Barocul 

e un stil în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură și alte arte care au înflorit

în Europa de la începutul secolului al XVII-lea până în anii 1740, „stingându-se” în deceniul
următor. Pe teritoriile imperiilor spaniol și portughez, inclusiv în Peninsula Iberică, a
continuat, împreună cu noi stiluri, până în prima decadă a anilor 1800.
A succedat arta renascentistă și manierismul, și a precedat rococoul și neoclasicismul. A
fost susținut de Biserica Catolică, ca un mijloc de a combate simplitatea și austeritatea
arhitecturii, artei și muzicii protestante, chiar dacă arta barocă de tip luteran s-a dezvoltat
și în anumite părți ale Europei.[1]
Stilul baroc folosea contrastul, mișcarea, detaliile exuberante, culoarea profundă, măreția
și surpriza ca să atingă un sentiment de uimire. Stilul a apărut la începutul secolului al XVII-
lea, în Roma, apoi răspândindu-se rapid în Franța, Italia de nord, Spania și Portugalia, iar
mai târziu în Austria, sudul Germaniei și Rusia. Până în anii 1730, evoluase într-un stil și mai
flamboiant, numit rocaille sau rococo, care a apărut în Franța și Europa Centrală până la
mijlocul secolului al XVIII-lea.
În artele decorativă se produce un exces de ornamentație. Îndepărtarea de la clasicismul
renascentist are căi proprii în fiecare țară. Dar o caracteristică generală e aceea că peste tot
punctul de plecare îl constituie elementele ornamentale introduse de Renaștere.
Repertoriul clasic e aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, cu scopul de a stârni efecte de
șoc. Motive noi introduse de baroc sunt: cartușul, trofeele și armele, coșuri cu fructe sau
flori, și altele, realizate în marchetărie, stucaturi, sau sculptate.[2]
Cuvântul românesc „baroc” provine direct din franceză.[3] Unii cercetători afirmă că termenul francez
provine de la cuvântul portughez „barroco” (în traducere „o perlă defectuoasă”), care e posibil să derive
de la latinescul „verruca”,[4] („verucă”) sau de la un cuvânt cu sufixul „-ǒccu” (comun în Iberia pre-
română).[5][6][7] Alte surse sugerează un termen latin medieval folosit în logică, „baroco”, ca fiind cea mai
probabilă sursă.[8]
În secolul al XVI-lea, cuvântul latin medieval „baroco” a trecut dincolo de logica scolastică și era folosit
pentru a caracteriza orice care părea absurd de complex. Filozoful francez Michel de Montaigne (1533-
1592) a asociat termenul „baroco” cu „Bizar și inutil de complicat”. [9] Alte surse timpurii asociază barocul
cu magia, complexitatea, confuzia și excesul.
Cuvântul „baroc” a fost asociat și cu perlele neregulate înainte de secolul al XVIII-lea. „Baroque“-ul
francez și „barroco”-ul portughez erau termeni asociați adesea cu bijuteriile. Un exemplu din 1531
folosește termenul ca să descrie perlele într-un inventar al comorilor a lui Carol al V-lea al Franței.[10] Mai
târziu, cuvântul apare într-o ediție din 1694 a Le Dictionnaire de l’Académie Française, care descrie
„broque”-ul ca fiind „folosit doar pentru perlele care sunt imperfect de rotunde.” [11] Un dicționar
portughez din 1728 descrie într-un mod asemănător „barroco”-ul ca însemnând „o perla inegală și de
proastă calitate”.[12]
O derivare alternativă a cuvântului „baroc” sugerează numele pictorului italian Federico Barocci (1528–
1612), ale cărui opere au influențat stilul. [13]
În secolul al XVIII-lea termenul a început să fie folosit ca să descrie muzica, și nu într-un mod lingușitor.
Într-o recenzie satirică anonimă a premierei lui Hippolyte et Aricie, de Jean-Philippe Rameau, în
octombrie 1733, care a fost tipărită în Mercure de France în mai 1734, criticul a scris că noutatea în
această operă este „du barocque”, plângându-se că muzica nu avea o melodie coerentă, nu se confrunta
cu disonanțele, schimbă în mod constant cheia și contorul, și trecea rapid prin fiecare dispozitiv
compozițional.[14]
În 1762, Le Dictionnaire de l'Académie Française a consemnat că termenul poate să descrie figurat ceva
„neregulat, bizar sau inegal”.[15]
Jean-Jacques Rousseau, care erau un muzician și compozitor, precum și filozof, a scris în
1768 în Enciclopédie: „Muzica barocă este aceea în care armonia este confundată și
încărcată de modulări și disonanțe. Cântarea este aspră și nefirească, intonația este dificilă
și mișcarea limitată. Se pare că termenul provine de la cuvântul „baroco” folosit de
logicieni.”.[9][16]
În 1788, Quatremère de Quincy a definit termenul în Encyclopédie Méthodique ca „un stil
arhitectural care e foarte împodobit și chinuit”.[17]
Termenii francezi „style baroque” și „musique baroque” au apărut în Le Dictionnaire de
l’Académie Française în 1835.[18] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, criticii de artă și
istoricii au adoptat termenul „baroc” ca o modalitate de a ridiculiza arta post-
renascentistă. Ăsta a fost sensul cuvântului folosit în 1855 de istoricul de artă 
Jacob Burckhardt, care a scris că artiștii baroci „disprețuiau și abuzau detaliile” pentru că le
lipsea „respectul pentru tradiție”.[19]
În 1888, istoricul de artă Heinrich Wölfflin a publicat prima lucrare academică serioasă
asupra stilului, Renaissance und Barock, care a descris diferențele dintre pictura, sculptura
și arhitectura renascentiste și cele baroce.[20]
Arhitectura barocă este un stil arhitectural predominant al secolelor al XVII-lea și al XVIII-
lea, a derivat din renașterea manieristă și a evoluat ulterior în rococo, având o ultimă
"zvâcnire" de orgoliu ca neo-baroc, înainte ca neoclasicismul să îl eclipseze aproape în
totalitate. A mai cunoscut o renaștere târzie, la sfârșitul secolului al XIX-lea în Banat, 
Transilvania și Rusia.
Teatral și exuberant, barocul a exprimat triumful statului și al bisericii, dar și al burgheziei
seculare. Formele convexe și concave, iluziile optice, elipse intersectate în planuri care
erau de cele mai multe ori extensii ale tipului centralizat, geometrii complicate și relații
între volume de tipuri și mărimi diferite, exagerare emfatică, culori îndrăznețe și multă
retorică arhitecturală și simbolică sunt caracteristicile stilului baroc.
Ultimele opere din Roma ale lui Michelangelo pot fi considerate precursoare ale arhitecturii baroce,
deoarece design-ul Bazilicii Sfântul Petru atinge o unitate colosală, nemaiîntâlnită până la acea vreme.
Elevul lui, Giacomo della Porta, a continuat lucrarea la Roma, în special la fațada bisericii iezuite Il Gesu,
care a condus la cea mai importantă fațadă de biserică a barocului timpuriu, Santa Suzana a lui 
Carlo Maderno. În secolul al XVII-lea, stilul baroc s-a răspândit în Europa și America Latină, unde a fost
promovat de iezuiți.
