una de pretorieni
(garda împăratului). Ce căuta acest sutaş
Iuliu din cohorta pretoriană la Cezareea? Se
pare că venise ca însoţitor al noului procura-
tor Porcius Festus.
În versetul 9 Sfântul Luca menţionează
că „Postul trecuse...”, este vorba despre
„postul ispăşirii”, nume tradiţional al sărbă-
torii iudaice Iom-Kipur (vezi Levitic 16,
29 ş.u. / Levitic 23, 27 ş.u.) „În luna a
şaptea în ziua a zecea a lunii”. Ea se
celebra în jurul echinocţiului de toamnă cam
pe la 24 septembrie, când navigaţia era de
obicei întreruptă până primăvara. Sfântul
Apostol Pavel recomandă corăbierilor să
renunţe la călătorie (vers. 10), însă sutaşul
s-a încrezut mai mult în cârmaci şi în
căpitanul corăbiei decât în spusele lui Pavel
(vers. 11).
În versetele 14-20 se relatează ce s-a
întâmplat cu corabia din cauza vremii ne-
prielnice. Un înger al Domnului l-a încre-
dinţat pe Pavel că toţi vor fi salvaţi (vers.
22-23). Sfântul Pavel le-a recomandat coră-
bierilor să ancoreze corabia la pupa. Acest
lucru l-a intrigat pe cunoscutul amiral
Nelson, cel care l-a învins pe Napoleon pe
mare, în bătălia navală de la Copenhaga.
Acest amiral s-a inspirat din această
informaţie din Cartea Faptelor. Spre surprin-
derea căpitanilor de vas, Nelson a ordonat
ca toate navele să fie ancorate la pupa.
Valurile fiind mari, corabia, dacă era fixată
bine în ancore, exista riscul să fie sfărâmată
de valuri. Ancorată la pupa, corabia „juca”,
pur şi simplu, pe valuri. În versetul 37 se
spune că în corabie erau de toţi două sute
şaptezeci şi şase de suflete. Toţi aceştia au
scăpat, naufragiind pe insula Malta.
În capitolul 28 se relatează evenimente
petrecute pe această insulă. Maltezii (bar-
barii) erau de origine punică, neafectaţi de
moravurile greceşti sau romane. Aceşti oa-
meni au arătat omenie naufragiaţilor. În
versetul 7 se spune că Publius era guverna-
torul acelui loc (protos cu titlul de „legat”
aflat sub jurisdicţia pretorului roman al
Sicilei. Tatăl acestuia era bolnav (Sfântul
Luca ne dă exact diagnosticul, fiind medic
de pro-fesie), zăcea în pat, cuprins de
40
friguri, având dizenterie. Sfântul Pavel l-a
vindecat de boala sa şi mulţi alţi bolnavi.
După trei luni au pornit cu o corabie din
Alexandria, care iernase în insulă şi care
avea pe ea semnul Dioscurilor (fraţii
gemeni Castor şi Pollux, din mitologia
greacă, patronii navigatorilor. Au trecut prin
Siracuza (unde au stat trei zile), apoi prin
Regium, iar în ziua următoare au ajuns la
Puteoli. Aici au găsit fraţi creştini, rămâ-
nând la ei şapte zile. După aceea s-au dus la
Roma. Peste tot - de aici încolo - Pavel a
întâlnit fraţi creştini. Pentru acest lucru el a
mulţumit lui Dumnezeu şi a prins curaj
(vers. 15). Când au intrat în Roma, sutaşul
i-a predat pe cei legaţi comandantului
taberei, iar lui Pavel i s-a îngăduit să
locuiască aparte, cu ostaşul care-l păzea
(vers. 16). Fiind cetăţean roman, Pavel s-a
bucurat de privilegiul regimului numit
„custodia militaris”, care îi acorda dreptul
de a locui, sub pază, într-o casă particulară. I
se permitea să primească vizitatori, vor-
bindu-le de dimineaţa până seara, dând măr-
turie despre Împărăţia lui Dumnezeu, cău-
tând ca şi din Legea lui Moise, şi din
prooroci să-i încredinţeze despre Iisus (vers.
23). Ca de fiecare dată, unii credeau în cele
spuse de Pavel, alţii însă nu. Aceasta nu era
o situaţie nouă pentru Sfântul Pavel. Înainte
de a pleca de la el, le-a amintit ceea ce
Duhul Sfânt a grăit prin Isaia proorocul
când a zis: „Mergi la poporul acesta şi zi:
Cu auzul veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu
privirea veţi privi, dar nu veţi vedea, că
inima acestui popor s-a împietrit şi urechile
lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu
cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să
audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină
şi Eu să-i vindec” (Isaia 6, 9-10). Acest text
a fost folosit ca argument împotriva iudeilor
de Mântuitorul Însuşi şi de Sfântul Pavel şi
constituie raţiunea pentru care Evanghelia se
vesteşte neamurilor (păgânilor).
În versetele 30-31 avem un scurt sumar
care rezumă activitatea Sfântului Apostol
Pavel la Roma în cei doi ani ai primei
captivităţi (61-63 d.Hr.).
După ce şi-a susţinut cauza înaintea
tribunalului, Sfântul Pavel a fost eliberat,
plecând din nou în călătorii misionare, reve-
nind pentru a doua oară în acelaşi oraş,
unde şi-a sfârşit viaţa ca mucenic. În acest
Faptele Apostolilor 41

