Cultura în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Cuprinsul

1. Situația Țării Românești în jurul secolului XVII;

2. Instabilitatea domniilor în Țara Românească;
3. Repere biografice Constantin Brâncoveanu om și domnitor;
4. Capodopere ale culturii epocii brâncovenești:
a) carte tiparită
b) bisericile în timpul domnei lui Constantin Brâncoveanu
c) monumente
d) alte realizări deosebite
5. Legătura bisericii din Țara Românească cu alte biserici creștine;
6. Ultima perioadă a domniei și martiriul brâncovenilor;
7. Canonizarea sa.

1
A trăit între anii 1654-1714, şi a domnit în Ţara Românească între anii; 1688-1714
 CULTURA ÎN VREMEA DOMNIEI LUI
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

“Înturnericul necredinţei şi al neştiinţei ai izgonit,

şi lumina cunoştinţei dumnezeeşti ai strălucit peste ţară”
(din Acatistul Sfinţilor Martiri Brâncoveni)
“Şi prin sufletul tău va trece sabie,
ca să se descopere gândurile din multe inimi”
(Luca II,35)

Introducerea:

Între cele mai importante personalităţi ale neamului românesc, un loc de frunte şi de seamă îl
ocupă Domnitorul Constantin Brâncoveanu, care în urmă cu trei sute de ani era martirizat, chiar
de ziua sa, 15 august, din ordinul sultanului. În timpul domniei sale istoria Ţării Româneşti
cunoaşte o epocă prosper şi foarte favorabilă dezvoltării economice şi culturale.
Marele logofăt Constantin Brâncoveanu, prin calităţile sale intelectuale şi morale s-a impus
în faţa contemporanilor sai. După moartea lui Şerban Cantacuzin, boierii împreună cu
mitropolitul Teodosie şi patriarhul Dionisie al – IV-lea al Constantinopolului, au hotărât alegerea
sa în fruntea Ţării Româneşti. S-a ţinut seama şi de descendenţa sa din familia domnitorului
Matei Basarab (1632-3654). Cu toţii au zis: “Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn” 2.
Constantin Brîncoveanu le-a răspuns că nu doreşte să ajungă domn, deoarece era mulţumit cu
slujba sa. Cu toate acestea alegătorii l-au dus la mitropolie, a fost îmbrăcat în caftan şi I s-au citit
moliftele de domnie. Cei prezenţi i-au sărutat mâna şi i-au urat “La mulţi ani!”3
“Fiind un adept al dialogului, al soluţionării disputelor pe calea tratativelor şi nu prin forţă,
domnitorul muntean a asigurat ţării sale o atmosferă de pace şi stabilitate, care favorizează
propăşirea economică şi culturală. El a a cordat o deosebită importanţă progresului cultural
fapt

2
Diac.prof.Emil Corniţescu,”300 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Brîncoveanu”,
în.rev. Glasul Bisericii, anul XLVII, NR. 5 septembrie-octombrie 1988, pag.47<
3
Ibidem;
confirmat si de infiinţarea tipografiilor în care au apărut cărţi bisericeşti, la loc de frunte
situându-se Biblia de la Bucureşti, deoarece ea este prima traducere şi tipăritură integral a
Sfintei Scripturi.4 Constantin Brâncoveanu a fost considerat drept apărătorul întregii creştinătăţi
ortodoxe care se afla sub ocupaţia otomană.
Îndelungata domnie a lui Constantin Brânconeanu, în primul rând, a fost o pildă de viaţă
creştină deosebită. Multe sunt virtuţile sale pe care le-a lucrat în însăşi familia sa, constituindu-
se în adevărate modele pentru supuşii săi dar şi pentru urmaşii din toate locurile şi timpurile.
Familia domnitorului a fost binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii, patru băieţi şi
şapte fete. Toţi fiii s-au alăturat mărturiei tatălui lor, primind împreună Sfânta Cunună a
muceniciei.
“Tăria acestor sfinţi în faţa morţii şi a prigonirilor pe care le-au înfruntat nu este
întâmplătoare, ci se aşează pe temelia tare a familiei în mijlocul căreia stă Maria Brâncoveanu,
mamă aleasă alături de pilda celorlalte mame de sfinţi, sfinte la rândul lor.”5

4
Ibidem.
5
Pr. Nicolae Tănase, „Frânturi de sinaxar”, în „Doamna Maria Brâncoveanu Tainica biruinţă a lacrimilor”,
Fundaţia Martirilor Brâncoveni, Constanţa, 2008, pag.8;
 Au trecut trei sute de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni (15 august 1714-15 august

2014)
care s-au săvârşit prin moarte martirică la Constantinopol. “Şase suflete strălucitoare – care prin
sângele mărturisirii au şters orice prihănire – au fost primite atunci în sălăşluirile Împărărţiei
Cereşti şi li s-au dat a vieţui de-a pururi întru măsură de plinătate a dragostei pentru Dumnezeu
şi pentru întreaga făptură.”6
Activitatea culturală şi artistică desfăşurată în vremea domniei lui Constantin
Brâncoveanu, domnie care s-a impus în istoria ţării ca o epocă, a cuprins întreg spatiul românesc.
Epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost una din marile epoci ale istoriei culturii
româneşti, ale cărei influienţe au cunoscut o largă răspândire, nu numai în spatial românesc, dar
şi în rândul popoarelor vecine sau mai depărtate.

6
L.S.Desartovici, „Martiriul Sfinţilor Brâncoveni”, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti 2005, pag.7;
 Pentru puţini domnitori din evul mediu românesc dispunem de informaţii bogate ca în
cazul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Avem două cronici care vorbesc despre anii de
domnie , cea a lui Radu Greceanu şi Anonimul Brâncovenesc. Alte două cronici dedicate istoriei
Ţării Româneşti care îi prezintă integral domnia, a lui Radu Greceanu sau partial, Letopiseţul
Cantacuzinesc. Relatările lui Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifică şi o cronică străină cea a lui
Antoni Maria Del Chiaro, în Istoria delle modern rivoluzioni della Valachia. La acestea se
adugă o masă impresionantă de documente interne, condica marii logofeţii de toate cărţile lui
Constantin Brâncoveanu voievod 1692-1714, condica vistieriei, anatefteru – condica de porunci
a vistieriei lui Constantin Brâncoveanu.7

7
Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu, „Constantin Brâncoveanu”, Editura academiei R.S.R., Bucureşti, 1989,
pag.10;
 1. Situația Țării Românești în jurul secolului XVII;

La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea istoria românilor din

Ţara Românească este dominată de personalitatea puternică a lui Constantin Brîncoveanu. Aşa
cum a fost o epocă a lui Mircea cel Bătrân, a lui Ştefan cel Mare, a lui Mihai Vitezul sau a lui
Matei Basarab, prin amploarea situaţiei politice şi militare există şi o epocă a lui Constantin
Brâncoveanu. Cu această epocă se încheie ciclul voievozilor războinici.8 Domnitorul a adoptat o
politică a negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii importanţii ai
lumii din acea perioadă. Prin calităţile sale intelectuale şi morale, prin averea pe care o deţinea,
Domnitorul s-a impus în faţa tuturor „mai ales că nu avea duşmani şi era privit cu simpatie de
majoritatea reprezentanţilor clasei dominante”.9
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, înainte de urcarea pe tron a lui Constantin
Brâncoveanu, situaţia politică, economică, socială şi cultural-religioasă erau foarte agitate. De la
Suedia lui Carol al XII-lea, până în Peloponezul grec, din Franţa lui Ludovic al XIV-lea, până la
Constantinopolului sultanilor turcilor, din Viena lui Leopold până la Rusia lui Petru cel Mare,
peste tot erau aspiraţii, revendicări şi interese naţionale şi chiar religioase la lupta de eliberare, de
cucerire sau de apărare a multor popoare creştine împotriva turcilor.
Imperiul otoman după o perioadă de mare putere şi de expansiune sub domnia sultanului
Soliman (1566) intră într-o perioadă de decădere fiind sub conducerea unor sultani slabi,
incapabili, corupţi şi capricioşi. În această perioadă imperiul otoman a fost înfrânt în luptele de la
Viena (1683), iar prin pacea de la Carlovitz (1699) turcii au pierdut definitive Transilvania şi o
parte din Serbia, unde s-a întins puterea imperială a Austriei.
Domnitorii români au căutat să profite de situaţia create şi au căutat să se alăture
învingătorilor susţinând ideea de a alunga pe turci din Europa. Datorită jocurilor politice, de la
Viena, Paris şi Moscova, mulţi nu au fost sinceri cu domnitorii români creându-le nesiguranţă
care a dus la dezastruoase şi tragice rezultate. Atât Dimitrie Cantemir în Moldova cât şi,
Constantin Brâncoveanu, în Ţara Românească, au trebuit să se călăuzească în political lor dupa
interesele ţării, şi cântărind primejdiile, au ocolit un rău mai mare suportând unul mai mic.10
8
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “Sfinţi Români şi apărători al legii strămoşeşti”, editura
Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R. Bucureşti, 1987, pag.621;
9
Idem, pag.622;
10
Diac.prof.Emil Corniţescu, op.cit., pag.50;
 La sfârşitul primăverii anului 1688 au reizbucnit luptele dintre turci şi imperiali care
ameninţau să ocupe Ţara Românească. În august 1690 tătarii împreună cu cavaleria munteană,
condusă de voievodul Constantin Brâncoveanu, au trecut munţii pe la Bran şi în ziua de 21
august, armata imperialilor este invinsă. Lupta de la Zărneşti a fost singura luptă armată purtată
de Constantin Brâncoveanu, care a dovedit a fi un bun strateg.11
Domnitorul a primit diploma de Prinţ al Sfântului Imperiu, cu dreptul de a purta titlul de
“IIlustrissimus”, la 30 ianuarie 1695. În 1679 a primit diploma de nobil ardelean şi diploma de
conte al Ungariei. Pentru aceste titluri Poarta Otomană îl va certa şi se vor adăuga la motivele
demiterii sale.
Luptele de intre turci şi austrieci se reiau. Turcii sunt învinşi la Zenta şi s-a încheiat pacea de
la Karlowitz la 26 ianuarie 1699, prin care Ungaria, Transilvania fără Banat, Slovenia şi Croaţia
trec la Austrieci. Turcii rămâneau la nord de Dunăre cu Banatul Timişoarei şi renunţau la Podolia
şi Ucraina. Polonia restituia Nordul Moldovei şi păstra Cameniţa.12
Ţara Românească era, la acest moment, într-o situaţie dificilă. Turcii căutau să-şi menţină
stăpânirea asupra ţărilor române, pentru că aveau surse de venit foarte importante. Pe de altă
parte imperialii doreau să-şi mărească teritoriile până la Dunăre. Constantin Brâncoveanu, cu
abilitate diplomatică, a trebuit să facă faţă pretenţiilor imperialilor de a li se închina ţara. Toţi
doreau de fapt revendicări teritoriale. De aceea el şi-a îndreptat atenţia către rusia, stata
orthodox , în plină afirmare teritorială. Gheorghe Castriotul era solul domnitorului la Moscova în
anul 1697 şi care ţinea legătura cu Nicolae Milescu. I s-a propus ţarului eliberarea de sub jugul
turcesc a popoarelor din balcani, asigurându-l că vor fi alături de el. În urma legăturilor, Petru I a
conferit voievodului ordinul Sfântul Andrei, fiind unul din primii lui cavaleri.13
Pacea de la Karlowitz i-a arătat domnitorului Constantin Brâncoveanu că el și ţara lui erau
lăsaţi singuri în faţa faţa Imperiului otoman. De aceea el a căutat o alinaţă cu Rusia şi în acelaşi
timp să aibe relaţii normale cu Poarta. Ca să facă faţă plăţii urgente a haraciului, datorită
greutăţilor economice şi financiare în urma războiului dintre austrieci şi turci, Constantin
Brâncoveanu a trimis în anul 1699 o delegaţie de boieri să ceară marelui vizir scutirea în
următorii doi ani. Sultanul a acceptat propunerea şi totodată i-a acordat domnia pe viaţă, “până

11
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, op.cit., pag.624;
12
Ibidem;
13
Ibidem, pag.625;
va avea zile să domnească acest pământ al ţării”.14 Hatişeriful cu numirea i-a fost adus în ţară
de un agă, venit cu delegaţia de boieri (Cornea Brăiloiu, spătarul Mihai Cantacuzino şi
postelnicul Dumitraşcu Caramanlău) şi domnitorul a fost îmbrăcat cu caftan
Toate acestea constituiau un joc politic al Porţii, mai ales atunci când se vedea slăbită şi avea
nevoie de resursele ţărilor române şi de dărnicia lui Constantin Brâncoveanu. Peste patru ani, în
1703, când era bolnav, a fost chemat la Adrianopol. Trebuiau iar să verse sute de pungi, plocoane
aduse sultanului (200 de pungi), vizirului şi altor dregători, iar haraciul ţării să fie ridicat cu încă
240 de pungi peste cele 280 care se dădeau până atunci, pentru ca domnitorul să primească din
nou insemnele investiturii pe viaţă, în ziua de 15 iunie 1703. Aceste cereri sporeau mereu
datorită schimbărilor dese de la conducerea treburilor Imperiului Otoman, şi toate acestea
trebuiau suportate de poporul roman.15
Pe lângă toate aceste greutăţi cu Poarta se adăugau cele din poliltica internă a ţării. Conflictul
dintre domn şi unele grupări boiereşti, îndeosebi cu Cantacuzinii. În anul 1707, Constantin
Brâncoveanu cheamă pe unchiul său, Mihai Cantacuzino, de la Constantinopol, unde avusese o
comportare suspicioasă faţă de domn, şi în locul său îl trimite pe Toma Cantacuzino, vărul său,
care şi aceste se dovedi că nu-I va fi fidel. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul domnului,
acesta părăsise curtea domnească şi se retrăsese la moşia sa de la Filipeştii din Prahova. Criza
raporturilor cu Cantacuzinii se va accentua după 1707 şi avea să producă consecinţe şi în politica
externă a ţării. Victoria de la Poltava a ţarului Petru I împotriva suedezilor a fost urmată de
bătălia de pe Prut din 18-.21 iulie 1711 dintre trupele ruso-moldovene şi cele turceşti. Lupta a
fost pierdută de Petru I şi Dimitrie Cantemir, şi odată cu aceasta şi speranţele popoarelor creştine
din balcani s-au năruit.16
Prudent domnitorul îşi pune speranţele în lupta de la Albeşti, în apropierea Urlaţilor, unde
avea instalată tabăra oştirii sale. În nopatea de 18 iulie, comandantul armatei sale, Toma
Cantacuzino, părăseşte tabăra şi trece de partea ruşilor, acuzându-l pe domnitor de trădare faţă de
ţar. Acest spătar avea în minte să ajungă domn şi părăseşte tabăra în înţelegere cu Mitropolitul
Antim, cu stolnicul Constantin şi cu Mihai Cantacuzino, fără ştirea domnitorului care, acum
aştepta răzbunarea turcilor.17

14
Ibidem,, pag.625;
15
Ibidem, pag.626;
16
Ibidem, pag.626;
17
Ibidem,, pag.626;
 Fuga lui Toma Cantacuzino şi
înfrângerea armatelor ruso-
moldovene slăbesc poziţia
domnitorului Constantin
Brâncoveanu şi au grăbit sfârşitul
dramatic al familiei. Trădarea îşi
făcuse loc în sufletele
Cantacuzinilor, rudele
voievodului, porecliţi şi
Şeităneştii. Criza raporturilor cu
Cantacuzinii avea să fie unul
dintre factorii hotărâtori ai vieţii
şi domniei lui, care îl va copleşi în
cele din urmă, în săptămâna
Patimilor din 1714.18
Toma Cantacuzino, care râvnea
domnia, a adâncit conflictul când
a fugit în Rusia, unde Petru cel Mare l-a împroprietărit în regiunea Kievului şi l-a făcut general-
maior de cavalerie. Stolnicul Constantin Cantacuzino dorea şi el scaunul domniei pentru fiul său
Ştefan, iar Mihail Cantacuzino, îl dorea pentru Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, mazilit de
turci în toamna anului 1709 la Constantinopol. Firul trădări a început cu Mihail Racoviţă, care se
afla întemniţat Celor şapte turnuri, din Istambul. El a promis marelui vizir că va aduce dovezi că
domnitorul este hain faţă de Poartă. A intrat în legături cu fraţii Cantacuzini. Mihai Racioviţă le-
a promis că vor primi iertarea de la Sultan datorită trădării lui Toma Cantacuzino, dacă vor
procura dovezi pentru denunţarea lui Constantin Brâncoveanu şi-l vor împiedica să fugă în
Austria, până la sosirea poruncii de mazilire.19
Cei doi fraţi, Mihai şi Constantin Cantacuzino au intrat în acţiune, la sfârşitul anului 1713.
Au trimis în secret la Braşov un om al lor, pentru a le procura copii după sigiliile marilor boieri
în funcţie. Cu acestea au fost alcătuite funeste petiţii către Poartă, ca din partea boierilor ţării, în
18
Ibidem, pag.627;
19
Ibidem, pag.628;
care Constantin Brâncoveanu era denunţat că avea relaţii secrete cu împăratul de la Viena şi ţarul
ruşilor, dar şi cu polonezii şi veneţienii; că-şi cumpărase moşii şi case în Transilvania ca să aibe
unde să se adăpostească la vreme de primejdie pentru el şi familia lui; că sărăcise ţara cu grele
dări pe care le pusese; că îşi umpluse cămara domnească cu aur mult; că depusese la bănci
olandeze şi la Zecca din Veneţia mii şi mii de pungi de aur; că stătea mai mult la Târgovişte
decât la Bucureşti, pentru a putea fugi mai uşor; că fuga lui Toma Cantacuzino era convenită cu
el; că îşi bătuse monedă de aur; că îi anunţau masa trâbiţe de argint.20
Acuzaţiile acestea au constituit doar un pretext pentru mazilirea Domnitorului. Adevăratul
motiv era acapararea imenselor sale bogăţii, mai mult bănuite decât ştiute şi appreciate cu cele
mai fantastice cifre. Averile celui mazilit erau confiscate de Poartă. Când petiţiile au ajuns la la
cabinetul marelui vizir, prin intermediul vătafului de aprozi, Constantin Diichiti, om de credinţă
al Cantacuzinilor, s-a şi hotărât mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.
Domnitorul Sfânt era strain de urzelile complotului Cantacuzinilor, şi-şi vedea de treburiel
domniei, fiind convins că poziţia sa era consolidate. Anton Maria del Chiaro scrie: “El avea o
fire atât de blândă încât nu credea niciodată că ar fi trădat”.21
La începutul anului 1714 situaţia s-a înrăutăţit atunci când a venit ca vizir Gin Ali Paşa, un
nebun, cum îl caracterizează Nicoale Iorga, care credea că putea reface prestigiul imperiului
otoman prin vărsare de sânge.22 Un doctor grec, Anton Corai, care fusese unul dintre medicii
domnitorului la Bucureşti, aflând întâmplător de planul marelui vizir de a-l prinde şi de a-l ucide
pe Brâncoveanu şi familia lui, i-a scris în taină, dar domnitorul nu a vrut să dea crezare, fiind
convins că loialitatea sa faţă de Poartă nu poate fi pusă la îndoială. Brâncoveanu trimisese la
Constantinopol cu daruri pe fiica sa, Bălaşa, şi pe ginerele său, Manolache Lambrino, ca să
aducă, după obicei, pe viitoarea noră, fiica lui Antioh Cantemir, logodită cu fiul său Radu, pentru
care se primisese aprobarea vizirului. Nu putea să bănuiască că aceasta nu era decât o cursă
întinsă de vizir ca să poată să-l ţină la Bucureşti, şi să nu fugă în ardeal.
Cei aproape 26 de ani de domnie a lui Constantin Vodă Brâncoveanu – una dintre cele mai
lungi domnii din câte s-au cunoscut în Ţările Române – au fost pentru Ţara Românească, o
perioadă de relativ linişte din punct de vedere politic şi militar, o linişte ce s-a dovedit prielnică
20
Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca”, Bucureşti,
1969,pag.171;
21
Anton Maria Del Chiaro, „Descrierea Ţării Româneşti”, în „Călători străini despre ţările romîne”, vol.VIII,
Bucureşti, 1983, pag.388;
22
Nicolae Iorga, „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui”, Bucureşti, 1914, pag.11-12;
unei remarcabile activităţi pe tărâmul artei şi al culturii în general, domenii care care vor
cunoaşte acum forme de manifestare de o prestanţă artistică şi de o fizionomie a expresiei de o
incontestabilă originalitate.23

2. Instabilitatea domniilor în Țara Românească;

Ultimele decenii ale secolului al XVII-lea au fost pentru Ţara Românească foarte grele. Trei
mari împărăţii voiau să cuprindă Ţara Valahiei. Prima parte a secolului al XVII-lea a fost
dominate de personalitatea domnitorului Matei Basarab (1632-1654), care era un mare gospodar
creştin şi dârz oştean; în ultima perioadă a aceluiaş secol, doi mari oameni au sigurat
supravieţuirea Ţării, dar şi creşterea ei sub aspect cultural şi spiritual: Şerban Cantacuzino (1678-
1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Şerban Cantacuzino participă la Campania militară alături de turci la asaltul asupra Vienei,
dar a sprijinit pe Habsburgi.24 După depresurarea Vienei de către regele Poloniei Jan Sobieschi,
Şerban Cantacuzino s-a apropiat foarte mult, de Austria, atât cât o putea face în secret.
Habsburgii contraatacă şi ocupă spatial intracarpatic, în forţă. Casa de Austria s-a comportat însă
cu multă brutalitate mai ales atunci când au înăbuşit răscoala antihabsburgică a braşovenilor, în
mai 1688, generalul Caraffa, exercitând o adevărată teroare militară. 25 După răscoală, Dieta
ardeleană a rupt legătura cu poarta şi recunoaşte protecţia Casei de Austria. În această situaţie,
Domnitorul Şerban Cantacuzino a trimis o solie cu arhimandridul Isaia, de la Mănăstirea ˶Sfântul
Pavel” de la Athos, la cei doi ţari Ivan al V-lea şi Petru I al Rusiei, pentru a le cere ajutor.
Răspunsul negative la apelul domnitorului a venit mult mai târziu, după moartea voievodului
roman. Presiunea casei de Austria a continuat, fiind trimise trupe în Ţara Românească pentru a-l
sili pe domn să se închine necondiţionat. Corpul de cavalerie condus de Federigo Veterani, a
pătruns pe valea Cernei, către Orşova, pe care a ocupat-o, iar la 14 august a ajuns la Cerneşti.
Şerban Cantacuzino trimite o solie la Veterani, alcătuită din fratele său, Mihail, marele spătar, pe

23
Victor Simion, „Arta Brâncovenească sau consideraţii despre noul stil românesc din secolele SVII şi XVIII”, în
rev. „Glasul Bisericii”, anul XLVII,, nr. 5 , septembrie –octombrie, 1988, pag.59;
24
Prof.dr.Ionel Cândea, „Din domnia lui Constantin Brâncoveanu”, în Biserică Misiune Slujire, ed.ADJ, Galaţi,
2014 vol.14, pag.101;
25
Paul Cernovodeanu, „Domnia lui Şerban Cantacuzino pe plan intern şi extern”, în Istoria Românilor, vol V,
Bucureşti, 2013, pag.245;
nepotul său de soră, Constantin Brâncoveanu, marele logofăt şi ginerele său, aga Constantin
Bălăceanu, cu rugămintea ca austriecii să părăsească Ţara Românească, în schimbul
aprovizionării a 12 regimente din trupele imperial şi a plăţii a 4.000 de taleri. Oferta
domnitorului a fost acceptată de către Vetrani care în condiţiile date nu putea obţine mai mult.26
Subliniem aici prezenţa viitorului mare logofăt Constantin Brâncoveanu – om de încredere
al domnitorului Şerban Cantacuzino – într-o misiune de maxima importanţă pentru ţară,
ucenicând în treburile atât de complicate ale relaţiilor cu puternicii vecini de la nord şi vest.27
În anul 1688, luna septembrie, austriecii pun stăpânire pe cetatea Belgradului, şi cer
domnitorului Şerban Cantacuzino să adere la “Liga sfântă”. Solia plecată la Viena în 2
octombrie, nu-şi va atinge misiunea deoarece domnitorul moare, la 29 octombrie 1688.
Bănuielile au căzut asupra fraţilor Constantin stolnicul şi Mihai spătarul, dar şi a nepotului de
soră, Constantin Brâncoveanu, care, de voie, de nevoie a luat domnia sprijinit fiind de cei doi în
detrimentul fiului nevârstnic al voievodului, moştenitor conform tradiţiei ţării, Gheorghe
Cantacuzino.

