Arta românească în secolele XIX și XX

ARHITECTURA:
I. NEOCLASICISMUL
II. ROMANTISMUL ȘI LINIA NAȚIONALĂ
III. ECLECTISMUL
Arhitectura românească a evoluat în secolul al XlX-lea şi la începutul secolului al XX-lea sub influenţa stilurilor şi
orientărilor moderne europene și a cristalizării unei viziuni naţionale. Fără să păstreze puritatea stilistică a uneia sau a
alteia dintre orientările momentului, construcţiile edificate în România au purtat semnele simbiozelor morfologice ale
diferitelor stiluri europene.
Pentru arhitectura unor zone din Ţările Române, influenţa Franţei a fost hotărâtoare. în vreme ce pentru monumentele
din Transilvania, ecourile arhitecturii germanice au fost evidente. Rococo-ul francez a reverberat în România încă din
secolul al XVIII-lea. Influența franceză a arhitecturii elegante a stilului aristocratic a fost percepută în zona de sud, cu
precădere în capitală, unde s-au construit clădiri dintre cele mai nobile ca frumuseţe şi ca armonie a proporţiilor.
Intelectualitatea română plecată la studii în Franţa, Austria şi Italia a insuflat construcţiilor arhitectonice din ţară noi
dimensiuni stilistice, morfologice şi expresive, în aceleaşi perioade în care arhitecţii străini, invitaţi în ţară, aduceau cu ei
principiile şi reperele stilistice ale concepţiei arhitectonice dobândite în universităţile din Europa.

A. NEOCLASICISMUL

Printre orientările stilistice marcante. Neoclasicismul, considerat în toate ţările Europei stilul revoluţiilor burgheze, s-a
făcut simţit în Ţara Românească şi în Moldova, unde elementele morfologiei inspirate din antichitatea clasică aveau o
tradiţie încă din secolele al XVIl-lea şi al XVIII-lea in Ţările Române, formele Clasicismului coexistă în secolul al XlX-lea
cu Romantismul şi cu Eclectismul.
ȚARA ROMÂNEASCĂ
În Ţara Românească, adeziunea la viziunea clasică s-a conturat ca opţiune preferenţială în construirea celor mai multe
clădiri. Edificiile de cult reprezentative sunt adaptate ordinelor arhitectonice clasicenprin ornamentarea plastică a
faţadelor cu elemente componente ale acestor ordine (coloane cu capiteluri, frontoane triunghiulare, cornișe împodobite
cu denticuli, conforme stilului neoclasic european. Acestea au fost integrate armonic la exterior planurilor și structurilor
de tip tradițional.
 În Ţara Românească, s-au păstrat câteva case boiereşti
reprezentative pentru concepţia clasică, remarcabile ca puritate şi
eleganţă – Casa Crețulescu, astăzi Muzeul Literaturii Române din
București este un exemplar de acest fel. Prestanţa nobilă, echilibrul
armonios al corpurilor desfăşurate pe orizontaîă dezvăluie
mentalitatea epocii. Pilaştrii celor două niveluri suprapuse, decorarea
intrării cu cele patru coloane dorice la paner, şi ionice la etaj,
înscrierea armonioasă a curbelor semicirculare în ritmul dintre
verticalele pilaştrilor creează cadenţele caracteristice stilului Clasic.
Cel mai amplu edificiu neoclasic din Ţara Românească, Palatul
Domnesc al lui Grigore Ghica al IV-lea (1822) construit în Bucureşti
pe malul Lacului Tei, însumează elemente ale morfologiei Renaşterii
italiene articulate într-o interpretare dasică franceză. Avancorpul
central, împodobit cu blazonul familiei Ghica, are ca accent Casa Crețulescu – astăzi Muzeul
compoziţional balconul în consolă decorat cu fier forjat. Avancorpurile Literaturii Române din București
laterale primesc frontoane clasice triunghiulare. Cadenţa plinurilor şi
golurilor celor două niveluri evocă ritmica plastică, specifică rigorilor
clasice ale faţadelor franceze din veacul al XVlI-lea. Dimensiunea şi
respiraţia nobilă a edificiului ilustrează alinierea arhitecturii româneşti
la rigorile concepţiei neoclasice şi la spiritul aristocratic european al
epocii.
Către jumătatea secolului al XlX-lea, Bucureştiul uimea vizitatorii
străini prin „măreţia palatelor, a bisericilor, a parcurilor şi a locurilor de
plimbare“. Ansambluri precum Palatul lui Grigore Ghica al IV-lea
(1822) sau Palatul lui Barbu Ştirbei impresionau prin monumentalitate
şi ţinută nobilă.
La mijlocul secolului al XlX-lea, zestrea edilitară a Bucurestiului era
îmbogăţită de palatul monumental al Teatrului Naţional, construit
după planurile arhitectului vienez Josef Heft. Bombardamentele
aeriene din 1944 au distrus clădirea teatrului, proiectată după modelul
teatrelor italiene, generalizat în Europa. Clădirea avea în interior o Palatul lui Grigore Ghica al IV-lea (1822)
amplă şi elegantă sală de spectacol, cu mai multe rânduri de loje, cu
un foaier şi o galerie.
TRANSILVANIA

În Transilvania, edificiile civile şi religioase au aderat în mod

consecvent în secolul al XVIII-lea şi în cel următor la stilurile
Baroc şi Eclectic, elementele morfologiei clasice fiind mai rar
prezente.

MOLDOVA

În Moldova, Neoclasicismul a primit contururi pregnante nu

numai în arhitectura civilă, ci şi în cea religioasă, datorită
arhitecţilor şi constructorilor străini formaţi în şcoli occidentale şi
arhitecţilor români, a căror personalitate a fost modelată în
universităţi europene. Dintre arhitecţii români este de menţionat,
în mod deosebit, numele lui Gheorghe Asachi (1788-1869).
Inginer diplomat la Liov Asachi a beneficiat de studii suplimentare
de arhitectură, arheologie, astronomie, poezie şi pictură, efectuate
la Viena şi Roma, care au stat la baza realizării unor importante
monumente neoclasice în Iaşi (Obeliscul leilor din parcul Copou)
şi câteva vile ale cartierului Copou.
Moldova înregistrase în arhitectura religioasă influenţele
decorative ale elementelor ornamentale clasice, evidente încă din
secolul al XVII-lea şi de la sfârşitul veacului al XVllI-lea.
Clasicismul este evident la bisericile Golia, Sfinţii Teodori şi
Sfântul Gheorghe din lasi și Biserica Sfântul Gheorghe (cca 1795)
de la Mănăstirea Neamţ. Impresia de templu grec a acesteia din
urmă se datorează prezenţei la faţada intrării a reprezentativei
soluţii clasice a frontonului şi a coloanelor angajate cu capiteluri
corintice, decroşate puternic, reluată şi pe laturile transeptului. În
secolul al XIX-lea, Biserica Sfântul Spiridon (1804-1805) şi
biserica nouă a Mănăstirii Frumoasa (1836) din laşi oferă un
spectacol particular prin îmbinarea elementelor clasice cu
Obeliscul leilor din parcul Copou
decoraţie ornamentală dispusă în friză sub cornişă.
Biserica Sf. Gheorghe (Mitropolia veche) Biserica Sf. Spiridon

Biserica Sf. Teodori

Biserica Mănăstirii Frumoasa
II. ROMANTISMUL

Vizibil în edificiile Bucureştiului construite în prima

jumătate a vcacului al XlX-lea, a îmbogăţit înfăţişarea
estetică a capitalei datorită prestanţei unor clădiri
remarcabile, dintre care sunt demne a fi citate Palatul
Şuțu, creaţie a arhitectului Konrad Schwink (astăzi Muzeul
de Istorie al orașului București), Spitalul Militar. Arsenalul
Armatei din Dealul Spirei. Casa Liebrecht şi Filipescu din
str. Dionisie Lupu (astăzi Casa Universitarilor). O altă
clădire, evocatoare a unor romantice mentalităţi, a
reînvierii unor vechi stiluri internaţionale, este cea a
restaurantului Carul cu bere de pe str. Stravopoleos din
Bucureşti, construită în 1875 de arhitectul polonez Zigfrid
Kofczinski. Neobişnuită pentru ambianţa şi arhitectura
bucureşteană, estetica gotică a construcţiei cu bolţi
ogivale şi cu sculpturi ornamentale îşi păstrează Palatul Şuțu, astăzi Muzeul de Istorie din București
caracterul pitoresc, impresionând nu numai prin
abundenta decoraţie ornamentală, ci şi prin spaţiile înalte
şi generoase ale sălilor.
Hanul lui Manuc, reconstruit în 1865, a punctat zona
istorică veche a Bucureştiului situată în apropierea
Dâmboviţei, în zona comercială a magazinelor, locuinţelor
colective şi hotelurilor. Construcţia, desfăşurată pe o mare
suprafaţă, avea înşiruite pe contur odăile pentru oaspeţi,
orientate către curtea interioară. Marele ansamblu, cu
caracter pitoresc, păstra ceva din atmosfera balcanică de
influenţă orientală. Chiar frumosul portic, dispus către
curtea interioară, a fost transformat în geamlâc, element
arhitectonic constructiv de origine turcă.