Cele mai importante caracteristici ale arhitecturii baroce sunt:
- înlocuirea navelor lungi și înguste cu formele largi și ocazional circulare, eliptice sau curbilinii;
- folosirea într-un mod impresionant a luminii, fie printr-un contrast puternic dintre lumină și umbră sau
efecte de clar-obscur, fie prin utilizarea uniformă a luminii cu ajutorul a multiple deschideri și
numeroase ferestre;
- folosirea opulentă a ornamentelor, realizată în special din tencuială de stuc, marmură sau imitație de
marmură;
- decorarea cu fresce uriașe a tavanelor, dar și a pereților sau a locurilor "tradițional" lăsate
neornamentate;
- punerea în evidență a fațadelor prin una sau mai multe proeminențe aranjate simetric sau relativ
simetric față de o axă verticală centrală a clădirii;
- utilizarea interiorului în scopul prezentării picturii și sculpturii, în special în barocul târziu, așa numitul
"interior carcasă";
- utilizarea pe scară largă a diferite efecte iluzorii, așa cum sunt trompe l'oeil, respectiv - - folosirea
frecventă a amestecului dintre pictură și arhitectură;
- prezența coifurilor de biserici în formă de bulb de ceapă în varietățile barocului bavarez, ceh, polonez
 și ucrainean etc.
Arhitectura religioasă a perioadei Baroce a început prin modelul bazilicii cu cupolă și naos în formă de cruce. Printre primele structuri
 din Roma care s-au desprins de convențiile manieriste, exemplificate prin Il Gesù, se numără și biserica Santa Susanna, proiectată de 
Carlo Maderno și construită între anii 1597-1603. Ritmul dinamic al coloanelor și pilaștrilor, masa centrală și decorațiunile condensate
și proeminente adaugă complexitate structurii. Există un joc cu regulile design-ului clasic, dar se păstrează rigoarea.
Același accent pe plasticitate, continuitate și efecte impresionante este evident și în opera lui Pietro da Cortona, ilustrată de
bisericile San Luca e Santa Martina (1635) și Santa Maria della Pace (1656). Cea din urmă, cu aripile concave separate, pentru a simula
un decor teatral, înaintează spre o mică piațetă din fața ei. Alte ansambluri din Roma sunt de asemenea scăldate într-un caracter
teatral, dominând împrejurimile orașului ca un decor. Piața Sfântul Petru, cu forma ei trapezoidală, este probabil cel mai bun exemplu
al acestei abordări, fiind calificată ca o capodoperă a teatrului Baroc. Forma pieței este dată de două colonade, proiectate de 
Gian Lorenzo Bernini (Napoli 1598 - Roma 1680), la o scară colosală, fară precedent, pentru a inspira respect. Proiectul preferat de
Bernini a fost ovalul policrom al bisericii Sant'Andrea al Quirinale (1658), care prin altarul semeț și domul plutitor furnizează o mostră a
noii arhitecturi. Ideea sa de reședință urbană barocă este reprezentată de Palazzo Barberini (1629) si Palazzo Chigi-Odescalchi (1664),
ambele din Roma.
Principalul rival al lui Bernini din capitala papală a fost Francesco Borromini, ale cărui proiecte se abat de la compoziția comună a 
lumii antice și chiar mai puternic de la cea a Renașterii. Proclamat de generațiile următoare un revoluționar al arhitecturii, Borromini
dezaproba abordarea antropomorfică a arhitecturii secolului al XVI-lea, bazându-și proiectele pe figuri geometrice complexe (module).
Spațiul arhitectural creat de Borromini se dilată și se contractă după nevoie, demonstrând o afinitate pentru stilul târziu al lui  
Michelangelo. Opera sa reprezentativă este minuscula biserică San Carlo alle Quattro Fontane (1638-41), remarcată prin planul oval
ondulat și ritmurile complexe convex-concav. Sant'Ivo alla Sapienza (1642-60), o creație mai târzie, etalează aceeași inventivitate
jucăușa și antipatie față de suprafețele plate, exemplificat prin lanternoul în formă de spirală al domului.
După moartea lui Bernini (1680), Carlo Fontana a devenit cel mai de vază arhitect din Roma. Stilul său timpuriu este exemplificat de
fațada ușor concavă a bisericii San Marcello al Corso (1682-63). Abordarea solemnă a lui Fontana, deși lipsită de inventivitatea
uimitoare a predecesorilor din Roma, a exercitat o influență substanțială asupra arhitecturii baroce și prin însemnările prolifice și prin
arhitecții pe care îi îndrumase care au răspândit idiomurile Baroce în Europa secolului al XVIII-lea. În acest secol capitala europeană a
arhitecturii s-a mutat de la Roma la Paris. Stilul Rococo, care a înflorit în Roma după anii 1720, a fost influențat profund de ideiile lui
Borromini. Cei mai talentați arhitecți ai Romei - Francesco de Sanctis (Scara Spaniolă, 1723) și Filippo Raguzzini (Piazza Sant'Ignazio, 
1727) - au avut o slabă influență în afara țării lor, la fel ca reprezentanții barocului sicilian, inclusiv Giovanni Battista Vaccarini, 
Andrea Palma și Giuseppe Venanzio Marvuglia.
Ultima etapă a arhitecturii baroce în Italia este exemplificată de Palatul Caserta, al lui Luigi Vanvitelli, considerată drept cea mai mare
clădire construită în secolul al XVIII-lea în Europa. Urmând modelele contemporane din Franța și Spania, palatul este într-o relație
strânsă cu peisajul. La Napoli și la Caserta, Vanvitelli se conformează stilului clasic sobru, concentrându-se simultan asupra esteticii și
structurii, stil care va face o tranziție ușoară spre Neoclasicism.
Monarhii din casa de Savoy erau foarte receptivi la noul stil. Aceștia au angajat trei arhitecți
faimoși — Guarino Guarini, Filippo Juvarra și Bernardo Vittone — pentru a le ilustra
grandioasele ambiții politice și proaspăt dobânditul statut regal.
Guarini era un călugăr peripatetic care a combinat concepții multiple (inclusiv ale arhitecturii 
gotice) pentru a crea structuri neregulate remarcabile prin coloanele ovale și fațadele
neconvenționale. Plecând de la descoperirile geometriei și stereotomiei contemporane,
Guarini a elaborat conceptul de architectura obliqua, care se apropie de cutezanța teoretică
și structurală a stilului lui Borromini. Palatul Carignano (1679), proiectat de Guarini, este
probabil cea mai încărcată aplicare a Barocului în designul unei case particulare.
Stilul Rococo a fost anticipat de arhitectul Juvarra prin detaliile lipsite de greutate și
perspectivele delicate. Deși creația sa nu se limitează la orașul Torino, cele mai uluitoare
proiecte ale lui Juvarra au fost concepute pentru Victor Amadeus al II-lea al Sardiniei.
Impactul vizual al Basilicii di Superga (1717) provine din linia plutitoare a acoperișului și a
amplasării ingenioase pe un deal deasupra orașului Torino. La castelul de vânătoare Stupinigi
 (1729) peisajul rustic încuraja o articulare mai liberă a formei arhitecturale. Ultimele lucrări
din cariera scurtă, dar plină de evenimente, a lui Juvarra au fost palatele regale de la Aranjuez
 și La Granja.
