Facultatea de Teologie Ortodoxă „D.

Stăniloae” – Iaşi
Masterand: Camelia Horga ( monahia Kiriaki )
Master – Patrimoniu C ultural, an II, 2010 - 2011

DIN TAINELE ICONARILOR ROMÂNI DE ALTĂDATĂ

Acesta este titlul unei carti uimitoare prin eruditie si prin capacitatea autorilor de a
da unui subiect arid, în aparenţa rezervat unui cerc restrans de specialisti, interesul unei
teme generale de istoria culturii române dinaintea epocii moderne. Cartea, aparuta la
editura Elikon din Cluj-Napoca, este semnata de Mihail Mihalcu si Mihaela D. Leonida.
Mihail Mihalcu (1922-2008), autor al unui mare numar de studii publicate in reviste
romanesti si straine si, printre altele, al cartilor Valori medievale romanesti (1984) si
Fata nevazuta a formei si culorii (1996) este un distins cercetator care si-a consacrat
intreaga viata studierii vechilor tehnici si tehnologii romanesti, legate mai ales de
domeniul culturii, iar Mihaela D. Leonida, fiica sa, coautoare a multora dintre studiile
inserate in volum, este profesoara universitara in Statele Unite, discipol si, totodata,
continuatoare a operei tatalui ei. Materia ampla a volumului de fata este organizata in
doua parti. In prima parte, subiectele abordate alcatuiesc un fundal de istorie a ideilor si a
mentalitatilor romanesti din sfera ortodoxiei, servind la plasarea corecta a analizelor
precise, amanuntite, cu un caracter riguros tehnic si stiintific din partea a doua.
Autorii au sentimentul, pe deplin justificat, ca fac un act de restituire istorica.
Icoanele romanesti au fost studiate pana acum mai ales sub raport estetic si, eventual, sub
semnul traditiilor iconografice ortodoxe. Dar s-a neglijat faptul ca ele sunt obiecte
complexe, ca "fata vazuta" a icoanei este indatorata "fetei ei nevazute" , care consta in
tehnicile de lucru, in procedurile de preparare a culorilor, a pigmentilor, a cernelurilor, in
utilizarea materialelor de origine vegetala sau a celor adezive etc. - toate acestea abordate
in partea a doua a cartii.

1
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” – Iaşi
Masterand: Camelia Horga ( monahia Kiriaki )
Master – Patrimoniu C ultural, an II, 2010 - 2011

Autorii acestei cărţi decripteaza "tainele iconarilor" si, prin aceasta, repun in
circulatie informatii si date esentiale pentru cunoasterea unui sector al culturii si
civilizatiei româneşti. Sursele informatiilor lor sunt erminiile (de la grecescul ermineia -
interpretare, "culegeri de recomandari iconografice si tehnice folosite in cultura religioasa
a Rasaritului ortodox European"), notatiile care apar pe unele manuscrise, relatarile orale
ale unor pictori batrani (rareori fixate in scris), "determinarile fizico-chimice si mecanice
efectuate direct pe unele piese". Deosebit de interesante sunt descrierile erminiilor
realizate in secolelele al XVII-lea si al XVIII-lea, analiza relatiei biserica - icoana -
iconar.
Tema principală a acestei cărţi este fantastica abilitate tehnică a vechilor iconari
români. Odată descifrată, ea aruncă o lumină nouă, inedită, asupra icoanelor ortodoxe
create pe teritoriul românesc si asupra mesterilor de la sate, creatorii icoanelor
“functionale”. În trecut, în special la sate, nu erau prea numerosi cei care stiau să scrie si
să citească. În acest context, icoanele îndeplineau rolul de biblia pauperum. De asemenea
cunostintele teoretice si practice necesare activitătii pictorilor bisericesti, ca si cele din
alte activităti, trebuiau transmise de la o generatie la alta. Această transmitere se efectua
pe cale orală si prin demonstratie practică, de la maestru la ucenic. Datorită modului si
împrejurărilor în care erau dobândite cunostintele respective si mai ales datorită
presupuselor calităti ale produselor realizate de iconari, adică icoanele, erau considerate
„taine” si nu puteau fi împărtăsite în afara cercului închis al pictorilor bisericesti. Si dacă
în Vestul european aceste „taine” au început să nu mai fie considerate de necomunicat
altora cam de prin secolul al XII-lea, în Răsăritul ortodox situatia respectivă a rămas
neschimbată până mult mai târziu. Iconarii acestui Răsărit constituiau un segment social
deosebit în aria respectivă si era unanim admis că numai ei puteau crea icoana
„functională”.
Intrarea în cercul închis al iconarilor se considera că poate fi realizată numai după
ce un ucenic, în continuarea unei îndelungate ucenicii, era supus unei anumite slujbe
religioase prin care el obtinea consacrarea. În cursul ceremoniei respective, un preot
(posesor al harului si a posibilitătii de a-l transmite unui tert) solicita si realiza coborârea
harului divin asupra ucenicului, adus de către maestrul său, la slujba religioasă respectivă.