Hanul lui Manuc

 Romantismul de şcoală franceză şi cel de şcoală germană
s-au manifestat în realizarea unor clădiri pretenţioase, de
mari dimensiuni. Unul dintre edificiile cele mai impresionante
este Castelul Peleş din Sinaia. Construit între anii 1875-
1880-1883, castelul este rezultat al îmbinărilor morfologice
gotice, de Renaştetv şi Baroc, edificiul fiind amplasat într-un
peisaj natural de o frumuseţe poetică remarcabilă. Cei doi
arhitecţi germani, Wilhelm Doderer şi Johannes Schultz, au
preluat modelul castelelor germane amplasate în natură,
astfel concepute încât ediliciul să fie completat, ca estetică
expresivă, de farmecul vegetaţiei, al reliefului, luminii şi
coloritului local. Datorită transformărilor (1896-1914)
realizate de Karel Liman, rezultatul final evocă ansamblurile
germane din Bavaria.
Palatul domnitorului Alexandru loan Cuza. construit la Palatul Peleș - Sinaia
Ruginoasa în judeţul laşi. Cazarma Copou şi numeroase
case particulare au diversificat, cu aerul lor romantic,
ambianţa estetică a arhitecturii în Moldova.
Un exemplu strălucit al Romantismului şi al performanţelor
tehnice atinse în arhitectura românească este Palalul
Culturii din Iaşi construit de arhitectul I. D. Berindei între
1907-1926, edificiu ale cărui proporţii şi ornamente evocă
siluetele gotice ale turnurilor cu ceas din vechile oraşe
medievale afe Europei sau orgolioasa înfăţişare a castelelor
germane din Bavaria.
În Transilvania, in aceeaşi perioadă, arhitecţi ca Antal
Kager Bauer (1814-1872) au contribuit la diversificarea
realizărilor arhitectonice prin clădiri ca Primăria din Cluj şi
Palatul de la Bonţida din judeţul Cluj.

Palatul Ruginoasa
LINIA NAȚIONALĂ

La sfârșitul secolului XIX, în paralel cu arhitectura eclectică, se afirmă și

arhitectura veche românească, valorificându-se tradițiile arhitecturale
românești. În arhitectura veche românească, se pune accent pe orientarea
romantică care presupune preluarea stilistică din arhitectura gotică.
Exemple elocvente sunt: Casa Filipescu (Casa Universitarilor) din
București, reprezentând cel mai tipic monument de inspirație romantică de
la noi, Castelul Peleș, din Sinaia, 1880, (arhitecți Doderer și Schultz),
Palatul Administrativ din Iași, 1925 (arhitecți I. D. Berindei). Casa Lahovary – București
Linia națională a fost inițiată de Ion Mincu, aceasta fiind numită și stil neo-
românesc. Ion Mincu, îmbină în mod armonios, elemente din arhitectura
noastră medievală, punând accent pe pridvorul cu arcade sau arcaturile în
acoladă, elemente ce pot fi observate la Casa Lahovary (1886), Bufetul de
la Șosea (1892) sau Școala Centrală de fete (1890), toate fiind construite în
București. Un alt arhitect român, Petre Antonescu va continua stilul lui Ion
Mincu. Acesta a creat clădirea primăriei din București sau Palatul
Administrativ din Craiova. Stilul lui I. Mincu este preluat de o serie de
arhitecți care pun în valoare elementele ornamentale din stilul
brâncovenesc, aceștia fiind: Grigore și Cristofi Cerchez, Nicolae Ghica–
Budești sau I. Socolescu. Arhitectura românească din 1900 (sau Arta
1900), are influențe provenite din mai multe curente de la începutul Bufetul de la Șosea – București
secolului XX, dar și din stilul neoromânesc. Construcții ce aparțin acestui
stil specific aniilor 1900 se pot găsi în Transilvania, având influențe ale
secesionismului vienez, exemple putând fii: Palatul Culturii din Târgu Mureș
terminat în 1913 (de arhitecții Jacab Dezso și Marcel Komor). Curentul Art
Nouveau francez, va fi mai prezent în fostul regat, unde putem întâlni ce
exemple Hotelul Athenée Palace și Casinoul din Constanța.

Casa Robescu – Galați

III. Eclectismul
Numeroși arhitecți francezi, formați în spiritul eclectismului au
realizat în București un număr mare de construcții, ce aveau un
aer parizian, de aici provenind și supranumele lui de „micul
Paris”. Exemple de arhitectură eclectică pot fi: Palatul Băncii
Naționale, 1885 (arhitect C. Bernard și A. Galleron), Ateneul
Român, 1888 (arhitect A. Galleron), Casa de Economii și
Consemnațiuni, 1900, (arhitect Paul Gottereau), toate din
București.
Una dintre clădirile reprezentative ale capitalei este Banca
Naţională, aripa dinspre Lipscani (1883-1885), construită de
arhitecţii Cassien Bernard şi Albert Galleron. Clădirea îşi
desfăşoară dimensiunile monumentale, soluţiile constructive şi
plastica faţadelor pe traseul îmbinării Neoclasicismului francez
cu elemente baroce şi Rococo. Cele două pavilioane laterale
împodobite cu cupole şi pavilionul central decorat cu coloane cu Banca Națională – București
capitel corintic, statui alegorice create de Ştefan Ionescu-
Valbudea şi de Ion Georgescu sunt asamblate în monumentala
siluetă desfăşurată pe două niveluri. Frontoanele clasice,
triunghiulare sau semicirculare, frontoaneje sparte de tip baroc,
cupolele perforate de ferestrele în formă de ochi de bou, atticul
cu baluştri, consolele răsucite în cochilie conexează în cadrul
monumentului morfologii stilistice diferite.
Clădirea Ateneului Român a fost realizată într-o combinație
de stil neoclasic cu stil eclectic, a fost construită între 1886 și
1888, după planurile arhitectului francez Albert Galleron. Ateneul
Român se distinge prin dimensiunile impunătoare şi soluţia
elegantă a îmbinării diferitelor morfologii stilistice. Viziunea
eclectică a Şcolii franceze articulează elemente clasice cu
ornamente de tip Baroc şi Rococd. Coloanele ionice ale
porticului, încununate cu frontonul triunghiular cu acrotere,
cupola, înălţată pe tambur cilindric perforat de ferestre circulare,
pilaştrii adosaţi formează un ansamblu în care se pot identifica
soluţiile constructive şi plastice ale edificiilor franceze, religioase
Ateneul Român – București
şi laice.
PICTURA
La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile
românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârșitul secolului
al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiți „zugravii de subțire” iar
ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al foștilor pictori
de biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin. Portretele realizate de „zugravii de
subțire” sunt hieratice, prezentând naivități de desen și în general convenționalism. Spre deosebire de
pictură, arta grafică este mai detailată insistând pe realizarea detaliului în vestimentație, fie orientală sau
occidentală. Lucrările realizate în această perioadă erau în mare parte anonime deoarece, autorii nu își
puneau semnătura neavând conștiința paternității artistice. Se fac remarcați la începutul secolului al XIX-
lea pictori ca Nicolae Polcovnicul („Autoportret”), Ion Baromir, Eustatie Altini îmbrățișând
neoclasicismul vienez și având calități de colorist, Giovanni Schiavoni stabilit o perioadă la Iași
realizează chipul unui personaj, cum este „Vornicul Burada”, stăpânind foarte bine știința clarobscurului.
Un merit deosebit îl are un alt reprezentant al școlii italiene pe nume Niccolò Livaditti ce introduce și la
noi portretul de grup („Familia Vornicului Alecsandri”). Cehul Anton Chladek lucrează portrete folosind o
tehnică miniaturală, dar este cunoscut și prin faptul că va avea printre ucenicii săi și pe Nicolae
Grigorescu.
În prima jumătate a secolului XIX, în domeniul învățământului artistic, apar și în România, primele
inițiative. Astfel, Gheorghe Asachi inaugurează „clasul de zugrăvie” de la Academia Mihăileană din Iași
recomandându-le pictorilor, realizarea „tabloanelor istorice”. La Colegiul „Sfântul Sava” din București, la
catedra de desen se află Carol Valstain ce a realizat „Portret în albastru” stabilind o armonie de tonuri reci.
În anul 1848 în momentele de entuziasm ale revoluției, pictura românească fiind influențată de romantism,
trece printr-o schimbare la nivelul transmiterii mesajului artistic. Alt pictor este și Constantin Daniel
Rosenthal ce va fi cunoscut prin realizarea tabloului alegoric „România revoluționară”, creând „o figură
eroică, nobilă și blândă”. Ion Negulici, renumit în arta portretului („N. Bălcescu”, „C. A. Rossetti”)
realizează o lucrare deosebită prin prospețimea culorilor numită „Bărăția din Câmpulung”. Barbu
Iscovescu printre lucrările sale cele mai cunoscute, întâlnim și portretele unora dintre conducătorii
revoluției cum ar fi „Avram Iancu”.
Nicolae Polcovnicul - Autoportret Eustatie Altini - Portret de femeie
Giovanni Schiavoni - Vornicul Th. Burada Niccolò Livaditti - Familia vornicului Vasile Alecsandri:
sunt reprezentați tatăl poetului Vasile Alecsandri, mama
Elena, sora Catinca și fratele Iancu
 Ion Negulici - Peisaj din Câmpulung