Dintre cei influentați de Juvara și Guarini cel mai important a fost Bernardo Vittone. Acest
arhitect din regiunea Piemonte rămâne cunoscut pentru bisericile Rococo flamboiante, cu
detalii delicate și plane cu patru lobi.
Centrul arhitecturii seculare baroce a fost Franța, unde modelul palatului cu trei aripi a fost stabilit ca soluție canoică la începutul
secolului al XVI-lea. Palatul Luxembourg (1615-1620) al lui Salomon de Brosse a determinat direcția sobră și clasicizantă a barocului
francez. Pentru prima oară, corpurile logiilor au fost considerate ca parte reprezentativă a unei clădiri, în timp ce aripile laterale au fost
tratate cu inferioritate ierarhică. Turnul medieval a fost înlocuit complet de proeminența centrală a unui portal.
Amestecul de elemente tradiționale franceze cu cele de stil italian ale lui de Brosse au caracterizat stilul Louis al XIII-lea. Probabil că cel
care a exprimat cel mai bine noua manieră a fost François Mansart, un perfecționist neobosit, care se consideră a fi cel care a introdus în
întregime barocul in Franța. În proiectul său pentru Maison-Laffitte (1642), Mansart a reușit să împace concepțiile academice și baroce,
demonstrând totodată și respect pentru manierismul gotic francez moștenit.
Maison-Laffitte ilustrează continua tranziție de la castelul post-medieval al secolului al XVI-lea la vila-casă de vacanță a secolului XVIII.
Structura este simetrică, cu ordine diferite aplicate pe fiecare etaj, în general în forma pilaștrilor. Frontispiciul, acoperit cu un acoperiș
înalt, are o plasticitate remarcabilă, tot ansamblu se poate citi astfel ca un întreg tri-dimensional. Întreaga structură este lipsită de efectul
decorațiilor excesive, atât de tipic Romei contemporane. Influența barocului italian este redusă în domeniul ornamentației decorative.
Următorul pas în dezvoltarea arhitecturii rezidențiale în Euroapa a implicat integrarea grădinilor în compozițiile palatelor, așa cum este
la Vaux-le-Vicomte (1656-1661), unde arhitectul Louis Le Vau, designer-ul Chales Le Brun și grădinarul André Le Nôtre s-au completat
unul pe celălalt. De la principala cornișă la plinta joasă, palatul miniatural este îmbrăcat în așa numitul "ordin colosal", care face ca
structura să pară mai impresionantă decât Maison-Laffitte și alte palate recente. Colaborarea creativă dintre Le Vau și Le Nôtre a marcat
începutul "Manierei Magnifice" care permitea extinderea arhitecturii baroce în afara pereților palatului și transformarea peisajului
înconjurător într-un mozaic de priveliști exubernte.
Tot acești trei artiști au adus acest concept la scară monumentală la conacul de vânătoare și mai târziu reședința de la  Versailles (1661-
1690). La o scară mult mai mare, palatul este o dezvoltare excesivă și întrucâtva repetitivă a palatului Vaux-le-Vicomte. A fost cea mai
grandioasă și cea mai imitată clădire de reședință din secolul al XVII-lea. Mannheim, Nordkirchen și Drottningholm au fost printre
reședințele străine pentru care Versailles le-a stat ca model.
Ultima extensie a Versaille-lui a fost supravegheată de Jules Hardouin-Mansart, al cărui proiect cheie este Dome des Invalides (1676-1706
), considerată cea mai importantă biserică franceză a secolului. Hardouin-Mansart a profitat de instruirea și planurile unchiului său și a
imprimat bisericii o grandoare imperială nemaintâlnită in țările din nordul Italiei. Maiestuosul dom semisferic echilibrează viguroasa
verticalitate a ordinelor, care nu exprimă structura interioară. Tânărul arhitect nu numai că a reactualizat armonia și echilibrul lucrărilor
bătrânului Mansart dar a și dat tonul barocului târziu francez în arhitectură.
Domnia lui Louis al XIV-lea a fost martora unei reacții împotriva stilului oficial Louis XIV sub forma unei maniere mai delicate și mai intime
cunoscută cu denumirea de Rococo. Cel care a pus bazele acestui stil a fost Nicolas Pineau, care a colaborat cu Hardouin-Mansart la
interiorul din Château de Marly. Elaborat în continuare de Pierre Le Pautre și Juste-Aurele Meissonier, stilul a culminat cu interioarele
din Petit Château din Chantilly (c. 1722) și Hôtel de Soubise din Paris (c. 1732), unde accentele pe linia curbă, care erau la modă, depașesc
normele, în timp ce împărțirile arhitecturale ale interiorului erau umbrite de sculpturi, picturi, mobilă și porțelanuri.
ARHITECTURA BAROCA: ORIGINI SI CARACTERIUSTICI
Barocul în arhitectură a fost rezultatul doctrinelor adoptate de Biserica Catolică la Conciliul Tridentin în 1545–1563, ca
răspuns la Reforma Protestantă. Prima fază a Contrareformei impunea un stil academic sever asupra arhitecturii
religioase, care apelase la intelectuali, dar nu la masa credincioșilor. Conciliul Tridentin a decis în schimb să apeleze la
un public mai popular și a declarat că artele ar trebui să comunice teme religioase cu implicare directă și emoțională.  
[22][23]
 Arta barocă luterană s-a dezvoltat ca un semn al identității, ca răspuns la beeldenstorm al calviniștilor.[24]
Bisericile baroce sunt proiectate cu un spațiu central mare, unde credincioșii ar putea să fie aproape de altar, cu o
cupolă ridicată, permițând luminii să lumineze biserica de dedesubt. Cupola e una dintre trăsăturile simbolice centrale
ale arhitecturii baroce care ilustrează unirea dintre ceruri și pământ, interiorul cupolei fiind decorat generos cu picturi
cu îngeri și sfinți și cu statuete de stuc cu îngeri, dând impresia celor de mai jos că se uită spre rai. [25] O altă trăsătură a
bisericilor baroce este quadratura; picturi trompe-l'œil pe tavan înconjurate de stucaturi, fie reale, fie pictate,
aglomerate cu picturi cu sfinți și îngeri și conectate prin detalii arhitecturale cu balustrade și  console. Picturile
quadratura cu atlanți sub cornișe par să susțină tavanul bisericii. Spre deosebire de plafoanele pictate ale lui  
Michelangelo din Capela Sixtină, care au combinat diferite scene, fiecare cu propria perspectivă, ca să fie privite pe
rând, picturile baroce de pe tavane sunt create cu atenție, astfel încât privitorul de pe podeaua bisericii să vadă
întregul tavan în perspectivă corectă, ca și cum figurile ar fi reale.