din urmă răstimp va fi scris, pe când se afla imagine a Bisericii de atunci (e adevărat
încă în lanţuri, Epistola a doua către puţin nuanţată). Sfântul Luca a preferat să ia
Timotei, în care face de altfel amintire şi de partea bună a lucrurilor. Peste tot autorul
„prima lui apărare” şi de sfârşitul care-l vede acţiunea Sfântului Duh, în ciuda
aşteaptă: „La întâia mea apărare, nimeni nu împotrivirilor care vin, nu din partea
mi-a stat alături; dimpotrivă, toţi m-au autorităţilor romane păgâne, ci din partea
părăsit” (2 Tim 4, 16); „dar mi-a stat alături iudeo-creştinilor, care se simt încă legaţi de
Domnul şi m-a întărit, pentru ca prin mine Legea lui Moise şi de formalismul vechi-
propovăduirea să fie pe de-a întregul testamentar.
adeverită şi toate neamurile să o audă; şi eu Biserica a întâmpinat mereu opoziţie şi
am fost izbăvit din gura leului” (2 Tim 4, piedici, atât din interior, cât şi din exterior, a
17). De aceea, după cuvintele: „am fost avut atunci şi continuă să aibă şi astăzi
izbăvit din gura leului”, el adaugă: „Domnul foarte mulţi adversari. Prezenţa ei a
mă va izbăvi de toată lucrarea cea rea şi mă deranjat şi continuă să deranjeze şi astăzi,
va mântui spre Împărăţia Sa cea cerească”, deoarece ea nu încetează să strice socotelile
lăsându-ne să înţelegem mucenicia sa apro- şi câştigul multora în cele ale lumii, lume
piată, pe care de altfel o afirmă şi mai care - prin prezenţa ei (a Bisericii) – „a fost
deschis în aceaşi epistolă şi în acelaşi capitol întoarsă pe dos” și schimbată din temelii
atunci când spune: „Eu de acum mă jertfesc (Fapte 17, 6).
şi vremea plecării mele s-a apropiat”.
Aşadar, pe atunci, se pare că Luca (în
timpul primei captivităţi 61-63 d. Hr.) îşi
încheiase redactarea cărții „Faptele
Apostolilor”, în care a cuprins numai fapte Pr. Lect. Dr. Alexandru Moldovan
din timpul când Pavel încă era cu el.
Sfântul Clement Romanul spune că Sfân-
tul Pavel a ajuns cu propovăduirea „la por-
ţile Apusului” (planul acesta a fost trasat de
Iisus Însuşi Apostolilor Săi, înainte de Înăl-
ţarea Sa la cer (Fapte 1,8).
Ducându-l pe eroul său la Roma, Sfântul
Luca crede că opera este încheiată. Probabil
că Sfântul Luca avea de gând, într-o altă
lucrare, să prezinte ceea ce s-a întâmplat
mai departe. El a fost alături de dascălul său
până la capăt (anul 67 d. Hr.). Numai că
destinele operelor literare sunt nesigure. E o
mare pierdere că Sfântul Luca nu ne-a lăsat
o continuare a cărţii. Nu ne pomeneşte nimic
despre Sfântul Petru, astfel că episcopatul
roman al Sfântului Petru este o ficţiune, o
invenţie papală.

***

Cartea Faptele Apostolilor constituie

istoria aproape completă a răspândirii Creş-
tinismului pe parcursul primelor trei decenii,
din Ierusalim până la Roma. Chiar dacă
este incompletă, cartea ne oferă totuşi o