Ion Negulici - Portretul lui Nicolae Balcescu

PICTORII REVOLUŢIONARI DE LA 1848: lOAN NEGULICI, BARBU ISCOVESCU, CONSTANTIN DANIEL ROSENTHAL.
ACADEMISM. ROMANTISM

Ion D. Negulici (n. 1812, Câmpulung Muscel - d. 5 aprilie 1851,

Istanbul) a fost un pictor român, participant la Revoluția de la 1848 din Țara
Românească. Este considerat cel mai bun plastician român al primei
jumătăți a secolului al XIX-lea.
Descendent al unei familii de preoţi, viitorul pictor a primit educaţia
artistică la Iaşi, la Colegiul National, având profesor pe Niccolo Livaditti, iar
apoi, la Paris, completarea studiilor şi anii hotărâtori formaţiei artistice au
fost marcaţi de viaţa culturală pariziană, aflată în plin Romantism. Lupta şi
intoleranţele dintre desenatori şi colorişti, dintre raţionali şi temperamentali,
dintre adepţii Clasicismului şi susţinătorii Romantismului atingea în aceea
vreme expresia maximă în operele lui Ingres şi Delacroix.
Participant activ la pregătirile Revoluţiei din 1848 din Ţara Românească,
loan Negulici s-a numărat printre fruntaşii iniţiatori, artistul fiind membru al
grupării Frăţia. Admirator al lui Bălcescu, pictorul va avea ca ideal deviza:
„cel care luptă pentru o cauză înaltă nu mai este al lui, ci al principiilor al
căror apostol s-a făcut“. Pentru Negulici, sacrificiul eroic pentru patrie este o
datorie, după cum arta trebuie să ilustreze faptele istorice ale poporului. Ca
pictor, galeria de portrete făcute oamenilor politici şi intelectualilor progresişti
sau oamenilor de cultură ai vremii îl definesc pe Negulici printre primii artişti
români cu o înaltă conştiinţă patriotică şi politică, având înţelegerea rolului
important care se cuvenea jucat de artist în societate. Dintre portretele
dedicate personalităţilor reprezentative ale vremii sunt de amintit cele
realizate pentru Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, C. D. Ion D. Negulici - Autoportret
Aricescu şi Aga lancu Mânu, lucrări care pun în valoare calităţile
remarcabilecţie portretist ale lui Negulici.
Autoportretul – artistului (foto) se impune ca unul dintre cele mai realizate
tablouri ale pictorului. După înăbuşirea revoluţiei, pictorul a fugit la Braşov
şi, în martie 1849, ajuns în surghiun la Constantinopol, ca „musafir al
sultanului“, rămâne exilat la Brusa, unde şi-a dat sfârşitul, la 5 aprilie 1851.
ION D. NEGULICI – AUTOPORTRET, ION D. NEGULICI - Barbu Ştirbei
ulei pe pânză
BARBU ISCOVESCU

Barbu (Baruh, Iehuda) Iscovescu (n. 24 noiembrie 1816,

București, Țara Românească – d. 24 octombrie 1854,
Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost un pictor și revoluționar
român de etnie evreiască. Despre biografia artistului, așa cum
rezultă din analiza scrierilor care s-au făcut pe acestă temă, nu se
știe aproape nimic. Fiecare din istoricii care i-au studiat activitatea
revoluționară și artistică, au adus diferite ipoteze cel mai adesea
nesusținute de surse reale de documentare. Opiniile sunt de multe
ori controversate și contradictorii fapt care s-a tradus în final la
redarea unei vieți pline de avânt romantic și de nimb de poezie.
Studiile realizate la Viena şi la Paris i-au asigurat lui Barbu
Iscovescu pregătirea artistică sub semnul tradiţiei şi în spirit
academist. Ca şi Ioan Negulici, el a fost unul dintre participanţii activi
la pregătirea şi desfăşurarea Revoluției de la 1848 în Ţara
Româneasca. Destinul lui Iscovescu, asemănător cu cel al lui
Negulici, se va încheia în acelaşi loc, cel al exilaţilor români la
Brusa. Evenimentele dramatice ale revoluţiei au determinat
concepţia artei lui Iscovescu. Viziunea sa a evoluat către crearea
efigiei unor personaje înălţate la rang eroic, portrete-simbol, ale unor
fiinţe demne de urmat, înzestrate cu valori ce stimulau curajul şi
energiile, admiraţia şi ambiţia.
Pregătirea academică la Viena şi Paris au conturat preferința
pentru portretistică. Iscovescu pictează prietenilor: Magheru,
Aricescu, Petre Mateescu, Z. Golescu, N. Golescu, acestora
alăturându-li-se portretul compoziţional dedicat lui Avram Iancu. Barbu Iscovescu - Autoportret
Preocuparea remarcabilă a lui pentru surprinderea psihologiei
portretelor a continuat linia operei lui Negulici, adăugând accentul
pus pe frumusețea morală și pe valorile spirituale ale modelului.
Barbu Iscovescu – Avram Iancu Barbu Iscovescu - Bărbat scriind la masă -
cunoscut și sub numele de Portret de
revoluționar
CONSTANTIN DANIEL ROSENTHAL