26
Prof.dr.Ionel Cândea, „op.cit”, pag.102;
27
Idem, pag.103;
 3. Repere biografice Constantin Brâncoveanu om și domnitor;

Sfântul Mucenic Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654 din neamul boierilor
Brâncoveni, din Oltenia. Bunicul său a fost vornicul Preda Brâncoveanu, ctitor al mănăstirii
“Dintr-un lemn”, pe care a zidit-o din temelie între anii 1634-1635, al mănăstirii
“Brâncoveni” pe care a înzestrat-o şi a pictat-o, şi al Mănăstirii “Gura Motrului”, zidită în
anul 1653 şi care a fost zugrăvită de nepotul său, Sfântul Constantin la anul 1705.
Constantin a rămas orfan de tată la vârsta de un an şi a fost crescut în legea ortodoxă a
străbunilor, de mama sa, Stanca. Aceasta se trăgea din slăvitul neam al Cantacuzinilor, care
la rândul lor se trăgeau din împăraţii bizantini. 28 A studiat cărţile din bibliotecile bunicului,
Postelnicul Constantin Cantacuzino şi a unchiului său, stolnicul Constantin Cantacuzino care
erau biblioteci rare pe vremea aceea.În acestea a găsit şi citit, multe scrieri ale Sfinţălor
Părinţi, cărţi de filosofie antică, lucrări ştiinţifice. Tânăr fiind s-a întărit pe calea ortodoxiei
prin cercetarea mănăstirilor la hramuri şi în vremea posturilor. Participa la Sfintele Slujbe şi
cerea sfaturi duhovnicilor iscusiţi. A avut şi o pregătire foarte bună de ostaş şi dregător, a fost
pe rând postelnic şi logofăt. În anul 1679 odată cu venirea la tronul Ţării Româneşti a
unchiului său Şerban, va fi ridicat la treapta de mară agă, adică comandant de oşti şi
răspunzător de paza capitalei. A fost numit ispravnic de scaun, mare postelnic şi, în 1682,
mare spătar.
Domnitorul s-a căsătorit de tânăr cu fiica boierului Antonie-Vodă din Popeşti, urmaş şi el
al Basarabilor prin tatăl său, Mihai Cămăraşul din Târgşor. Fiica acestuia se numea Marica.
Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu avut o familie numeroasă: patru băieţi:
Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi şapte fete: Stanca,, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa
şi Smaranda. A ţinut să dea copiilor o educaţie aleasă. Del Chiară era profesorul tinerilor
prinţi. Băiatul cel mare, Constantin redacta texte în proză foarte reuşite. Lucrarea scrisă de el,
Plutarchus, publicată la Bucureşti în 1704, a devenit un manual clasic în Grecia de atunci. 29
La sărbători şi petreceri scrie în greceşte cuvântări pe care fratele său Radu le citea în faţa
domnitorului şi a oaspeţilor.30
28
Ioan Vlăducă, „Pagini din istoria neamului românesc”, prezentare în lumina adevărului ortodox, Ed.Fundaţia
Zustin Pârvu, tipografia Muşatinii, Suceava, 2012, pag.127;
29
Liliana Alexandrescu, „Un olandez martor la execuţia lui Brâncoveanu”, în Magazin istoric, anul XLI, nr.2,
februarie 2007, pag.52;
30
Idem,, pag.52;
 Pe la 1710, fetele domnitorului fusese măritate toate, şi una singură lipsea din rândul lor,
cea mica Maria , care a murit de ciumă la Constantinopol. 31 Fiica Stanca era din 1705,
văduvă după beizadeaua Radu Iliaş, pe vremuri foarte frumos şi de treabă, sărac dar înţelept,
care datorită beţiei devenise foarte rău, crud şi tiran omorând pe mulţi. Pentru aceasta
Dumnezeu i-a scurat viaţa. Această fiică a murit în 15 martie 1714 datorită unei boli
cumplite. Văduvă a rămas din 1699 şi Ilinca ce a fost căsătorită cu Scarlatachi Mavrocordat.
Se mărită cu Şerban Greceanu, fratele cronicarului. Fiica Safta se căsători cu Iordache
Creţulescu, cu care împreună au ridicat o biserică la 1722 care le poartă numele. Ancuţa se
căsători cu Nicolae Postelnicul, fiul lui Iordache Roset. Smaranda se căsători cu Constantin
Postelnicul, fiul logofătului Constantin Băleanu. Se pare că Smaranda muri de tânără.
Fiul cel mare care avea numele tatălui său Constantin se însură în anul 1709 cu Bălaşa
Cantacuzină care a murit în anul 1712. Radu, al treilea fiu, a fost logodit cu fiica lui Antioh
Cantemir. Nunta fusese planificată pentru anul 1714, dar nu a mai avut loc. Matei avea la
sfârşitul domniei doar 17 ani.32
În cei peste 25 de ani de domnie domnitorul Constantin Brâncoveanu, a reuşit să
păzească hotarele ţării nestrămutate iar boierii şi poporul să se bucure de o linişte şi de un
belşug pe care numai pacea putea să il aducă. După doi ani, se schimbaseră trei domni iar
poporul avusese de suferit. Din această pricină întoarcerea Doamnei Maria din exil, împreună
cu familia, a fost primită cu multă cinste.33

31
N.Iorga, „op.cit”, pag.153;
32
Idem, pag.158;
33
L.S.Desartovici, „Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, editura Sofia, Bucureşti, 2005, pag.435;
 4. Capodopere ale culturii epocii brâncovenești:

Deşi legată de numele domnitorului muntean martirizat de turci la începutul secolului al

XVIII-lea, arta brâncovenească este
strădania unui lung şir de ctitori,
meşteri, de conjuncture economice,
politice şi culturale şi, nu în cele din
urmă, este produsul unei familii, a
boierilor Cantacuzini, din care şi
domnitorul Constantin Brâncoveanu –
fiul Stancăi Cantacuzino şi al
postelnicului Papa din Brâncoveni – se
trăgea34. La acestea se adaugă şi intuiţia
unui mare conducărtor care ştiut să facă
din cultură un adevărat instrument
pentru susţinerea scopurilor politice şi
să impună în arta românească, o sinteză
artistică în care se întâlnesc amintirea
artei imperial byzantine, decoratismul
artei orientale şi retorica barocului.
Arta brâncovenească îşi defineşte
trăsăturile în a doua parte a secolului al
XVII-lea şi este în întreg secolul al XVIII-lea, şi sub domniile fanariote, echivalentul artei
româneşti, în Valahia şi Transilvania.35
Când a venit la tronul ţării Domnitorul Constantin Brâncoveanu a găsit un mediu
cărturăresc deosebit. Stolnicul Constantin Cantacuzino, unchiul său, era un cărturar de
vocație. Acesta avea o bibliotecă vastă şi o colecţie de manuscrise şi cărţi rare; se preocupa
de istorie, astronomie, geografia ştiinţifică. A scris o istorie a Ţării Româneşti şi a alcătuit o
hartă.36 Unchiul acesta a vut un rol foarte important în formarea nepotului său, viitorul domn.

34
Monahia Atanasia Văeţişi, „Arta Brâncovenească”, Media Print, Bucureşti, pag.7;
35
Ibidem;
36
Ibidem, pag.9;
 Celălalt unchi, Mihail Cantacuzino a adus prin bisericile ridicate – a căror serie începe cu
Sinaia şi Fundenii Doamnei- soluţii speciale în arhitectură. Prin monumentele ridicate în
ultimul deceniu al secolului al XVII-lea un stil în arta muntenească. Aceştia au contribuit
foarte mult la conturarea stilului brâncovenesc. Se adăugă apoi contribuţia celorlalţi
Cantacuzini, Drăghici, Matei-cunoscător de carte grecească şi latinească şi pasionat bibliofil,
şi voievodul Şerban Cantacuzino37 (1678-1688), care prin ctitoriile sale, Mănăstirea
Cotroceni, Biserica Doamnei şi Biserica Domanei, pregătea deja marea sinteză pe care o va
cunoaşte Ţara Românească. În perioada aceea erau foarte mulţi cărturari: ierarhi, cronicari
domneşti, dascăli la academia domnească, numeroşi învăţaţi greci care se găseau în Valahia.
Printre ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române se numărau: Mitropoliţii Teodosie şi Antim
Ivireanul, episcopii Ilarion al Râmnicului, Mitrofan al Buzăului, Damaschin al Râmnicului,
arhimandridul Ioan, stareţul de la Hurezi, care au influienţat şi au sprijinit activităţile
culturale ale Domnitorului. La vremea aceea prin cultură se înţelegea cultura bisericească,
pentru că cultura laică, independent de Biserică secularizată, nu exista pe vremea aceea.
Raţiunea susţinerii culturii era de ordin teologic. Datorită creşterii propagandei catolice şi
calvice, domnitorii au înţeles să apere credinţa ortodoxă prin zidirea de biserici, întemeierea
unor mănăstiri, reorganizarea vieţii de obşte, tipărirea cărţilor de cult în limba română şi prin
daniile generoase făcute Patriarhiilor Orientului. Şerban Cantacuzino şi Constantin
Brâncoveanu au sprijinit patriarhiile de sub ocupaţia turcească prin închinarea ctitoriei sale
Mănăstirea Cotroceni, celor 20 de mănăstiri de la Muntele Athos şi tot el a pictat şi paraclisul
de la Mănăstirea Iviron. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a făcut deseori danii bogate la
Marea Lavră, Vatopedi, Dionisiu, la Patriarhia Ierusalimului şi a Antiohiei. De asemenea a
tipărit cărţi de cult în limbile greacă, siriană şi georgiană. Scrie şi tipăreşte cărţi de cult în
limba română şi le trimite pretutindeni unde erau creştini ortodocşi şi întăreşte relaţiile cu
românii de dincolo de Carpaţi. Prin aceasta are loc o adevărată renaştere bizantină, pe plan
cultural şi artistic. Afirmarea treptată a limbii române ca limbă de cult, sub patronajul
domnesc, prin tipărirea de cărţi de cult, prin traducerea Bibliei la 1688, prin dezvoltarea
istoriografiei în limba română şi creşterea numărului traducerilor, determină propagarea
culturii în mase tot mai largi. Cultura nu este o simplă expresie a gustului artistic, pentru

37
Se spune că Şerban Cantacuzino, a refuzat scaunul de domnie pentru a avea timp să studieze, iar un oaspete străin
care îl vizita spune: „şezând pe divanul său împodobit cu covoare după moda orientală, înconjurat de biblioteca sa,
găsind în cărţi unica delectare”. Apud: Ştefan Ionescu, „Epoca brâncovenească”, Bucureşti, 1981, pag.148;
 Domnitorul Brâncoveanu cultura devine un instrument de putere şi autoritate în ţară şi peste
hotare. Epoca domnitorului Brâncoveanu nu a fost doar o perioadă de înflorire culturală şi
inovaţie estetică, ci o luptă pentru credinţa ortodoxă şi conştiinţa naţională pe care
domnitorul, fiii săi, sfetnicul său Ianache Văcărescu şi mitropolitul Antim Ivireanu aveau să
o plătească cu viaţa.38
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, era un om de o aleasă cultură, vorbea fluient
limbile greacă şi turcă. A dăruit cărţi unor mănăstiri şi apoi s-a îngrijit mereu de acestea. În
propria sa bibliotecă se găseau cărţi rare, din diferite domenii: istoric, drept şi teologie,
matematică, astronomie şi literatură. A mutat propria bibliotecă la Hurezi şi dorea să
realizeze aici o adevărată instituţie, cu cărţi accesibile atât vieţuitorilor mănăstirii dar şi
tuturor celor interesaţi. Fiecare tipografie din ţară trebuia să trimită câte un exemplar din
fiecare carte tipărită acestei biblioteci.
Un rol important în răspândirea culturii umaniste l-a avut Academia Domnească de la

Sfântul Sava. Această Academie a fost întemeiată de Şerban Cantacuzino şi reorganizată de

Constantin Brâncoveanu. Se va numi Academia Sfântul Sava pentru că se găsea în
Mănăstirea cu acelaşi nume, astăzi aproximativ unde se află astăzi Universitatea Bucureşti.
Directorul era învăţatul grec Sevastos Kiminitul. A condus şcoala până la 1702, când a murit.
Învăţământul avea un caracter filosofic, filologic şi ştiinţific. Domnitorul Constantin
Brâncoveanu a purtat o grijă deosebită acestei şcoli pe care a numit-o:”O şcoală înaltă, de

38
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit”, pag.13;
 obşte, pentru şcolarii localnici şi străini”.39 La această Academie au studiat nu doar fiii
domnitorului şi ai boierilor timpului, ci şi mulţi tineri din spatial sud-dunărean, chiar şi doi
ruşi trimişi la burse de Ţarul I.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu deschide, reface şi înzestrează cinci tipografii: la
Bucureşti, la Snagov, la Râmnicu Vâlcea , la Târgovişte şi Buzău.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre
vechi româneşti. Mai presus de toate, el şi-a încununat fruntea, a lui, a celor patru feciori şi a
lui Ianache Văcărescu, primul să sfeşnic şi dregător, unchiul soţiei sale, cu nimbul sfânt al
muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a parasit-o nici în faţa călăului.

39
Ibidem, pag.15;
 a) Carte tipărită

Domnitorul şi Sfântul Mucenic, Constantin Vodă Brâncoveanu se numără printre cei mai
de seamă domnitori care au preţuit şi sprijinit foarte mult cultura. Se cunoaşte că el a fost un om
foarte învăţat fiind nepotul
învăţatului stolnic Constantin
Cantacuzino. Domnitorul a
continuat activitatea culturală
începută de Şerban Cantacuzino
dezvoltându-o foarte mult.În vremea
domniei sale, s-au tipărit foarte
multe cărţi nu numai bisericeşti, şi
nu numai pentru nevoile noastre ci
şi pentru lumea greacă şi orientală.40
În anul 1701, funcţionau
simultan trei tipografii: la Bucureşti,
la Snagov şi la Buzău. Domnitorul
era înconjurat de foarte mulţi
cărturari, clerici şi mireni. Printre ei
se numără: stolnicul Constantin
Cantacuzino, mitropolitul Antim
Ivireanu, episcopul Mitrofan al
Buzăului, cronicarii Radu Popescu
şi Radu Greceanu.
Pentru şcoala superioară ce a
fost înfiinţată de Şerban
Cantacuzino, se construieşte un nou
corp de școală mănăstirea Sfântul Sava. Aici vor fi trei profesori cu salariul anual şi care vor
preda: logica, retorica, fizica, astronomia, psihologia (despre suflet), metafizica, gramatica,
ortografia. La acestea se vor adăuga lecturi din Xenofon, Plutarh şi Tucidide, din cuvântările lui

40
Constantin C. Giurăscu, „Istoria Românilor”, editura BIC ALL, Bucureşti,2007, pag.133;
Isocrat, Demostene şi ale Sfântului Grigorie din Nazianz, din cântecele lui Pindar, fabulele lui
Esop, tragediile lui Soflocle şi Euripide, din cugetările lui Cato şi Pitagora şi de asemenea vor fi
citiri din Evanghelie şi din Faptele Apostolilor în întregime. La acestea se adaugă exerciţiile
practice la scris şi gramatică şi se acorda o atenţie deosebită ortografiei. Lecţiile vor fi ţinute
cinci zile pe săptămână, joia şi duminica sunt zile pentru „vacanţa învăţăceilor”.41
Lângă această şcoală superioară mai funcţionau: Şcoala de la Sfântul Gheorghe Vechi,
unde se preda în limba slavă. Aici logofeţii scriau hrisoavele în limba slavă şi se traduceau
hrisoavele vechi. La Mănăstirea Colţea, Mihai Cantacuzino a înfiinţat o şcoală unde, pe lângă
celelalte cursuri, se preda şi muzica bisericească. Şcoala aceasta a continuat activitatea şi pe
vremea lui Constantin Brâncoveanu.42
Perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu a fost descrisă în cronicile lui Radu
Popescu şi în Cronica logofătului Radu Greceanu şi în Cronica anonimă.
Prima cronică este una oficlială, de curte, un jurnal în care se descrie tot ceea ce s-a petrecut în
timpul domniei, atât în ceea ce priveşte raporturile cu turcii şi cu ceilalţi vecini. Cronica începe
cu povestirea despre solia trimisă la Viena de către Şerban Cantacuzino, la 2-12 octombrie 1688,
şi se termină cu întoarcerea lui Brâncoveanu de la Târgovişte la Bucureşti, prin Potlogi şi
Mogoşoaia, în postul Paştilor din 1714.
Radu Greceanu era originar din satul Grecii, în Dâmboviţa. Cunoştea foarte bine limba
greacă. Toată viaţa a purtat titlul modest de logofăt. A făcut mai multe traduceri în româneşte.43
Cronica anonimă începe cu alegerea ca domn a lui Constantin Brâncoveanu, în
octombrie stil vechi, 1688, şi se încheie cu data de 15-26 august, când domnul Ştafan
Cantacuzino, fiind la mănăstirea Dintr-un lemn a avut un atac de îndrăcire încât s-au speriat toţi.
În aceste momente la Stanbul cădeau capetele Brâncovenilor, sub securea călăului. Prima parte a
cronicii a fost scrisă în anul 1709, o perioadă de pace şi prosperitate, iar cea de a doua a fost
scrisă în vara anului 1716 şi cuprinde ultimii ani de stăpânire. Autorul acestei cronici nu se
cunoaşte. Ceea ce se ştie este faptul că avea o cultură serioasă. Cunoştea mai multe limbi:
latineşte – citează maxime, ştia greceşte, turceşte şi se pare că avea cunoştinţe de polonă şi rusă.
Aici era o şcoală domnească. Sub conducerea direct a egumenului de la Sfântul
Gheorghe, trei dascăli vor preda următoarele studii: logica, retorica, fizica, astronomia,

41
Ibidem, pag.135;
42
Ibidem, pag.136;
43
Ibidem, pag.570;
metafizica, arătându-se amănunţit sistemul şi manualele de întrebuinţare: cuvântările lui Isocrat
şi Demostene, Homer, Soflocle, şi Euripid, Pindar, Tucidid, Xenofont şi Plutarh, Focilide şi
Pitagora, Esop, Simokates şi Agaped, Apostolul şi Evanghelia, Sfântul Grigore de nazianz,
Chrysoloras. Gramatica lui Iani Laskaris şi Sintaxa lui Alexandru Mavrocordat. Joia şi duminica
era vacanţă. Ucenicii străini şi cei lipsiţi de venituri, aveau stipendii, burse, care li se dădeau,
după actul domnesc din 9 septembrie 1707, din veniturile lacului Greaca.44
Patriarhul Ierudsalimului, Hrisant, dorea ca aici să se facă o casă din piatră pentru o
tipografie şi bibliotecă. Domnitorul este de acord cu acest lucru dar spune că din cauza ciumeai,
lucrările nu pot începe în vara anului 1708. La 20 iulie 1709, ispravnicul Radu Dudescu şi
egumenul de la Sfântul Gheorghe, Daniel Arapul finalizau ridicarea bisericii cât şi a “şcolii de
învăţat carte, întru pomenirea vecinică a neamului său”.45 În continuare la Sfântul Gheorghe
Vechi se făcea şcoala în slavoneşte, necesară pentru pregătirea clericilor şi a logofeţilor de
documente solemne.
Înainte de a fi Domn, Brâncoveanu avusese isprăvnicia marii opere literare a epocii lui
Şerban Cantacuzino, Biblia Românească, la alcătuirea căreia se străduise Stolnicul Constantin,
Fraţii Greceanu şi Mitrofan de Nisa, care putea să ajungă după Mitropolitul Antim, Mitropolit
muntean. În prefaţă se spune că lucrarea s-a făcut “cu îndemnul dumnealui Constantin
Brâncoveanul”46. Pe foaia de titlu a Bibliei de la Bucureşti, se găseşte următoarea cronică a
vremii: “Biblia adecă Dumnezeeasca Scriptură ale celei vechi şi ale celei noao Lege Toate care
s-au tălmăcit duspre limba elinească spre înţelegerea limbii rumâneşti, cu porunca prebunului
creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacuzino Basarabă voievod şi cu îndemânarea
dumnealui Constandin Brâncoveanul, marele logofăt, Nepot de sor al Mării Sale, carele după
prestăvirea acestui mai sus pomenit domn, Puternicul Dumnezău, den alegerea a toatei Ţării
Rumăneşti, pre dumnealui l-au coronat cu domnia şi stăpânirea a toată Ţara Ungrovlahiei. Şi
întru zilele Măriei Sale s-au săvârşit acest Dumnezeesc lucru. Carele şi toată cheltuiala cea de
săvârşit o au ridicat.”47
La tipografia Domnească se publică, din ordinul special al lui Vodă, “Manual contra
papistaşilor” a lui Maxim Peleponesianul, elevul lui Meletie Pigas, şi opera lui Meletie Sirigul,
44
Nicoale Iorga, „Op.cit”, pag.172;
45
Ibidem;
46
Ibidem, pag.173;
47
„Biblia” adecă Dumnezeiasca Scriptură..., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988, fila de titlu, ediţie jubiliară.
duhovnicul Domnitorului Vasile Lupu, contra dogmelor catolice. Patriarhul Hrisant, tipărise o
carte a sa de luptă împotriva Calvinilor, scrisă la anul 1672. Pentru corectura lucrării venise
notarul marii bisericii bizantine, Mihail Macri din Ianina.
La anul 1691 Radu Greceanu, ajutat de fratele său Şerban, traduceau predicele Sfântului
Ioan Gură de Aur, “Mărgăritarele”, “ ca să poată fieştecare Rumîn ce şi patina învăţătură ar
avea, să înţeleagă”.48 Era o lucrare executată de tipografia de la Mitropolie, unde a lucrat ca
meşter, Mitrofan, fost de Huşi.
În octombrie 1692, Ieromonahul Antim, episcop de Rîmnic, mai apoi Mitropolit, a tradus
în greceşte, “Pareneticele”, cartea de învăţătură a Împăratului Vasile Macedoneanul către fiul
Leon.
În 1691, decembrie, la tipografia domnească de la Buzău se tipăreşte traducerea lui radu
Greceanu a “Pravoslavnicei Mărturisiri”, a lui Petru Movilă. Se tipăreşte, pentru creştinii
Ardeleni din Braşov şi Făgăraş, a lucrării “Cartea sau lumina” a lui Maxim Peloponesianul, în
anul 1699. Aceasta trebuia să fie ca o armă împotriva uniaţiei.
La tipografiile de la Buzău, conduse de episcopul Mitrofan, la tipografiile de la Bucureşti,
Snagov, Rîmnic, Târgovişte, conduse de Antim episcopul, apoi din 1708 Mitropolit s-au tipărit
foarte multe cărţi. În româneşte şi greceşte Evanghelia bilingvă la anul 1693, pentru prelaţii
străini care slujeau aici cât şi pentru toţi grecii de la mănăstirile închinate. S-au tipărit cărţi
bisericeşti de citit şi de slujbă Psaltirea pentru slujbă, după textul corectat al Bibliei de la 1688.
Evanghelia de la Snagov, Psaltirea din 1702 şi Noul Testament din 1703.
Mitrofan episcop al Buzăului, fost ucenic al marelui Mitropolit Dosoftei, cel care a
introdus în Biserică limba poporului, tipăreşte în anul 1697 un Triod slavon, care cuprindea şi
părţi româneşti, dar nu pentru citirea la slujbă, ci pentru învăţătura preoţilor care trebuiau să ştie
a întrebuinţa cartea, când era vorba de cântări în limba neînţeleasă. 49 Mitropolitul a tipărit şi
Mineele, în mare grabă, căci s-au lucrat zi şi noapte. Cele douăsprezece Minee au fost tipărite
într-un singur an 1699. Aceste Minee au fost traduse de Radu Greceanu şi au, pe româneşte,
tipicul, paremiile şi sinaxarul, anume pentru a fi înţelese de toti ascultătorii.50 Prin tipărirea
acestora, episcopul Mitrofan a realizat una dintre cele mai însemnate revoluţii culturale în viaţa
poporului nostru.

48
Nicoale Iorga, „op.cit”, 1914, pag.173;
49
Ibidem, pag.174;
50
Ibidem, pag.175;
 A dorit să tipărească şi Octoihul în aceleaşi condiţii, în anul 1700, dar lipsa unui
traducător capabil să potrivească şi cuvintele pe melodie. În acelaşi an tipăreşte şi Noul Triod.
Molitvelnicul din 1699 avea în româneşte doar instrucţiunile, forma molitvelor,
rugăciunilor, erau în slavonă. Litrughierul tipărit la 1702 cuprinde la fel în româneşte doar
instrucţiunile, celelalte erau în slavonă. Multora li se părea că limba populară, vorbită de popor ar
îndepărta elementul misterios din limba slavă. În 1704 se retipăreşte, Apostolul din vremea lui
Şerban Cantacuzino, datorită aceluiaş curent moldovenesc, național.
Se tipăreşte o gramatică pentru învăţătura copiilor, în 1698, tot la Buzău. În 1701 se
tipăreşte o Psaltire slavonă, şi în 1703 un Ceaslov, cu rugăciunile personale. Slujba Sfinţilor
Împăraţi pentru mănăstirea Hurez se tipăreşte în limba slavonă.51
La Bucureşti şi Snagov se tipăreşte în 1702, ”Şepte Taine”, o lucrare pentru lămurirea
clerului . Tot în 1702 Mitropolitul Antime traduce Învăţături creştineşti” şi “Floarea Darurilor,
Pildele filosoficeşti” care au apărut în anul 1715. Pentru greci şi pentru cei care vor să citească
greceşte s-au tipărit lucrări în limba greacă:
- “Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul (cu a Sfintei Parascheva”;

- “Antologhionul” – manual de
slujbă pentru tot anul, Snagov,
1697 şi 1709;
- “Slujba Sfântului Visarion”,
cerută şi cu cheltuiala
egumenului grec de la Nucetu,
Mănăstire închinată – 1705;
- “Slujba pentru Sfinţirea
Bisericilor” – pentru arhiereii
greci. Lucrare alcătuită de
către editorul Avxentie
Mitropolit al Sofiei;
- “Slujba Sfintei Chiopolitis” –
la cererea unui grec din Chios;

51
Ibidem, pag.175;
 - “Cuvântarea despre preoţie” a lui Hrisant, în 1702.
Domnitorului Constantin Brâncoveanu, i s-a propus de către eruditul Sevastos
Kymenitul, ca să se tipărească mari lucrări de teologie în limba greacă. Aceasta să se facă cu
cheltuiala sa. Şi astfel s-au tipărit:
- “Hertologiul” – explicarea sărbătorilor, a lui Sevastos Kymenitul în 1701;
- “Învăţătura dogmatică a Bisericii creştine”, despre Sfânta Împărtăşanie şi caracterul
sacru al Sfintei Fecioare - acelaşi autor, în anul 1703;
- “Biblia Vulgata” tipărită anume pentru Domn, de către Gheorghe Maiota-Mitropolit
de Silistra, care a mai tipărit şi:
- “Cazania grecească” a lui Teofilact arhiepiscopul Bulgariei, în 1702;
- “Viaţă a străbunului său, Împăratul Ioan Cantacuzino”
- „Descriere a Muntelui Athos” şi o „Slujbă a Sfintei Ecaterina de la Sinai”, în 1701 şi
1710;
Atanasie Mitropolit de Silistra, a publicat la 1700, „Panoplia dogmatică a lui Alexie
Comnenul”, de către Eftimie Zigadenos.
Tot în această perioadă de după pacea de la Carlovăţ s-au mai tipărit:
- „Liturghia greco-arabă” în 1701;
- „Ceaslov” greco arab în 1702;
- „Psaltirea” arabă în 1706;
- „Evanghelia” şi „Liturghia” georgiană în anii 1709 şi 1710;
În vremurile acelea erau foarte mulţi cărturari, clerici şi laici, foloseau foarte mult
epigrama, graiul cuvintelor festive
pentru a înălţa numele darnicului lor
sprijinitor. În 1697 a fost
tipărit”Enchiridiul”, autor fiind Ion
Cariofil, la Bucureşti.52
Cartea manuscrisă, caligrafiată
cu migală şi împodobită cu miniaturi,
cunoaşte în epoca brâncovenească
ultimele ei manifestări. Această artă care