2
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” – Iaşi
Masterand: Camelia Horga ( monahia Kiriaki )
Master – Patrimoniu C ultural, an II, 2010 - 2011

Mentinerea harului se obtinea, însă, prin anumite exercitii psihice si acte sociale,
de-a lungul întregii vieti si activitătii iconarului.Unele din „tainele” transmise de la o
generatie de iconari la alta se găseau în cărtile de pictură ale iconarilor români, în
erminiile românesti. Aceste colectii de manuscrise erau scrise de iconari si circulau în
cercul lor restrâns si erau copiate si recopiate de multe ori din cauza uzurii inerente
conditiilor de atelier sau santier (la frescă) în care se lucra de cele mai multe ori.

Despre tehnica fresco folosită de iconarii români de altădată

Termenul fresco descrie tehnica buon fresco, in care pictura este realizată pe un
perete de mortar de var umed, cu pigmenţi amestecati numai în apă sau numai într-o
soluţie apoasă. Când peretele se usuca, pictura devine parte integrantă a suprafeţei, ceea
ce o face mai durabilă decât ornamentaţiile suprapuse.
În România încă mai există fresce medievale interioare şi exterioare foarte bine
conservate. Au rezistat timpului mai bine de 400 de ani. Tehnica pictarii frescelor este
„cea mai dificilă şi îndrăzneata tehnica de pictare, testul suprem pentru un pictor” –
Michelangelo, deoarece culorile folosite arata diferit cand sunt uscate, fata de cand sunt
ude. Pictura murală creata de iconarii români medievali a fost in totalitate realizată in
tehnica buon fresco. Reprezentative sunt frescele de la Voronet, Sucevita, Humor,
Moldovita, Arbore care dateaza din sec. XV - XI. Au peretii interiori pictati fapt comun
bisericilor ortodoxe, dar sunt complet pictate si in exterior.
Inainte de a incepe pictarea propriu – zisa a frescei trebuiau facute cateva operatii:
- eliminarea caramizilor cu porozitate scazuta
- eliminarea depozitelor de saruri minerale depuse pe caramizi
- expunerea peretelui la aer pt perioade mai lungi de timp.
In frescele romanesti mortarul folosit era diferit de cel folosit la zidarie. Se folosea
carbonatul de calciu natural iar la calcinari lemnul, care a contribuit la mentinerea
puritatii. Hidratarea hidroxidului de calciu se facea cu apa de rau. Toata cantitatea de
apa se punea la inceput, deoarece varul stins rapid tinde sa fie coloidal.

3
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” – Iaşi
Masterand: Camelia Horga ( monahia Kiriaki )
Master – Patrimoniu C ultural, an II, 2010 - 2011