Interioarele bisericilor baroce deveneau din ce în ce mai ornamentate în anumite perioade și se concentrau în jurul
altarului, de obicei așezat sub cupolă. Unele dintre cele mai cunoscute opere decorative baroce sunt  
Scaunul Sfântului Petru (1647–53) și Baldachinul Sfântului Petru (1623–34), ambele de Gian Lorenzo Bernini, în 
Bazilica Sfântul Petru din Roma. Baldachinul Sfântului Petru este un exemplu al echilibrului contrariilor în arta barocă;
proporțiile gigantice ale operei, cu ușurința aparentă a baldachinului; și contrastul dintre coloanele răsucite solide,
bronzul, aurul și marmura operei cu draperiile curgătoare ale îngerilor de pe baldachin. [26] Frauenkirche din Dresda
 servește ca un exemplu important al artei baroce luterane, care a fost finalizată în 1743 după ce a fost comandată de
consiliul luteran al orașului Dresda și a fost „comparată de observatorii din secolul al XVIII-lea cu Sfântul Petru din
Roma”.[1]
Coloanele răsucite din interiorul bisericilor sunt una dintre principalele trăsăturile ale barocului. Oferă atât un
sentiment de mișcare, cât și un mod dramatic de a reflecta lumina. Cartușul e un alt ornament caracteristic
ornamentării baroce. Acestea erau plăci mari sculptate din marmură sau piatră, de obicei ovale și cu o suprafață
rotunjită, care conținea imagini sau text cu litere aurite și erau așezate ca decorațiuni interioare sau deasupra ușilor
clădirilor, transmițând mesaje celor de mai jos. Au avut o mare varietate de versiuni de-a lungul timpului și au fost
găsite în toate tipurile de clădiri, de la catedrale și palate până la capele mici. [27]
Arhitecții baroc foloseau uneori perspectiva forțată ca să creeze iluzii. Pentru Palatul Spada din Roma, Borromini a
folosit coloane cu dimensiuni în scădere, o podea de îngustare și statuie în miniatură din grădina de dincolo ca să
creeze iluzia că un pasaj avea o lungime de 30 de metri, când avea de fapt doar șapte metri lungime. O statuie de la
sfârșitul pasajului pare să aibă dimensiuni naturale, chiar dacă are doar 60 de centimetri înălțime. Borromini a
proiectat iluzia cu ajutorul unui matematician.
ARHITECTURA BAROCA ITALIANA
Prima clădire din Roma care a avut o fațadă barocă a fost Biserica Il Gesù în 1584; era clar după
standardele baroce de mai târziu, dar a marcat o ruptură de fațadele tradiționale renascentiste care au
precedat-o. Interiorul acestei biserici a rămas foarte auster o perioadă, până când a fost ornamentat intens.
La Roma în 1605, Paul al V-lea a devenit primul dintr-o serie de papi care au comandat construirea de
bazilici și biserici concepute astfel încât sâ inspire emoția și uimirea printr-o proliferare de forme și o
bogăție de culori și efecte dramatice. [29] Printre cele mai influente monumente ale barocului timpuriu au fost
fațada Bazilicii Sfântul Petru (1606-1619), precum și noua navă și loggia care au legat fațada cu cupola lui 
Michelangelo din biserica anterioară. Noul proiect a creat un contrast dramatic între cupola în creștere și
fațada disproporționat de lată, și contrastul pe fațada însăși între coloanele dorice și marea masă a 
porticului.[30]
În mijlocul secolului al XVII-lea, stilul a atins apogeul. Multe lucrări monumentale au fost comandate de
papii Urban al VIII-lea și Alexandru al VII-lea. Sculptorul și arhitectul Gian Lorenzo Bernini a proiectat o
nouă colonadă cvadruplă în jurul Pieței Sfântul Petru (1656-1667). Cele trei galerii de coloane dintr-o elipsă
uriașă echilibrează cupola supradimensionată și îi dau bisericii și pieței o unitate și o atmosferă de teatru
uriaș.[31]
Un alt inovator major al barocului italian a fost Francesco Borromini, a cărui principală lucrare e Biserica 
San Carlo alle Quattro Fontane (1634–1646). Simțul mișcării este dat nu de decorare, ci de pereții înșiși,
care se ondulează și prin elementele concave și convexe, inclusiv un turn și un balcon ovale introduse într-
o traversă concavă. Interiorul e la fel de revoluționar, spațiul principal al bisericii fiind oval, sub o cupolă
ovală.[31]
Tavanele pictate, aglomerate cu îngeri, sfinți și efecte arhitecturale trompe-l'œil, sunt o trăsătură importantă
a barocului italian. Lucrări importante includ Intrarea Sfântului Ignace în Paradis de Andrea Pozzo (1685-
1695) din Biserica Sant'Ignazio din Roma și Triumful Numelui lui Iisus de Giovanni Battista Gaulli în
Biserica Il Gesù din Roma (1669-1683), care prezintă figuri care se revarsă din cadru, o iluminare
dramatică oblică și contraste întunecate de lumină. [32] Stilul s-a răspândit rapid din Roma în alte regiuni din
Italia: A apărut în Veneția în Bazilica Santa Maria della Salute (1631–1687) de Baldassare Longhena, o
formă octogonală extrem de originală încoronată cu o cupolă enormă. A apărut și în Torino, în special în
Capela Sfântului Giulgiu (1668–1694) de Guarino Guarini. Stilul a început să fie folosit și la palate; Guarini
a proiectat Palazzo Carignano din Torino, în timp ce Longhena a proiectat Ca' Rezzonico pe Canalul Mare,
(1657), finalizat de Giorgio Massari, decorat cu picturi de Giovanni Battista Tiepolo.[33] O serie de cutremure
masive din Sicilia a făcut necesară reconstrucția majorității lor și mai multe au fost construite în exuberantul
ARHITECTURA BAROCA SPANIOLA
Biserica catolică din Spania, în special iezuiții, au fost forța arhitecturii baroce spaniole. Prima lucrare
importantă în stil a fost Capela San Isidro din Madrid, începută în 1643 de Pedro de la Torre. A contrastat o
bogăție extremă de ornamente pe exterior, cu simplitate în interior, împărțită în mai multe spații și folosind
efecte de lumină cu scopul de a crea un sentiment de mister. [38] Catedrala din Santiago de Compostela a
fost modernizată cu o serie de adăugări baroce începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea, începând cu un
turn clopotniță extrem de decorat (1680), apoi flancat de două turnuri și mai înalte și mai ornamentate,
numite „Obradorio”, adăugate între 1738 și 1750 de Fernando de Casas Novoa. Un alt reper al barocului
spaniol este turnul paraclis al Palatului San Telmo din Sevilla, de Leonardo de Figueroa.[39]
Granada fusese doar eliberată de mauri în secolul al XV-lea și avea propria sa varietate de baroc. Pictorul,
sculptorul și arhitectul Alonso Cano a proiectat interiorul baroc al Catedralei din Granada între 1652 și până
la moartea sa în 1657. Prezintă contraste dramatice ale coloanelor albe masive și a decorului auriu.
Cea mai puternic ornamentată și fastuoasă formă de arhitectură barocă spaniolă e cunoscută ca stilul 
Churrigueresque, numit după frații Churriguera, care au lucrat în principal la Salamanca și Madrid. Lucrările
lor includ clădirile din piața principală a orașului, Plaza Mayor din Salamanca (1729).[39] Acest stil baroc
extrem de ornamentat a fost foarte influent în multe biserici și catedrale construite de spanioli în Americi.
Alți arhitecți spanioli notabili ai barocului târziu sunt Pedro de Ribera, un elev al lui Churriguera, care a
proiectat Azilul Regal de la San Fernando din Madrid, și Narciso Tomé, care a proiectat renumitul altar 
El Transparente, din Catedrala din Toledo (1729–32), care dă iluzia, într-o anumită lumină, de a pluti în sus.