52
Ibidem, pag.193;
a înflorit de-a lungul vremurilor ajunge, odată cu apariţia tiparului, să se reducă şi să dispară. Cu
toate acestea arta miniaturii este un domeniu la fel de important ca oricare altul din vasta creaţie
a epocii brâncoveneşti. Ea se va integra armonios în universul vizual comun, revedicându-se în
principal din două surse: tradiţia ilustrării manuscriselor şi vocabularul ornamental al celorlalte
arte decorative, prin intermediul cărora pătrund inovaţiile formale. O mare influienţă o au
gravura de carte (cartea caligrafiată şi cea tipărită parcurg din secolul al XVII-lea drumuri
paralele ce uneori ajung să se intersecteze), argintăria şi sculptura în lemn; în general artele
minore influienţează miniatura într-o măsură mai mare decât pictura murală.53
Limbajul decorativ îl prelungeşte pe cel al secolellor anterioare, nu dispar nici motivele
geometrice, cele mai vechi în tradiţie, nici brâul în torsadă, nici banda cu acolade duble (socotit a
fi unul dintre cele mai vechi motive de origine bizantină). Motivul în entrelacs este tratat fie în
frize înguste, fie în compoziţii ample, în a căror broderie se împletesc diferite trasee: încrucişate,
înlănţuite, circulare. Dar, ca în toate genurile artistice, şi în miniatură, elementele vegetale sunt
marca decorului brâncovenesc. Selecţia făcută de copişti şi ilustratori dintr-un repertoriu bogat se
orientează către formele barocului târziu german şi italian, stilizate în maniera decoraţiei tipărite:
flori de acant, narcisa cu stamine arcuite, laleaua, bujorul, crinul. Împrumutate din bogata
ornamentaţie florală a artei metalelor, văzute din variate unghiuri; frontal, din profil, pe trei
sferturi. Uneori îndepărtate de motivul real, cupele florilor se dublează sau triplează, se răsucesc,
se susţin reciproc, cresc una din cealaltă, într-un vârtej vegetal din care a dispărut diferenţa între
petale şi frunze.54
Comparând tehnicile, putem spune că repertoriul decorativ al manuscriselor este
asemănător celui al argintăriei şi gravurii de carte, dar există o concepţie diferită a organizării
spaţiului plastic. Schemele compoziţionale se desfăşoară fie în asize, pe registre suprapuse, fie în
fruze animate de variate ritmuri (meandric, în zig-zag), fie în structuri care pornesc de la un
element central: floare, nos simplu, scut heraldic.
În ceea ce priveşte iconografia, se constată restrângerea prezenţei figurilor de sfinţi ori a
scenelor biblice în paginile cărţilor de cult scrise în veacul al XVIII-lea; cei patru evanghelişti,
însoţiţi de simbolurile lor, apar în puţine manuscrise, iar când apar, siluietele lor sunt tratate mai

53
Monahia Atanasia Văeţişi, „Arta Brâncovenească”, Media Print, Bucureşti, pag.125;
54
Ibidem, pag.131;
schematic, spaţiul însă este invadat de decorul vegetal, rezultând o proliferare a ornamentului în
faţa căruia iconografia sacră se reduce.55
Liturghierul grecesc dedicat voievodului Constantin Brâncoveanu, lucrate de Calinic
ieromonahul este un somptuos manuscris al epocii, unde ilustraţia şi decoraţia se întâlnesc
armonios, subordonându-se conţinutului cărţii. Un chenar cu motive vegetale încadrează aproape
toate paginile, apar numeroase iniţiale policrome ornate şi frontispicii cu împletituri florale. Sunt
apoi motive zoomorfe fantastice, de inspiraţie orientală şi motive auharistice. Nu lipsesc figurile
celor trei autori ai liturghiilor (Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, sfântul
Grigorie Dialogul), fiecare fiind redat oficiind liturghie pe care a scris-o, fapt ce reflectă o
profundă legătură între text şi imagine.56
Activitatea de traducere şi copiere desfăşurată la Mănăstirea Hurezi a avut ca rezultat o
seamă de manuscrie: în 1695 este copiată Rânduiala Călugăriei, care se deschide cu un desen în
peniţă şi acuarelă ilustrând titlul; în 1696, Mântuirea păcătoşilor a lui Agapie Landos şi în 1700,
Varlaam şi Ioasaf. Cele din urmă aparţin lui Iosif şi Dositei, doi copişti foarte cunoscuţi ai
Mănăstirii Hurezi, ucenici ai arhimandritului Ioan. Pomelnicul Mănăstirii Hurezi nu poate fi
atribuit cu certitudine caligrafilor scriptoriului mănăstiresc, el se încadrează însă, printr-o
preţioasă miniatură Sfinţilor Împăraţi, în iconografia şi stilul pictural al ucenicilor lui
Constantinos, autorii ansamblului mural de la Hurezi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre
Pomelnicul Schitului Sfinţilor Apostoli, deschis de o miniatură a hramului şi având delicate
frontispicii.57
În această perioadă cărţile de cult sunt acum tipărite, manuscrisului revnindu-i domeniul
cărţilor teologice, al cărţilor de cântare bisericească (pentru Psaltichie se vor turna semnele
muzicale abia în anul 1821), al scrierilor cu conţinut literar, hagiografic, istoric. Dintre acestea,
din epoca brâncovenească ajung până la noi: Tâlcul Evangheliilor, de Teofilact al Bulgariei,
lucrat la Hurezi sub directa supraveghere a arhimandritului Ioan, Viaţa Sfântului Nifon (1691),
manuscris caligrafiat din porunca egumenului Paisie, apoi Leastviţe (Scara Sfântului Ioan
Scărarul), Paterice, Învăţăturile Împăratului Vasile către fiul său Leon, caligrafiat în 1715,
Viaţa şi învăţătura Sfântului Efrem Sirul (1686). Pe lângă acestea s-au mai păstrat numeroase
pomelnice, aşezăminte (regulamentul organizaţiei unei mănăstiri), panegirice (discursuri

55
Ibidem, pag.131;
56
Ibidem, pag.131;
57
Ibidem, pag.133;
elogioase la adresa voievodului), sau documente de cancelarie împodobite, ca marele hrisov de
danie pentru Hurezi (1685). În perioada trecută astfel de cărţi beneficiau de o ornamentaţie
redusă, simplă, acum ele ajung să aibă una foarte bogată, ori chiar să fie ilustrate. În ilustraţie
întâlnim două tendinţe: una care reia tipuri iconografice tradiţionale, tratate în spiritul occidental
baroc, care pătrunde la noi prin intermediul gravurii de carte, iar cea de-a doua, vizibilă mai ales
în manuscrisele cu conţinut istoric-fantastic îşi are rădăcina în ilustraţia manuscriselor orientale,
cu îndepărtate surse persane sau hinduse, cărora li se adaugă şi elementele preluate din natura
înconjurătoare.58
Artele aplicate au cunoscut în epoca brâncovenească o impresionantă evoluţie: fastul şi
ceremonialul de curte, ajung la o strălucire fără precedent, solemnitatea slujbelor, reclamau o
contribuţie pe măsură a artelor somptuoase. Acestei nevoi de fast şi reprezentare i-a corespuns
prodigioasa activitate a atelierelor şi meşterilor, din care a rezultat o creaţie unitară şi plină de
strălucire.
Cu moartea Domnitorului Constantin Brâncoveanu se încheie nu numai o pagină din
istoria românilor, ci şi o epocă cărturărească.
Din toate acţiunile domnitorului Constantin Brâncoveanu se poate reconstitui un adevărat
model cultural brâncovenesc. Mai întâi şcoala, educaţia – prin cărţile tipărite la tipografiile sale.
În jurul tipografiilor s-au format un număr de corectori, gravori şi traducători care au format o
adevărată lume a cărţii. Aceştia împreună cu scriitorii ca fraţii Greceanu şi ierarhii Mitrofan şi
Teodosie, au format o elită intelectuală deosebită. Se dezvoltă, în această perioadă, retorica
clasică exprimată prin: discursurile de la ceremonii, din Catedrala mitropolitană sau de la palat,
dovedeau o artă a cuvântului şlefuit. Panegiriciele alcătuite de fiii lui Brâncoveanu, ale lui Antim
Ivireanul sau Sevastos Kiminitul dezvăluie o căutare proprie epocii şi o rafinată percepţie şi
folosire a cuvântului rostit sau scris. Modelul brâncovenesc se continuă cu ctitoriile sale. S-a
construit foarte mult în timpul său, rezultând o artă şi un stil unitar prin programele arhitecturale
impuse, prin iconografia dezvoltată şi expresivitatea limbajului decorativ. Cu ajutorul potretului,
domnitorul Constantin Brâncoveanu, a ştiut să-şi construiască imaginea de mare ctitor de ţară şi
de locaşuri sfinte, de patron generos al Bisericii, de suţinător al artelor. Portretistica lui
Brâncoveanu impune prin numărul relativ mare de imagini lăsate posterităţii: tablouri votive,
gravuri de epocă, amprente sigilare, medalii comemorative, chipurile de pe obiectele de cult

58
Ibidem, pag.133;
(argintărie, broderie, icoane), o miniatură dintr-un manuscris muzical, cu totul 30 de portrete ale
voievodului. Dintre acestea un tablou în ulei de la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinat, datat la
1696 poate fi considerat un autentic portret, în accepţia apuseană a cuvântului, celelalte fiind mai
curând un semn plastic, legat de rangul social sau calitatea de ctitor al voievodului.59
Mulţimea cărţilor de lujbă tipărite de către domnitorul Consatntin Brâncoveanu au avut o
mare
importanţă
pentru
creştinii
care erau
foarte
apropiaţi de
Sfânta
Biserică.
Până atunci
se citea şi se
lujea în
Biserica
noastră,
după cărţi
slavoneşti.
Astfel că,
credincioşii şi preoţii nu înţelegeau nimic. Din această cauză cărturarii noştri în vremea aceea au
tălmăcit pe limba românească cărţile sfinte. Episcopul Mitrofan al Buzăului; Antim Ivireanul
devenit Mitropolitul Ungro-Vlahiei; Mihai Ştefanovici, Episcopul Damaschin al Buzăului apoi al
Râmnicului, Gheorghe Radovici, Atanase Moldoveanu, Teodosie, Dositei Notara, Patriarhul
Ierusalimului, Şerban şi Radu Greceanu şi chiar fiul cel mare al Domnitorului, aceştia şi cu
siguranţă şi alţii neştiuţi, au putut da la lumină cărţi pentru nevoile poporului şi chiar şi pentru
alte popoare ortodoxe.60

59
Violeta Barbu, „Miniatura Brâncovenească”, editura Meridiane, Bucureşti, 2000, pag.16;
60
Pr.Dinu Ioan, „Voievodul Constantin Brâncoveanu în istoria, cultura şi ortodoxia românească”, în rev. Glasul
Bisericii, anul XLVII, nr.5 septembrie-octombrie, pag.53;
 Toate cărţile numeroase tipărite în vremea domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu,
cărţi de slujbă, de învăţătură sau de zidire duhovnicească, au contribuit foarte mult la propăşirea
Bisericii Ortodoxe Române, care a făcut paşi foarte importanţi şi hotărâtori pentru triumful limbii
române în cult. Astfel Biserica contribuie la întărirea unităţii limbii, a culturii şi spiritualităţii
româneşti, deorece domnitorul Ţării
Româneşti a ştiut să atragă de partea lui
ierarhi cărturari. Toţi aceştia au făcut o
epocă de glorie culturală bisericească şi
şi-au închinat viaţa nu numai sfântului
Altar, ci şi scrisului, contribuind la
întărirea unităţii noastre naţionale.
 b) Bisericile în timpul Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Domnitorul Martir şi Sfânt, Constantin Brâncoveanu a fost un mare ziditor de biserici, un

mare iubitor de artă, a fost încă de pe vremea când era boier.
La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea consemnăm,
cronologic,următoarele ctitorii ale domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714)61:
În anul 1683 se termină construcţia bisericii “Sfântul Dumitru” – Potlogi, astăzi în jud.
Dâmboviţa. Constantin Brâncoveanu era mare spătar. Este construită Biserica Doamnei din
Bucureşti. Zugravi sunt : Constantinos şi Ioan. Se fac ample reparţii la Mănăstirea Bistriţa-
Vîlcea.62
În 1688, se construieşte Biserica “Sfinţii Trei Ierarhi” din Filipeştii de Pădure – în jud.
Prahova, de către Bălaşa Cantacuzino şi fiul său Toma. Pe 20 septembrie, se termină zidirea
paraclisului Curţii Domneşti de la Mogoşoaia de către Constantin Brâncoveanu. La 23
septembrie se termină şi construcţia Schitului Sărăcineşti, în jud. Vâlcea, de către Tănase
Sărăcinescu şi Episcopul Ştefan al Râmnicului..
În anul 1689 încep lucrările de reparare şi reamenajare a Curţii Domneşti din Bucureşti.
Aceste lucrări vor continua pe întreaga domnie a lui Constantin Brâncoveanu.
În 1690 încep lucrările la amplul ansamblu de la Mănăstirea Hurezi. Manea era vătaful de
zidari, Istrate era lemnarul şi Vucaşin pietrarul lucrează la ridicarea Bisericii celei mari.
Începe şi construcţia bisericii “Adormirea Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat. Biserica
se va termina în 1696.
În anul 1691 se va începe construcţia schitului Pătroaia, jud. Dîmboviţa. Construcţia va fi
terminată în anul 1715 de către Radu Greceanu
În anul 1692, se zugrăveşte de către Pârvu Mutu, Biserica „Sfinţii Trei Ierarhi”, din
Filipeştii de Pădure, unde este realizat celebrul tablou votiv cu 55 de personaje. Tot în anul
acesta încep ample lucrări de amenajare a Curţii Domneşti de la Târgovişte.
În anii 1692-1693 se construieşte Bolniţa, cu hramul „Intrarea în Biserică „ la
Mănăstirea Sadova, în judeţul Dolj.

61
Prof.dr.Mircea Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”, Chişinău 1993, pag230;
62
Victor Simion, „Arta Brâncovenească sau consideraţii despre noul stil românesc din secolele XVII şi XVIII”,
în rev. „Glasul Bisericii”, anul XLVII,, nr. 5 , septembrie –octombrie, 1988, pag.66;
 În anul 1693 se realizează catapeteasma
Mănăstirii Domneşti „Adormirea” din
Târgovişte, reprezentativă pentru stilul
brâncovenesc în arta decorativă. Tot în anul
acesta se termină lucrările la Biserica Mare din
Hurezi. Zugravii Constantinos, Ioan, Andrei,
Stan, Neagoe şi Ioachim încep pictura care se
va finaliza la 30 septembrie 1694.
În anii 1694-1695 se construieşte
Biserica Mânăstirii Sinaia „Adormirea Maicii
Domnului”. Pictura acestei Biserici este
atribuită lui Pârvu Mutu şi a fost realizată în
anul 1695. În acelaşi an este reparată Biserica
Episcopală din Curtea de Argeş.
Între anii 1695-1696 este construită
Biserica Mănăstirii Mamul, cu hramul „Sfântul
Nicolae”. Constantin Brâncoveanu
construieşte, înainte de 1696, conacul de la
obileşti.
În anul 1696 Maria Brâncoveanu
adaugă la Hurezi, Bolniţa. La Focşani
Constantin Brâncoveanu amenajează o
ciuşmea, un de apa era adusă prin conducte, un
element de modernitate pentru acele timpuri.
Între anii 1696-1697 Constantin
Brâncoveanu adaugă o nouă construcţie
ansamblului Mănăstirii de la Hurezi –
Paraclisul.
Între anii 1696-1697 Se construieşte de către Constantin Brâncoveanu, Conacul Domnesc
din dealul Piteştilor.
 În anul 1697 Zugravii Preda şi Marin împodobesc cu fresce Paraclisul de la Mănăstirea
Hurezi. La Curtea Domnească din Târgovişte se repară Turnul Chindiei, clopotniţa de la poartă,
se construeşte un foişor între casele domneşti, se amenajează grădinile în mijlocul cărora a
ridicat un foişor din piatră.
Între anii 1697-1698 este construită Biserica „Sfântul Nicolae” din Făgăraş. Pictura este
realizată de Preda, fiul lui Preda de la Hurezi. În 1698 la mănăstirea Hurezi se adaugă Schitul
„Sfinţii Apostoli”, de către Constantin Brâncoveanu.63
În iunie-septembrie 1698, la Ismail se construieşte Biserica „Sfântul Gheorghe” de către
Constantin Brâncoveanu. Începe construcţia palatului şi a Curţilor Domneşti de la Potlogi pentru
Constantin, fiul lui Constantin Brâncoveanu. Lucrările se vor termina în anul 1699. În 1698,
iunie se încheie repararea şi pictura Bisericii Domneşti din Târgovişte, „Adormirea Maicii
Domnului”, ale cărei lucrări au început în anul 1697. Pictura este realizată de către zugravii
Constantin, Ioan, Ioachim, şi Stan din echipa de la Hurezi. Se reapară şi clopotniţa iar Constantin
Brâncoveanu dăruieşte un clopot nou.64
În anul 1699 Pârvu Mutu zugrăveşte Biserica Mănăstirii mamul, jud. Vâlcea, ctitoria lui
Constantin Brâncoveanu. La Brâncoveni, jud. Olt Constantin Brâncoveanu reconstruieşte din
temelii Biserica Mare, „Sfântul Nicolae”, ispravnic fiind Radu Greceanu, mare comis. Zugravii
Preda, Nicolae şi Efrem, pictează bolniţa Mănăstirii Hurezi. Se încheie lucrările de refacere şi
amenajare ale Curţilor Domneşti din Târgovişte, de către Constantin Brâncoveanu. La Craiova
domnitorul Constantin Brâncoveanu zideşte Casele Băniei. Se construieşte Biserica „Naşterea
Maicii Domnului” din Borzeşti, jud. Vrancea de către Mănăilă, vel căpitan al lui Constantin
Brâncoveanu. Biserica va fi pictată în anul 1722 de către Pârvu Mutu. La Bucureşti se
construieşte Biserica„Fundenii Doamnei”, valoros monument de artă brâncovenească.
Între anii 1699-1700 la Mănăstirea Hurezi se ridică turnul clopotniţă de către Constantin
Brâncoveanu. La mănăstirea Comana se construieşte Casa Domnească cu foişor şi se repară
biserica la care se adaugă pridvorul de către Şerban Cantacuzino.
În 1700 Ierodiaconul Iosif împreună cu Ion zugrăvesc Schitul „Sfinţii Apostoli” de la
Hurezi, ctitoria stareţului Ioan. În luna mai, se termină construcţia bolniţei Mănăstirii
Brâncoveni, „sfinţii Apostoli” ctitorită de către Constantin Brâncoveanu. Tot în acest an, la
Corbii Mari, jud. Dâmboviţa este ridicată Biserica „Sfânta Treime”, de către paharnicul
63
Victor Simion, „Op.cit”, pag.67;
64
Ibidem;
Dumitraşcu Corbeanu, important monument de artă brâncovenească ce a fost zugrăvită în anul
1761. De la începutul secolului al XVIII-lea datează construcţia Schitului „Sfântul Ioan
Zlataust”, Titireciu, Ocnele Mari, ctitor Mihnea Cantacuzino. Pictura va fi realizată de către
Damaschin Cernovodeanu în anii 1746-1747. Pe la 1700 se încheie lucrările la Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, jud. Sibiu, începute în anul 1657 de către Preda Vornicul şi terminate de către
Constantin Brâncoveanu.65
În anul 1701, domnitorul
Constantin Brâncoveanu
construieşte Biserica din Ocna
Sibiului.

În anii 1701-1702 Mihai

Cantacuzino ridică la Bucureşti
Biserica Colţei. Domnitorul
Constantin Brâncoveanu dăruieşte
un clopot Bisericii Gorgani din
Bucureşti. Pentru Ştefan
Brâncoveanu, fiul domnitorului se
ridică la Mogoşoaia un splendid
palat, capodoperă a arhitecturii
civile din perioada brâncovenească.
Este zugrăvită Biserica Mare din
Brâncoveni „Sfântul Nicolae” de
către Constantin Brâncoveanu. În
septembrie 1702 este terminată Biserica „Dintr-o zi”, „Sfântul Nicolae”, din Bucureşti, ctitoria
soţiei Domnitorului Maria Brâncoveanu.
În anul 1703, la Mănăstirea de la Hurezi se adaugă Schitul „Sfântul Ştefan”, ctitoria lui
Ştefan Brâncoveanu, fiul domnitorului. Pictura aparţine zugravilor Ianache, Istrate şi Hranite, ce
fac parte din grupul zugravilor de la Hurezi. Este realizată pictura Mănăstirii Polovragi, jud,
Gorj, de către grupul de zugravi de la Hurezi, Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate şi Hranite,

65
Ibidem, pag.68;
ctitoria arhimandritului Ioan. La 10 iunie se termină construcţia Bisericii „Sfântul Ioan Grecesc”
din Bucureşti, ridicată pe locul actualei clădiri a C.E.C-ului, de pe Calea Victoriei, ctitor
domnitorul Constantin Brâncoveanu.66 Maria Brâncoveanu dăruieşte un clopot ctitoriei sale,
Biserica „Dintr-o zi” din Bucureşti, ctitoria sa. Se încep lucrările de construcţie la spitalul
Colţea din Bucureşti, ctitorie spătarului Mihai Cantacuzino. Lucrătile se vor finaliza în anul
1707.
În anul 1704, este pictată Bolniţa Mănăstirii Brâncoveni, jud. Olt, cu chieltuiala
domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Între anii 1704-1705 Constantin Brâncoveanu termină zidirea Bisericii „Sfântul
Gheorghe Nou” din Bucureşti, începută de către Antonie Vodă. Încep acţiuni de reparare şi
refacere la Mănăstirea Cozia, la Biserica Mare, chilii şi pictura şi se vor finaliza în anul 1711.
Ctitori familiile Brâncoveanu şi Cantacuzino. Se reface de la ferestre în sus, Biserica „Sfânta
Parascheva” din Râmnicu Sărat de către domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Între 1704-1705 se zugrăveşte Biserica din Gura Motrului „Cuvioasa Parascheva”, jud.
Mehedinţi, reconstruită în anul 1653 de către Preda Brâncoveanu, pe cheltuiala lui Constantin
Brâncoveanu. Zugravii Preda, Ianache, Sima şi Mihai repictează naosul şi altarul Bisericii
Mănăstirii Cozia. Se termină construcţia Bisericii Stolnicul „Adormirea” din Târgovişte, de
către Constantin şi Safta Stolnicul.
În anii 1705-1706 la iniţiativa domnitorului Constantin Brâncvoveanu se execută lucrări
de reparaţii la Mănăstirea Arnota. Se construieşte Trapeza Mănăstirii Hurezi, zugrăvită de
arhimadritul Ioan. Domnitorul Constantin Brâncoveanu construieşte un mic conac la Scăieni,
jud. Prahova.
La 1 august 1706 se termină construcţia Mănăstirii Surpatele, jud. Vâlcea de către
Constantin Brâncoveanu. Pictura va fi executată de către zugravii Andrei, Hranite, Gheorghe şi
Ioan, de la Şcoala de la Hurezi. Tot aici Constantin Brâncoveanu construieşte o ciuşmea.
La 20 septembrie 1706, se încheie lucrările de la Doiceşti – Biserica „Naşterea maicii
Domnului”, de către ispravnicul Andrei; se finalizează şi contruirea Curţii Domneşti de la
Doiceşti, de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu, pentru fiul său Matei.
În 1706-1707 la Mănăstirea Cozia se construieşte pridvorul de către Constantin
Brâncoveanu şi Şerban Cantacuzino. Sunt amenajate şi grădinile de la Curtea Domnească din

66
Ibidem, pag.68;
Bucureşti, ce coborau în trepte până la Dâmboviţa. Aici se afla un chioşc din piatră. Grădina era
îngrijită de 20 de grădinari ai curţii, fiind foarte admirată de străini. La 24 octombrie 1707 se
acoperă cu plumb, se repară şi se zugrăveşte Biserica Mitropoliei din Târgovişte, de către
zugravii Constantin, Lambru şi Preda. Lucrările au fost patronate de către Mitropolitul
Theodosie.
În anul 1708 se fac ultimele amenajări la Curtea Domnească din Doiceşti. Zugravii
Andrei, Constantin şi Gheorghe pictează pridvorul nou adăugat la Mănăstirea Cozia. Constantin
Brâncoveanu este printre ctitorii Bisericii „Adormirea” din Işalniţa, jud. Dolj, alături de membrii
ai familiei Obedeanu (Pătru, Despa, Mina, Gheorghe vel căpitan şi Vilaia). La 30 septembrie
1708 se fac noi lucrări la Biserica Mitropoliei din Târgovişte; o nouă pictură, reparaţia
pardoselilor, tinda şi chiliile. Cu chieltuiala Mitropolitului Theodosie.