Constantin Daniel Rosenthal (n. 1820, Pesta, Imperiul Austriac

– d. 22 iulie 1851, Pesta, Imperiul Austriac) a fost un pictor,
sculptor și revoluționar român de etnie evreiască. Informațiile
despre viața și activitatea artistului suferă de neclarități și
incertitudini. Rosenthal s-a format la Academia de Arte Frumoase
din Viena şi apoi la Paris, în atelierul lui Martin Drolling. Aflat la
Bucureşti in 1842, el participă la pregătirea revoluției. Argumentul
care validează informația sunt portretele făcute de artist unor
personaje din protipendada Bucureștiului, unele dintre ele
purtând anul 1842 ca datare de execuție - portretul doamnei
Filipescu considerat a fi primul tablou realizat la venirea sa în
Țara Românească, a lui Văleanu și Socolescu. În perioada 1843-
1844, Rosenthal a pictat un număr mare de portrete printre care
cele care îl reprezintă pe Nicolae Bălcescu, pe boierul
Cătuneanu, și pe Mașenca Filliti.
Proaspăt sosit, Rosenthal a intrat, în primii doi ani, în cercurile
intelectualilor bucureșteni și a legat prietenii cu inginerul
Cretzeanu, Vasile Mălinescu și Constantin A. Rosetti. În anul
1844 a plecat la Paris împreună cu Mălinescu. Portretistica
abordată pe o mai largă arie de interpretare decât a celor doi
prieteni, NeguIici şi Iscovescu, defineşte preocupările nuanţate
ale esteticii lui Rosenthal. Privirea, poartă a sufletului, evoluează
diferit expresiv, de la asimetria ochilor şi buzele strânse, definind
concentrarea maximă a psihologiei lui Nicolae Bălcescu şi până
la privirea gravă,îndreptată parcă dincolo de viaţă, a Elenei Negri,
prietena poetului Vasile Alecsandri, al cărei chip este animat de
delicatele efecte de umbră şi lumină ale sfumato-ului leonardesc.
Portretele individuale sau de grup datorate lui Rosenthal
formulează un tip de viziune sensibilă şi modalităţi de limbaj
superioare picturii realizate de Negulici şi Iscovescu. Tehnici
C. Daniel Rosenthal – schiță
diferite de pictură, în ulei, pastel sau acuarelă, sunt mânuite de realizată de I. Negulici
Rosenthal la un nivel mult superior faţă de nivelul artistic
contemporan din pictura românească.
 Valoarea expresivă a portretisticii lui Rosenthal
evoluează de la tipul evreului tânăr, la chipul medicului
sau al Anicăi Mânu cu copii, în care gama nuanţelor
psihologice definesc personalităţi umane foarte
diferenţiate. Problemele de limbaj, abordate şi susţinute
cu maturitate, i-au permis lui Rosenthal depăşirea
limitelor portretului şi abordarea compoziţiei complexe.
Două titluri au intrat în istoria picturii româneşti,
România revoluţionară (pictată la Paris, în 1850) şi
România rupându-si cătuşele pe Câmpia Libertăţii,
imagini animate de o ideaţie modernă, inspirate de
clocotul şi suflul romantic.
România revoluţionară este o imagine alegorică, ale
cărei elemente simbolice întrunesc ideea îndrăzneaţă a
luptei pentru dobândirea drepturilor naţiunii. Marama
românească, drapelul şi pumnalul sunt simbolurile
evocatoare de înalte și dinamice idealuri revoluționare.
Compoziția România rupându-și cătușele pe Câmpia
Libertății aparține aceleași sinteze ideatice cu conținut
patriotic, dublată de elemente simbolice. Deşi în planul
problemelor de limbaj și al măiestriei artistice opera
celor trei pictori este încă departe de nivelul evoluat
atins in pictura franceză sau a ţărilor din centrul şi
apusul Europei, Iegătura afectivă între artist şi C. Daniel Rosenthal - România rupându-și
evenimentele istorice contemporane a fost exprimată cătușele pe Câmpia Libertății
pentru prima dată in pictura românească de cei trei
pictori.
 Personajul feminin reprezenintă o
româncă aprigă, înveşmântată cu o
ie cu altiţă. Ea are o salbă bogată de
galbeni împărăteşti pe pieptul alb şi o
maramă de borangic care-i acoperă
un păr negru strălucitor. Marama
pare a fi smulsă de o mişcare
violentă de apărare a drapelului
tricolor cu o harpă ruptă. Mâna
cealaltă este încleştată pe un cuţit şi
pare că este gata să-l
folosească. Planul al doilea este
ocupat de o luptă dramatică în lumina
răsăritului amestecată cu reflexele
incendiilor, indicând Bătălia din
Dealul Spirii din 13 septembrie 1848.

Daniel Rosenthal – România revoluționară

 GHEORGHE TATTARESCU (1820-1894) THEODOR AMAN (1831-1891), NICOLAE
GRIGORESCU (1838-1907)
ACADEMISM. NEOCLASICISM. ŞCOALA DE ARTE FRUMOASE. ROMANTISM.
REALISM.
Câte va din tre numele repre zenta ti ve ale picturii academiste din Ţara Românească au
aderat la concep ţia, vi ziunea şi modalităţile limbajului plastic al artei europene din
deceniile celei de a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

Ghe orghe Tattarescu (n. octombrie 1820, Focșani, Vrancea , România – d. 24

octombrie 1894, București, România) a fost un pictor român, clasic, „cel mai tipic
academist”, un pionier al neoclasicismului în pictura românească.
Format la Roma, la Academia San Luca , a beneficia t de ambianța cul turală
efervescentă a capitalei, muzeele o ferindu-i șansa execu tării copiilor după maeștri, cu
deosebire după Rafael, Murillo, Guido Reni , spiritul academist italian fi xându-și pentru
totdeauna reperele fundamentale în arta lui Ta ttarescu. Tattarescu a pa rticipat la
revolu ția de la 1848. A picta t portretele re volu ționarilor Gheorghe Magheru,Ște fan
Golescu aflați în e xil, iar în 1851 pictea ză portretul lui Nicolae Bălcescu (în trei replici
aproape identice).
Idealul eliberării na ționale și al edificării unei Românii moderne este transpus în
compoziții alegorice cu subiect re voluționar Deșteptarea României, 1849),11 feb ruarie
1866 - România Modernă, 1866, cu subiect pa triotic (Unirea Principa telor, 1857), sau
cu subiect istoric (Mircea cel Bă trân la 1386, Neagoe Basarab în fa ța Mănăstirii Argeș,
Lupta lui Preda Buzescu cu hanul tătar).
În 1860 este însărcinat să în tocmească un „Album național” al pri veliștilor și
monumentelor istorice din țară. Astfel, are p rilejul de a se afirma și ca peisagist, cu
discrete accente romantice (Peștera Dâmbovicioara, 1860).
O mare parte din acti vita tea sa a rtistică a fost dedicată artei religioase, creând un
stil personal influențat de academismul italian și parțial de iconografia tradițională
bizantină . În perioada 1853–1892, cu ajuto rul ele vilor săi, a pictat, în spirit neoclasic,
peste 50 de biserici, printre acestea numărându-se Biserica Colțea, Biserica Oțe tari
Biserica Sf. Spiridon Nou, Biserica Sfântul Nicolae Șelari și Biserica Mănăstirii Radu
Vodă, toate din București, biserica nouă a Mănăstirii Bistrița , Cated rala Mitropoli tană
din Iași, Biserica Grea că din Brăila și biserica Mănăstirii Ciolanu din județul Bu zău .
Împreună cu Theodor Aman a înființa t, în 1864 , Școala de Arte Frumoase din
București, unde a desfășurat o bogată acti vita te ca pro fesor de pictură ,[6 ] fiind mai
apoi și directorul ei în anii 1891–1892.
În 1865 a scris lucrarea „Percep te și studii folositoare asupra proporțiunilor corpului Gheorghe Tattarescu – autoportretul
uman și desene după cei mai celebri pictori”.
Casa pe care a cumpărat-o în Bucu rești în 1855 și în care a locuit timp de aproape artistului la vârsta de 31 de ani, ulei pe
40 de ani a fost transformată în muzeu și a fost deschisă publicului. În ființat în 1951 ,
Muzeul Gheorghe Tattarescu adăpostește o mare parte din lucrările sale.
pânză
Nicolae Bălcescu (1851) Unirea Principatelor

11 februarie 1866 - România modernă

Peștera Dâmbovicioara, 1860
 Theodor Aman (n. 20 martie 1831,Câmpulung, Argeș, România – d.
19 august 1891,București, România) a fost pictor și grafician, pedagog
și academician român, întemeietor al primelor școli românești de arte
frumoase de la Iași și București.
Theodor Aman reprezintă pentru istoria plasticii românești primul
artist modern în adevăratul sens al cuvântului, influențând și grăbind, în
același timp, prin activitatea sa în Principatele Unite ale Moldovei și
Țării Românești, deschiderea spre modernitate și dezvoltarea
instituțională artistică până la izbucnirea Războiului Ruso-Turc din
1877.
Theodor Aman a urmat cursurile Școlii Centrale din Craiova unde ia
lecții de desen la clasa profesorului Constantin Lecca după care se
înscrie la cursurile Colegiului Sfântul Sava din București la clasa
profesorului Carol Wallenstein. În perioada 1850 - 1857 se stabilește la
Paris, unde studiază pictura (1850) cu Michel Martin Drolling, apoi, din
1851, cu François-Édouard Picot.
Profesor și întemeietor împreună cu Gheorghe Tattarescu al Școlii
de Arte Frumoase din București. Se dedică picturii influențat de maeștrii
Renașterii italiene. Revenit pe meleagurile natale s-a inspirat din viața
muscelenilor lăsând mai multe pânze cu peisaje din Câmpulung și
împrejurimi. Numele său a rămas în istoria artei românești nu doar prin
valoarea operelor semnate, ci și prin contribuția avută la întemeierea
primelor școli de Arte frumoase, la București și Iași (1864).
Suita compoziţiilor cu caracter istoric, având ca personaje centrale
figurile eroice ale lui Mihai Viteazu, Vlad Ţepeş sau Ştefan cel Mare vor
fi completate de ilustrarea evenimentelor contemporane. Compoziţii ca
Hora Unirii la Craiova (1857) şi Votul de la 24 Ianuarie (1861) sunt mai
mult decât documente inspirate de scene văzute şi trăite de Aman, Theodor Aman - Autoportret
compoziţiile ambiţioase din punct de vedere plastic sunt probe ale unei
măiestrii artistice indiscutabile.
Până la sfârşitul vieţii, Theodor Aman este nu numai ctitorul, ci şi
animatorul învăţământului artistic.
Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul, 1852