[39]

Arhitecții barocului spaniol au avut un efect mult peste Spania; munca lor a fost extrem de influentă asupra
bisericilor construite în coloniile spaniole din America Latină și Filipine. Biserica construită de iezuiți pentru
un colegiu din Tepotzotlán, cu fațada și turnul ornamentate baroc, este un bun exemplu.
ARHITECTURA BAROC DIN EUROPA CENTRALA
Din 1680 până în 1750, multe catedrale, abații și biserici de pelerinaj foarte decorate au fost construite în Europa Centrală, în
Bavaria, Austria, Boemia și sud-vestul Poloniei. Unele sunt în stil rococo, un stil distinct, mai flamboiant și mai asimetric, care a
ieșit din baroc, iar apoi l-a înlocuit în Europa Centrală în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, până când a fost înlocuit la
rândul său de neoclasicism.[43]
Prinții multitudinii de state din acea regiune au ales, de asemenea, barocul sau rococoul pentru palatele și reședințele lor și au
folosit adesea arhitecți instruiți-italian pentru ca să le construiască. [44] Arhitecți notabili sunt Johann Fischer von Erlach, 
Lukas von Hildebrandt și Dominikus Zimmermann în Bavaria, Balthasar Neumann în Brühl și Matthäus Daniel Pöppelmann în 
Dresda. În Prusia, Frederic al II-lea a fost inspirat de Marele Trianon al Palatului de la Versailles și l-a folosit ca model pentru
reședința sa de vară, Sanssouci, din Potsdam, conceput pentru el de Georg Wenzeslaus von Knobelsdorff (1745-1747). O altă
operă a arhitecturii palatelor baroce este Zwingerul din Dresda, fosta orangerie a palatului ducilor Saxonia, din secolul al XVIII-
lea.
Un exemplu reprezentativ de biserică rococo este Basilika Vierzehnheiligen, sau Bazilica celor Paisprezece Sfinți Ajutători, o
biserică de pelerinaj situată în apropierea orașului Bad Staffelstein, lângă Bamberg, în Bavaria. Bazilica a fost proiectată de 
Balthasar Neumann și a fost construită între 1743 și 1772, planul său fiind o serie de cercuri care se înfășoară în jurul unui
oval central, cu altarul plasat în centrul exact al bisericii. Interiorul acestei biserici ilustrează vârful decorațiunii rococo. [45] Un alt
exemplu notabil al stilului este Wieskirche, o biserică de pelerinaj din sudul Bavariei. A fost proiectată de frații 
Johann Baptist Zimmermann și Dominikus Zimmermann. Este situată pe poalele Alpilor, în municipalitatea Steingaden, în 
districtul Weilheim-Schongau din Bavaria (Germania). Construcția a fost ridicată între anii 1745 și 1754, iar interiorul e decorat
cu fresce și stucaturi în tradiția Școlii Wessobrunner. Acum este un patrimoniu mondial UNESCO.
Un alt exemplu notabil este Biserica Sfântul Nicolae (Malá Strana) din Praga (1704–55), construită de Christoph Dientzenhofer
 și fiul său Kilian Ignaz Dientzenhofer. Decorația acoperă toți pereții din interiorul bisericii. Altarul este așezat în naos sub
cupola centrală și înconjurat de capele, lumina coborând din cupola de deasupra și din capelele din jur. Altarul este înconjurat
în întregime de arcade, coloane, balustrade curbate și pilaștri din piatră colorată, care sunt bogat decorate cu statui, creând o
confuzie deliberată între arhitectura reală și ornamentație. Arhitectura este transformată într-un teatru de lumină, culoare și
mișcare.[26]
În Polonia, barocul polonez de inspirație italiană a durat de la începutul secolului al XVII-lea până la mijlocul secolului al XVIII-
lea și a accentuat bogăția de detalii și culori. Prima clădire barocă din Polonia actuală și probabil una dintre cele mai
recunoscute este Biserica Sfinților Petru și Pavel din Cracovia, proiectată de Giovanni Battista Trevano. 
Columna lui Sigismund din Varșovia, ridicată în 1644, a fost primul monument baroc laic din lume construit sub forma unei 
coloane.[46] Stilul de reședință palatială a fost exemplificat de Palatul Wilanów, construit între 1677 și 1696. [47] Cel mai cunoscut
arhitect baroc activ în Polonia a fost olandezul Tylman van Gameren, iar lucrările sale notabile includ 
Biserica Sfântul Kazimierz din Varșovia și Palatul Krasiński, Biserica Sfânta Ana din Cracovia și Palatul Branicki din Bialystok.
[48]
 Cu toate astea, cea mai celebrată operă a barocului polonez este Catedrala Fara din Poznań, cu detalii de Pompeo Ferrari.
ARHITECTURA BAROCA IN FRANTAFranța a rezistat în mare parte barocului ornat din Italia, Spania, Viena
și restul Europei. Barocul francez (adesea denumit „Grand Clasicism” sau pur și simplu „Clasicism” în
Franța) este strâns asociat cu operele construite pentru Ludovic al XIV-lea și Ludovic al XV-lea; prezintă
mai multă ordine geometrică și măsură decât barocul și o decorație mai puțin elaborată pe fațade și în
interioare. Ludovic al XIV-lea l-a invitat pe un maestru al barocului, Bernini, să prezinte un design pentru
noua aripă a Luvrului, dar a respins-o în favoarea unui design mai clasic de Claude Perrault și 
Louis Le Vau.[53]
Printre principalii arhitecți ai stilului s-au numărat François Mansart (Chateau de Balleroy, 1626-1636), 
Pierre Le Muet (Biserica Val-de-Grâce, 1645-1665), Louis Le Vau (Vaux-le-Vicomte, 1657-1661) și mai
ales Jules Hardouin Mansart și Robert de Cotte, ale căror opere au inclus Galerie des Glaces și 
Marele Trianon de la Versailles (1687-1688). Mansart a fost, de asemenea, responsabil pentru
clasicismul baroc al Pieței Vendôme (1686-1699).[54]
Principalul proiect regal al perioadei a fost extinderea Palatului de la Versailles, început în 1661 de Le
Vau cu decorarea de pictorul Charles Le Brun. Grădinile au fost proiectate de André Le Nôtre special ca
să completeze și să amplifice arhitectura. Galerie des Glaces (Sala Oglinzilor), piesa centrală a château-
ului, cu picturi ale lui Le Brun, a fost construită între 1678 și 1686. Mansart a finalizat Marele Trianon în
1687. Capela, proiectată de Cotte, a fost terminată în 1710. După moartea lui Ludovic al XIV-lea, Ludovic
al XV-lea a adăugat mai intimul Mic Trianon și teatrul foarte ornat. Fântânile din grădini au fost
concepute astfel încât să fie văzute din interior și ca să adăuge un efect dramatic. Palatul a fost admirat
și copiat de alți monarhi ai Europei, în special Petru cel Mare al Rusiei, care a vizitat Versaillesul la
începutul domniei lui Ludovic al XV-lea și și-a construit propria versiune la Palatul Peterhof, lângă 
Sankt Petersburg, între 1705 și 1725.[55]
BAROCUL RUS
Debutul barocului rus sau barocul petrin e rezultatul unei lungi vizite a lui Petru cel Mare
 în vestul Europei între 1697 și 1698, unde a vizitat Chateaux de la Fontainebleu și Palatul
de la Versailles, precum și alte monumente. El a decis, la întoarcerea în Rusia, să
construiască monumente asemănătoare în Sankt Petersburg, care a devenit noua
capitală a Rusiei în 1712. Monumentele majore ale barocului petrin includ 
Catedrala Petru și Pavel și Palatul Menshikov din Sankt Petersburg.