În anul 1709 la Bucureşti, în luna iulie se

încheie lucrările de refacere a Mănăstirii Sava
precum şi construirea caselor pentru cloală, de
către Domnitorul Constantin Brâncoveanu.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu execută
reparaţii la palatul episcopal din Buzău.
În anul 1710 se amenajează şi se pictează
Paraclisul de nord-este, „Duminica Tuturor
Sfinţilor”, de la Mănăstirea Cozia. Ctitor
arhimandrdul Ioan de la Cozia.
În 1711 Toma Cantacuzino construieşte
Mănăstirea Poiana”Adormirea”, din Câmpina,
iar pictura este realizaztă de către Pârvu Mutu.
Între anii 1710-1711 Domnitorul
Constantin Brâncoveanu execută lucrări de
amplificare a ansamblului şi se reconstruieşte
Biserica Mănăstirii Govora. Constantin
Brâncoveanu construieşte un pod peste Dâmboviţa, „Podul Dâmboviţei”. Zugravii Iosif, Hranite,
Teodosie şi Ioan pictează Biserica Mănăstirii Govora.
 În anii 1711-1712 egumenul Ştefan de la Bistriţa reface Schitul Păpuşa, jud. Vâlcea.
Bisericuţa Schitului este pictată de către Hranite şi Teodosie. În 1712 se fac ample reparaţii la
Curtea Domnească din Târgovişte unde un incendiu a distrus parţial unele construcţii. Sunt
reparate casele domneşti, casele pentru corpul selmenilor, zidurile de incintă şi Biserica mică
„Sfânta Vineri” atinsă şi ea de incendiu. Se execută o serie de reparaţii şi amenajări la „casele
coconilor” de la Curtea Domnească din Bucureşti de către Constantin Brâncoveanu.
În anul 1713 Domnitorul Constantin Brâncoveanu dispune realizarea acoperişului la
Biserica Mănăstirii Dealu, cu tablă de aramă; se realizează o nouă catapeteasmă şi se pictează
interiorul de către zugravii Constantin, Preda, Nicolae şi Radu. În acelaşi an Maria Brâncoveanu
efectuiază ample reparaţii la Mănăstirea Viforâta, zugrăveli şi pardoseli noi,, reparaţii la chilii şi
la zidul de incintă.
În anul 1714 se construiesc casele domneşti de la Sâmbăta de Jos, jud. Sibiu.
În anul 1715 Ştefan Cantacuzino, urmaşul în scaun al lui Brâncoveanu, execută lucrări de
restaurare la Mănăstirea Dintr-un lemn, se adaugă pridvorul pe coloane, la stăreţie se fac
reparaţii, la chilii şi la clopotniţă.67
Mănăstirea Hurezi sau Horezi-Jud. Vâlcea între anii 1690-1697; cea mai remarcabilă
realizare a artei Brâncoveneşti şi cel mai vast ansamblu din arhitectura medieval din Ţara
Românească. Biserica are hramul “Sfinţii Împăraţi”. Aceasta era menită a deveni loc de veci
pentru Domn şi familia sa. Această constructie se făcu în iunie 1692, şi a fost zugrăvită un an
mai târziu. Meşterii greci Constantin şi Ioan, Românii Andrei, Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim au
dat ţării o frumoasă capodoperă. Paraclisul s-a zidit în anul 1697 şi a fost pictat de către Preda şi
Marin, oameni de ţară.68 Bolniţa se pictă între anii 1696-1699, de acelaşi Preda şi de Nicoal şi
Efrem. Fiecare fiu îşi va face fiecare paraclisul lor. Dar numai Ştefan apucă să-l tremine, în anul
1703, din veniturile sale de Beizadea. Acest schit se făcu peste râu, în pădure şi avea hramul
Sfântului Ştefan. Acesta are o inscripţie: “întru a lui Dumnezeu cinste, mucenicului slavă,
părinţilor linişte, iertare păcatelor, cerescului lăcaş cîştigare.” 69 Toate zidirile de la Hurez au
fost finalizate, iar în februarie 1702 era declarată stavropighie neatârnată, slobodă, de Patriarhul
din Constantinopol. Bogatele venituri ale mănăstirii asigurau o viaţă largă obştii călugăreşti.

67
Ibidem, pag.69;
68
Nicoale Iorga, „Op.cit,”, pag.162;
69
Ibidem;
 Mănăstirea Hurezi este aşezată la poalele munţilor vâlceni. Numele de Hurezi este luat de la
ţinutul înconjurat de păduri bătrâne, în care cu greu se putea pătrunde şi în care răsuna înfiorător
cântecul păsărilor numite acolo huhurezi sau hurezi. 70 Documentele vechi vorbesc despre faptul
că, înainte de a construi Domnitorul Constantin Brâncoveanu frumoasa mănăstire, exista în
apropiere un schit închinat sfântului Ioan Botezătorul, al cărui ctitor nu a putut fi identificat. Pe
când era doar boier, Constantin Brâncoveanu a cumpărat moşia Hurezilor de la văduva Stana,

soţia lui Dima, conducător al breslei blănarilor şi de la fiul ei Matei.71

70
Pr. I. Gagiu, „Mănăstirea Hurezi”, în rev. Biserica Ortodoxă Română,, anul LXXII, februarie –martie, 1954,
pag.246;
71
Ibidem;
 Prin stilul architectural şi pictural, prin spațiul pe care-l defineşte şi construcţiile care o
articulează, Mănăstirea Hurez se impune ca un model. A fost proiectată pentru a fi necropolă
domnească, reşedinţă voievodală, mănăstire model, loc de spiritualitate şi cultură, ea atinge
expresia deplină a programului architectural. Planul geometric după care sunt organizate clădirile
ce compun ansamblul, amplasarea lor într-un cadru special amenajat, bogăţia limbajului
decoratic, prezenţa unei adevărate galerii de potrete istorice în tabloul votiv, dar şi chipurilor de
meşteri în pridvor, sunt elemente noi, care exprimă tipul de sensibilitate artistică şi gustul epocii,
dar se integrează deplin, prin sobrietatea pe care această construcție aulică o presupune, în
tradiţia artei byzantine.72
Construcţia mănăstirii începe în anul 1690. Este numit ispravnic Pârvu Cantacuzino, vărul
său, fiul lui Drăghici Cantacuzino, care a murit la 1691, şi în locul său urmează Cernica Ştirbei
Izvoranu. Domnitorul Constantin Brâncoveanu s-a implicat personal în supravegherea
construcţiei, însă rolul cel mai important i-a revenit arhimandritului Ioan. Acesta a fost adus de la
Mănăstirea Câmpulung, unde era egumen, pentru a fi numit stareţ la Hurez şi i s-a încredinţat
organizarea mănăstirii. Mitropolitul Teodosie a sfinţit biserica în prezenţa voievodului şi a
familiei princiare la 8 septembrie 1693. Până la anul 1695 au fost ridicate şi celelalte clădiri ale
incintei, necesare unei bune desfăşurări a vieţii de mănăstire.
Ansamblul monahal se compune dintr-o incintă principală de formă dreptunghiulară, în
centrul căreia se află Biserica cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, zidită între anii
1690-1692 şi pictată doi ani mai târziu de o echipă de zugravi condusă de grecul Constantinos.
Pe latura de vest, în axul Bisericii se află trapeza construită şi pictată prin grija stareţului Ioan în
1706, iar la etaj paraclisul cu hramul Naşterii Maicii Domnului, zidit şi pictat între anii 1696-
1697 de zugravii Preda şi Marin. Alături de intrarea în trapeză, stareţul Dionisie a ridicat în 1753
un foişor cu forme baroce, care completează linia clasică a ansamblului. La cele două colţuri ale
laturii de vest se află cuhnia şi brutăria.
Corpul etaj al chiliilor în faţa cărora se desfăşoară ritmurile porticelor pe coloane ocupă toată
latura de nord a incintei. Pe latura de sus, dominate de turnul de intrare, se află reşedinţa
domnească, prevăzută cu etaj cu o monumentală sală de sfat, accesul fiind asigurat prin două
foişoare. Dreptunghiul incintei se închide pe latura de est cu zidul mănăstirii, prevăzută cu o
poartă ce face trecerea spre grădini şi bolniţă. Lipit de zid, se află singura construcție pe această

72
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit.”, pag.35;
latură: fântâna, adăpostită de un baldachin.73 Biserica se află în centrul geometric al incintei,
simetria ansamblului nefiind una rigidă, ci mai mult sugerată de ritmul egal al coloanelor şi
arcadelor şi de organizarea armonioasă a laturii de vest.
Prin elementele care-l compun şi prin modul lor de configurare, ansamblul de la Hurezi se
dovedeşte a fi un complex mănăstiresc care a decantat soluţiile tradiţionale ale arhitecturii
monahale de la noi, dar, şi aceasta este nota lui de modernitate, a împrumutat şi soluţii ale
arhitecturii civile brâncoveneşti.74
În monografia dedicată Mănăstirii Hurezi, se corectează printr-o cercetare riguroasă a
monumentului, toate clişeele perpetuate în istoria artei de-a lungul anilor.Corina Popa, autorul
monografiei, accentuează această sinteză dintre arhitectura civilă şi cea bisericească:
“Caracterul aulic al acestei mănăstiri se datorează deopotrivă bisericii mari şi caselor

domneşti, ca şi sintezei dintre arhitectura civilă şi cea bisericească, exprimată prin unitatea
morfologică a elementelor de arhitectură: pridvoare, foişoare, galerii de arcade, calotele din

73
Monahia Atanasia Văeţişi, „Op.cit”, pag.39;
74
Ibidem, pag.13;
case, trapeză şi turn, unitatea agrementată de integrarea unor elemente de inspiraţie orientală
(chioşcuri, decor în stuc) şi a decorului în piatră barochizant sau orientalizant”75

Mănăstirea este înconjurată de alte schituri, fiecare reproducând în mic modelul central, cu
biserică şi zid de incintă, corp de chilii împrejur. Soţia Domnitorului, Maria Brâncoveanu, a zidit
spre răsărit Bolniţa mănăstirii, locul unde de retrăgeau călugării bătrâni şi bolnavi şi unde erau
înmormântaţi. Biserica bolniţei este alcătuită din pridvor, naos şi altar, a fost zidită în anul 1696
şi pictată în anul 1699. Zugravii care au pictat-o au fost Preda şi Necola. Stareţul Ioan a zidit un
schit Sfinţii Apostoli, în anul 1698, spre miazănoapte. Prin aceasta apare crucea bisericilor care
înconjoară Mănăstirea. Biserica schitului are planul dreptunghiular, cu altar, naos şi pronaos, şi
un mic pridvor. Naosul este despărţit de pronaos prin arcade în acoladă, susţinute de coloane.
Către apus, se află biserica schitului Sfântului Arhidiacon Ştefan, zidit de către Ştefan
Brâncoveanu, al doilea fiu al domnitorului. Acesta a fost pictat de către zugravii Andrei, Istrate
şi Hranite. Biserica are planul triconic, cu altar, naos şi pronaos. Schtiturile acestea ridicate
împrejurul bisericii, sunt “pentru a fi părinţilor linişte, iertare de păcate, cerescului locaş de
închinare”, ele erau destinate monahilor mai nevoitori, dornici de vieţuirea sihăstrească şi care
se retrăgeau din obşte pentru a duce o viaţă contemplativă.76
La miazăzi, în satul Romanii de Jos, arhimandritul Ioan a ridicat pentru robii mănăstirii
Biserica Sfinţii Îngeri. Aceasta este acum biserica satului. A fost pictată prin cheltuiala
stareţului Dionisie Bălăcescu în anul 1757. În tabloul votiv apare, alături de cei doi egumeni,
Ioan şi Dionisie, şi obştea de monahi care a contribuit la ridicarea Bisericii.Biserica mare a
Bisericii din Hurezi, prin planul ei triconic cu pronaosul lărgit, se înscrie în seria ctitoriilor
voievodale, care încep cu Biserica episcopală din Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab
(1517), se continua cu Biserica Mănăstirii Sfânta Treime (Radu Vodă) din Bucureşti (1620), cu
biserica mănăstirii Căldăruşani, ridicată de Matei Basarab (1638), biserica Patriarhiei (1654)
ridicată de Şerban Constantin şi cea a mănăstririi Cotroceni (1680), ctitoria lui Şerban
Cantacuzino. Planul este alcătuit din pridvor, pronaos lărgit, cu turlă, naos cu turlă şi două abside
laterale şi o absidă a altarului flancată de cele două absidiole; diaconiconul şi proscomidiarul. La
începutul secolului al XVIII-lea pridvorului i s-a adăugat un mic baldachin, de formă pătrată,
sprijinit pe doi stâlpi înalţi. Faţadele sunt tencuite în alb, soluţie tipică epocii brâncoveneşti, sunt
75
Corina Popa, Ioana Iancovescu, „Mănăstirea Hurezi”, Editura Simetria, Bucureşti, 2009, pag.69;
76
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit”, pag.40;
împărţite în două register de un brâu cu decoraţie în relief, încadrat de două rânduri de zimţi de
cărămidă, registrul superior e decorat cu panouri terminate în semicerc, iar cel inferior cu panouri
dreptunghiulare, întrerupte de cele cinci ferestre mari cu ancadramente sculptate.
Pridvorul este expresia deplină a artei brâncoveneşti: un spaţiu deschis, sprijinit pe zece
coloane cu capiteluri decorate cu frunze de acant, legate între ele prin arcuri semicirculare. Uşa
de la intrarea în Biserică, încadrată de un portal de marmură decorat cu ramuri de acant sculptate
şi aurite, cu o deschidere în acoladă, deasupra căreia sunt săpate stema Ţării Româneşti, vulturul
bicefal cantacuzin şi pisania, este executată într-o perfecta armonie între sculptura de lemn a uşii
şi cea în piatră77.
Mănăstirea Hurezi reprezintă şi locul în care se păstrează bogata decoraţie murală originară
în toate bisericile mănăstirii: în biserica mare, paraclis, bolniţă, la schituri şi la trapeză.
Ansamblul mural al bisericii mari s-a realizat sub îndrumarea arhimandritului Ioan, coordonarea
echipei de zugravi revenind grecului Constantinos şi meşterului muntean Ioan. Ei au terminat de
pictat în 1683 Biserica Doamnei din Bucureşti şi sunt chemaţi de Constantin Brâncoveanu pentru
a picta citoria sa. Stilistic pictura murală se remarcă prin sobrietate, calm şi echilibru. Un discurs
unitar şi coerent, îndatorat tradiţiei locale şi picturii post-bizantine, adăugând repertoriului classic
teme noi, care vor fi preluate apoi şi la alte biserici de mănăstire. Cu figuri prelungi, siluiete
simple şi gesturi elegante, este o pictură de un naratism viu, cu un colorit cald şi bogat.
Compoziţiile echilibrate, mişcările temperate şi gesturile personajelor conferă calm şi
monumentalitate ansamblului mural, calităţi susţinute de structura spaţială a imaginilor, ce
permite o bună raportare a personajelor în cadrul architectural sau natural din care fac parte.
Iconografia este îndatorată tradiţiei byzantine, dar reprezintă deopotrivă teme rare şi elemente de
noutate, reflectând contextual teologic şi specificul cultural al epocii brâncoveneşti. În Biserica
mare, pictura naosului cuprinde subiecte evanghelice: praznicele împărăteşti, Patimile Domnului,
învăţături şi pilde ale Mântuitorului, referitoare la credinţă. Pronaosul este pictat cu Imnul acatist,
Sinaxarul şi ciclul vieţii Proorocului Ilie şi cel al Sfintului Constantin, ocrotitorul voievodului şi
al Bisericii. În pridvor se desfăşoară seria celor şapte Sinoade Ecumenice şi pildele evanghelice,
ca îndemnuri de înţeleaptă vieţuire.78
În locaşurile secundare avem imagini cu: cinstirea Maicii Domnului, dreapta credinţă şi
vieţuirea sihăstrească ori de obşte.
77
Ibidem, pag.47;
78
Ibidem, pag.48;
 Ornamentaţia vegetală ocupă un loc aparte în ansamblul pictural. Un repertoriu bogat
contribuie la delimitarea zonelor de arhitectură, dar şi la frumuseţea ansamblului. Ceea ce dă un
aspect deosebit este faptul că motivele vegetale sunt abundente, provenind din surse diferite,
unele de inspiraţie bizantino-baltică, altele oriental-musulmane, dar şi occidentală. O notă
particulară o dă preluarea unor elemente din flora locală şi redarea lor realistă, ca în arta
ţărănească.
Frumuseţea şi rafinamentul pictural al meşterilor zugravi de la Hurezi este dată şi de
tablourile votive cu portretele lor variate, nuanţate, cu trăsături psihologice bine definite,
subliniind prestigiul, bogăţia, delicateţea şi frumuseţea chipurilor. În pronaosul bisericii mari,
marea frescă votivă cuprinde, alături de tabloul familiei domneşti ce reprezintă ctitoria sa lui
Hristos, o galerie de portrete de familie, integrată
unui tablou genealogic: la sud sunt înfăţişaţi voievozi
din neamul Basarabilor, iar la nord cei din neamul
matern al Cantacuzinilor. Tabloul votiv este expresia
conştiinţei pe care domnul o avea, că se înscrie în
şirul celor care au condus ţara, de-a lungul
veacurilor, prin neamul Basarabilor şi al
Cantacuzinilor; istoria în portrete devine un
argument al dublei sale legitimări la tronul Ţării
Româneşti.

Sculptura în piatră are un corespondent în bogăţia

decorului vegetal al somptuosului iconostas, precum
şi în piesele de argintărie liturgică şi broderiile
comandate de ctitor, care sporeau frumuseţea
bisericii. Există o inspiraţie comună ce cuprinde toate
aceste elemente într-o unitate stilistică remarcabilă, în care, dincolo de bogăţia şi excesul aparent,
veghează gustul sigur al compoziţiei şi echilibrului.
Ceea ce a dorit domnitorul Constantin Brâncoveanu pentru Hurezi a fost nu doar construirea
unui ansamblu monumental, ci, în aceeaşi măsură, întemeierea unei mănăstiri model, un loc în
care se întâlnesc trăirea duhovnicească, arta, istoria şi aceste dimensiuni, care vin să o
completeze şi să o îmbogăţească pe cea artistică. Arhimandritul Ioan a fost chemat la Hurezi nu
numai pentru a fi ispravnic, ci şi pentru a întemeia aici o puternică obşte monahală. Din
documentele vremii se cunoaşte că stareţul Ioan nu era numai un bun organizator, ci şi un monah
cu temeinice cunoştinţe teologice, mărturie stau complexele programe iconografice pe care le-a
elaborat, pisaniile pe care le-a întocmit, fondul de carte pe care l-a adunat la biblioteca
mănăstirii. Avea un remarcabil orizont artistic, pe lângă mănăstirea Hurezi s-a îngrijit de
refacerea Mănăstirii Polovragi, a fost ispravnic la Surpatele, s-a ocupat de vechi ctitorii precum
Cozia, unde a ridicat paraclisul închinat Tuturor Sfinţilor. A coordonat munca de traducere şi
copiere a câtorva manuscrise (literatura ascetică, omiletică şi patristică) şi a plătit tipărirea unei
cărţi de slujbă în tipografia Râmnicului. Biblioteca organizată de domnitorul Constantin
Brâncoveanu a găsit în stareţul Ioan adevăratul sprijin şi, prin intermediul lui şi al altor stareţi
care i-au urmat, devine rezultatul întregii activităţi cărturăreşti din mănăstire. Pe lângă
importantele volume de filosofie, istorie şi cultură dăruite de Brâncoveanu, fondul bibliotecii s-a
îmbogăţit mereu prin manuscrisele traduse sau copiate în mănăstire. Titlurile lor sunt importante
pentru că dovedesc preocuparea stareţilor de a asigura vieţuitorilor din obştea lor „hrana
sufletului”: sunt vieţi ale sfinţilor pustnici şi cuvioşilor, învăţături monahale pentru lecturile de
obşte, scrieri ascetice şi pilde despre pocăinţă. În timpul stareţului Dionisie, care a condus
mănăstirea între anii 1735-1783, Hurezii devine un scriptoriu activ, cu un mare număr de copişti,
unii dintre ei lucrând şi în tipografia de la Episcopia Râmnicului. În acest timp, fondul de carte al
bibliotecii se îmbogăţeşte cu scrieri filocalice prin activitatea monahului Rafail, dovedind
orientarea mănăstirii către isihasmul paisian care, pornind din Moldova, a marcat o înnoire
generală a spiritualităţii de la noi.79
Mănăstirea Hurezi prin dimensiunea sa artistică şi spirituală, s-a instituit ca un adevărat
centru de difuzare a unor modele. Ansamblurile mănăstireşti din zona Vâlcea sunt îndatorate
morfologiilor şi soluţiilor constructive care se cristalizează la Hurezi. Chiar ansamblurile mai
vechi, precum Cozia, capătă un aer de incintă brâncovenească prin clădirile nou construite sau
elementele care se adaugă celor existente. La Polovragi, Govora, Dintr-un lemn, casele
egumeneşti sau corpul de chilii primesc foişoare de acces asemenea celor întâlnite la reşedinţele
cantacuzine sau brâncoveneşti. Bisericile din zona Vâlceană pictate în epoca brâncovenească
sunt toate îndatorate iconografiei şi stilului picturii de la Hurezi.

79
Ibidem, pag.54;
 Prin zidirile care o alcătuiesc, prin felul în care sunt pictate sau decorate aceste locaşuri,
ctitoria lui Constantin Brâncoveanu impune un stil în arta românească: stilul Brâncovenesc. Un
stil original, care a marcat vreme de mai bine de un veac modelul de a construi în Ţara
Românească, în care se regăsesc tradiţia bizantină, elemente de renaştere târzie şi baroc şi
elemente orientale aduse de meşteri din centre ale Peninsulei Balcanice. Ansamblul de la Hurezi
este manifestul acestui stil, prin dimensiunile impunătoare şi varietatea monumentelor care-l
compun, dar care păstrează un aer unitar, dominat de coerenţa clasică şi echilibrul compoziţiilor.
Chiar dacă nu s-ar mai fi construit nimic după Mănăstirea Hurezi, stilul brâncovenesc cristalizat
aici ar fi răams un reper în arta
muntenească.
Poate că în nici una dintre ctitoriile
sale, Constantin Brâncoveanu nu a pus
atâta suflet, ca atunci când a ridicat
Mănăstirea Hurezi, după cum a spus în
pisanie: „N-au dat odihnă mădularilor
sale, nici repaus gândurilor sale, până
n-au aflat loc aicea Domnului, unde
această frumoasă şi sfântă mănăstire,
locaşul lui Dumnezeu, din temelie cu
multă osârdie şi cu mare cheltuială au
zidit şi au ridicat marelui Constantin
şi Elenii, însemnaţilor împăraţi, tocma
cu apostolii, spre scutirea şi paza ei
închinând-o”.80

Biserica Sfântul Gheorghe Nou, sfinţită la 29 iunie 1707 de către patriarhul Hrisant al
Ierusalimului (aici au fost depuse şi osemintele ctitorului în 1720); o realizare majoră a artei
Brâncoveneşti. Este socotită cea mai frumoasă zidire făcută de domnitor. Aceasta începu a se

80
Ibidem, pag.56;
zidi încă de pe vremea lui Antonie –Vodă, de Marele –Dragoman Panaiotachi Nikusios care a
supravegheat îndeaproape lucrările. Se zidi când ispravnic era Şerban Cantacuzino, pe atunci
spătar. Lucrările au fost continuate de către domnitor, după moartea grecului bogat. În anul 1695,
Brâncoveanu ridică un nou rând de bolţi, chiliile de jos, casele patriarhiceşti şi egumeneşti, cu
banii lui şi ai patriarhului de Ierusalim Dosoftei, căruia locaşul era închinat. La aceasta a ajutat şi
boierimea şi alte mănăstiri ale ţării, precum şi negustorii. Lucrările s-au finalizat în 1699 luna
septembrie, ispravnic fiind Ienachi Văcărescu. La 1704 se ridică o nouă Biserică, în locul celei
vechi care era mica şi întunecoasă, ctitorie a lui Dobruş Banul. Clădirea zidită de Brâncoveanu
era foarteiscusită şi minunată, înfrumuseţată pe dinăuntru cu frumoase zugrăveli şi minunată
tâmplă.81 Aici sunt pictaţi Domnitorul cu copiii, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei; sunt icoane
foarte iscusite, pardoseala este de marmură. La sfinţirea Bisericii veni însuşi Patriarhul Hrisant
de Ierusalim. Sfinţirea a avut loc de Sfinţii Apostoli în anul 1707. La sfinţire participă Mihai
Cantacuzino şi ierarhii ţării la care s-au adăugat cei de la Târnovo, de Sofia, de varna, de
Adrianopol, cu cei de la Nisa, Sevastiţa şi Hierapolis; la care s-au adăugat egumenii, preoţii cu
boierii, cu ostaşii; s-au tras clopotele de la toate Bisericile din Bucureşti. Slujba de sfinţire a
acestei Biserici a fost una dintre cele mai fastuoase ce au avut loc la Bucureşti.
Împreună cu unchiul său, Mihai Cantacuzino spătarul a ridicat Mănăstirea “Adormirea
Maicii Domnului” din Râmnicu Sărat82. Această Mănăstire trebuia să aibă ziduri puternice
pentru a deveni o adevărată cetate, adăpost în faţa năvălirilor tătarilor. La această mănăstire se
lucrară 6 ani: 1691-1697. Exista o Biserică de lemn, lângă una făcută pe vremea lui Ştefan cel
Mare.
Prima dintre mânăstirile zidite de domnitorul Constantin Brâncoveanu, la trei ani de la
ridicarea pe tron, a fost mânăstirea “ Adormirea Maicii Domnului” de la Râmnicul Sărat. În
documentul de ctitorie se vorbeşte despre faptul că exista aici, încă pe la 1593, o bisericuţă din
lemn.83 Motivele zidirii acestie mânăstiri aici sunt mai multe. Principalul motiv pare a fi cel
politico-economic. Mânăstirea era un centru puternic unde erau concentrate mijloace de
producţie considerabile iar prin închinarea ei la Muntele Athos, domnitorul primea şi sprijinul
acestora în intrigile de la Înalta poartă.