Tudor Vladimirescu, 1874-1876

Izgonirea turcilor la Calugareni

Unirea principatelor, 1859

 În afara subiectelor de inspiraţie istorică destinate animării
sentimentelor patriotice, Theodor Aman a reuşit să abordeze
registrul cotidian al vieţii contemporane în scene de gen.
Două grupări tematice sunt incluse în scena de gen
concepută de Theodor Aman ca scenă de viaţă autentică. O
primă grupare este asigurată de subiecte inspirate din viaţa
societăţii burgheze în compoziţii intitulate evocator: Petrecere
în familie (1889), Petrecere, cu lăutari (1879-1880), Pe terasa
de la Sinaia (1888)
Influenţa Imnresionismului picturii franceze îsi face
apariţia în luminozitatea şi cromatica transparentă. în tipul de
pensulaţie aparentă şi fragmentată, galeria de personaje
fixând epoca cu toate caracteristicile ei. Crinolina franceză,
dantelele şi volanele graţioase, pălăriile cochete şi corsajele
cambrate ale tinerilor pun în valoare atitudini şi gesturi
surprinse în momentele siestei sau ale reveriei. Prezenţele Petrecere în familie(1889)
feminine evocate de Aman par coborâte din picturile
impresioniştilor francezi. Moda vestimentaţiei şi mentalităţile
timpului sunt evocate în compoziţiile lui Aman ca o reflectare
în oglindă a compoziţiilor pictate de Monet sau Renoir.
A doua grupare a scenelor de gen este animată de subiecte
inspirate de pitorescul sau obiceiurile satului românesc.
Compoziţii ca Horă la Aninoasa (1890), Horă. Glume de
peste Olt (1890 - 1891), Hora de peste Olt ( 1866),
Brâuleţul (1879) suntsunt nu numai imagini autentice cu
personaje, costume populare şi jocuri specifice ţăranilor
români, ci şi grupaje umane ş| sociale surprinse în momente
de autentică veselie şi sărbătoare. Lăutarii cu cobza şi vioara
nu lipsesc; chipuri şi atitudini inedite îşi descoperă formele
autentice. Caracterul documentar privind localizările
geografice, specificul cadrului natural, al luminii şi arhitecturii
specifice, este prezent atât în prima cât şi în a doua grupare
a acestor scene de gen.

Horă la Aninoasa (1890)

NICOLAIE GRIGORESCU (1838-1907)
PICTURA DE PLEIN-AIR. BARBIZONISM.
IMPRESIONISM
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, Potlogi, Dâmbovița, România – d. 21 iulie 1907,
Câmpina, Prahova, România) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion
Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști
care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile
spiritualității românești. La vârsta de doar zece ani, Nicolae Grigorescu a intrat ca ucenic de iconar în
atelierul lui Anton Chladek pentru o perioadă de doi ani. Nicolae s-a inspirat din miniaturile executate de
către maestrul său și a păstrat maniera plină de farmec, ușoară și delicată, cu acel colorit proaspăt și
suav care poate fi regăsită în icoanele sale din primii ani ca și în cele realizate imediat după terminarea
uceniciei de atelier. Mai târziu, primește comenzi de pictură murală pentru biserici și realizează fresce la
biserica Mănăstirii Agapia (1858-1860). Obține cu ajutorul lui Mihail Kogălniceanu în anul 1861 o bursă
de studiu la Paris, lucrând în atelierele Școlii de Arte Frumoase și împrietenindu-se cu grupul de pictori
de la Barbizon, lucrând cu ei în plein-air. A pictat timp de aproape 3 ani alături de grupul de barbizoniști
în pădurea de la Fontainbleau, lucru ce i-a dezvoltat talentul și i-au conturat vocația poetică și viziunea
luministică a paletei cromatice. Copiile realizate după marii maeștrii, admirația lucrărilor lui Courbet și
Corot i-au îmbogățit și definit sensibilitatea și personalitatea artistică.
În anul 1864 va reveni în țară pentru scurt timp, descoperind pregnante tipologii umane care vor
ocupa un important loc în opera sa ulterioară. (evrei, chipuri de tinere fete, ciobani români, peisaje și
ambianțe pitorești din zona sudică a țării etc)
Între anii 1865-1870 va locui în Franța, lucrând aproape de Fontainebleau, la Marlotte, unde în anul
1868 va expune la Salonul parizian și în 1870 la Salonul artiștilor în viață. Abia în anul 1873 va avea o
expoziție în București la Societatea Amicilor Belelor-Arte cu peste 140 de lucrări. Noutatea adusă de
pictor în arta românească va fi salutată de Theodor Aman, însă va stârni și reacții critice, marele public
nu era pregătit să recepteze modernitatea viziunii și modalitățile plastice novatoare ale pictorului. În
următorul an artistul va fi din nou prezent cu alte 113 lucrări, dintre care se disting peisajele din Rucăr și
Câmpulung Muscel, Bărăția din Câmpulung, Țărancă din Muscel, Capete de evrei, Țiganca din
Ghergani, studii și naturi statice.
Fecioara Maria cu Pruncul – Iisus Hristos – Mănăstirea Agapia
Mănăstirea Agapia
Ruga in gradina Ghetsimani - Mănăstirea Agapia

Pictura semicalotei naosului -

Mănăstirea Agapia
Bărăția din Câmpulung Țiganca de la Ghergani, ulei pe pânză, 150x100cm,
semnat dreapta jos, nedatat - Muzeul Național de Artă al României. Figura
feminină apare ilustrată în contrapost, uşor semiprofil spre dreapta, sprijinită
cu cotul de un ulcior. Sărăcia veşmintelor nu se observă, privirea fiind
captată de salba de arginţi de pe piept şi de frumosul chip al ţigăncii luminat
cu meşteşug de Grigorescu. Semnat dreapta jos, cu negru.
 Izbucnirea Războiului de Independență îl determină să se întoarcă în țară și să însoțească armatele
române în Bulgaria, devenind reporter artistic. Războiul devine pentru artist o realitate în care se implică
total. Pictura lui Grigorescu din această perioadă va conține subiecte inspirate din scenele văzute și trăite
în război. Compoziții ca Atacul de la Smârdan, Dorobanțul, Roșiorul, Gornistul, Santinela, Spionul sunt
tablouri care evocă eroismul ostașilor români, capacitatea de sacrificiu a acestora și de apărători al
independenței țării.
Dimensiunea dramatică și implicarea lui Grigorescu în scenele de exaltare sau de tristețe ale războiului
pictate de cei cinci ani consacrați acestor subiecte conturează conținutul umanismului, valorile de
universalitate ale artei lui.
Ultimele două decenii de creație ale artistului definitivează viziunea stilistică a pictorului și marchează
epoca marilor sale realizări – abordând toate genurile specifice picturii. De la compoziții istorice (Atacul de
la Smârdan) va trece la universul țăranului și satului românesc care apare pentru prima dată în pictura
românească. Suita Carelor cu boi va constitui una din culmile stilistice ale viziunii plastice a pictorului.
Compozițiile inspirate de dramele războiului, au fost urmate de imagini însuflețite de prezența omului,
mergând sau întorcându-se de la muncă (Hanul de la Orății, Drum greu, Întoarcerea de la păscut, Țărancă
torcând, Fete lucrând în poartă). Portretele dezvăluie caractere și psihologii, fizionomii caracteristice
(Autoportret, Andreescu la Barbizon, Portretul lui D. Grecescu, Evreul cu gâsca, Vechilul, Cap de fetiță),
tipologii și chipuri de ciobani și țărănci (Cioban, Țăran de la munte, Mocanul, Țăranca voioasă, Tărancă
tânără etc), atitudini și expresii caracteristice ale chipurilor de tinere îmbrăcate în costume naționale
(Țărancă cu mamramă, Țărnacă din Muscel, Rucăreancă)
În mod unic, așa cum nici un artist român nu o mai făcuse înaintea lui, noutatea picturii lui în plan
morfologic se situează alături de experiențele barbizoniștilor și ale impresioniștilor. Opera sa, manifestată
pe fondul sensibilității lirice, prorie structurii spirituale a poporului român, este revelatoare atât prin noutatea
și îndrăzneala conținutului și mesajului estetic, cât și prin bogata paletă a cromaticei sale plein-ari-ste.
 Atacul de la Smârdan - este redat un atac impetuos al
infanteriei române împotriva redutei otomane de la
Smârdan. Scenă de o impresionantă forţă expresivă asupra
vigoarei şi elanului ostăşesc ridicate la proporţii de sinteză
de către autorul picturii.