În timpul domniei împărătesei Ana și celei a Elisabetei, arhitectura rusă a fost dominată
de o formă luxurioasă a stilul baroc a lui Bartolomeo Rastrelli, originar din Italia, care s-a
dezvoltat în barocul elisabetan. Clădirile specifice lui Rastrelli includ Palatul de Iarnă, 
Palatul Ecaterina și Mănăstirea Smolnîi. Un alt monument al barocului elisabetan e și 
Poarta Roșie.[79]
La Moscova, barocul Narîșkin a devenit răspândit, în special în arhitectura bisericilor
ortodoxe de la sfârșitul secolului al XVII-lea. Era o combinație între barocul vest-european
cu stilurile populare tradiționale rusești.
PICTURA BAROCAPictorii baroc au lucrat în mod deliberat pentru a se separa de pictorii din perioada Renașterii și cea a manierismului. În
paleta lor, foloseau culori intense și calde, în special culorile primare roșu, albastru și galben, punându-le frecvent pe toate cele trei în
apropiere.[97] Evitau lumina uniformă a picturii renascentiste și foloseau contraste puternice de lumină și întuneric pe anumite părți ale
operei cu scopul de a direcționa atenția asupra acțiunilor sau personajelor centrale. În compozițiile lor, evitau scenele liniștite ale picturilor
renascentiste, alegând cele mai dinamice și dramatice momente. Spre deosebire de fețele liniștite ale picturilor renascentiste, fețele din
picturile baroce exprimau clar emoții. Adesea foloseau asimetria, cu acțiune care se desfășoară departe de centrul imaginii, creând axe care
nu erau nici verticale, nici orizontale, ci inclinate spre stânga sau spre dreapta, dând un sentiment de instabilitate și mișcare. Impresia de
mișcare era sporită prin costumele personajelor suflate de vânt sau mișcate de propriile gesturi. Impresiile generale erau mișcarea, emoția
și drama.[98] Un alt element esențial al picturii baroce e alegoria; fiecare tablou spunea o poveste și avea un mesaj, adesea criptat în
simboluri și personaje alegorice, pe care un spectator educat era de așteptat să le cunoască și să le citească. [99]
Exemplare timpurii ale ideilor baroce italiene în pictură au avut loc la Bologna, unde Annibale Carracci, Agostino Carracci și 
Ludovico Carracci au căutat să readucă artele vizuale la clasicismul ordonat al Renașterii. Cu toate acestea, arta lor a încorporat idei centrale
ale Contrareformei; ele incluzând emoții intense și imagini religioase care apelau mai mult la inimă decât la intelect. [100]
Un alt pictor influent din epoca barocului a fost Michelangelo Merisi da Caravaggio. Abordarea sa realistă asupra figurii umane, pictată
direct din viață și reflectată dramatic pe un fundal întunecat, i-a șocat pe contemporanii săi și a deschis un nou capitol în istoria picturii. Alți
pictori majori asociați strâns cu stilul baroc sunt Artemisia Gentileschi, Guido Reni, Domenichino, Andrea Pozzo și Paolo de Matteis în Italia; 
Francisco de Zurbarán și Diego Velázquez în Spania; Adam Elsheimer în Germania; și Nicolas Poussin și Georges de La Tour în Franța (chiar
dacă Poussin și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în care a muncit în Italia). Poussin și La Tour au adoptat un stil baroc „clasic”, cu
mai puțin accent pe emoție și o atenție mai mare pe linia personajelor din tablou decât la culoare.
Peter Paul Rubens a fost cel mai important pictor al barocului flamand. Compozițiile foarte încărcate de Rubens fac referire la aspectele
erudite ale istoriei clasice și creștine. Stilul său baroc unic și extrem de popular a accentuat mișcarea, culoarea și senzualitatea, care semăna
cu stilul artistic dramatic promovat de Contrareformă. Rubens s-a specializat în crearea de altare, portrete, peisaje și picturi istorice ale unor
subiecte mitologice și alegorice.
O tehnică importantă a picturii baroce e Quadratura sau pictura în trompe-l'oeil, care „păcălesc ochiul” la propriu. Erau, de obicei, pictate
pe stucaturile plafoanelor sau al pereților superiori și al balustradelor, dând impresia celor de pe pământ care se uită în sus, că vedeau
cerurile populate cu mulțimi de îngeri, sfinți și alte figuri cerești, așezate pe cerul pictat și arhitectură imaginară. [43]
În Italia, artiștii au colaborat adesea cu arhitecți la decorarea interioarelor. Pietro da Cortona a fost unul dintre pictorii secolului al XVII-lea
care a folosit modul ăsta iluzionist de a picta. Printre cele mai importante opere ale sale se numără frescele pe care le-a pictat pentru  
Palatul familiei Barberini (1633–39), care glorifică domnia Papei Urban al VIII-lea. Compozițiile lui Pietro da Cortona au fost cele mai mari
fresce decorative executate la Roma de la operele lui Michelangelo din Capela Sixtină.[101]
François Boucher a fost o figură importantă în rococoul francez, mai delicat, apărut în perioada barocului târziu. A creat designuri pentru
tapiserii, covoare și decoruri de teatru, precum și picturi. Opera sa a fost extrem de populară cu Madame de Pompadour, amanta regelui 
Ludovic al XV-lea al Franței. Picturile sale prezintă teme romantice mitologice și ușor erotice. [102]
 Triumful lui Bacchus și Adriane (parte din Iubirile Zeilor); de 
Annibale Carracci; c.1597-1600; frescă; lungime (galeria): 20,2
Las Meninas (domnișoarele de Învierea lui Hristos; de  m; Palazzo Farnese (Roma)[104]
onoare); de Diego Velázquez; 1656– Annibale Carracci; 1593; ulei
1657; ulei pe pânză; 318 × 276 cm;  pe pânză; 217 x 160 cm; 
Muzeul Prado (Madrid, Spania) Luvru[103]

Cele Patru Continen

Răpirea Sabinelor; de  Rondul de noapte; de 
te
Autoportret cu Nicolas Poussin; 1634– Rembrandt; 1642; ulei pe pânză;
Chemarea Sfântului Matei ; de Peter Paul 3,63 × 4,37 m; Rijksmuseum (
Isabella Brant; de  Rubens; c.1615; ulei 1635; ulei pe pânză;
; de Caravaggio; 1599– Amsterdam, Țările de Jos)[108]
Peter Paul Rubens pe pânză; 209 x 284 1,55 × 2,1 m; 
1600; ulei pe pânză; 3 x 2 Muzeul Metropolitan d
; c.1609-1610; ulei pe cm; 
m; San Luigi dei Francesi e Artă
pânză; 1,78 x 1,37 m;  Muzeul de Istorie a
 (Roma)[10  (New York City)[107]
Alte Pinakothek ( Artei din Viena
München, Germania)  (Viena, Austria)
[106]
K
SCULPTURA BAROCA Figura dominantă în sculptura barocă a fost Gian Lorenzo Bernini. Sub
patronajul papei Urban al VIII-lea, el a realizat o serie remarcabilă de statui monumentale de
sfinți și figuri ale căror fețe și gesturi și-au exprimat în mod viu emoțiile, precum și busturi de
un realism excepțional, și lucrări decorative pentru Vatican, inclusiv impunătorul 
Scaun al Sfântului Petru sub cupola din Bazilica Sfântul Petru din Roma. În plus, a proiectat
fântâni cu grupuri monumentale de sculpturi pentru decorarea unor piețe importante ale
Romei.[111]
Sculptura barocă e inspirată de statuile romane antice, în special de celebra statuie 
Laocoon și fiii săi din secolul I d.Hr., care a fost e în Muzeele Vaticane. Când a vizitat Parisul în
1665, Bernini s-a adresat studenților de la Academia de pictură și sculptură. El a sfătuit elevii
să lucreze bazându-se pe modele clasice, mai degrabă decât pe natură. Le-a spus elevilor:
„Când am avut probleme cu prima mea statuie, l-am consultat pe Antinous ca un oracol”.[112]
Printre sculptorii barocului francez târziu se numără Étienne Maurice Falconet și 
Jean Baptiste Pigalle. Pigalle a fost însărcinat de Frederic cel Mare să realizeze statui pentru
propria versiunea a lui Frederic a Versaillesului, la Sanssouci, în Potsdam (Germania).