81
Nicoale Iorga, „op.cit”, pag.169;
82
Prof.dr.Mircea Păcurariu, „op.cit, Chişinău 1993, pag231;
83
Ion Dragomirescu, Ctitorii Brâncoveneşti”, în Magazin istoric, anul VII, nr.1, ianuarie 1973, pag.72;
 Nicolae Iorga face o descriere acestei Mănăstiri: „La început un strălucit pridvor. Are
şase stâlpi în faţă, câte trei pe laturi. Nicăieri ei nu sunt aşa de frumoşi ca aici. Fiecare aproape
îşi are forma originală, pe lângă cei cu flori, frunze, viţe suitoare, sunt alţii pe care se văd foi de
dafin ori linii late ca galoanele de aur de pe vechile veşminte. Uşa se deschide într-un cadru
sculptat, ca la Colţea, la Sinaia, mai mică aceasta. Iarăşi chipurile animalelor simbolice, care
înfăţişează pe Evanghelişti, sfărâmate cu ciocanul, la cele patru colţuri. Inscripţia care cuprinde
numele lui Mihai Cantacuzino cu al Brâncoveanului a rămas din cauza acestuia din urmă, căci
pomenirea lui Mihai ucis ca hain, a fost osândită de turci şi Nicolae Vodă Mavrocordat a
îndeplinit osânda. În ea se vede înnoire interesantă: slovele nu se înşiră în linii drepte, ci
alcătuiesc arcuri ca pe un văl ce s-ar ţine cu mâna de ambele capete.
Pronaosul, „tinda femeilor”, cuprinde chipul lui Brâncoveanu şi altele..Naosul e larg şi
luminos, strănile au unghiuri de exagon. O catapeteasmă de zid, zugrăvită din nou la 1806 de
meşterul călugăr Isaiia din Sinai de parte de altarul foarte încăpător, care are în dreapta şi în
stânga o proscomidie şi veşmântărie, destul de mari. La amândouă, duc uşi împodobite cu
frumoase şi originale sculpturi de piatră.”84
Deasupra uşii de la intrare stă scrisă o pisanie:
„I.C(ostantin) Brâncoveanu V(oevod)
Mihai Cantacuzino v(el) spăt(aru)
Această sf(a)ntă şi dumnezeiască mănăstire, al cărui hram să prăznuieşte Adormire de
Dumnezeu Născătoarii şi stăpânii noastre Fecoarei Marii pre-înălţatul şi blagocestivul Domnu
Io Constantin B(asarab) B(râncoveanu) voevod mişcându-se den râvna şi multa evlavie carea
către sf(ă)ntul de dumnezeeşti minuni arătoriu Muntele Sinaii, den temelie în loculu acesta, unde
mai înainte o mică biserică de lemn era, şi închinată acelui sf(a)ntu munte Sinai, o au rădicat şi
o au înfrumuseţatu şi o au înzestratu cu ceale ce s-au căzutu, nou ctitor făcându-se: începându-
se a să lucra la anului Domnului H(risto)s 1691, şi s-ai isprăvit la leat 1697; la cheltuiala facerii
aceştii sfinte mănăstiri au dat şi Mihai Cantacuzino Spăt(ariu), ca şi el s(ă) chiame. Aceste dar
s-au făcut în slava şi lauda Domnului şi veacnicului D(u)mnezeu şi în buna pomenire şi iertare a
păcatelor lor şi a părinţilor lor: leat 7205 (1697)”.85

84
N.Iorga, „Studii şi documente”, vol.XVI-lea, pag.356-357, apud: T. G.BULAT „O ctitorie brîncovenească
închinată Sfântului Munte Sinai” în G.B , anulXXII, NR.11-12,1963, pag 1031;
85
T.G.BULAT „O ctitorie brîncovenească închinată Sfântului Munte Sinai” în G.B , anulXXII, NR.11-12,1963,
pag 1032;
 Mânăstirea avea proprietăţi mari şi multe, în număr de 32. Separate de acestea mai avea,
două prăvălii în oraşul Râmnicul Sărat, treisprezece case în acelaşi oraş, unsprezece mori, un han
şi un obor de vite.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu dă unul dintre cele mai frumoase hrisovuri prin care
închină această mănăstire Sfântului Munte Sinai. Hrisovul acesta a fost făcut împreună cu
ierarhii ţării şi cu boierii, cuprinde două lucruri principale:
1.Mănăstirea se închină Sfântului Munte Sinai, căruia i se va da din venitul general al
Mănăstirii Râmnic, două părţi;
2.Mănăstirea Râmnic este scutită de toate dăjdiile.
Acest Hrisov este primul document care conţine mai multe principii şi este însoţit de un
blestem groaznic, ce se arunca urmaşilor care nu vor respecta această închinare. Astfel de
documente sunt rare în istoriografia Bisericii noastre 86. Redăm câteva pasaje din acest frumos
Hrisov:
“Hrisov, iarăşi al răposatului Domn Io Constantin B. Voievod cu care au mai adaos
întărindu afierosirea a aceştii sfinte mănăstiri la împărăteasca mănăstire de la Sinai, de la let
7208:

86
Acest document este realizat pe un pergament fin şi se află la Arhivele de stat a României, „Mănăstirea Râmnicu
Sărat”, pachet 1, doc.18; apud: T.G.BULAT „O ctitorie brîncovenească închinată Sfântului Munte Sinai” în
G.B, anulXXII, NR.11-12,1963, pag 1031-1049;
 Căţi cu duhul lui Dumnezău să poartă, aceia sunt fii
lui Dumnezău, zice dumnezeescul Apostol, căruia în urmă
alergându, care săntu iobitori de dreptate şi cu nevoinţă bună
nevoindu-să, ceale dorite le câştigară, iar ceale pământeşti
pămăntului rămaseră şi cătră cerio cu fapte bune să lipiră, şi
acel glas fericit glas de bucurie auzind pre carele purure
laudă: veniţi blagosloviţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia
care iaste gătită voua din ceputul lumii, cărora şi eu
bineccredinciosul şi de Xs iubitoriu Io Constantin Basarab
Voievod, Domnu cu mila şi cu darul lui Dumnezău
stăpânindu şi domnindu toată Ţara Rumânească, vrându ca
să proslăvescu pre Dumnezău cel ce m-au proslăvit şi cu
mărire m-au înălţat la scaunul bătrânilor şi răposaţilor
strămoşilor nostril. Pus-am gându desntru curate şi
luminoasa inima noastră şi am voit a rădica sfânta mănăstire
în oraşul ce să chiamă Râmnicu de Jos ot sud Slam-Râmnic.
Luat-am pre Dumnezău într-ajutorio. Şi dentru al doile an din
domnia noastră pus-am temelie şi a zidi sfânta mănăstire,
denpreună şi cu cinstitul şi bun credincios ounchiol nostrum
pan Mihai Cantacuzino vel spătar, întru slava şi lauda lui
Dumnezău, şi întru numele Adormirii Prea Sfintii de
Dumnezău născătoare şi pururea fecioarii Marii. Şi pân la al
optulea an den domnia noastră săvârşindu-să toată zidirea
mănăstirii, şi cu ceale împrejurul e ice sântu. Şi dându laudă
lui Dumnezău cu bucurie multă, mai pus-am nevoinţa pre din
lăuntru cu veşminte, cu vase de argint şi cu alte odoară şi cu
tot feliol de înfrumuţesări. Şi pre dinafară o am întăritu cu
sate, cu moşii, cu vii şi cu alte venituri câte mai jos se vor
zice……..
…..părinţii de la mănăstire pre deplin să păzească
orânduiala slujbii sfintii biserici, precum se cade să urmeze.
Şi la praznicul sfântului hram, încă să aibă a face pre deplin ca oricine ar nemeri, au
pământean, au măcar şi strain, să li se dea de mâncat şi de băut de ajunsu, ca nici unii de la
praznic să nu se întoarcă înflămânzit şi însetoşaţi. Ci cât să va putea să-s nevoiască ca să facă
preznecul luminat şi lăudat. Iar de nu vor face acestea ce zicem, să-ş judece ei, şi să dea seama
înaintea înfricoşatului judeţ a lui Dumnezău. Şi acestea care am dat şi am tocmit aşa sî-s ţie şi
să-s păzească: zicem şi întărim ca unde am închinat aşa să rămâie. Iar de vor face părinţii
călugări împotrivire acestora, sau vor strica, şi vor călca, şi nu să vor ţinea de legătura ce am
făcut cum în scrisoare cuprinde, atuncea dăm voie ctitorilor, rudeniilor care se vor trage din
sângele nostrum, să scoată pre aceia şi să lipsească mănăstirea aceasta den închinăciunea de la
mănăstirea Sinaia. Şi să pue pre alţi năstravnici, care vor fi ştiuţi de mulţi înţelepţi şi de buni
oameni cunoscuţi şi mărturisiţi de vrednicie. Şi cu fapte bune trăindu, ca să fie putătorio de grijă
şi otcârmuitoriu aceştii sfinte mănăstiri……
…..drept aceia părinţii călugări dar să stăpânească şi să-s nevoiască pururea înspre
adăogierea şi întărirea sfintii mănăstiri. Aşişderea şi ctitorii să silească şi să ostenească spre
folosul şi starea ei dă bine aceştii dumnezăeşti case….
Şi am întărit acest hrisov al Domnii meale şi cu tot sfatul credincioşilor boierii cei mari
ai divanului Domnii meale….într-al doisprăzeacele an din domnia Domnii meale, de Iasr
logofătul din Bucureşti Iol 4 dni leat 7208.”87
În afara acestor mănăstiri a făcut multe îmbunătăţiri şi modificări la mănăstirile construite în
secolele anterioare: Mănăstirile Cozia, Argeş, Dealu, Snagov, Bistriţa, Strehaia, Sadova,
Dintr-un lemn, Gura Humorului ş.a. La mănăstirea Bistriţa reface turnul, la anul 1683 şi dărui:
discurile, Evanghelia şi sfeşnicele de argint. A întemeiat schitul din Sâmbăta de Sus şi Biserica
din sat, la care se păstrează o evanghelie donată de Domnitor. 88 În 1706-1707 se sfinţea din nou
Mănăstirea Cozia, refăcută de domnitor şi sub îngrijirea episcopului de Râmnic, Antim
Georgianul, “Ivireanul”, care era cel mai priceput la artă dintre toţi arhiereii ţării. Pictura a fost
refăcută de Preda cu fiii, Ienachi, Sima şi Mihail, precum şi de Andrei, Constantin şi Gheorghe,
şi finalizată în 1705.
Mănăstirea Govora se reface, începând din 1701. Cheltuiala acestor lucrări se făcu de către
egumenul Paisie.

87
Arhivele Statului Bucureşti, Manuscris 724,f.553-555, apud:T. G.BULAT „O ctitorie brîncovenească închinată
Sfântului Munte Sinai” în G.B , anulXXII, NR.11-12,1963, pag 1031-1049;
88
Nicoale Iorga, „op.cit”, pag.160;
 La Târgovişte, între anii 1698-1699, se zidi Biserica domnească şi se împodobi cu picture,
peste tot. Se făcu pardoseala şi se îmbogăţi cu toate cele necesare. Catapeteasma se pictă de către
pictorii, cunoscuţi de la Hurezi, Conatantin şi Ioan, Ioachim şi Stan. Domnitorul făcu multe
danii, între care o Evanghelie. La Biserica Sfânta Vineri, domnitorul înmormântă pe Stanca, fiica
lui Constantin, fiul său. La Biserica Sfântul Nicolae, domnitorul dărui clopotul, în 1700, făcut în
Apus. În 1698 refăcu Biserica Sfântul Dumitru, care era aproape în ruină. Din ruine se ridică şi
Biserica Sfinţii Apostoli, refăcută de Constantin Corbeanu, ruda Domnului. Mitropolia din
Târgovişte, ctitoria lui Neagoe, fu refăcută şi reînnoită de Brâncoveanu, sub îngrijirea lui Apostol
Armaşul, în anul 1708. Mitropolitul Teodosie, zugrăveşte Biserica cea mare, altarul şi tinda,
meşteri fiind Nicolae şi Radu. Aici au fost înmormântaţi Scarlat Mavrocordat, gienerele; nora
Balaşa, soţia lui Constantin beizadea. Aici sunt înmormântaţi mai mulţi dintre boierii săi: Barbu
şi Constantin Corbeanu, Matei Cleronomos, Portarul şi solul său, Slujerul-cel-mare Iorga,
Dumitraşc Caramlîul, Postelnic, fost capuchehaie; Neagoe Spătarul Văcărescu, tatăl lui
Ienăchiţă, ispravnic al Curţilor Domneşti, precum şi mai mulţi curteni.89
La mănăstirea Dealu, Brâncoveanu a pictat Biserica şi a dărui multe odoare, cădelniţe de
argint şi a fost acoperită cu tablă de aramă.
Acelaşi Mihai Cantacuzino făcu din temelie mănăstirea Sinaii, după numele muntelui unde
s-au dat cele zece porunci.90 Aici la 1793, lucra ca zugrav rusul Tihon Ivanov.
La Bucureşti Mihai Spătarul zidi Biserica Colţea, cu frumoasele picturi din pridvor. Se află
aici câteva morminte încă din anul 1692. Biserica Ienei este zidită de cumnatul domnitorului,
Pană Negoiescu. Biserica dintr-o zi fu zidită de doamna Marica, ispravnic fiind Ienache
Văcărescu, Agă în anul 1701. Mitropolitul Antim zidi biserica cu acelaşi nume, care se sfinţi mai
târziu. Biserica Oţetari se făcu din lemn la 1691-1692. Petraşcu Brezoianu zidi Biserica cu
acelaşi nume în anul 1710. Negustorii ridicară Biserica Sfântul Nicolae din Sârbi. Biserica din
Fundeni-Gheraşi a fost înălţată de către Mihai Cantacuzino şi ginerele său Dumitraşc Racoviţă în
anul 1699.

89
Ibidem, pag.166;
90
Ibidem, pag.166;
 Alături de acestea se adaugă o Biserică la Ismail, una la Constantinopol – Biserica “Sfântul
Nicolae” din Galata. În Transilvania a construit Bisercile din Făgăraş, Ocna Sibiului şi Biserica
de la mănăstirea
Sâmbăta de Sus.91
Dintre rudele
Domnitorului,
amintim pe
spătarul Mihai
Cantacuzino
ctitor la
Mînăstirile
“Adormirea
Maicii
Domnului” din
Râmnicu Sărat,
Mănăstirea
Sinaia în munţii Bucegi, Colţea din Bucureşti care avea şcoală şi spital, Zlătari din Bucureşti.
Învăţatul Constantin Cantacuzino stolnicul, a ridicat Bisericile Stolnicul din Târgovişte şi
Biserica din Afumaţi de lângă Bucureşti. Spătarul Toma Cantacuzino, Mănăstirea Poiana, din
jud. Prahova şi Bisericile din Filipeştii de Târg - jud. Prahova. Vornicul Şerban Cantacuzino,
Schitul Bascov (Bascovele) din jud. Argeş şi a refăcut vechea Mănăstire Comana.92
Doamna Maria, soţia Domnitorului, a ridicat o Biserică în Bucureşti numită Dintr-o zi, o
biserică la Mănăstirea Surpatele din jud. Vâlcea, Biserica Bolniţei de la Hurezi şi a refăcut
Mănăstirea Viforiţa de lângă Târgovişte.
Cel mai impotant ansamblu al primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, a fost o ctitorie
domnească: Mănăstirea Văcăreşti, ctitoria primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat.
Aceasta a fost începută în 1716 şi sfinţită la 1724. Mănăstirea aceasta era gândită după modelul
mănăstirii Hurezi, fiint totodată un locaş de cultură, adăpostind o tipografie, şcoală grecească şi
una dintre cele mai bogate biblioteci din sud-estul Europei93.

91
Prof.dr.Mircea Păcurariu, „Op.cit, pag 231;
92
Ibidem, pag 231;
93
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit, pag.14
 c) Monumente

Domnitorul Constantin Brâncoveanu se va îngriji de refacerea şi înfrumuseţarea curţilor

domneşti de la Bucureşti şi Târgovişte. Aceste lucrări au fost efectuate cu lucrători aleşi veniţi
din Balcani şi sub supravegherea unor ispravnici precum rafinatul cunoscător al artelor, spătarul
Mihail Cantacuzino. La Târgovişte a comandat şi pictarea bisericii paraclis a curţii, aceleaşi
echipe de la Hurezi: Constantinos şi Ioan cu ucenicii lui. Domnitorul a ridicat din temelii clădiri
noi şi a refăcut pe cele vechi. În 1706 construieşte o nouă reşedinţă domnească, la Doiceşti,
lângă Târgovişte. În toate reşedinţele a pus să se ridice paraclise.
Se reface fântâna de la Arnota, lângă mormântul lui Matei Basarab. În 1706 Doamna
Marica reface clădirea Buzeştilor de la Craiova, ajunsă în ruină.94
La Târgovişte, domnitorul reface curţile domneşti, în care se adăposteu animalele, şi
reclădi foişorul. Bisericile se refac din ruinele ajunse. Între anii 1696-1698 sunt ridicate casele
egumeşti, paraclisul şi palatul de la Mănăstire Sfântul Gheorghe din Bucureşti,, care erau folosite
de către patriarhii Ierusalimului atunci când veneau la Bucureşti.
Caracteristicile generale ale acestor monumente, altele decât bisericile şi paraclisele sunt:
proporţiile mai înalte decât în veacurile precedente, decorul mai bogat, zidurile tencuite în alb. O
trăsătură proprie a arhitecturii brâncoveneşti o constituie importanţa acordată construcţiilor
civile, unii istorici socotesc palatul ca fiind programul architectural cel mai reprezentativ al
epocii. Reşedinţele familiei princiare se aflau în diferite locuri, pe moşiile şi proprietăţile
deţinute; curţile difereau între ele ca mărime şi importanţă; unele erau simple conace refăcute,
altele erau palate construite în epocă. Bogăţia şi fastul unei reşedinţe domneşti sunt date de
încăperile mari şi somptuoase, de decoraţia – în piatră, stuc sau pictate – deosebit de variată, de
atenţia acordată integrării în peisaj a construcţiei.95
Contribuţia unor meşteri de formatie occidentală se observă nu doar în ordonanţa ritmică
şi simetrică a faţadelor, ci şi în modul de plasare a clădirilor în cadrul natural, în tendinţa de a
potenţa arhitectura prin peisaj şi de a crea o legătură între fastul interioarelor şi frumuseţea
naturală a exteriorului. De aceea erau aşezate pe malurile unor lacuri, erau împrejmuite de vaste
parcuri şi grădini, aveau logii şi foişoare care se deschideau spre colţuri de natură alese cu grijă.
Fastul se manifesta şi prin bogata decoraţie sculptată întâlnită la interior la balustradele scărilor,
94
Nicoale Iorga, „op.cit, 1914, pag.164;
95
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit, Bucureşti, pag.71;
la colane şi console, iar la exterior la ancadramente de uşi şi ferestre, traforuri de răsuflători,
capiteluri şi baze de coloane. Se foloseşte mult structura, dar şi decorul pictat, există un interes
crescând pentru rafinamentul şi confortul interioarelor. Noi experienţe artistice datorate
contractului deopotrivă cu Italia şi cu Levantul se făceau simţite la aceste palate, reflectând
însăşi mentalitatea epocii şi modul de viaţă al curţilor boiereşti sau domneşti. Cele mai cunoscute
reşedinţe brâncoveneşti sunt palatele de la Potlogi şi Mogoşoaia, dar toţi boierii aveau reşedinţe,
în principalele oraşe ale ţării şi moşii. La Filipeştii de Pădure, spătarul Toma îşi înălţase “palate
mai mari şi mai desfătate decât casele celorlalţi Cantacuzini”. 96 La Măgureni se aflau casele lui
Drăghici Cantacuzino, împodobite cu bogate decoraţii în stuc atât la interior cât şi la exterior.
Palatal de la Mogoşoaia,
cel mai bine
păstrat dintre
toate construcţiile
civile
brâncoveneşti,
impresionează
prin armonia
calmă a
proporţiilor, prin
clasicitatea
expresiei, căreia I
se subordonează
întreaga decoraţie
barocă sau orientală. De altfel, elementele de influienţă barocă sau orientală nu sunt decât
accente care pun în valoare compoziţia arhitecturală ce rămâne perfect echilibrată în armonia
proporţiilor şi ordonanţa riguroasă a ritmurilor.
În centrul oraşului Craiova, aproape de Catedrala Mitropolitană “Sfântul Dumitru”, este
Casa Băniei, una dintre cele mai frumoase ctitorii ale Sfântului Voievod Martir Constantin
Brâncoveanu. Aceasta este cea mai veche construcție civilă din oraş. Aici au fost găzduite, de-a
lungul vremurilor, instituţii precum Tribunalul Craiovei, Seminarul Teologic, Arhivele Statului

96
Ibidem, pag.73;
şI Liceul “Fraţii Buzeşti”. Astăzi în această casă funcţionează Secţia de Etnografie a Muzeului
Olteniei.
Istoria acestei clădiri este una foarte interesantă. În forma actuală, cu două etaje, camere
boltite de cărămidă la parter şi camere şi cerdace la etaj, a fost construită de Sfântul Voievod
Martir Constantin Brâncoveanu în 1699. Acesta a construit peste o altă clădire de prin secolul al
XV-lea. De la vechea clădire, construită de boierii Craioveşti, au fost păstrate doar o parte din
pivniţe. Această clădire a fost incendiată de mai multe ori, a trecut în stăpâniri şi administrări
diferite şi a suferit numeroase transformări. Alături de celelalte ctitorii ale Domnitorului Martir
de la Mogoşoaia, Potlogi, Hurezi şi Sâmbăta, Casa Băniei din Craiova stă mărturie a dragostei şi
atenţiei deosebite pe care voievodul martir le-a purtat faţă de cultura românească şi de biserici,
fiind un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei.97

97
Silviu Dascălu, ”Casa Băniei, o sinteză a tradiţiilor olteneşti”, în Ziarul Lumina, nr.74 (2775), anul X, 31 martie
2014, pag. 4;
 d) Alte realizari deosebite

Rafinamentul artistic brâncovenesc a fost marcat de întrepătrunderea între orient şi occident.

Ceremoniile fastuoase ale Curţii, cortegiile şi festinurile care surprindeau călătorii şi oaspeţii
străini, sfinţirile de biserici, oficiate cu un fast eclezial specific, de către patriarhii şi mitropoliţii
răsăritului ortodox erau toate prilejuri de etalare a unei reprezentaţii aulice care mai păstra încă
ecouri bizantine.
Ţesături de Brusa sau Damasc, tapiţerii din Asia Mică, ceramica şi faianţa de Iznik care
se alăturau porţelanurilor franceze sau olandeze, făceau parte din ambianţa cotidiană a vieţii la
curte, dintr-un decor în care stilistica orientală era îmbogăţită cu elemente luate din gramatica
decorativă a Renaşterii şi Barocului. Se construia astfel un univers deopotrivă decorativ şi
simbolic în ornamentarea palatelor şi împodobirea bisericilor, în sculptura portalurilor şi a
coloanelor, în broderiile, mobilierul, argintăria şi ceramica epocii. Gustul pentru materialele
somptuoase, grele, de catifea şi aur, pentru fineţea exotică a decorului în stuc, pentru plasticitatea
imaginii era dominat de fast şi eleganţă. Varietatea de motive venite din Orient şi Occident se
regăsea, în cazul tuturor artelor aplicate, într-o structură decorativă de o mare coerenţă.
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu s-a construit foarte mult. Alături de
construcţiile de biserici se numără şi construirea palatelor de la Mogoşoaia şi Potlogi, care vor
deveni simboluri ale stilului brâncovenesc. S-au efectuat şi lucrări ample de reparaţii şi extinderi
la curţile domneşti din Târgovişte şi Bucureşti, toate acestea realizându-se prin cheltuirea a
multor pungi cu galbeni care ar fi trebuit a fi daţi sultanului.
La anul 1710, din porunca domnitorului Constantin Brâncoveanu se lucra la cinci cetăţi
deodată: Oceacov, Or, Cetatea-Albă, Brăila şi Giurgiu, cu materialele domnitorului şi cu
muncitorii din Ţara Românească.98
Sculptura în lemn în epoca domnitorului Constantin Brâncoveanu are o puternică aplecare
spre decorativ. Repertoriul ornamental este unul bogat, elementele care-l compun cunosc o
nesfârşită varietate, atât prin formă, cât şi prin modul de îmbinare, dispunere şi tratare. Sunt
motive în general vegetal - florale (acantul, viţa de vie, floarea de mac, ştiuletele de porumb,
fructe de smochin şi ananas), dar şi geometrice şi zoomorfe (reale sau fantastice: pasărea,
delfinul, leul, căprioara, şarpele, balaurul înaripat, scoica). Există o mare libertate de combinaţie

98
Nicoale Iorga, „op.cit”, pag.195;
a motivelor florale, pe acelaşi vrej apar fructe sau flori din specii diferite, acelaşi motiv poate fi
tratat diferit în funcţie de context, de obiectul pe care îl împodobeşte.
Cel mai expresiv element pentru demonstrarea specificului sculpturii brâncoveneşti este
iconostasul, opera monumentală, de o mare varietate în ceea ce priveşte tehnica şi decoraţia.
Pe lângă candelele şi cădelniţele cu forme pline şi motive vegetale variate, care împodobesc
toate ctitoriile Domnitorului Constantin Brâncoveanu, pe lângă ferecăturile de Evanghelii lucrate
cu mare precizie, e piesă deosebit de elaborată este chivotul dăruit de Constantin Brâncoveanu
Mănăstirii Hurezi (1692). Acesta este o lucrare de mari dimensiuni, care reproduce arhitectura
bisericii mari a mănăstirii, fiind în întregime decorat cu bogate motive vegetale, vrejuri de frunze
de acant, păsări şi flori. De jur împrejur sunt înşirate placi emailate cu reprezentările celor
doisprezece Sfinţi Apostoli şi ale praznicelor împărăteşti ale anului liturgic. Sfinţii Apostoli sunt
individualizaţi prin expresivitatea figurilor. Este o lucrare dintre cele mai complexe din opera de
argintărie din întreaga noastră artă medievală, grija pentru detații, diferitele tehnici de excecuţie,
armonia cromatică trimiţându-ne către un atelier sud – dunărean.99
Broderia medievală
românească este una
dintre cele mai
reprezentative pentru
arta întregului orient
creştin-ortodox. Toate
aceste broderii vechi
româneşti sunt legate de
cultul Bisericii, fiecare
având o destinaţie
liturgică precisă: epitafe,
aere, acoperăminte de
potir, dvere, poale de
icoane, veşminte
preoţeşti sau arhiereşti. Se
adaugă piese de costum, veşminte boiereşti şi domneşti, folosite în ceremoniile laice. Broderiile
99
Monahia Atanasia Văeţişi, „op.cit”, pag.121.
acestea sunt creaţia multor artişti, unii dintre ei rămaşi anonimi, alţii, precum Gherasim
Galatianul sau Despineta din Constantinopol, cunoscuţi ca autori ai unor opera comandate de
Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu pentru ctitoriile lor. Prin lucrăturile realizate cu
acul, prin diferitele efecte ale punctelor şi prin combinarea diferitelor culori, meşterii creatori
urmăreau realizarea unor piese de mare rafinament.
Piesele ce contribuiau la fastul ceremonialului liturgic şi la podoaba Bisericii erau danii
boiereşti sau domneşti făcute respectivelor ctitorii pentru a le întregii frumuseţea. Rafinata
strălucire a costumelor de curte, pe care tablourile votive a reuşit să o transmită atât de expresiv,
era o realitate a epocii pentru care luxul, desfătarea, podoaba devenise o componentă a
mentalităţii şi societăţii timpului. Ceea ce aduce nou pentru arta broderiei în secolul al XVII-lea
şi începutul secolului al XVIII-lea este interesul pentru portretele donatorilor, manifestând o
tratare cu vădite tendinţe realiste, în care amănuntul şi detaliul vestimentar sunt mijloace sigure
de sugerare a expresivităţii. Erau căutate şi efectele decorative, în chenare şi câmpuri bogate
regăsindu-se acceaşi propensiune spre ornament ce caracterizează artele aplicate în epoca
brâncovenească. În grupul celor trei epitafe dăruite de Şerban Cantacuzino şi doamna sa Maria
mănăstirilor Cotroceni (1680), Tismana (1691) şi Bisericii Doamnei (1683), provenind de la
acelaşi atelier, figurile donatorilor, în costum de ceremonie, sunt realizate cu mare atenţie şi
precizie a detaliilor. Poala de icoană de la 1681 comandată de Şerban Cantacuzino pentru
Mănăstirea Cotroceni dezvăluie şi ea o mare virtuozitate tehnică: donatorii în haine somptuoase,
cu coroane pe cap, ţin în mână o Biserică brodată într-un relief puternic, iar decoraţia florală
aparţine atât Renaşterii şi Barocului, cât şi lumii islamice. 100 Numeroase piese liturgice: dvere,
epitrahile, poale de icoane, piese extreme de ornamentate, de o mare minuţiozitate în tratarea
detaliilor, vădind o adevărată virtuozitate în obţinerea efectelor.
Mănăstirea Hurezi a fost, în ceea ce priveşte broderia, un adevărat centru al creaţiei artistice.
La initiativa ctitorului domnitor, au fost lucrate multe piese liturgice: dvere, epitrahile, poale de
icoane, piese extreme de ornamentate, de o mare minuţiozitate în tratarea detaliilor, vădind o
adevărată virtuozitate în obţinerea efectelor.
Din mulţimea documentelor româneşti ce se află în diferite locuri, a fost găsit la Atena, un
manuscris redactat chiar de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu, între septembrie 1709 şi
martie 1714. Acest document este de fapt un caiet, ce are 37 de file, în care sunt însemnate,