Gornistul
 Car cu boi

Taranca din Muscel

Evreu cu gâscă Andreescu la Barbizon
Ion Andreescu (1850-1882)
Ioan Andreescu (n. 15 februarie 1850, București — d. 22 octombrie 1882, București) a fost un pictor și pedagog
român, ales post-mortem ca membru plin al Academiei Române în 1948.
Format în Şcoala de Arte Frumoase condusă de Theodor Aman, Andreescu şi-a început destinul artistic în
1872 ca profesor de desen şi caligrafie la Seminarul episcopal din Buzău. După câţiva ani de activitate ca
profesor la diferite şcoli, pleacă la Paris în 1878, unde urmează cursurile libere ale Academiei Julian. în timpul
verii, împreună cu Nicolae Grigorescu se află la Barbizon, unde este influenţat de experienţele pictorilor
plein-air-işti francezi. Noutăţile picturii barbizoniste îi sensibilizează retina şi viziunea asupra luminii şi
culorii impresioniste. Ecoul rezultatelor stilistice îndrăzneţe din pictura franceză au avut ca efect în creaţia
pictorului român însumarea experienţelor luministice şi coloristice într-o concepţie de originală sinteză
arhitectonică, încununată de capodopera realizată de artist, Iarna la Barbizon (1881).
în 1879 aflat la Paris, îi sunt primite la Salon două lucrări. Afirmat ca pictor matur, se întoarce în ţară unde
pentru scurt timp îşi continua experienţele artistice acumulate în Franţa. Sărac, se îmbolnăveşte fără a se mai
putea vindeca, şi în 22 octombrie 1882, moare răpus de ftizie la numai 32 ani. Expoziţia personală deschisă în
ultimul an al vieţii, i-a adus sentimentul înplinini.
Cei nouă ani de activitate creatoare marchează în pictura lui Andreescu realizarea unui grupaj de lucrări,
multe dintre ele capodopere.Contactul intelectual al pictorului cu arta şj cu muzeele Franţei, integrarea sa în
ambianţa artistică de la Barbizon şi descoperirea naturii franceze, alături de prezenta stimulatoare a lui
Nicolaie Grigorescu, au fost factorii care au hotărât traseul stilistic al tânărului pictor, aflat la început de drum.
Cu aceste premise, temperamentul artistic al lui Andreescu încărcat de un lirism grav şi de spirit meditativ a
dat la iveală viziunea personală şi densă a primelor opere, ce anticipează Post impresionismul în
pictura românească. Gravitatea care îi caracterizează opera mărturiseşte dorinţa destăinuirii structurii sale
meditative şi sobre.
Peisajul, genul cu precădere abordat de Andreescu, prezintă aspecte grandioase ale naturii, imagini încărcate
de sentimentul solitudinii (Stejarul, Iarna in. pădure. Margine de pădure, Stânci la Apremont). Andreescu vibrează
în faţa măreţiei naturii și a spațiilor tăcute. Comunicarea emoţională, desfăşurată în registrul dramatic,
se regăseşte în peisajele încărcate, uneori de accente-elegiace, alteori, de incordare, sau nostalgie
(Pădure desfrunzită, Crâng desfrunzit. Peisaj cu plopi). Peisajele pictate de Andreescu, niciodată exuberante,
păstrează expresia maximei seriozităţi.Copacii pictaţi de Andreescu sunt transpuneri ale profundelor sentimente
umane.
Iarna la Barbizon (Muzeul Zambaccian, Bucureşti) este una dintre picturile grăitoare în acest sens. Deşi imaginea pictată de
Andreescu dezvăluie preţiozităţi picturale de bijuterie, viziunea de sinteză arhitectonică a formelor şi densitatea compactă a
pastei o situează în formula anticipatoare a Postimpresionismului. Meditaţia filosofică şi misterul creaţiei poetice îşi pun
pecetea asupra tăcerii peisajului. Frumos şi trist, liniştit şi rece, peisajul Iarna la Barbizon luarea de adio a celui care se
stingea din viată prea, devreme.

Iarna la Barbizon
Pădurea de fagi Mestecăniș

Câmp înflorit
Stejarul
Aflat în faţa naturii, Andreescu transmite uneori
sentimentul de melancolie, alteori de dezolare a
singurătăţii. Pictorul este orăşeanul animat de
admiraţie faţă de ambianţă, lumină, forme şi culori,
fără capacitatea integrării în interiorul naturii, aşa cum
o făcea spontan Nicolaie Grigorescu, cu întreaga sa
sensibilitate. În toate peisajele lui Andreescu există
această distanţă între emoţia admiraţiei naturii şi
incapacitatea confundării cu dimensiiinea
regeneratoare a naturii.
Natura devine pentru Andreescu- pretext de
introspecţie, pictorul aducând grandorii codrului şi
câmpiei româneşti profundul său omagiu artistic.
Portretistica lui Andreescu fixează tipologii umane
sobre, chipuri tinere de ţărănci din zona dealului
românesc, profiluri sau figuri, văzute de trei sferturi, al
căror obraz răsare cu gravitate din basmaua sau
marama ţărănească. Expresia demnă, privirea grea şi
concentrată evocă fațete ale spiritualității ţăranului
român, descifrate de profunda înțelegere artistică a lui
Andreescu. Virtuţile morale superioare, surprinse de
Andreescu, sunt conturate pentru prima dată în crez
estetic în pictura românească. Surâsul şi expresia
relaxată a ţărăncilor pictate de Grigorescu sunt
fundamental străine seriozităţii concentrate a ţărăncilor Țăranca cu basma verde
din tablourile lui Andreescu. Preocupat de simplitatea
şi de sinteza formei. Andreescu fixează conţinutul
moral al fiinţei umane, copleşite de destinul şi de
existenţa fără orizont spiritual.
 Chipurile pictate de el par axiome ale umanismului
grav şi responsabil. Simplitatea convinge şi
emoţionează. Datorită înţelegerii subtile a pictorului,
expresia complexă a portretelor pune în valoare trăiri
umane care aduc la lumină aspecte, altfel,
neobservate în viaţa de toate zilele. Implicarea
afectivă a lui Andreescu dezvăluie zone neabordate
în pictura românească până la el. într-o fărâmă de
obraz artistul redă conţinutul unor trăiri de o
impresionantă intensitate emoţională. Acel fragment
de obraz face perceptibilă tristeţea sfâşietoare,
dezamăgirea sau puterea caracterului de a suporta
vicisitudinile existenţei. Autoportretele pictorului par a
destăinui acceptarea destinului, împăcarea cu
durerile vieţii şi cu moartea. Aportul lui Andreescu în
pictura românească subliniază, o dată în plus,
condiţia particulară a evoluţiei picturii româneşti. Cu
fiecare mare pictor, concepţia, viziunea şi limbajul
plastic au progresat în traseul evoluţiei stilistice
generale, marcând,estetica in nuce a unui curent
artistic, a unei orientări sau mișcări estetice
europene.