Falconet a primit, de asemenea, o importantă comisie străină, creând celebra statuie a lui 
Petru cel Mare pe cal care e în Sankt Petersburg.
În Spania, sculptorul Francisco Salzillo a lucrat exclusiv pe teme religioase, folosind lemn
policromat. Unele dintre cele mai fine meșteșuguri sculpturale baroce sunt altarele cu 
stucaturi aurite ale bisericilor din coloniile spaniole ale Lumii Noi, realizate de meșteri locali;
exemple includ Capela Rozariului care e în Biserica Santo Domingo din Oaxaca (Mexic), 1724–
1731.
PICTURA BAROCA
Barocul ca stil artistic, plastic si decorativ a fost definit si a luat amploare inca din secolul XVII-lea. Acest
termen (Baroc) a fost folosit pentru a descrie si a recunoaste orientarea stilistica a perioadei.
Inca din anul 1600, in Italia s-a folosit acest termen atat in sculptura dar si in pictura, urmand parcursul
tarilor ca : Olanda, Germania, Franta, Flandra, etc. Arta baroca a avut cea mai mare dezvoltare la Roma,
aceasta raspandindu-se apoi in toata Europa. La inceput termenul de Baroc a fost privit si sub-apreciat fata
de valoarea si importanta acestui stil de mai tarziu.
Un reprezentant de seama si un initiator al acestei perioade in sculptura a fost Giovanni Lorenzo
Bernini (1598-1680), acest artist fiind sculptor dar si un arhitect important italian.
Despre acest artist se vorbeste ca fiind inventatorul sculpturii baroce.
Lucrarile acestuia par a fi de poveste, intr-o miscare permanenta, bogate in detalii sau avand un caracter
religios si de un lirism dramatic. In lucrarile acestui artist se intalnesc scene mitologice sau cu un caracter
religios. O lucrare sculpturala reprezentativa stilului baroc este “Extazul Sfintei Tereza” considerata fiind o
capodopera a acestui stil din Roma. Sculptura ilustreaza extazul Sfintei Tereza ca pe un spectacol de lumini,
artistul redand miscarea si expresiile faciale cu o naturalete remarcabila. Predomina abundenta faldurilor de
o mare finete, redate cu meticulozitate
Biserica a jucat un rol important in dezvoltarea artelor. In timpul contrareformei aceasta s-a bazat in mare
masura pe influenta artelor.
In pictura un reprezentant se seama din perioada barocului a fost pictorul Caravaggio (1571-1610). Acesta a
adoptat tehnica clar-obscurului fiind bogata in contraste si de un mare naturalism. In mai toate lucrarile sale
se intalneste un puternic spirit dramatic, prin scenele violente sau cele dramatice.
In pictura flamanda, Peter Paul Rubens (1577-1640) a fost unul dintre reprezentantii de seama ai barocului.
Temele sale au pus accent in special pe miscare, forta, senzualitate si patos.
In sculptura baroca se intalnesc lucrari spectaculoase, monumentale de tip fantana, amplasate de cele mai
multe ori in pietele publice.
Acestea au un decor spectaculos si bogat, cu multe scene mitologice, diverse personaje, animale (sculpturi
ecvestre) vizibile din orice punct. Cele mai multe sunt compozitii ample, complexe, cu un caracter dinamic
de cele mai multe ori infatisand zeitati marine. Marmura si bronzul fiind materialele preferate ale artistilor
sculptori din timpul barocului.
Cuvântul barroco provine din limba potugheză pentru a denumi perlele orientale de formă neregulată,care vor
devenii caracteristice pentru bijuteriile europene la sfârșitul secolului XVI și în tot secolul XVII.Ulterior, sensul s-a
extins până la a exprima conceptele de unic, bizar, capricios, atunci când este vorba de un obiect, despre o idee sau
despre o expresie.Barocul se manifestă ca fenomen cultural în ultimii ani ai secolului XVI și va marca civilizația
europeană până în jurul anului 1760.El își va exercita influența asupra tuturor artelor, de la literatură la arte
plastice,trecând prin urbanism, teatru, și chiar prin scenografiile efemere ale sărbătorilor. Barocul, ca fenomen
artistic, se manifestă la Roma, orașul papalității,în plină ofensivă catolică a Contrareformei.Această mișcare și-a gasit
punctul de plecare și baza spirituală în Conciliul de la Trento. Spre deosebire de Renaștere și manierism, care sunt
mișcări de origine intelectuală,născute în medii umaniste și, deci, greu accesibile omului din
popor, barocul se naște din dorința de a face respectată dogma și de a restaura o disciplină strictă,sub conducerea
fermă a papalității.Noua viziune are obligația de a stimula emoția colectivă, astfel arta care va apărea este
eminamente dramatică,dând dovadă de un dinamism ireductibil,animat de linii curbe și oblice, de torsiuni
spectaculoase, jocuri teatrale și de tot ceea ce provoca surpriză și admirație. Timp de aproape două secole,întreaga
Europă devine barocă urmate fiind anumite regiuni din Orient și o mare parte din continentul american.Barocul
abandonează legăturile sale inițiale cu Contrareforma,transformându-se rapid într-o artă de masă, aptă să suscite
emoția și să furnizeze imaginile artistice potrivite unui discurs ideologic,ceea ce i-a adus un succes rapid și o mare
diversitate. Stilul baroc se regăsește clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură,
pictură, sculptură și teatru.El se caracterizează prin utilizarea exagerată a mișcării și a clarității, respectiv a bogăției
folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu ușurință și lipsă de ambiguitate. Toate aceste
elemente sunt folosite de către artiștii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanță și
grandoare în privitor, ascultător și/sau participant la actul de cultură. Corolarul acestui spirit este conceptul de operă
de artă totală,unde diferitele specialități se conjugă pentru a obține un effect global și unde bogăția
materialelor,adăugată progreselor tehnice în realizarea operei joacă un rol fundamental. Barocul va rămâne ,pentru
posteritate,arta punerii în scenă.