100
Ibidem, pag.125;
aproape zilnic, ca într-un jurnal, toate veniturile şi chieltuielile domniei. 101 Acest jurnal a fost
găsit într-un vraf de acte româneşti din secolele XVII-XIX-lea. În prima parte se vorbeşte despre
veniturile realizate şi în care sunt cuprinse şi restituirile unor împrumuturi acordate de domn
diverselor persoane. Partea a doua cuprinde cheltuielile şi diferitele împrumuturi, elemente foarte
importante pentru cunoaşterea vieţii interne şi externe ale Ţării Româneşti. Din acest catastif
aflăm sumele de bani date de domnitor diferiţilor demnitari otomani. Uneori domnitorul face
câteva însemnări şi aflăm despre lăcomia slujitorilor Porţii. Totoodată, aflăm despre relaţiile
domnitorului cu Moldova. Din caiet aflăm că a făcut un împrumut de 2500 de taleri lui Dimitrie
Cantemir la 8 iunie 1711. Din cuprinsul acestui document aflăm că domnitorul avea o grijă
deosebită pentru dezvoltarea artelor şi culturii. Încuraja tipăririle, cărţile fiind trimise în acea
perioadă până în Siria şi Georgia. Găsim scrise sumele de bani ce se dădeau profesorului
personal al fiului său, dar şi pentru şcoala românească. La data de 22 mai 1710, domnitorul
plătea 120 taleri profesorilor de la Şcoala Românească. Este vorba de școala de la Biserica
Sfântul Gheorghe Nou, de pe Calea Moşilor, aproape de curtea domnească.102
Tot în acest caiet găsim amănunte interesante în privinţa acumulărilor de aur şi bijutierii
făcute de domn. Domnitorul transforma aproape toate veniturile pe care le avea în monede de aur
sau în bijuterii cu pietre preţioase, brăţări, lanţuri, cercei, centuri de aur, ceasornice englezeşti.
Documentul acesta ne arată pentru prima data, care erau veniturile şi impozitele de care
dispunea acesta. Din notele specifice reiese faptul că erau două bugete separate: al ţării şi al
domnitorului. Datele din acest document şi din alte documente, sunt deosebit de preţioase pentru
cunoaşterea mai exacta a domniei lui Constantin Brâncoveanu.

101
Ion Radu Mircea, „Catastihul-jurnal al lui Constantin Brâncoveanu”, în rev. Magazin Istoric,anul XIII, nr.7
iulie 1979, pag.29;
102
Idem, pag.30;
 5. Legatura bisericii din Tara Romaneasca cu alte biserici crestine;

Oricât de separate ar fi trait popoarelor ţărilor ortodoxe, sub stăpâniri diferite, vorbind limbi
diferite şi trăind în împrejurări politice diferite şi dificile, totuşi legăturile lor reciproce au fost
foarte vii şi s-ar putea spune continui103. În numele credinţei ortodoxe, care îi unea pe toţi cei de
limbă greacă, slavă, română, arabă ori georgiană, s-au stabilit legături bisericeşti, teologice,
culturale, filantropice, care au umplut veacurile cu operele lor nepieritoare. Aceste legături au
fost create sau menţinute împotriva condiţiilor politice nefavorabile. Unitatea liturgică şi
organizatorică a Bisericilor Ortodoxe a ajutat foarte mult la realizarea acestor legături,
hotărâtoare de multe ori pentru dezvoltarea fiecărei biserici în parte. Dacă aceste ţări ortodoxe
erau despărţite din punct de vedere politic, bisericile lor aveau ceva în comun: cultul orthodox,
obiceiurile şi năzuinţele asemănătoare.
Legăturile culturale şi teologice au fost mereu continui, căci aproape toate controversele şi
sinoadele ţinute în această
perioadă, în spațiul orthodox, se
datoresc legăturilor reciproce
dintre Bisericile ortodoxe. Sub
raport cultural graniţele dintre
popoare nu sunt de netrecut.
Liberi sau sub ocupaţia
turcească, cum erau, prin
ierarhi, preoţi, negustori, soli
politici, cărţile şi manuscrisele
circulau. Legăturile de ordin
filantropic au fost cele mai
trainice. Toate locaşurile de cult
de la locurile sfinte, mănăstiri,
bisericile şi şcolile de la Ierusalim, Sinai, Cipru, Athos, Tesalia, Constantinopol ş.a. au primit din

103
“Istoria Bisericească universală”, Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, vol.II, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă,Bucureşti, 1956, pag.324;
belşug ajutoare băneşti, reparaţii, cărţi, odăjdii, obiecte preţioase etc. de la darnicii domni
români.104
Mitropolia Ungrovlahiei a fost cârmuită în primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, de
către Luca din Cipru sau Cipriotul 1602-1629). Acesta a venit în Ţara Românească ca egumen la
vreo mănăstire închinată. Între 1583-1584 a fost episcop la Buzău. În această calitate a fost trimis
de către Mihai Viteazu în două misiuni diplomatice: la Alba Iulia, împreună cu ceilalţi ierarhi şi
a doua oară, singur, la Moscova, pentru ca să încheie alianţe antiotomane cu principele Sigismud
Bathory, respectiv cu Ţarul Feodor Ivanovici. Mitropolitul Luca a fost un talentat caligraf,
păstrându-se de la el o serie de manuscrise, mai ales Evanghelii în limba greacă. A fost un ierarh
ataşat de păstoriţii săi români şi de patria sa adoptivă, cum dovedesc misiunile sale diplomatice,
ctitoria şi activitatea sa ca ierarh vreme de jumătate de veac. El a sprijinit şi pe conaţionalii săi
greci iar influenţa greacă s-a simţit şi în viaţa bisericească. În locul său pe scaunul metropolitan a
fost ales un alt grec Grigorie I (1629-1636).
Domnitorul Matei Basarab (1632-1654) produce schimbări profunde în viaţa Bisericii. De
acum vor fi numiţi mitropoliţi de neam roman şi numai dintre monahii cărturari. Aceştia vor
începe o intense activitate de traducere şi tipărire a cărţilor de slujbă în limba română.105
Mitropolitul Teofil (1636-1648), fost egumen la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, apoi episcop
de Râmnic (1618-1636). Acesta era omul de încredere a lui Matei Basarab şi a fost trimis într-o
misiune diplomatică la Alba Iulia la principele Gheorghe Rakoczi. Matei Basarab era un iubitor
de cultură şi a avut o influienţă pozitivă pentru desfăşurarea unei activităţi culturale deosebite,
sprijinindu-l pe mitropolit. În timpul păstoririi mitropolitului Teofil s-a înfiinţat o şcoală slavonă
pe lângă Mitropolia din Târgovişte, cu un program asemănător cu Colegiul Movilean din Kiev.
După anul 1646, cărturarii greci Pantelimon şi Igaridis şi Ignatie Petritzis au pus bazele unui
colegiu umanist la Târgovişte după modelul celor occidentale, cunoscu sub numele de “Schola
graeca e latina”. Aceasta este prima şcoală de nivel superior din Ţara Românească. 106
Mitropolitul Ştefan (1648-1653 şi 1655-1688), a fost egumen la Tismana și a continuat opera
culturală depunând eforturi deosebite pentru introducerea limbii române în slujba bisericească.
Limba slavonă devenea tot mai puţin cunoscută de popor încât şi preoţii nu o mai înţelegeau.
Schimbarea limbii de cult nu era un lucru uşor, deoarece nu erau cărţi de slujbă în limba română,

104
Idem, pag.327;
105
Pr.dr.Mircea Păcurariu, „op.cit”, pag195;
106
Ibidem, pag196;
iar introducerea limbii de cult în biserică, putea fi privită de unii ca o erezie şi o abatere de la
dreapta credinţă. Din această cauză Mitropolitul Ştefan a tipărit cărţi de cult bilingve.
Mitropolitul Ştefan este cel care a făcut primul pas în procesul de românizare a slujbelor
bisericeşti. Între anii 1653-1655, mitropolitul Ştefan a fost înlocuit de către Ignatie Sârbul, până
atunci episcop la Râmnic. Acesta a fost trimis în mai multe solii la principele Transilvaniei
Gheorghe Rakoczi II. Mitropolitul Ştefan este reaşezat în scaun în anul 1655. Trebuie subliniat
că în timpul păstoriri sale, domnitorul Constantin Şerban Basarab a ridicat actuala catedrală
patriarhală din Bucureşti, sfinţită în anul 1658 de Patriarhul Macarie al Antiohiei, ce se afla într-
o lungă călătorie prin Ţările Române.
După Mitropolitul Ştefan, în scaunul mitropolitan a fost ales egumenul Teodosie de la Argeş,
la data de 20 mai 1688. La câteva zile după alegerea şi hirotonia sa, printr-un hrisov al Domnului
Radu Leon la 8 iunie 1688 s-a hotărât oficial ca scaunul mitropolitan să fie mutat de la
Târgovişte la Bucureşti, iar Biserica cu Hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena să fie
catedrală mitropolitană.107
Mitropolitul Teodosie a beneficiat de faptul că a păstorit până la moartea sa la 27 ianuarie
1708, sub cei doi mari domnitori Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, în timpul
cărora au activat şi alţi cărturari de seamă, români sau străini.
Un loc aparte in istoria Bisericii româneşti îl ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708-
1716), de loc din Iviria sau Georgia. El a fost luat rob la turci, de tânăr, aceştia invadând deseori
ţara. A fost dus la Constantinopol unde a stat în robie, sub numele Andrei. După eliberarea din
robie a stat în preajma Patriarhiei ecumenice, ca monah. A învăţat mai multe limbi străine –
greaca, araba, turca, arta sculpturii în lemn, caligrafia, picture şi broderia. Aici l-a cunoscut pe
Constantin Vodă Brâncoveanu, care l-a adus în Ţara Românească, aceasta devenind a doua lui
patrie. Datorită sprijinului acordat de Brâncoveanu, Antim a găsit aici condiţiile prielnice
activităţii culturale.
Secolul al XVII-lea este perioada de maxima intensitate a legăturilor interortodoxe.
Legăturile românilor cu Bisericile greceşti s-au mărit foarte mult prin patriarhii, mitropoliţii,
profesorii, egumenii şi călugării greci veniţi în Ţara Românească şi Moldova, unii dintre ei
sfârşindu-şi viaţa pe pământul românesc, prin ierarhii care au păstorit în Ţara Românească –
Luca din Cipru, Grigorie al Ungrovlahiei, Ignatie Grecul la Râmnic şi prin arhiereii titular greci,

107
Ibidem, pag216;
hirotoniţi pentru unele scaune episcopale de mult disparute, dar care trăiau între români; prin
tiparniţele greceşti înfiinţate la Bucureşti, Snagov, Râmnic şi Târgovişte, prin academiile greceşti
de la Târgovişte şi mai ales cea de la Sfântul Sava din Bucureşti. La acestea au activat dascăli
greci, unii oamenii de înaltă cultură cu elevi greci şi români; prin ajutoarele materiale donate de
domnitorii români, sub forma de închinări de mănăstiri Locurilor Sfinte, celor patru Patriarhii
apostolice, mănăstirilor de la Muntele Athos, Meteora şi Sinai, prin plătirea datoriilor unor
Patriarhii, ajunse sărace din pricina multor impozite impuse de stăpânirea otomană. Aceste
legături au fost posibile datorită sprijinului statornic şi generos al domnilor români ca: Vasile
Lupu, Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi mai ales domnitorul Constantin Brâncoveanu, sub
domnia căreia cultura grecească pe pământul românesc a cunoscut o remarcabilă înflorire.108
Patriarhii răsăriteni considerau voievozii Ţării Româneşti şi ai Moldovei drept succesori
legitimi ai împăraţilor bizantini şi, ca atare, le acordau onorurile imperiale de altădată. După ce
domnitorul era recunoscut de turci, care le dădea un firmament, noul domn era uns de către
Patriarhul ecumenic în Catedrala din Fanar, cu acelaşi ceremonial care se aplica altă dată
împăraţilor Bizantini. Acest lucru îl găsim relatat în lucrarea Descripţio Moldavae a marelui
umanist Dimitrie Cantemir, el fiind martor de multe ori la astfel de ceremonii fiindcă a trait la
Constantinopol mai bine de 20 de ani. Deasemeni, Dimitrie Cantemir spune că, atunci când
domnii se alegeau în ţară, acest ceremonial al suirii pe scaunul domnesc, se făcea la fel în cetăţile
Târgovişte sau Suceava.
Domnitorii români au fost adevăraţi protectori ai ortodoxiei în toată lumea. Datorită lor şi
ajutorului economic şi cultural, aşezămintele bisericeşti de limbă greacă au putut supravieţui,
îndeplinindu-şi misiunea lor în mijlocul credincioşilor. Patriarhul Dositei al Ierusalimului, îl
numea, pe Domnitorul Constantin Brâncoveanu, într-o scrisoare din ianuarie 1699, “apărătorul
credinţei ortodoxe”.109
Domnii români au reuşit în această perioadă să impună alegerea unor patriarhi de
încredere, iar pe alţii să-i înlăture pentru că nu au răspuns aşteptărilor lor şi a Bisericii, aşa cum
făceau odinioară împăraţii bizantini.

108
Ibidem, pag.250;
109
Ibidem, pag.250;
 În această perioadă, patriarhia ecumenică a fost subvenţionată de domnii Ţării
Româneşti. Majoritatea patriarhilor au venit în Ţara Românească după ajutoare. Marele Patriarh
Chiril Lucaris, pe când era egumen a venit de vreo câteva ori după ajutoare dar şi când era
patriarh al Alexandriei. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, au venit în Ţara Românească
după ajutoare patriarhii Atanasie Patellaros care a stat ani în şir la mănăstirile lui Păun vameşul,
din Iaşi şi Sfântul Nicolae din Galaţi; Partenie al IV-lea Moghilanul, căruia i s-a dat un timp spre
cârmuire mitropolia Proilaviei din Brăila, şi a murit la Bucureşti; Dionisie IV Seroglanul
(Muselinul), fost patriarh în cinci rânduri – între 1671-1694 -, a ajuns la această demnitate cu
ajutorul lui Şerban Cantacuzino şi al lui Constantin Brâncoveanu, la curtea căruia a stat ani în şir
şi a murit la Târgovişte în anul 1696, îngropat în Catedrala Mitropolitană din Târgovişte;
patriarhul Iacob care a călătorit în ambele ţări româneşti şi care a murit în anul 1700 la Iaşi.
Acesta a fost îngropat la Mănăstirea Golia. Patriarhul Calinic al II-lea l-a rugat pe domnitorul
Constantin Brâncoveanu şi acesta a refăcut Biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata din
Constantinopol.

Patriarhia Alexandriei în această perioadă se afla sub stăpânirea otomană. Patriarhul Ciril
Lucaris, primul cârmuitor al acestui scaun a venit în Ţările Române. În timpul păstoriri sale au
fost închinate, acestei patriarhii, mănăstirile Stăneşti şi Segarcea, în Oltenia. Patriarhul Mitrofan
Critopulos (1636-1639), autorul mărturisirii de credinţă care-I poartă numele, a vizitat ţările
române ca ieromohah şi însoţitor al lui Ciril Lucaris, apoi ca patriarch. A murit şi a fost îngropat
la Târgovişte.
După ajutoare au venit şi patriarhii Paisie, Partenie, Prohoros şi Gherasim Paladas (1688-
1710). Acesta din urmă a venit de trei ori, având strânse legături cu Domnitorul Constantin
Brâncoveanu şi cu familia cantemireştilor din Moldova. A slujit împreună cu Hrisant al
Ierusalimului au slujit la la înmormântarea mitropolitului Teodosie al Ungrovlahiei şi au fost de
faţă la înscăunarea urmaşului său Antim Ivireanul. Din cei şapte patriarhi ai Alexandriei, din
această perioadă, doar nunul nu a venit după ajutoare – Gherasim Spartaliotis – dar şi acesta a
trimis un delegate, pe ieromonahul Ioanichie, viitorul patriarh.
Patriarhia Ierusalimului a avut strânse legături cu Ţara Românească. Mulţi patriarhi ai
Ierusalimului, datorită sărăciei, asupririlor din partea turcilor şi a iezuiţilor stabiliti în Ţara
Sfântă, au venit după ajutoare. În 1699 a urcat pe scaunul patriarhal, Dositei, care a fost timp de
patru decenii, îndrumătorul neobosit al ortodoxiei în faţa atacurilor catolice şi protestante. A
făcut lungi călătorii îm ţările române. A primit închinarea câtorva mănăstiri: Căluiu, Sfântul Sava
şi Biserica Răzvan din Bucureşti, Plătăreşti, Negoieşti, Ţănţăreni. Cu ajutorul domnitorului
Şerban Cantacuzino a refăcut Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim şi alte Biserici din Ţara
Sfântă. Urmaşul său, Patriarhul Hrisant Nottaras (1707-1731) a fost ales cu ajutorul
Domnitorului Constantin Brâncoveanu. În primul an al alegerii sale a sfinţit ctitoria
Domnitorului Brâncoveanu din Bucureşti, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, închinată apoi
Sfântului Mormânt. Mănăstirea Comana şi Mănăstirea Văcăreşti, au fost închinate când domnitor
era primul fanariot Nicolae Mavrocordat (1715-1716).
Dărnicia românească se vede şi astăzi la Ierusalim. În tezaurul Sfântului Mormânt se află şi
astăzi nenumărate manuscrise, cărţi, hrisoave domneşti şi vase liturgice de provenienţă
românească, aparţinătoare secolului al XVII-lea. Cu atâte mănăstiri închinate, care aveau sute de
domenii, ale căror venituri erau trimise la Ierusalim, cu atâta danii de bani, veşminte şi obiecte
liturgice, Patriarhia Ierusalimului a putut face faţă multor neajunsuri pricinuite de autorităţile
otomane şi de catolice, putând să-şi îndeplinească misiunea în mijlocul credincioşilor.110
Ajutoarele româneşti au fost şi în perioada următoare, mai ales prin închinarea unor
mănăstiri, schituri şi biserici către marile mănăstiri athonite. Acum au fost închinate mănăstirile
Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi şi Cotroceni din Bucureşti. Multe închinări au fost către Mănăstirea
Vatoped: Golia, Bărboi din Iaşi, Precista din Galaţi, Mera din Vrancea. Mănăstirii georgiene din
Ivir i-au fost închinate câteva mănăstiri din Ţara Românească: Radu Vodă din Bucureşti,
Bolintin, Glavacioc, Stelea din Târgovişte. Către Mănăstirea Zografu au fost închinate Biserica
Uspensia din Vaslui, Mănăstirile Dobrovăţ lângă
Iaşi şi Căpriana, dincolo de Prut, cu o avere enormă
de 23 de moşii şi 50.000 de ha. S-au făcut închinări
şi către Mănăstirile Dohiaru, Cutlumuş, Xiropotam,
Caracalu, Pantocrator, Sfântul Pavel, Sfântul
Pantelimon sau Rusicon, Esfigmen. Celelalte care
nu au primit închinări au primit multe danii în bani.
S-au făcut închinări şi la Mănăstirea Sfânta
Ecaterina din Muntele Sinai – Mănăstirea Sfinţii

110
Ibidem, pag.252;
Arhangheli din Iaşi, apoi Biserica Sfânta Parascheva din Iaşi, apoi Mănăstirea Sfânta Ecaterina
din Bucureşti. Alte ctitorii româneşti erau închinate mănăstirilor din Grecia continentală: la
Meteora – Golgote, Dusicon – Nucet, Dâmboviţa, Rumelia - Dancu din Iaşi şi Mavromol din
Galaţi, Ianina – Băbeni, Buzău, Deduleşti din Buzău, Sfântul Ioan cel Mare şi Sărindar din
Bucureşti, la Tesalonic – Sfântul Ioan din Focşani, Insula Halki – Aron Vodă din Iaşi,
Mănăstirea Sfânta Lavră din Peloponez a fost ridicată cu ajutorul lui Vasile Lupu, iar Mănăstirea
Sfântul Ioan din insula Patmos a fost subvenţionată de domnitori munteni şi moldoveni.
Cu aceste danii şi ajutoare mănăstirile greceşti s-au putut dezvolta şi progresa din punct de
vedere economic şi cultural. De multe ori aceste ajutoare au salvat de la pieire aceste biserici şi
mănăstiri greceşti.
Trebuie adăugat că în această perioadă cultura grecească s-a putut dezvolta în Ţările Române.
Aici şi-au găsit adăpost şi sprijin material mulţi patriarhi şi alţi ierarhi greci de pretutindeni. Au
luat finţă centre unice în lumea ortodoxă de atunci, în care s-a putut dezvolta cultura grecească,
domnii Ţărilor Române fiind singurii protectori ai cărturarilor greci. În anul 1646 s-a înfiinţat la
Târgovişte, în timpul domniei lui Matei Basarab, “Schola graeca et latina”, de către umaniştii
Panteleimon Ligaridis şi Ignatie Petritzis, amândoi din insula Hios. Colegiul înfiinţat de Vasile
Lupu la Iaşi, în 1640, cu profesori de la Kiev, a trecut după, 1646 în mâna unor profesori greci,
folosind de acum limba greacă, în locul celei latine. Academia Sfântul Sava din Bucureşti a luat
fiinţă în anul 1679, dar a fost reorganizată de către Domnitorul Constantin Brâncoveanu. Ea
corespundea cu o facultate de filosofie şi litere din cadrul universităţilor apusene. Printre dascălii
săi s-au numărat: Sevastos Kimenitis din Trapezunt, fost rector al şcolii din Constantinopol, Ioan
Cariofil, teolog şi filosof, autor a multor lucrări teologice, Marcu Porfiropol din Cipru, Gheorghe
Maiota, profesor şi predicator, cu studii în Italia, Gheorghe Hrisogen, care a tradus Dogmatica
Sfântului Ioan Damaschinul, în greaca populară, Panaiot Sinopeus şi mulţi alţii. În timpul
domnitorului Constantin Brâncoveanu au trait în Ţara Românească mulţi ierarhi învăţaţi precum
şi alţi cărturari ca Ioan Ierotei Comnen, medic, scriitor şi gânditor, ajuns mitropolit al Dristrei,
Ioan Avramios, predicatorul curţii, monahul Mitrofan Gregoras, Galaction Vidali, care au găsit
un teren proprice pentru desfăşurarea activităţilor lor.111
În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu şi cu îndrumarea statornică a lui Antim
Ivireanul, au luat fiinţă patru secţii greceşti pe lângă tipografiile din Bucureşti, Snagov, Râmnic

111
Ibidem, pag.254;
şi Târgovişte în care au fost tipărite peste 30 de cărţi în limba greacă - cărţi liturgice, teologice-
polemice sau cuvântări. Majoritatea cărţilor tipărite în Ţara Românească precizau că au fost
tipărite cu cheltuiala Domnitorului Constantin Brâncoveanu, pentru a fi “Împărţite în dar
credincioşilor”112
Din toate acestea, putem trage concluzia că cultura greceasă a găsit largi posibilităţi de
afirmare în Ţările Române prin şcolile şi tipografiile
înfiinţate aici, prin sprijinul acordat cărturarilor şi elevilor
acestora. Ajutoarele material şi activităţile culturale
menţionate confirmă faptul că Ţările Române au
reprezentat cu adevărat “Bizanţul după Bizanţ”.
În secolul al XVII-lea au fost stabilite legături şi cu
alte Biserici Ortodoxe, cu cele de limbă arabă, georgiană
şi slavă – bulgară, sârbă, ucrainiană şi rusă.
Patriarhia arabă a Antiohiei, cu sediul la Damasc, a
fost ajutată de mai multe ori. Cel mai de seamă patriarh
din secolul al XVII-lea, a fost Macarie III Zaim (1647-
1672). Acest patriarh, în urma ocupării ţării sale de turci,
a pornit într-o lungă călătorie în Ţara românească,
Moldova, Ucraina şi Rusia, pentru ajutoare. Patru ani a
stat în Ţările Române printe români. Însoţitorul său Pavel
de Alep, a lăsat o descriere amănunţită a călătoriei sale în
cele patru ţări ortodoxe. Această lucrare este foarte
importantă pentru noi, pentru că prezintă amănunte
interesante din viaţa politică, socială, economică şi
bisericească cu descrierea a zeci de biserici şi mănăstiri pe
care le-au cercetat. Patriarhul a tradus după o versiune
grecească un Letopiseţ al Ţării Româneşti (Istorii şi ştiri
pe scurt despre domnii Ţării Româneşti).
Urmaşul său, Patriarhul Atanasie III Dabbas, a fost înlăturat din scaun şi a petrecut patru ani
la Bucureşti, unde a întocmit o Istorie a patriarhilor de Antiohia, tradusă în greaca populară

