Roșu Ioana-Irina

Grupa 36

Casa Macca

La doar câțiva zeci de metri de Piața Romană, cu o istorie de mai bine de 120 de ani,
se ascunde una dintre cele mai mari comori arhitecturale ale Bucureștiului: Casa Macca.
Aparținând soților Petre și Elena Macca, și proiectată de arhitectul Ion D. Berindey, edificiul
a fost ridicat într-o perioadă de mari schimbări politice şi sociale, precum Unirea
Principatelor, alegerea lui Carol I, Războiul de Independenţă din 1877 şi proclamarea
monarhiei.

Casa Macca poate fi considerată una dintre dovezile care atestă că la baza înțelegerii
unui context arhitectural stau cultura, legendele, arta, istoria. Construită într-un stil eclectic,
cu influenţe art-nouveau și baroce, Casa Macca este dispusă pe patru niveluri: subsol, parter,
etaj și un pod, fiecare nivel având o suprafață de aproximativ 370m².

Încă de la exterior, clădirea îndeplinește cu măiestrie sarcina fundamentală a

arhitecturii – proiectarea de noi lumi. În curtea pietruită, rezemate de gard sau împrăştiate
peste tot stau numeroase artefacte, pietre cu inscripţii greceşti sau romane. Decorațiunile
arhitecturale exterioare variate, de la temele și motivele florale în jurul ferestrelor la cei doi
atlanți de deasupra intrării principale, care susțin balconul etajului, dar și motive precum
capete de madone, lei, ghirlande și diverse blazoane şi embleme sunt elemente care
demonstrează o paralelă între natura arhitecturii semnificative și natura narativă a vieții în
sine.

Edificiul nu spune doar povești de peste un veac, ci pare să fie și rezultatul unui
proces arhitectural realizat, asemeni unei opere literare, în trei etape: prefigurare (contextul
politico-social, complexul arhitectural marcat de apariția reşedinţelor somptuoase, demne de
marile capitale europene), configurare (dispunere ferestrelor, a nivelurilor, a camerelor),
refacere (senzația unui spațiu elitist, spectaculos și rafinat).

Tavanul vitraliat, plafoanele, pereții, lambriurile și ușile fiecărei camere, pictate în stil
academist, cu motive florale și peisaje romantice care ilustrează scene din fiecare anotimp și
personaje alegorice pot fi considerate adevărate opere de artă, conturând o frescă a Micului
Paris din acea vreme. Aceste elemente opulente păstrează amprenta obiceiurilor culturale
specifice cu aer boem, dar trist.

După moartea soților, din 1912, imobilul intră în administrarea Ministerului Educaţiei,
conform testamentului Elenei Macca. După 20 de ani, printr-o hotărâre a guvernului prezidat
de Nicolae Iorga, clădirea devine sediul Muzeului Naţional de Antichităţi, oferind adăpost
unor serii de artefacte şi obiecte valoroase. După instaurarea regimului comunist, din 1949,
muzeul este trecut în tutela Academiei Române. Din 1956, Casa Macca îşi schimbă
funcţionalitatea, pe care şi-a păstrat-o până astăzi, devenind sediul Institutului de Arheologie.

Deși propusă în cadrul a numeroase proiecte, încercările de refacere a clădirii au

eșuat, astfel că impozabila Casa Macca nu a beneficiat niciodată de o restaurare. Cu toate
acestea, arhitectura semnificativă a edificiului este în strânsă legătură cu semnificațiile
intrinsesci ale propriului său univers.

Aflată în grija statului român de peste 100 de ani, Casa Macca este inclusă în Lista
Monumentelor de Patrimoniu Naţional şi în Programul Naţional de Restaurare al Institutului
Naţional al Patrimoniului. Asemănător cu funcțiile unei clădiri, și valorile arhitectonice ale
acestui edificiu pot fi considerate dualist, material-spiritual.

Structurarea procesului arhitectural în trei etape fundamentale – prefigurarea,

configurarea, refacerea – arată capacitatea arhitecturii de a se asemăna cu opera literară.
Astfel, arhitectura nu este o simplă potrivire formală de schițe, documente juridice, informații
exacte și modele. Ea depășește sfera existenței palpabile către un nucleu de emoții, povești și
imaginație unică, cum este și cazul edificiului Casa Macca.