In România medievala „ stingerea” varului era realizata in mici loturi, intr-o lada
de lemn prin amestecare cu apa pana cand se obtinea o pasta ce avea consistenta unei
supe groase. Dupa separarea reziduurilor si a bucatilor nehidratate, amestecul se
depozita intr-o groapă cu adancimea de 1,5 – 3 m cu peretii captusiti cu scanduri, iar
deasupra acestui depozit se punea pamant.
Iconarii romani considerau ca varul stins este potrivit pentru folosirea in fresce la
cel putin 1 – 2 ani dupa stingerea sa, deoarece varul era cu atat mai bun cu cat operatia
de stingere dura mai mult. Udarea peretilor inainte de pictare se facea din abundenta: de
5 - 6 or pt. peretii din caramida si doar de 2- 3 ori pt. peretii din piatra. Cartile de
pictura românesti nu fac nici o referire la cantitatea de apa introdusa in mortar, aceasta
varia de la un atelier la altul. Stratul de mortar continea nisip sau un material de armare
( canepa, in, tulpini de plante, paie, frunze, etc. ) si materiale de umplutura ( creta, praf
de marmura, caramida, carbune ). Numarul straturilor de mortar din frescele românesti
medievale (2-3) este similar cu cel din frescele bizantine (2) sau rusesti si este inferior
celor antice (6-7 in frescele romane). Spre deosebire de frescele antice mestesugarii
români nu au folosit creta sau marmura in stratul final. Valorile cromatice si nuantele
vii, ce s-au pastrat de-a lungul secolelor, demonstraza ca artistii români medievali stiau
cum sa-si aleaga pigmentii. Acestia trebuiau sa reziste expunerii prelungite la radiatia
solara si agentii atmosferici. Spre deosebire de pictorii rusi care foloseau un nr. mai
mare de pigmenti pentru zidurile exterioare decat pentru cele interioare, pictorii români
foloseau aproximativ acelasi numar de pigmenti in ambele cazuri. In unele Erminii
aparea o lista mai mult sau mai putin completa, cu pigmenti recomandati pentru folosire
in fresce si, in cazuri mai rare, era data chiar o lista cu cei care nu ar trebui folositi.
Totusi nu s-a observat niciodata o monotonie cromatica in aspectul general al frescelor
românesti medievale. Unii pigmenti folositi erau naturali, altii erau preparati in ateliere.
Pigmentul negru era obtinut prin combustie partiala controlata a numeroase esente
de lemn ( stejar, mesteacan, scoarta de copac ), lastari de vita - de–vie, oase, coji de
nuca sau samburi de piersica.
Pigmentii albi erau preparati din var stins sau din creta.

4
Facultatea de Teologie Ortodoxă „D. Stăniloae” – Iaşi
Masterand: Camelia Horga ( monahia Kiriaki )
Master – Patrimoniu C ultural, an II, 2010 - 2011

Pigmentii verzi erau obtinuti din silicat hidratat de aluminiu, magneziu si fier,
malahit sau acetat bazic de cupru. Pigmentii galbeni erau obtinuti dintr-un „pamant”
natural numit limonit, iar ca pigmenti rosii erau folositi miniul si cinabrul. Pigmentii
bruni erau facuti din umbra naturala sau arsa amestecata cu cu negru in proportie de 1:1
si cu niste oxizi de fier naturali sau calcinati. Cei mai frecvent folositi pigmenti albastri
erau azuritul natural si lapis lazulli. Pictorii români de fresce foloseau doar pigmenti cu
putere mare de acoperire.
Pensulele subtiri, folosite de frescarii romani medievali erau fabricate din par din
coama de catar,de pe botul catarului sau din par de deasupra copitelor de bou, si de
asemenea,din peri drepti de capra sau de veverita. Pensulele mari erau facute din par de
porc. In timpul lucrului, toate pensulele erau pastrate, si mai tarziu curatate, intr-o
solutie diluata de hidroxid de calciu.
Fresca este o forma de arta ce necesita o cunoastere amanuntita a materialelor si
multa indemanare tehnica pentru a crea o opera de arta care sa poata rezista timpului si
agentilor climaterici.
Frescele existente in bisericile românesti ( unele datand din anii 1300 ) sunt o
marturie a talentului si iscusintei pictorilor din zona respectiva in timpul Evului Mediu,
si a reusitei lor in realizarea unor capodopere ce au trecut cu succes testul timpului intr-
un loc cu un tip de clima continentala destul de aspra. Manuscrisele ce contineau
retetele pe care pictorii le foloseau pentru prepararea pigmentilor si pictarea frescelor
demonstreaza cunostintele lor avansate despre materiale si faptul ca si-au ridicat
tehnicile pe culmi pe care putini dintre colegii lor le-au inteles.