112
Ibidem, pag.254;
pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu. S-au tipărit, l-a rugămintea domnitorului Constantin
Brâncoveanu, de către ieromonahul Antim Ivireanul două cărţi Greco-arabe: o Liturghie în 1701,
la Snagov, şi un Ceaslov, la Bucureşti în 1702. Patriarhul când a plecat din Ţara Românească a
primit de la Constantin Brâncoveanu tipografia cu caractere arabe. Aceasta a fost înstalată în
Alep şi a imprimat multe cărţi de slujbă şi învăţătură în limba arabă.
Mitropolitul Antim Ivireanul, stând printe români nu şi-a uitat ţara din care a venit.
Domnitorul Constantin Brâncoveanu, la cererea mitropolitului a trimis în Georgia pe meşterul
tipograf Mihail Ştefan cu ai săi ucenici. Cu ajutorul regelui Vahtang VI a tipărit la Tbilisi mai
multe cărţi de slujbă în limba georgiană. Prin anul 1712, Mihail Ştefan a plecat în Olanda iar
ucenicii rămaşi i-au constinuat activitatea, până în 1722, tipărind cărţi bisericeşti şi laice.113
Ajutoarele domnitorilor români s-au îndreptat şi spre aşezămintele bisericeşti din Bulgaria,
aflată sub stăpânirea otomană încă din secolul al XIV-lea. Matei Basarab a ridicat două Biserici
în Bulgaria, una la Vidin şi alta la Sviştov. În aceste biserici se păstrează chipul domnitorului şi
a doamnei pe pereţii bisericilor. Domnitorul Grigore Ghica al Ţării Româneşti a zidit o Biserică
la Mitropolia Dristra (Silistra). Domnitorii au ajutat şi Bisericile din Arbănaşi, lângă Târnovo,
într-una din ele fiind îngropat unul din fiii lui Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Constantin
Brâncoveanu a ajutat şi Episcopia din Cerven în apropierea Rusciucului. Din Bulgaria a venit în
Ţara Românească, Ignatie Sârbul, fost preot de mir la Nicopole, de unde Matei Basarab la ridicat
în scaunul de la Râmnic, apoi în cel metropolitan.
În secolul al XVII-lea au fost strânse legături şi cu Biserica Ortodoxă Sârbă. Ierarhi sârbi în
drumurile lor către Rusia sau locurile Sfinte făceau lungi popasuri la Târgovişte sau Iaşi. În anul
1663 a fost hirotonit la Târgovişte, de către Mitropolitul Ştefan, arhimandridul Simion Kordici,
ca episcop de Svidniţa, în Croaţia. Domnitorii: Matei Basarab, Vasile Lupu şi Constantin
Brâncoveanu au acordat ajutoare unor mănăstiri sârbeşti: Cruşedol, Rakoviţa, Mileşevo, Hopovo,
apoi Trebinje din Herţegovina, Lipovina din Croaţia, Sopociani şi Studeniţa.114
Manuscrisele şi cărţi slave de provenienţă românească au fost folosite în mănăstirile şi
bisericile bulgare sau sârbeşti. În predoslovia Psaltirii slavone de la Govora, din anul 1637, se
precizează faptul că era destinată şi altor neamuri de aceaşi credinţă ortodoxă şi cu deosebire
bulgarilor, sârbilor, ungrovlahilor, moldovlahilor şi celorlalţi.115

113
Ibidem, pag.255;
114
Ibidem, pag.256;
115
Ibidem, pag.256;
 În această perioadă au fost întărite legăturile cu Bisericile ucrainiană şi rusă. Păstorirea lui
Petru Movilă la Kiev constituie cel mai important capitol din istoria legăturilor bisericeşti ale
românilor cu ruşii. Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung, Govora şi Târgovişte, sau
cea a lui Vasile Lupu de la Iaşi, au fost dăruite sau cumpărate de la Kiev. Odată cu aceştia au
venit şi meşterii tipografi care au pregătit ucenici români. Patriarhul Ioachim al Moscovei a
trimis o tipografie completă Mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Mitropolitul Dosoftei al
Moldovei, aflat în exil la Zolkiew, a tradus lucrări teologie din slavo-rusă – Evanghelia
învăţătoare de la Govora şi Cheia înţelesului de la Bucureşti, precum şi alte lucrări patristice.
Domnitorii români au contribuit şi la ridicarea unor biserici credincioşilor ucrainiei aflaţi sub
stăpânirea Poloniei. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Lvov ridicată de familia
Movileştilor şi a lui Miron Vodă Barnovschi, era cunoscută sub numele de Biserica
moldovenească. Constantin Şerban Basarab (1654-1658) după ce a pierdut scaunul domnesc, a
pribegit prin episcopia Muncaciului, unde a ctitorit o biserică din piatră la mănăstirea Sfântul
Nicolae, în anul 1661.116
În acest secol al XVII-lea, apar primele informaţii referitoare la faptul că ierarhi călugări şi
preoţi români, şi-au îndreptat paşii spre pravoslavnica Rusie. Mitropolitul Varlaam al Moldovei,
când era egumen la mănăstirea Secu, a fost
trimis la Moscova să aducă icoane pentru
mănăstirea Dragomirna şi pentru două biserici
ctitorite de către Miron Barnovschi.
Mitropolitul Ghedeon al Moldovei a fost la
Moscova trimis de către domnitorul Gheorghe
Ştefan, pentru a încheia o alianţă cu Ţarul
Rusiei Alexei Mihailovici. Egumenul Varlaam
de la Mănăstirea Cozia, viitor episcop de
Râmnic, apoi mitropolit al ţării, a călătorit prin
Rusia. Mulţi călugări şi pelerini ruşi se opreau
în Ţările Române, alţii veneau cu misiuni

116
Ibidem, pag.257;
diplomatice, cum a fost Arsenie Suhanov, stareţul Mănăstirii Sfântul Serghie, trimis la Vasile
Lupu şi Matei Basarab.
La începutul secolului al XVIII-lea, Rusia condusă de Petru cel Mare, aflată în plină
ascensiune, a început să preia treptat rolul de ocrotitoare a ţărilor ortodoxe aflate sub dominaţia
otomană, rol deţinut până atunci în exclusivitate, de Ţara Românească şi Moldova.
 6. Ultima perioada a domniei si martiriul brâncovenilor;
Căderea domnitorului martir Constantin Vodă Brâncoveanu, nu se datorează greşelilor
politice, ci mai ales intrigile rudelor sale, boierii Cantacuzini. Boierii Cantacuzini nu ar fi putut
să-l îndepărteze de tron pe Brâncoveanu, aveau nevoie de intervenţia otomană pe care au ştiut să
o provoace117. Acuzaţiile erau venite din partea din partea boierilor care au provocat mazilirea şi
care erau invidioşi de mărinimia şi strălucirea Domnitorului, aşa cum notează secretarul său,
Antonio Maria del Chiaro.118 Domnul Ţării Româneşti nu ştia nimic despre pârele venite din ţară
deoarece capuchehaia sa la Poartă îl informa că sultanul îl considera printe cele mai drepte slugi
pe care le avea. Cu câteva zile înainte domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese avertizat de
către un medic grec de la Poartă, Antonio Corea, care aflase de la secretarul lui Ali Paşa, de
intenţia vizirului ca să-l prindă pe domnitor.
Fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu, Stanca, care având halucinaţii, a povestit
surorilor sale că vede o ceată de turci care smulgeau pe tatăl lor pentru al duce la Poartă. Nici
această prevestire nu fusese crezută, aşa că acţiunea se va desfăşura conform hotărârii marelui
vizir, fără nici o opoziţie.119
Duşmanii lui Constantin Brâncoveanu, ca să fie siguri că vor muri şi el şi feciorii, au trimis la
Poartă, doi boieri, pe Constantin Ştirbei banul şi pe Radu Dudescu logofătul, ca să pârască pe
Constantin Vodă, în aşa fel încât nici feciorii săi să nu mai trăiască, temându-se ca dacă va scăpa
unul dintre ei, se vor răzbuna pe ei. Mulţi dintre aceşti boieri au fost ajutaţi de Constantin
Brâncoveanu de multe ori, astfel încât şi străinii se mirau cum de au devenit vrăjmaşii lui
Constantin Brâncoveanu.120
Domnitorul Constantin Vodă Brâncoveanu a fost condamnat la moarte şi executat în ziua de
15 august 1714, din ordinul sultanului Ahmed al III-lea. La execuţie au participat sultanul, curtea
imperială otomană, cei mai de seamă ambasadori europeni la Marea Poartă.121
“Iar turcii, cu sfaturile Şeităneştilor, atunci au găsit vreme, când era domnul în Bucureşti,
şi fără nici o grijă şi au trimis în taină mare pe imbrohorul, cel mare al Împăratului şi pe
Mustafa aga capigi-başa ca să-l prinză şi să-l aducă cu toată casa lui şi cu toţi ginerii la
117
Dr.Nicolae Stoicescu ,”274 de ani de la moartea lui Constantin Vodă Brâncoveanu”, în rev.”Mitropolia
Ardealului”, nr. 5 septembrie –octombrie, 1989, anul XXXIV, Sibiu, pag.20;
118
Ibidem, pag.21;
119
Idem;
120
Idem;
121
Liliana Alexandrescu, „Un olandez martor la execuţia lui Brâncoveanu”, în Magazin istoric, anul XLI, nr.2,
februarie 2007, pag.50;
Ţarigrad”,122 în ziua de 24 martie 1714, într-o marţi din Săptămâna Patimilor, a sosit la
Bucureşti capugiul Mustafa Aga, însoţit de 12 ciohodari înarmaţi cu iatagane şi pistoale. Acesta
pentru a nu da de bănuit, i-a spus domnitorului că este doar în trecere prin Bucureşti, spre Hotin.
S-a prezentat la curte unde a fost primit de domnitor ceremonios, înconjurat de boieri, în sala
divanului care i-a a dresat vorbe prietenoase, în limba turcă. Ca răspuns Mustafa Aga a scos
năframa de mătase şi a pus-o pe umărul domnitorului, spunându-i că, fiindu-i vechi prieten,
regretă că tocmai el a primit porunca împărătească de a-l declara mazilit şi a-l aduce, cu toate
casa sa, cu fiii şi ginerii, la Constantinopol. A citit firmanul, declarându-l hain, cu porunca
adresată boierilor să-i ia pe Constantin cu toată familia în paza lor, până când vor fi preluaţi de
imbrohorul cel mare, care aştepta la Giurgiu cu 400 de ieniceri, iar în caz de nesupunere ţara va
fi trecută prin foc şi sabie de 12.000 de turci care aşteaptă la hotarele ei. În această atmosferă de
groază nimeni nu a avut curajul să se opună, sau să schiţeze un gest de împotrivire. Complicii
turcilor, Cantacuzinii au răspândit zvonul că, în caz de răscoală, Bucureştiul va fi pârjolit. S-au
luat măsuri pentru izolarea domnitorului şi a familiei sale de boierii şi slujitorii curţii. Totul a
fost scotocit şi jefuit, fiind confiscate toate bunurile domnitorului şi ale familei sale.123
În joia mare, a Patimilor a sosit imbrohorul cel mare, cu 300 de oameni. Acesta a fost primit
sărbătoreşte la Văcăreşti, de către boieri. Imbrohorul a spus că are poruncă împărătească să se
aleagă un nou domn, pe care-l vor boierii. Boierii au stăruit că îl vor domn tot pe Constantin
Brâncoveanu. Imbrohorul s-a supărat şi l-a numit în faţa tuturor ca domn pe vel-logofătul Ştefan
Cantacuzino, fiul stolnicului. “Deci l-au luat turcii şi au cerut caftan să-l îmbrace şi nefiind
acii caftanul, s-au deszbrăcat Mustafa Aga de contaş şi l-au îmbrăcat pe Ştefan spătariu…” 124
Au mers la Biserica domnească unde a fost uns domn al ţării de mitropolitul Antim Ivireanul.
Totul se repetă în istorie. Cu 25 de ani înainte, atunci când a fost ales domn Constantin
Brâncoveanu, nimeni nu se mai îngrijea de Ştefan Vodă care era întins pe catafalc. Acum nimeni
nu-şi mai aducea aminte de Brâncoveanu care era în camera lui ca într-o închisoare. Şerban
Cantacuzino125 a intrat în camera unde era fostul domn, şi acesta i-a zis: “e mai bine că domnia
ţi-a fost data ţie decât altuia, unui strain.”126

122
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “op.cit”, pag.630;
123
Ibidem, pag.630;
124
Ibidem, pag.631;
125
În noaptea de 6 spre 7 iunie 1716, domnul Ştefan Cantacuzino şi tatăl său, stolnicul Constantin, erau sugrumaţi la
Constantinopol, iar după două zile erau omorâţi la Adrianopol şi Mihai Cantacuzino şi cumnatul său Radu Dudescu.
126
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “op.cit,”, pag.630;
 Familia
Brâncovenilor a
fost deposedată de
toate bunurile lor.
Palatele de la
Mogoşoaia, de la
Potlogi, de la
Obileşti şi casele
din Scheii
Braşovului au fost
jefuite, averile
confiscate şi
încărcate în 40 de care. Istoricul Antonio Del Chiaro ne aduce informaţia că domnitorul mazilit a
spus vărului său, noul domn, şi celor din preajmă sa: “Dacă aceste nenorociri sunt de la
Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia Lui! Dacă sunt însă fructul răutăţii omeneşti,
pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi
răzbunătoare a judecăţii divine”.127
Drumul spre Constantinopol a fost un calvar. Ostaşii otomani, călări înconjurau convoiul.
Mii de bucureşteni urmăreau înmărmuriţi, cu lacrimi în ochi. Ei îşi plângeau domnul, şi
neputiinţa lor de a-l apăra s-a exprimat în cântece şi balade.128

Balada Sfântului Constantin Brâncoveanu Melodia1:

(1688-1714)
Brancovene Constantin
Melodia 1 Boier vechi si domn crestin,
Intr-o joi de dimineata Adevar e c-ai gandit
Zi scurtarii lui din viata, Pan-a nu fi mazilit,
Brancoveanul se scula Sa desparti a ta domnine
Fata blanda el spala. De a noastra-mparatie
Barba alba-si pieptana, Ca de mult ce esti avut
La icoane se inchina Bani de aur ai batut,

127
Ibidem, pag.631;
128
Balada Constantin Brâncoveanu, în colecţia Poezii populare ale românilor, de Vasile Alexandri, Bucureşti, 1971,
p.127-129, are versurile:
Pe fereastra el cata
Si amar se spaimanta:
Dragii mei coconi iubiti
Lasati somnul, va treziti;
Armele vi le gatiti
Ca pe noi ne-a’nconjurat
Pasa cel neimpacat,
Ieniceri cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cat de tari.
Melodia2:
Bine vorba nu sfarsea
Turcii-n casa navalea
Pe toti patru mi-I prindea
Si-i ducea de-I inchidea;
La ‘stambul in turnul mare
Ce se nalta anga mare,
Unde zac fete domnesti
Si soli mari imparatesti.
Mult acolo nu zaceau,
Ca sultanu i-aducea
Langa foisorul lui
Pe malul Bosforului.
Monoton:
Sultanul din foisor
Doi gealati veneau curand
Sabiile fluturand
Si spre loc daca mergeau
Din coconi isi alegeau
Pe cel mare si frumos
Si- puneau pe scaun jos;
Si cand spade repezea,
Capul iute-I reteza,
Brancoveanul greu ofta:
Doamne, fie voia Ta!
Cei gealati iarasi mergeau
Si din doi isi alegeau
Pe cel gingasi, mijlociu
Cu par neted si galbiu
Far’ a-ti fi de mine teama,
Far’ a vrea ca sa dai seama.
Melodia2:
De-am fost bun la domnie
Dumnezeu singur o stie,
De-am fost mare pe pamant
Cata-acu de vezi ce sunt.
Melodia2:
Constantine Brancovene
Nu-mi grai vorbe viclene.
De ti-e mila de copii,
Si de vrei ca sa mai fi,
Lasa legea crestineasca
Si ted a-n legea turceasca.
Melodia1:
Faca Dumnezeu ce-o vrea
Chiar pe toti de ne-ati taia,
Nu ma las de legea mea.
Mono:
Imbrohorul se-ncrunta,
Gealatii ‘nainta
Si pe blandul copilas
Dragul tatii fecioras
La pamant il arunca
Si zilele-I ridica,
Brancoveanul greu ofta
Si din suflet cuvanta:
Doamne, fie voia Ta!
Apoi el se-ntuneca
Inima i se despica,
Pe copii se arunca,
Ii bocea, ii saruta,
Si turband apoi striga:
Melodia1:
Si pe scaun il punea, Alelei, talhari pagani,
Si capul ii reteza. Alehoi, feciori de caini!
Brancoveanul greu ofta: Patru fii eu am avut,
Doamne, fie voia Ta! Pe toti patru i-ati pierdut.
Sultanul se minuna
Si cu mila ii graia: Melodia2:
Dar-ar Domnul Dumnezeu
Melodia3: Sa fie pe gandul meu:
Brancovene Constantin Sa va stergeti pre pamant,
Boier vechi si domn crestin, Cum se sterg norii de vant!
Patru fii tu ai avut Sa n-aveti loc de ingropat,
Din ei trei ti i-ai pierdut Nici copii de ingropat!
Numai unul ti-a ramas Mono:
Cu zile de vrei sa-l las Turcii crunt se otarau,
Lasa legea crestineasca Si pe dansul tabarau
Si te da-n lege turceasca. Si zilele-I ridicau.

Melodia1: Melodia2:
Mare-I Domnul Dunezeu Caini turbati, si lifta rea
Crestin bun m-am nascut eu De-ati manca si carnea mea,
Crestin bun a muri vreu! Sa stiti c-am murit crestin,
Taci draguta, nu mai plange Brancoveanu Constantin!
Ca-n piept inima-mi se frange. Sa stiti c-am murit crestin,
Taci si mori in legea ta Brancoveanu Constantïn!
Ca tu ceru-oi capata

Au ajuns la Constantinopol, după un drum de trei săptămâni. Au fost jefuiți de tot ce aveau şi
au fost aruncaţi în închisorile subterane de la Fornetta, din Cele şapte turnuri (Edicule), şi în
groapa sângelui, la 15 mai 1714, ca să mărturisească toate averile. Au fost supuşi la cele mai
cumplite chinuri. Au fost torturaţi ca să mărturisească unde au ascuns averile, pe care turcii le
considerau fabuloase. Când au fost ridicaţi din Bucureşti, spre surprinderea turcilor au găsit
numai 4050 de taleri, 12000 de galbeni şi obiecte de preţ. Nu le venea să creadă că aceasta este
averea lui Altîn Bei, “prinţul aurului”.129 Brâncoveanul a fost torturat la porunca Sultanului
Ahmed al III-lea şi de vizirul său, crudul Gin Ali. Brâncoveanu a fost întins pe roată, în jurul
capului pus un cerc de fier, ars cu fierul roşu, pe piept şi pe spate, picioarele şi mâinile i-au fost
înţepate. Chinurile au fost cumplite.

129
Ibidem, pag.633;
 A fost mutat la închisoarea Bostangi
Başa, ce se afla la prima poartă a
Seraiului. În cele din urmă turcii au
obţinut hâria de ridicare a aurului de la
Zecca şi de la Veneţia. Mai mult , pentru
a obţine mai multe mărturii, turcii au
folosit un vicleşug. I-au pus pe umeri
caftanul de iertare, promiţându-I chiar
revenirea la domnie, dacă va da
împărăţiei 20.000 de pungi de aur. Suma
era foarte mare. I se premise să scrie în
Transilvania să i se păstreze averile.
Toate acestea erau numai o înşelare, o
amăgire din partea turcilor.
Noul domn, Ştefan Cantacuzino, îl ura atât de mult, încât a trimis turcilor diploma de
principe al Imperiului Habsburgic primită în anul 1695, cât şi corespondenţa diplomatică purtată
cu Ţarul Rusiei Petru I, şi cu guvernul său. Aceste documente erau ascunse într-o chilie de la
mănăstirea Colţea.
Istoricul francez, M.Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul
voievod să treacă la mahomedanism.130
Imbrohorul a comunicat lui Brâncoveanu acuzaţiile aduse, care erau foarte grave. Dădu apoi
ordin ca el şi fiul cel mare să fie supuşi unor chinuri grele, pentru a da mărturie despre locul unde
aveau ascunsă averea. După cinci zile, în faţa sultanului care stătea deoparte, domnitorul a fost
supus unui nou interogatoriu de către imbrohor, apoi făcu un semn şi se apropie gealatul.
Brâncoveanu când îl văzu, s-a rugat şi s-a adresat fiilor săi spunând: “Fiii mei, fiţi curajoşi, am
pierdut tot ce am avut în această lume; cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm
păcatele cu sângele nostru”131
În Cronica Bălăcenilor, care nu erau prietenii Brâncovenilor îmbărbătarea este mai amplă:
“Fiii mei, fiii mei! Iată, toate avuţiile şi orice alta am pierdut. Să nu ne pierdem încai

130
M.Mignot; „Histoire de l Empire Ottoman”, vol.IV, Paris, 1773, pag. 203; apud: Ştefan Ionescu, Panait I. Panait,
„Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa, domnia, epoca”, Bucureşti, 1969, pag.290;
131
L.S.Desartovici, „Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, editura Sofia, Bucureşti, 2005, pag.314;
sufletele! Staţi tari, bărbăteşte dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos,
Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în
aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică pentru viaţa şi lumea aceasta! Aduceţi-vă
aminte de Sfântul Pavel, ce zice: că nici sabie, nici îmbulzeală, nici moarte, nici alta orice nu-l
va despărţi de Hristos; că nu sunt vrednice muncile şi nevoile acestea de aici spre mărirea a
ceea ce o va da Hristos. Acuma dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru să spălăm păcatele
noastre.”132
Toţi au fost duşi în faţa domnitorului care, a fost spectator. Au fost decapitaţi pe rând:
Văcărescu, Matei, Radu, Ştefan şi Constantin. După execuţie, capetele celor ucişi au fost purtate
în prăjini, prin oraş. La acest eveniment a venit foarte multă lume. Marele vizir, văzând această
lume multă îngrozită, a dat poruncă ca trupurile lor să fie aruncate în mare. De aici, în ascuns au
fost adunate de câţiva creştini şi îngropate într-o mânăstire numită Halchi 133, nu departe de
Constantinopol, zidită de împăratui Ion Paleologul al II-lea, ajutată cu multe daruri de
domnitorul martir.
Sultanul Ahmed al III-a a poruncit ca, la poarta cea mare a Seraiului, să fie puse capetele
condamnaţilor trei zile. Capetele condamnaţilor au fost duse în suliţe sau prăjini până la intrarea
în Serai. Au stat aici numai până seara, pentru că mulţimea turcă care a participat la supliciu,
începuse să murmure faţă de această cruzime. 134 Sultanul hotărând ca şi capetele lor să fie
aruncate în mare.
Doamna Maria, în acest timp se afla închisă cu nepotul, nora şi ginerii ei. Câţiva apropiaţi şi
binevoitori încercară să intervină pe lângă vizir ca, în schimbul unei sume de bani, să obţină
liberarea lor. A intervenit Ştefan Vodă Cantacuzino care a oferit 40.000 de galbeni sângerosului
vizir Gin-Ali135.
În loc să fie eliberată, Doamna
Maria, a fost exilată la Kuteh
(Kutahia), o aşezare de pe ţărmul
estic al Mării Negre, unde a stat

132
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “op.cit”, pag.635;
133
L.S.Desartovici, „op.cit”, pag.314;
134
Ibidem, pag.431;
135
Ibidem, pag.433;
trei ani. Au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară, după ce marele vizir Ali-Paşa a fost ucis de către
nemţi la Patervaradin.136
După execuţie, Doamna Maria a scris, o scrisoare, împăratului Carol al VI-lea al Germaniei
în care spune că, la execuţia donitorului, printe cei prezenţi, s-a aflat şi contele Jakobus Collier137,
reprezentantul Ţărilor de Jos, “trimisul flamanzilor”.138
Cu siguranţă, printre mulţimea celor care au participat la groaznica execuţie a domnitorului
roman, s-au aflat şi creştini, care s-au hotărât să scoată din apele mării rămăşiţele trupeşti ale
celor executaţi. Cei care, în secret, s-au aventurat au fost nişte pescari creştini aflaţi sub
oblăduirea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.
De la Anton Maria del Chiaro cunoaştem că rămăşiţele trupeşti culese din apele mării au fost
duse la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din ostrovul Halki, şi înmormântate în lipsa
familiei care era în închisorile turcilor. A fost ales acest loc, deoarece era aproape şi populaţia era
grecească.139

136
Ibidem, pag.315;
137
Jakobus Collier era o veche cunoştinţă a familiei Brâncoveanu şi un bun cunoscător al cercurilor diplomatice din
capital Imperiului Otoman, vezi: L.Alexandrescu op.cit. pag.49-52;
138
Liliana Alexandrescu, „Un olandez martor la execuţia lui Brâncoveanu”, în Magazin istoric, anul XLI, nr.2,
februarie 2007, pag.50;
139
L.S.Desartovici, „op.cit”, pag.432;
 Căderea şi uciderea Domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu şi a fiilor săi a
impresionat chiar şi inimile împietrite ale celor vinovaţi. La 6 septembrie 1714, după ce
încercase să dovedească nevinovăţia în această tragedie, Ştefan Cantacuzino scria Patriarhului
Hrisant Nottara că, “sfârşitul acestei tragedii vrednică de lacrimi şi de milă a fost pricină de
multă întristare şi scârbă, nu numai rudelor, căci a fost un lucru neaşteptat şi neauzit şi nici cu
ochii nu credeam să-l fi văzut cineva săvârşit, nici în cărţile de istorie să-l fi citit.”140

Moartea martirică a domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu şi a celor patru fiii ai

săi, a impresionat profund mediile diplomatice ale Europei, alimentate cu ştiri cutremurătoare de
la rezidenţii străini aflaţi la Poartă. Un diplomat scria la 1 septembrie 1714: “niciodată istoria nu
a cunoscut imaginea unei atât de sângeroase măcelării şi lumea întreagă freamătă încă de
oroarea de a fi văzut pe acest nenorocit prinț, după ce şi-a petrecut cele mai multe zile în
bogăţiile şi gloria lumii, să moară înnotând în sângele întregii familii.”141

O legendă pioasă spune că, în acea primăvară anului 1714, când a fost mazilit domnitorul
martir Constantin Brâncoveanu, printre cei trimişi la Ţarigrad, s-ar fi aflat şi o tânără domniţă,
foarte frumoasă, rudă apropiată a domnitorului. Aceeaşi legendă mai spune că un print arab, robit
de frumuseţea tinerei copile, în ziua plecării la Constantinopol, i-ar fi înlesnit fuga. Pe căi
ocolite, domniţa s-ar fi întors la moşia părinţilor ei, undeva la marginea fostului judeţ Râmnicu
Sărat. Singura certitudine din această legendă, este faptul că în judeţul Brăila, la hotarele cu
judeţul Brăila se află un sat cu numele Domniţa.142

7. Canonizarea Domnitorului Constantin Brâncoveanu

Osemintele domnitorului au fost aduse, în mare taină, în ţară în anul 1720, în timpul domniei
lui Nicolae Mavrocordat. Ele au fost depuse, de către doamna Marica în Biserica Sfântul
Gheorghe Nou. Deasupra mormântului s-a aşezat o lespede de marmură alba, cu chenar floral,
specific brâncovenesc, fără nici o inscripţie. La capătul lespedei mărginită cu chenar, era săpată
stema Ţării Româneşti, în centrul căreia se poate distinge vulturul cu cruce în cioc, un indiciu că
acesta este mormântul domnesc şi aici îşi doarme somnul de veci Constantin Brâncoveanu.
Mormântul are în stânga mormântul lui Ion Mavrocordat, iar în dreapta mormântul lui Grigore
Brâncoveanu. Osemintele nu au fost duse la mănăstirea Hurezi, deoarece în urma păcii de la
Passarowitz, Oltenia se afla sub stăpânirea austriacă. Pe mormânt nu s-a putut scrie numele de
teama turcilor, care nu ar fi îngăduit acest drept unui condamnat la moarte pentru „hainie”.
Totuşi deasupra mormântului a fost atârnată o candelă de argint cu o lucrătură deosebită, tot în

140
Dr.Nicolae Stoicescu, “275 de ani de la moartea lui Constantin Vodă Brâncoveanu”, în rev.”Mitropolia
Ardealului”, nr.5 septembrie-octombrie, 1989, Sibiu, Pag.28;
141
Nicoale Iorga, „Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu”, p.79;
142
Ion Dragomirescu, „Ctitorii Brâncoveneşti”, în rev. Magazin istoric, anul VII, nr.1 (79) , ianuarie, 1973, pag.71;
stil brâncovenesc, cu inscripţia în litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(v)ti
Gheorghe cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constandin
Brîncuveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi măria sa
nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile 7228(1720). 143
În anul 1914, august 15, mitropolitul primat al României dr. Konon Arămescu Donici a săvârşit
în mod oficial parastasul la mormântul Domnitorului. Se comemorau 200 de ani de la moartea
martirică. Pentru a se confirma inscripţia au fost făcute săpături arheologiece în mormântul cu
lespedea de marmură fără inscripţie, în zilele de 9-16 decembrie 1932. Osemintele au fost
aşezate într-un sicriu ornat cu podoabe în stil brâncovenesc, al cărui lemn a fost luat dintr-un
stejar din grădina palatului Mogoşoaia. Acest sicriu a fost păstrat timp de un an şi jumătate în
altarul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, fapt care constituie un fel de consfinţire a lor ca sfinte
moaşte de martir creştin. La iniţiativa Patriarhului Miron Cristea, în anul 1934, la sărbătoarea
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Hramul Catedralei Patriarhale din Bucureşti, „Biserica a
crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte în cadrl unei
slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa a li se da cuvenita cinste.”