Țăranca
 Natură moartă – Ion Andreescu

Autoportret – Ion Andreescu

Ştefan Luchian (1868-1916)
Cel mai rafinat colorist al neamului nostru definit astfel de Nicolae
Tonitza rămâne şi „cel mai liric dintre liricii picturii româneşti, după cum
aprecia Petru Comărnescu.
Personalitatea artistică a lui Ştefan Luchian se distinge în ecranul
spiritual al culturii plastice româneşti prin forţa lirică şi dimensiunea
filosofică a înaltului său umanism, a crezului său etic şi estetic. În planul
expresivităţii artistice tensiunea poetică şi ştiinţa modernă a colorismului
au încărcat opera cu valorile universalităţii. înfiorat de febra înaltă a
trăirilor şi emoţiilor artistice, de bucuria şi fervoarea exaltării trăite în faţa
miracolului vieţii şi a naturii, în faţa culorilor şi luminii, viziunea picturii lui
Luchian este o excepţie în pictura noastră de la începutul secolului al
XX-lea, prin alinierea la limbajul picturii europene din primele decenii ale
secolului nostru. Prin opera lui Luchian se poate aprecia nivelul la care
se situa colorismul picturii româneşti comparativ cu experimentele
morfologice şi expresive ale picturii europene din primele decenii.
În acest sens, unele aspecte ale limbajului plastic specific tablourilor lui
Luchian demonstrează capacitatea artistului de asimilare a procedeelor
şi mijloacelor de expresie prezente în pictura franceză modernă a
momentului, precum şi resursele de inovare morfologică formulate de
pictorul român, în anii marilor îndrăzneli ale Postimpresionismului.
Aflat la Paris în 1891, Luchian luase deja contact cu experienţele
Impresionismului şi ale Neoimpresionismului, (nefiindu-i străin nici
Postim-presionismul artei lui Gauguin, plecat în Tahiti în acel an. În 1886,
doar cu cinci ani înainte de sosirea sa la Paris, manifestările colective
ale impresioniştilor se încheiaseră cu ocazia celei de-a opta expoziţii a
grupului. Totodată, se afirmase noua formulă estetică, propusă de pictura
neoimpresioniştilor. Publicul capitalei Franţei luase cunoştintă de apariţia
ultimelor picturi ale lui Claude Monet şi de compoziţia lui Georges Seurat
O duminică la Grande Jatte, etalate în expoziţiile pariziene.
Evoluţia artistică a pictorului a fost marcată de ambianţa culturală
europeană din anii 1889-1891, pe care el i-a petrecut la Munchen şi la
Paris. După ce studiază la Academia de Arte Frumoase din München,
preocupat fiind să realizeze copii dupămaeştrii aflaţi în muzee, la Paris s-
a aflat printre tinerii studenţi ai Academiei Julian. Expoziţiile şi atelierele
artistice trăiau febra noului. Impresionismul culorii şi luminii îşi trăia Un zugrav - Autoportret [1905-1907]
destinul strălucit în afara grupului, prin operele personalităţilor puternice
ale lui Monet și Renoifr.
Neoimpresionismul îşi fă cea Ioc pe scena artistică pari ziană
prin Seurat şi Signac, cu o nouă soluţie coloristică, formulând
concepţia di vi zionismului cromatic. Duminică la Grande Ja tte ,
pictată de Seurat, fusese etalată în e xpo ziţia din 1886 . Pictorul
expune la Cercul artistic şi la Expo zi ţia artiştilor în viaţă , după
care organi zea ză împreună cu mai mulţi artişti Expo zi ţia
artiştilor independenţi , manifestare protesta tară fa ţă de modul
abuzi v de organi zare a Salonului o ficial. Participă la înfiinţa rea
societăţii şi la e xpo ziţiile o rgani zate de această societa te. La
sfârşitul anului se îmbolnă veşte g ra v şi, peste câţi va ani ,
ameninţat să nu mai vadă , începe lup ta cu moartea. Apan ţia
bolii va marca via ţa şi creaţia lui Luchian cu semnul dramei, cu
zbuciumul luptei pen tru supra vieţuire şi pentru a firmare a
crezului
Expo zi ţiile personale din 1903 şi 1904, participările la e xpo ziţiile
societăţii Tinerimea a rtistică sunt susţinute de artist până în
1915, pentru ca în anul următor, la 28 iunie, să se stingă din
viaţă , la vârsta de pa tru zeci şi opt de ani. te fan Luchian a fost
considerat de că tre critica de artă ca un continua tor al lui
Nicolae Grigorescu. Prin comparație, artistul s-a individuali za t
față de mentorul său printr-un realism al tra tării tematicii sociale
și printr-o cromatică plină de strălucire, pre cum și prin
modernitatea re zultată din e xperimentarea tehnicilor gra fice de
care a dat do vadă. El și-a echilibrat lucrările din pun ct de
vedere cromatic și prin exactita tea cu care și-a definit p reci zia
planurilor compozi ționale, a ajuns la o foarte modernă
simplificare a formelor. Această realitate i zvorâtă din analiza pe
care criticii de artă au rele va t-o, Luchian a fost apreciat la
superlativ în că de la prima e xpo ziție re trospecti vă ce i-a fost
organizată în anul 1939.
Surprin ză toare rămâne capaci tatea cu care Ștefan Luchian ,
de-a lungul în tregii sale cariere artistice, a trecu t de la o tehnică
la alta, a schimbat suportul stratului pictural și a plasat astfel,
experimentul g rafic în prim-planul modernității românești.
Expe rimentele tehnice și cromatice, cu rajul demersului artistic,
l-au plasat pe cea mai înaltă treaptă a artei moderne. Păre rea
criticii de a rtă este că , în domeniul impunerii graficii ca artă
majoră, Ștefan Luchian a fost un deschizător de drumuri. Safta Florăreasa (1885)
Lăutul, ultima capodoperă creată de Luchian, însemnă o culme a decorativităţii realiste
către care a năzuit pictorul. Lăutul, deşi are aparenţa unei picturi de gen - o mamă care-şi
spală copilul - este o compoziţie monumental-decorativă, care preamăreşte dragostea
maternă. Printr-un subiect intim şi cotidian, Luchian a izbutit să monumentalizeze un fapt de
viaţă... Lăutul are unele înrudiri cu decorativ itatea lui Gauguin, dar aic i totul este pus parcă Prichindeii
pe un sentiment mai concret, pe intensitatea liric ă mai palpabilă.”—Petru Comarnescu:
Revista Arta plastică, nr. 4, 1957
Moş Nicolae Cobzarul
 SCULPTURA ÎN SEC. XIX-XX
Constantin Brancusi a fost sculptorul roman cel
mai cunoscut pe plan international, ale carui
sculpturi, prin simplitatea lor, au deschis drumul
sculptorilor modernisti.
S-a nascut la Hobita pe 19 februarie 1876, sat
ce avea o bogata traditie a sculpturii in lemn. La
varsta de noua ani pleaca de casa sa-si gaseasca
de lucru la Tg. Jiu.
La varsta de treisprezece ani ajunge la Craiova
unde lucreaza cativa ani intr-o macelarie. Patronul
este impresionat de micile lucrari in lemn facute de
el si-l trimite pe cheltuiala lui la Scoala de Meserii,
pe care o termina in 1898.
Ajunge la Bucuresti unde se inscrie la Scoala de
Arte Frumoase unde studiaza sculptura, ca student
al lui Vladimir Hegel.
In 1903 Brancusi ajunge in München si apoi pe
jos la Paris unde lucreaza pentru inceput timp de
doi ani in atelierul lui Antonin Mercié de la École
des Beaux-Arts .
Este invitat apoi sa lucreze in atelierul lui Auguste Rodin. Chiar daca-l admira pe acesta,
Brancusi paraseste atelierul sau numai dupa doua luni spunand ca: „Nimic nu
creste la umbra marilor copaci !”
1898 – Vitelius – una din
lucrarile lui din timpul studiului
in Bucuresti, lucrare aflata la
Muzeul de Arta din Craiova.

1906 – bustul pictorului 1912 – bustul generalului

Darascu, bronz aflat la Dr. Carol Davila, bronz aflat
Muzeul de Arta -Bucuresti in curtea Spitalului Militar
1906 – Bust de Copil – lucrare din
vremea cand a lucrat la atelierul lui
Antonin Mercié , bronz aflat la
Muzeul Colectiilor

1907 – Rugaciune 1907 - Cumintenia Pamantului

prima lucrare pe comanda, lucrare din piatra aflata la
ce trebuia sa faca parte Muzeul de Arta Bucuresti.
dintr-un ansamblu funerar.
 Sarutul – un subiect foarte prezent in lucrarile sale, reluat ,
actualizat si cu linii din ce in ce mai simple.

1909 – Sarutul 1923 – Sarutul

aflat la Muzeul de Arta Muzeul National de Arta
din Craiova Moderna/Paris

1907 – Sarutul
o prima versiune , lucrare aflata in
cimitirul Montparnasse. Surse
diferite afirma ca ar fi fost pentru
un prieten ce s-a sinucis, altele
pentru o rusoaica, iubita unui
prieten, ce s-ar fi sinucis din
dragoste.
1910 – Muza Adormita

Si seria „muzelor“ a suferit in timp modificari

si simplificari. Prima Muza a fost realizata in
1909 din marmura alba.
Artistul devine din ce in ce mai popular atat
in Franta, dar si in Romania si America.
Totusi, in cei cincizeci si trei cat a trait acolo,
numai trei lucrari s-au vandut in Franta,
restul in America. Expozitiile acolo se
inmultesc, lucrarile sale devenind din ce in
ce mai cautate. John Quinn este unul dintre
achizitorii sai importanti. Pana la moartea
acestuia in 1924 i-a cumparat lui Brancusi
nu mai putin de 24 lucrari. El spunea despre
Brancusi ca „este un tip unic, intotdeauna
fericit. Nu ma asteptam sa intalnesc un
astfel de om“.

1918 – Muza Adormita

 1912 – Maiastra
lucrare din care s-a
dezvoltat mai tarziu
lunga serie a
Pasarilor in Spatiu.
1913 - 1931 - Mademoiselle Pogany - si ea devenind o serie, cu
variante, in lemn, marmura alba sau bronz.