În seara zilei de 20 mai, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost luat din
Biserica Sfântul Gheorghe Nou, adus şi aşezat în paraclisul patriarhal, unde s-a săvârşit slujba
vecerniei cu priveghere toată noaptea. A doua zi Sfânta Liturghie, în catedrala Patriarhală, unde a
fost de faţă conducătorul statului român de atunci, cu membrii familiei sale, cu tot sfatul ţării, cu

143
Textul inscripţiei. În zilele de 9-16 decembrie 1932 au fost făcute săpături de către prof.dr.Nicolae Minovici şi
prof. Dr. Fr. Rainer, au identificat, în urma analizei osteologică, osemintele numai a lui Constantin Brâncoveanu;
apud: +Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “Sfinţi Români şi apărători al legii strămoşeşti”,
editura Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R. Bucureşti, 1987, pag.637;
înalţi ierarhi, clerici, monahi şi mulţime de credincioşi s-a oficiat solemn parastasul pentru
slăvitul voievod şi neamul său cel adormit. La sfârşitul slujbei, Patriarhul Miron Cristea a vorbit
despre însemnătatea momentului comemorat. S-a format o impresionantă procesiune, cu onoruri
militare, ca odinioară în vremea lui Constantin Brâncoveanu la sfinţirea ctitoriei sale, Sfântul
Gheorghe Nou, şi ca în vremea Bizanţurlui de altădată. Procesiunea, în mijlocul căreia se afla
sicriul cu osemintele domnitorului, purtat pe umeri de clerici, a străbătut în sunetele clopotelor
bisericilor mai multe străzi din centrul capitalei şi a făcut două opriri cu ecteniile pentru morţi la
Biserica Domniţa Bălaşa şi la Universitate, în faţa statuii lui Mihai Viteazul, locul fostei
Mănăstiri Sava, care a adăpostit Academia Brâncovenească.144

La finele anului 1932 Comisia Monumentelor Istorice a luat 145 hotărârea efectuării unor
săpături arheologice sub lespedea de marmură a mormântului ctitoricesc din Biserica „Sfântul
144
+Nestor,Arhiepiscop al Craiovei şI Mitropolit al Olteniei, “op.cit”, pag.638;
145
Pr.dr.Emil Nedelea, „Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc”, în Ziarul Lumina, marţi 8n aprilie
2014; nr.81(2782) anul X, seria naţională, pag. 4-5;
Gheorghe”-Nou, pentru a identifica osemintele din această criptă. Săpăturile au fost efectuate sub
coordonarea secretarului Comisiunii mOnumentelor Istorice, Virgil N. Drăghiceanu, iar pe
parcursul lucrărilor efectuate, şantierul arheologic a fost vizitat de patriarhul Miron Cristea,
iostoricul Nicolae Iorga şi specialişti antropologi Francisc Rainer şi Nicolae Minovici, fiind
invitaţi şi unii membrii ai familiei Brâncovenilor.
În Bucureştiul interbelic, ziua de 21 mai 1934, a fost aleasă pentru organizarea procesiunii
solemne de reînhumare a osemintelor voievodului. Se împlineau atunci, 220 de la martirizarea
Domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu. Evenimentul s-a desfăşurat în prezenţa membrilor
familiei regale, a autorităţilor de stat şi multor credincioşi. Patriarhia Română a întocmit şi
prezentat programul ceremoniei :
„În dimineaţa zilei de 21 mai 1934,
se va săvârşi în paraclisul palatului
patriarhal liturghie şi pomenire
pentru Marele Martir Constantin
Brâncoveanu, de către Clerul Sfintei
Patriarhii, în prezenţa I.P.S.
Patriarh şi a P.S. Membrii ai
Sfântului Sinod şi a înaltelor
autorităţi cari vor fi de faţă.
Serviciul religios se va sfârşi cel mai târziu la orele 9 şi jum.-10. În acest timp, sicriul cu
reliquele Marelui Constantin se va afla în mijlocul paraclisului, sub policandru, aşezat pe un
catafalc, anume amenajat din timp. Se va oficia Sfânta Liturghie în toate Bisericile cu ectenia
pentru morţi şi cuvântare panegirică, rostită de preoţii respectivi. P.C.Protopopi, cu câte o
delegaţie de 8-10 preoţi,, îmbrăcaţi curat, în ţinută oficială, culion, baston, cruci, cei care au şi
epitrahile – de preferinţă culoare deschisă – vor fi prezenţi în Bucureşti, în Piaţa Bibescu-Vodă,
în ziua de 21 mai a.c., ora 9 dimineaţa, unde li se va indica locul ce trebuie să ocupe în cortegiu.
Toţi preoţii din Bucureşti, în ziua de 21 mai a.c., vor termina serviciul liturgic la Biserică în aşa
fel, pentru ca la ora 9 şi jum. Să fie prezenţi în curtea Sfintei Patriarhii, în costume oficiale:
culion, baston, cruci şi cu epitrahile- culoare deschisă- unde li se va indica locul ce trebuie să
ocupe fiecare în cortegiu. Clopotele Bisericilor din Capitală vor fi trase în tot timpul procesiunii,
începând de la ore 11 dimineaţa şi urmând cu atenţiune momentele când începe şi când
încetează sunetul clopotului celui mare al Sfintei Patriarhii. Praprori frumoase, curate, noui, vor
fi purtate în procesiune de către cântăreţii bisericilor respective, îmbrăcaţi în haine curate.
Stareţii şi stareţele mănăstirilor din eparhie, împreună cu călugării şi călugăriţele respective,
vor fi prezenţi în ziua de 21 mai a.c., la orele 9 dimineaţa, în Piaţa Bibescu-Vodă. Se va scoate
un număr festic al revistei „Apostolul”, care va cuprinde materialul comemorativ şi chipuri
ctitoriceşti. Se vor organiza, de către P.P.C.C. Protopopi din Eparhie, în înţeleger cu autorităţile
şcolare şi comunale locale, câte o serbare în toate şcoalele, la care se vor ţine cuvântări
ocazionale şi se vor recita poezii, pentru proslăvirea faptelor marelui domnitor. Elevii
Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, curaţi îmbrăcaţi, cu mantii, cu camilavce şi cu
metanii, vor fi prezenţi în ziua de 20 mai a.c. ora 2 p.m., la Sfânta Patriarhie, spre a fi rânduiţi
8 dintre elevii seminarului de aceeaşi statură, la strejuirea sicriului cu osemintele Domnitorului
peste noapte şi la purtarea a doua zi a sicriului cu aceste oseminte, până la Biserica Sfântul
Gheorghe Nou. De asemenea vor lua parte la marea solemnitate elevii celorlalte seminarii,
Central şi Nofon din Bucureşti, ca şi de la celelalte şcoale. La Biserica Sfântul Gheorghe Nou
din Capitală, unde se va face reânhumarea osemintelor Marelui Domnitor, se va oficial în ziua
de 21 mai a.c. Sfânta Liturghie, cu rugăciunile pentru morţi, de clerul Bisericii, slujba fiind
terminată la ora 11 dimineaţa. Vor lua parte toate autorităţile civile şi militare după un
itinerariu ce se va stabili de o comisie specială.”146
Prese timpului a prezentat pe larg, în paginile lor, procesiunea solemnă avută în ziua de 21
mai 1934. Astfel Ziarul „Dimineaţa”, ziua de 22 mai 1934, relata: „Capitala a fost martora unei
pioase şi măreţe ceremonii, cum de multă vreme nu s-a mai văzut...Solemnităţile s-au făcut cu
fast deosebit, luând parte la ele mii de credincioşi. Oraşul a fost pavozat de sărbătoare, iar
străzile pe unde impunătorul cortegiu a parcurs drumul de la Patriarhie la Biserica Sfântul
Gheorghe Nou, unde au fost depuse osemintele, erau înţesate de un public înduioşat de
suferinţele şi mucenicia voevodului care şi-a iubit legea mai presus de vieaţă.” Publicaţia
amintită vorbeşte şi despre frumosul siciru în care au fost puse osemintele: „Sicriul e minunat
sculptat în lemn de stejar şi poartă, pe capac, stema brâncovenească, săpată măiestrit de
sculptorul Anghel Dima, după o ştampilă păstrată de la principele Brâncoveanu. Pe marginile
laterale şi în faţa capacului, sunt sculptaţi serafimi; pe toate laturile, sicriul poartă sculpturi de

146
Pr.dr.Emil Cărămizaru, „O procesiune cu nimic mai prejos decât cele din Bizanţul imperial”, în Ziarul Lumina,
nr.96, anul X, marţi 29 aprilie 2014, pag.4-5;
crisanteme, în stil Brâncovenesc, vulturi în cioc cu crucea pe care stă coroana domnească şi doi
călăreţi.”147
Un moment emoţionant a fost atunci când istoricul Nicolae Iorga, cu capul descoperit şi
reverenţios plecat spre mormântul
domnitorului martir, a rostit de
faţă cu întreaga asistenţă: „Mă
închin în faţa ta, Mare Domn
şi bun creştin al neamului
românesc.”148
În conferinţa susţinută la
Sala Dalles din Bucureşti, în
ziua de 22 decembrie 1932,
Nicolae Iorga a spus:
„Reparându-se biserica
Sfântul Gheorghe Nou, fără
nici un fel de cheltuială din
partea Comisiunii
Monumentelor Istorice, care din nenorocire astăzi are aşa de puţin de cheltuit, reparându-se
această bicerică, ajunsă într-o foarte rea stare, numai cu cheltuiala enoriaşilor, cari au făcut
un lucru foarte frumos şi fiindcă au reparat-o cum nu se repară de obicei, la noi repararea
înseamnă stricarea clădirii în chip iremediabil, s-a ivit ideia de a se înconjura cu un grilaj
locul unde erau îngropaţi cei doi Domni. Şi atunci s-a crezut că este bine ca în adevăr să se
vadă dacă sunt îngropaţi acolo sau nu cei doi Domni. Se ştie că Biserica a ars pe vremea lui
Bibescu-Vodă, s-a prăbuşit, că a fost reparată, căci astăzi este mult mai largă de cât la început.
Şi, pentru a se constata aceasta, a fost de părere cineva din Comisia Monumentelor Istorice că
s-ar putea face şi săpături. Săpăturile acestea au fost făcute şi ele au dus la bune rezultate. S-
au găsit, într-adevăr, la o adâncime oarecare, gropniţa aceia din fund. D. Drăghicescu, care a
supravegheat lucrările acestea, va face în foarte scurtă vreme şi o expunere pe larg, cu tot

147
Ibidem, pag.4-5;
148
Pr.dr.Emil Nedelea, „Mare Domn şi bun creştin al neamului românesc”, în Ziarul Lumina, marţi 8n aprilie
2014; nr.81(2782) anul X, seria naţională, pag. 4-5;
materialul grafic trebuitor. Gropniţa a fost puţin spartă, dar nu este de bănuit numaidecât
mâna lacomă a unui profanator, iar ideia aceia, puţin cam naivă, răspândită într-o parte din
public, că înăuntru trebuiau să fie obiecte scumpe, podoabe de aur, cu pietre preţioase, trebuie
înlăturată din discuţie. Nici să nu se gândească nimeni la aşa ceva. Trebuie să se ţină samă că
rămăşiţele lui Brâncoveanu şi ale copiiilor săi au fost pescuite din mare, îngropate în Insula
Halchi, că au stat şase ani sub pământ, că apoi au fost aduse într-o năframă. Ei bine, cum să-
şi închipuie cineva că pe oasele acelea sfărâmate, ar fi trebuit să se aşeze inele, care de
altminteri, dacă ar fi fost încă pe degetele lui Brâncoveanu, ar fi fost furate imediat de
executorii săi. Prin urmare, nici vorbă nu poate fi de aşa ceva. Pe de altă parte, eu nu cred că
în mijlocul Bucureştilor să se fi putut face acte de acestea, de profanare. Oasele găsite
înăuntru fără îndoială sunt oasele lui Constantin Brâncoveanu şi avem dovezi indirecte care
mi se par cu desăvârşit hotărâtoare. Întâiu, nu cred că cineva din familie, îngropând oasele
unui urmaş ar fi vrut cruda împietate, cu totul nepotrivită cu firea acestui popor de gingaşă
simţire, de a scoate oasele unui Domn Martir pentru a le înlocui cu altele. Acesta e un lucru
care nu poate fi admis. Dar mai sunt multe şi alte dovezi. Eu cunosc multe portrete ale lui
Brâncoveanu. Dacă această conferinţă ar fi fost organizată din vreme şi aş fi avut răgazul să
fie proiectate unele din aceste portrete, v-aş fi arătat şi un portret al lui relativ tânăr – preste
patruzeci de ani , care a r fi fost găsit în timpul din urmă de d. Marcu Beza, consului
României la Ierusalim, portret care a fost înfăţişat şi la Academia Română, într-o fotografie
mărită. Mai este un portret al lui Brâncoveanu şi în lucrarea lui Del Chiaro, „Revoluţiile
Valahiei”, un altul se găseşte în fruntea unei mari şi însemnate cărţi greceşti, ieşite cu
chieltuiala Brâncoveanului, şi pe lângă acestea mai sunt o mulţime d porrete în bisercile
făcute de dânsul. S-ar putea însă obiecta că, în Biserici, zugravul nu a redat în modul cel mai
fidel chipul Domnului, deşi în foarte multe locuri – cum suntem la sfârşitul secolului al XVII-
lea, sub o influienţă italiană, veneţiană, foarte pronunţată, care nu se potriveşte cu ieratismul
de altădată, fără îndoială că a căutat zugravul să redea realist chipul Domnitorului.
Brâncoveanu avea o fină figură, foarte lungăreaţă: era un dorihocefal caracteristic. Avea
ochii foarte mari şi orbitele foarte adânci. Îndată ce am văzut capul din gropniţa aceia de
desesupt, am şi recunoscut chipul aşa cum este înfăţişat în portrete.
S-a obiectat la Comisiune cî s-ar putea să nu fie capul lui Brâncoveanu, ci al unui din fiii
săi. Această părere este greşită. Nu se poate lucrul acesta, fiindcă acelaşi Del Chiaro, care,
după un desen al lui, mai probabil, al altuia de la Curtea lui Brâncoveanu, a înfăţişat pe
Domn, a pus în cele patru colţuri ale portretului domnesc şi pe cei patru fii ucişi ai săi. Pe
aceştia îi vedem şi la Mănăstirea Hurez, unde de altfel este înfăţişată toată defilarea Domnilor
până la dânsul, precum şi membrii familiei. Copiii aceştia ai lui Brâncoveanu sunt născuţi din
căsătoria cu Doamna Marica, nepoata lui Antonie-Vodă din Popeşti. Antonie-Vodă era un
boier de ţară de la
noi; este
clăditorul
Târgşorului de
lângă Ploieşti,
unde cred că i-am
văzut şi chipul, şi
figura lui este cu
totul deosebită de
a lui
Brâncoveanu. El
avea faţa rotundă,
şi copiii lui
Brâncoveanu
prezintă aceiaşi
înfăţişare. Nici
unul nu are
figura de o dosebită
fineţe a tatălui lor.
 Dar mai e ceva. Ideia, manifestată de d-l Hagi Moscu, că cel îngropat înăuntru ar fi
Grigore Brâncoveanu. Ei bine nu! Dacă nu se găsesc toate vertebrele a căror despicare cu
sabia ne-ar fi lămurit fără nici o putinţă de contradicţie şi ar birui pe oricine ar încerca o altă
explicaţie, în schimb este o vertebră din spinare care poartă foarte neted urmele tăieturii de
sabie. Din izvoarele care vor trece înaintea dumneavoastră veţi
vedea că execuţia lui Brâncoveanu s-a făcut grabnic şi sălbate. A
fost un lucru neobişnuit la Constantinopol: aşa ceva nu se
întâmplase de foarte multă vreme. Veţi veda şi motivele pentru care
s-a ajuns la această sălbăticie, înaintea căreia şi foarte mulţi din
turcii din Constantinopol au trebuit să se încrâncene. Deci, dacă se
ţine samă de faptul acesta, că execuţia a fost făcută grăbit, dacă se
ţine samă şi de o mărturie contemporană că s-au dat mai multe
lovituri de sabieşi că nu s-a putut să se despice capul de trup,
atunci se înţelege foarte bine că una din loviturile acestea a putut
să atingă vertebra din spinare. Tăietura este înafară de orice
discuţie: acum două zile am examinat amănunţit oasele, şi nici la
un mort, care şi-ar fi isprăvit viaţa în împrejurări obişnuite, nu se
poate obseva un asemenea semn ca acesta, atât de elocvent.”149
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât
canonizarea Domnitorului Constantin Brâncoveanu, în şedinţa din
anul 12 iunie 1992, când Patriarh era preafericitul Teoctist. În decizia
luată se arată motivele pentru canonizare: „drept aceea, luând
aminte la faptele virtuoase ale binecredinciosului Voievod
Constantin Brâncoveanu, cel care a cârmuit cu creştinească
înţelepciune vreme de 25 de ani Ţara Românească, întemeietor de
artă şi cultură românească, ridicând, înnoind sau înzestrând multe biserici, mănăstiri şi alte
aşezăminte, miluind pe cei săraci, ajutând cu prisosinţă Sfintele Biserici Ortodoxe surori de
aproape sau de mai departe şi mai presus de toate învrednicindu-se a primi moarte
mucenicească pentru dreapta credinţă, împreună cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu
şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache.”150
149
Ibidem,pag.5;
150
L.S.Desartovici, „op.cit”, pag.492;
Având în vedere toate acestea şi urmând rânduiala canonică şi sinodală, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât: „Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor
Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii Constantin, Ştefan,
Radu şi Matei şi cu sfetinul Ianache să fie cinstitţi cu Sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei,
pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, în
cărţile de cult, precum şi în Calendarul Bisericii noastre.
Mai rânduim să se tipărească viaţa, slujba şi icoana acestor sfinţi martiri, care să fie
primite cu evlavie de către drept măritorii creştini, iar chipurile acestora să fie zugrăvite şi
aşezate la loc cunoscut alături de cele ale altor sfinţi de neam român în Bisericile ce se vor
construi sau preînnoi de acum înainte.
Spre deplină statornicire a celor pe care le-am rânduit în chip canonic, întărim cu
semnăturile noastre actul de faţă ca Tomos Patriarhal şi Sinodal de canonizare, adică de
aşezare, spre a-l aduce la cunoştinţa evlaviosului cler şi a dreptcredincioşilor creştini din
cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.”151

151
Ibidem,, pag.492;
 Încheierea:

Prin viaţa şi activitatea sa neobosită a slujit intereselor Ţării Româneşti şi a creat o epocă
de glorie în istoria patriei noastre. Noi îi datorăm adâncă recunoştinţă. Nicolae Iorga spunea:” a
ştiut, în curs de un sfert de veac să servească pe turci la nevoie, fără să părăsească nici un
drept al ţării; a ştiut să înlăture stăpânirea necondiţionată a creştinilor austrieci, poloni, ruşi
asupra pământului românesc, a ştiut să lege pe muntenii săi prin legături culturale şi politice
cu Moldova, a ştiu chiar după, după ce legăturile politice cu Ardealul au fost întrerupte, să
păstreze încă pe acelea ale culturii, cu acest pământ”.152
În timpul domniei sale, de aproape un sfert de veac, Domnitorul Martir Constantin
Brâncoveanu, “creştin şi pravoslavnic”, s-a îngrijit în mod deosebit de sfintele locaşuri,
refăcându-le, împodobindu-le şi de multe ori ridicându-le din temelie. Se poate spune că, în acea
perioadă, în Ţara Românească a fost un adevărat şantier, pe care meşteri de cea mai bună calitate
şi pregătire, luicrau cu spor la refacerea biseicilor şi mănăstirilor zidite de înaintaşi, sau la
înălţarea celor care aveau să devină faima împlinirilor brâncovene.153
Marile realizări obţinute în perioada domniei sale, atât pe plan material cât şi cel spiritual,
sunt mărturii concrete ale epocii lui. Acestea sunt rodul gândiri înţelepte ale celui pe care poporul
roman şi Biserica strămoşească îl omagiază în anul 2014. Domnia sa a fost una dintre cele mai
rodnice epoci din istoria culturală şi de afirmaţie a finite naţionale, pe plan European.
Moartea martirică, confirmă adevărul că voievodul muntean şi-a slujit ţara cu preţul
vieţii fiind apărătorul neânfricat al neamului românesc şi păstrătorul fidel al credinţei orotdoxe.
Readucerea în minte a vieţii şi faptelor drept-credinciosului voievod Constantin
Brâncoveanu, cu prilejul anului Omagial al sfinţilor Martiri Brâncoveni, 2014, trebuie socotită ca
o îndreptăţită cinstire a jertfei lui de mucenic. Ctitor de biserici sfinte, cinstitor de datini şi
păzitor al credinţei ortodoxe străbune, cu o credinţă desăvârşită şi nezdruncinată în ajutorul lui
Dumnezeu, chipul său se ridică peste creştetul veacurilor în nimb de adevărată sfinţenie.
Neîntrerupta sa luptă pentru apărarea creştinătăţii, în el s-a întrupat simţământul iubirii de
Biserica noastră Ortodoxă, pildă de statornicie în legea strămoşească, şi râvna de a cinsti credinţa
cu locaşuri de sfântă închinare.

152
N.Iorga, „Documente privitoare la Constantin Brâncoveanu, la domnia şi la sfârşitul lui”, Bucureşti, 1901,
apud, Diac.prof.Emil Corniţescu,”300 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin
Brîncoveanu”, în.rev. Glasul Bisericii, anul XLVII, NR. 5 septembrie-octombrie 1988, pag.48;
153
Pr. I. Gagiu, op.cit., pag. 244;
 De peste trei veacuri clopotele ctitoriilor sale vestesc testamentul de credincioşie al
evlaviosului domn creştin şi de dragoste neprecupeţită faţă de poporul său, căruia i-a hărăzit cu
multă osârdie şcoli de învăţătură pentru luminarea minţii şi cărţi de zidire duhovnicească.
Mucenicia Domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost o mare biruinţă morală a
domnitorului creştin asupra sultanului musulman. Dacă Brâncoveanu apostazia, Ahmed al III-lea
obţinea o mare victorie asupra lui, iar imperiul otoman asupra Ţării Româneşti. Lupta a câştigat-
o domnitorul muntean şi cu el a câştigat-o ţara şi poporul lui. Domnind cu înţelepciune şi cu
dreptate şi murind ca un martir, Constantin Brâncoveanu s-a cinstit pe el, cinstind şi neamul din
care făcea parte.
Pentru istorie, Brâncoveanu este săgeata de foc peste veacuri, inimă aprinsă de iubire de
patrie acestui mucenic al ţării noastre, inimă vie ca primă lecţie, ca primă lecţie de istorie.
Brâncoveanu s-a luptat mult până la mucenicie şi Dumnezeu i-a ajutat să izbutească şi aceasta
este slava lui nepieritoare.