1913 – Danaïde
bronz, partial slefuit.
In 2002 aceasta lucrare
s-a vandut cu 18,1 Mil. USD
1914-17 - Madame LR
Lucrare inspirata de arta africana, „descoperita“
cam in acelasi timp cu Picasso. In perioada 1913-
1922 Brancusi realizeaza un numar mare de
lucrari in lemn folosind acest izvor de inspiratie.
Pe 23.02.09 casa Christie's a vandut colectia
Yves Saint Laurent / Pierre Bergé, iar aceasta
lucrare s-a vandut cu 37,2 Mil. USD.
1915 - Princess X - variante in marmura si bronz
o lucrare care a facut multa valva la un salon in 1920, Brancusi chiar
retragand-o. Desi el a spus ca este un portret anonim, era notorie
aluzia la printesa Maria Bonaparte ( sotia printului George al Greciei,
asasinat in Salonik.

1916 - 1924 – Tors de Barbat Tanar 1918 - Muza

 Prin anii ´20 incepe lunga serie a
Pasarilor in Spatiu, care contine cam
douazeci si opt de lucrari in marmura
sau bronz. Ele au derivat din lucrarea
sa mai veche, Maiastra. Una din aceste
Pasari in Spatiu s-a vandut in 2005
pentru 27,5 Mil USD.
In 1926, un prieten al sau, Edward
Steichen, a cumparat una dintre pasari
si a trimis-o in USA. Vama a considerat-
o ca import de bunuri industriale si a
taxat-o ca atare.

1923
1932-1940
 1933 - La Négresse Blonde.
A fost precedata in 1923 de Negresa Alba, o lucrare in marmura.
1920 - 1926 – Léda – existenta atat in 1928 – Pasare Tanara
marmura cat si in bronz
1930 – Peste – atat in piatra cat si in 1943 – Foca II
bronz

1924 - Cocos
1922 - Socrate 1916 – 1922 - Vrajitoarea Mademoiselle Pogany
o varianta in lemn
 Dupa primul razboi mondial, Brancusi este contactat la initiativa Aretiei Tatarescu pentru a
construi ansamblul monumental Calea Eroilor in Targul Jiu.
Exista o marturie a unui medic, Traian Stoicoiu, care l-a cunoscut pe Brancusi atunci cand venise
sa studieze amplasamentul. Acesta spune ca numele celor trei monumente a fost schimbat de
comunisti si, din pacate, nu se intreprinde nimic pentru redobandirea numelor originale ale
lucrarilor ansamblului.

Ansamblul a fost executat intre 1935-1938, Brancusi atunci fiind in varsta de 62 de ani.
Atelierul lui Brancusi in Paris cu machete din lemn ale viitorului ansamblu.
Pozele sunt facute de el insusi, fiind si un pasionat fotograf.
 Ansamblul Calea Eroilor
Considerat un apogeu al creatiei brancusiene.
Ansamblul este desfasurat pe o axa, incepand cu
„Coloana Infinitului“, apoi „Poarta Sarutului“ si „Masa Tacerii“.
Intre ele se gaseste, intamplator sau nu, biserica Sfintii Apostoli..

Calea Eroilor
 „Coloana sacrificiului infinit“ ar fi fost numele adevarat al acesteia si este dedicata jertfei
soldatilor cazuti in luptele de pe Valea Jiului la sfarsitul primului razboi mondial.
Coloana are un nucleu metalic patrat, cu latura de 42 cm. Pe acesta se insira „margelele“
(cum le spunea Brancusi ) in numar de 17, adica anul terminarii razboiului. „Margelele“ au
fost turnate din fonta la Atelierele Centrale din Petrosani iar alamirea lor s-a facut la fata
locului printr-o tehnologie aplicata atunci pentru prima data in Romania.
În anii '50, guvernul comunist român, sub influenta sovieticilor a plănuit să demoleze coloana,
considerând sculptura lui Brâncuşi ca pe un exemplu de sculptură burgheză.
La Madrid, sculptorul Santiago Calatrava a ridicat un obelisc, executat din oţel şi bronz, cu
înălţimea de 120 m, amplasat în Plaza de Castilla, recunoscand că s-a inspirat din lucrarea
"Coloana Infinită" de la Târgu Jiu a celebrului sculptor român
Traian Stoicoiu afirma, nu fara logica, ca „Poarta Sarutului“ nu este adevaratul nume ( neavand
nimic in comun cu cultul eroilor ) sarutul fiind doar un simbol al unitatii. Cele patru entitati ale
fiecarui pilon, unite de grinda de deasupra ar sugera unirea celor opt regiuni ale Romaniei. De
aceea, el spune ca numele original ar fi fost „Monumentul Intregirii Neamului“
Afirmatia trebuie luata cu skepsis căci, insusi Brancusi nu vorbeste explicit
de o asemenea simbolistică.
Brâncuşi îi mărturisea sculptoriţei Malvina Hoffman : "La început am săpat în piatră grupul celor
două făpturi înlănţuite..., în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porţi prin
care să se poată trece dincolo. Acum am intenţia, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra
porţii".
Poarta Sărutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieţii asupra morţii.
Mircea Eliade spunea: "Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de
vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlineşte în viaţa poporului român rolul unei făpturi magice, care
veghează la toate actele capitale din viaţa insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare
în viaţă, în viaţa reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, şi pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre
lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu
un om mai puţin, să vegheze alte naşteri, alte nunţi, alte morţi".
 Potrivit lui Stoicoiu,
la celalalt capat al
Caii Eroilor este un
monument, asa cum
l-a conceput
Brâncusi, o masa
inconjurata de 12
scaune. Deci nu
“Masa tacerii”, ci
“Masa apostolilor
neamului”,
iar in mijloc s-ar afla
Iisus Hristos.

Astfel ar avea si un sens legatura intre poarta

si masa prin Aleea Scaunelor.
 In Paris Brancusi a continuat sa se imbrace simplu ca
un taran roman. Insusi atelierul sau din strada Ronsin
2 avea multe lucruri preluate din satul natal: o soba
simpla, o masa simpla de piatra. Ii placea sa
gateasca olteneste, si-si trata oaspetii cu mancaruri
oltenesti, completandu-le cu cantece populare. In
afara de sculptura, avea pasiune pentru muzica, fiind
considerat un bun violonist. Desi s-a considerat
intotdeauna taran roman, nu a avut niciodata in
vedere o reintoarcere in Romania. A revenit insa cu
diferite ocazii de opt ori.
Femeile au jucat un rol secundar in viata sa, desi a
avut multe legaturi. In 1966 Valentine Hugo spunea ca
Brancusi ar fi vrut sa se casatoreasca cu ea. Un rol
mai importat a jucat Eileen Lane, o irlandeza, singura
femeie pe care a adus-o in 1922 in Romania, in satul
sau natal. In 1930 i-a facut un bust din onyx insa, l-a
pastrat pentru el, caci voia sa-i fie mai departe
1922 – fotografie de Edward Steichen aproape. Lane s-a maritat si stabilit in America.
Dupa terminarea ansamblului de la Targul Jiu, Brancusi a mai lucrat destul de putin. In cei
nouasprezece ani pana la moarte a mai facut 15 lucrari, in parte variante ale unor lucrari mai
vechi. Isi colinda atelierul imbracat intr-o pijama alba. In acesti ultimi ani a fost ingrijit de o
familie de refugiati romani. In 1952 devine cetatean francez pentru a-i putea sprijini pe cei ce
aveau grija de el. Spre sfarsitul vietii, batran si suferind, a spus: "Nu mai sunt al lumii
acesteia, sunt departe de mine insumi, desprins de propriul meu trup. Ma aflu printre lucrurile
Dupa moartea sa, la 16.Martie 1957, Brancusi lasa in urma 215 de lucrari de sculptura si 1200 de
fotografii. O parte a acestora precum si atelierul sau este lasat statului francez ( pentru prima data
interesat de lucrarile sale ) cu conditia de a fi reconstruit. Pentru acest motiv la constructia
Centrului Pompidou i se cere arhitectului Renzo Piano sa prevada un spatiu pentru reconstructia
atelierului lui Brancusi.
Centrul Pompidou si atelierul lui Brancusi
Lucrarile lui Brancusi se gasesc in multe muzee mari ale lumii insa mai cu seama in America.
The Philadelphia Museum of Art contine cea mai bogata colectie Brancusi din America si din
lume.
Centrul Pompidou / Paris
Expozitie Brancusi la Washington Bestia Noptii – Piatra de Hotar – Sarutul
New York 2006