Pictura baroc a înflorit în multe culturi europene în perioada cuprinsă între sfârşitul
secolului al XVI-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea, o perioadă din istoria
europeană caracterizată de bogăţie, strălucire şi fast. Pictorii care au excelat în folosirea
elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse
în decursul mişcării, puternice contraste de lumină şi întuneric (acea tehnică cunoscută
sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un echilibru
compoziţional mai degrabă dinamic decât static, considerat de multe ori chiar
dezechilibru compoziţional. De asemenea, folosirea liniilor de compoziţie de forme
curbate, asemănătoare unor litere S multiple, a diagonalelor repetate de tip ascendent şi
descendent comparativ cu liniile drepte, orizontale şi/sau verticale, folosite
preponderent anterior, sunt alte elemente tipice ale picturii baroce. Sursele de inspirație
sunt variate.Unii pictori au ca sursă de inspiratie viața rurală,alții preferă temele
mitologice sau religioase,.Surse de inspirație mai sunt și prosperitatea și ambianța
culturală determinate de succesul comerțului. În pictură transpar bucuria și liniștea,se
folosesc iluziile optice si jocurile de lumini și umbre.De asemenea se utilizează un colorit
dramatic și strălucitor care creează o emoție specială.Se preferă redarea imaginilor intr-o
manieră cât mai realistă.Arta portretului este cultivată și preferată de majoritatea
pictorilor. Pictura barocă este un exmplu al artei de masă,aptă să suscite emoția și să
furnizeze imaginile artistice potrivite unui discurs ideologic,ceea ce i-a adus un success
rapid și o mare diversitate. Ea s-a exprimat în tonalități diverse,în funcție de locul unde
se implantează,mergând de la emoție la rațiune,dar pastrându-și forma solemnă și
impozantă.
BAROCUL ITALIAN În pictură cel care inaugurează noul stil este Michelangelo Meresi da
Caravaggio.El își face ucenicia în Lombardia,apoi lasă la Roma, în biserica San Luigi dei
Francesi un ansamblu impresionant despre viața lui San Matteo(Sf. Matei).Este vorba de
compoziții monumentale în care episoadele religioase înfățișate ce evenimente
contemporane,trăite de oamenii de rând,sunt
povestite cu un realism atât de revoluționar,încât îi uimeste adesea pe comanditari.Forța
picturilor lui vine atât din compoziția lor îndrăzneață,cât și din jocul foarte novator dintre
umbre și lumini,întarit de un colorit în același timp catifelat și cald,ce inaugurează noile
tehnici de exprimare-luminismul și tenebrismul.

Caravaggio, CHEMAREA
SF.MATEI
Annibale Carraci, pictor bolognez si contemporan cu Caravaggio,a lăsat numeroase
lucrări, dintre care Sala lui Hercule din palatul Farnese din Roma.Inspirată din realizarea
lui Michelangelo din Capela Sixtină,compoziția acestei fresce,care prezintă în culori
proaspete și vesele întămplări cu zei și zeițe,produce un efect iluzionist amețitor,prin
suprapunerea mai multor perspective.

Frescă din Palatul Farnese

Frescă din Palatul Farnese În lucrări ca, Pieta ,dovedește o cunoaștere profundă a
artei lui Corregio și a altor pictori venețieni de la care învață lecția unui naturalism
ce îl va face inițiatorul peisajului clasic. În acest tablou,al cărui registru inferior
contrasteaza prin durerea sa interiorizată,cu explozia triumfului crucii din partea
superioară,Carraci dovedește posibilitățile sale de a dezvolta în același timp un
limbaj teatral și un simțământ intimist legat de arta venețiană.

Carraci,PIETA
Pietro de Cortona,a cărui lucrare Triumful divinei providențe,frescă pictată pe tavanul
Palatului Berberini,din Roma,constituie o dezvoltare a artei baroce,folosește efectul
iluzionismului.Astfel tavanul pare deschis spre cer,iar figurile frescei vazute de jos par să
coboare în sală,dar și să și zboare din ea.
BAROCUL SPANIOL Pictura spaniolă din această perioadă este marcata de un realism
accentuau și de contraste de lumină foarte evidente,inspirate din picturile lui
Caravaggio.Cel mai important reprezentant al picturii baroce spaniole este Diego
Velázquez.Are o abordare mai realistă a artei religioase,figurile sale fiind portrete
naturaliste și nu reprezentări într-un stil idealist.Folosirea clarobscurului amintește de
tehnica lui Caravaggio.Și-a însușit arta portretului reușind să surprindă umanitatea în loc să
realizeze caricaturi.Apogeul carierei sale a fost atins prin capodopera sa Las Meninas, una
dintre celel mai complexe încercări din portretistică.
Diego Velázquez, LAS
MENINAS
 
Francisco de Zurbarán-eminent portretist și maestru al clarobscurului, surprinde in
lucrările sale expresii calde,realiste,dar și sobietatea ascetică si intensă.O lucrare
reprezentativă in acest sens este Sf.Agatha,acest portet datează de la începutul anilor de
glorie ai artistului și este o reprezentare a Sfintei Agatha,protectoarea clopotarilor si
invocată in pericole de incendii.În crearea acestui tablou,Zurbarán a fost preocupat de
redarea volumelor sculptate,vizibile mai ales în desenul veșmintelor.

Francisco de Zurbarán,
SF.AGATHA
BAROCUL FRANCEZ Georges de La Tour folosește lumina unei lămpi sau a unei candele
pentru a proiecta umbre adânci în jurul siluetelor.Tablourile sale prezintă subiecte de gen
sau religioase,iar simplitatea formei si rigoarea compoziției în opera sa susțin ideile
Contrareformei.O lucrare importantă in acest sens este Sfântul Iosif dulgher.

Georges de La
Tour ,SFANTUL IOSIF
DULGHER
Frații Le Nain,-Antoine,Louis,Mathieu,compun scene liniștitoare,scăldate de o culoare
gingașa și poetică,a căror temă principală o constituie viața de la țară.Lucrări
reprezentative în acest sens sunt Șareta sau Țăranii odihnindu-se.Temele alese le permit
dedicarea, în special, asupra studiului efectelor de lumină.

Louis Le Nain , ȚĂRANII ODIHNINDU-

SE
BAROCUL FLAMAND
În timpul șederii sale în Italia,între 1600- 1608,Peter Paul Rubens a asimilat lecțiile maeștrilor italieni.În urma
contactului cu lucrările lui Tiziano și Veronese,a dobăndit o extraordinară măiestrie tehnică.Rubens a adus din Italia
gustul pentru pânzele de dimensiuni mari,care aveau să înlocuiască lucrările mici ale predecesorilor săi flamanzi.Între
1610-1618,arta lui Rubens suferă p evoluție,pictorul departându-se de tot ceea ce este neimportant,pentru a atinge
monumentalitatea.Tabloul Răpirea fiicelor lui Leucip a fost pictat către anul 1618. Această pânză de dimensiuni
impresionante (2,09 x 2,28) povestește episodul răpirii celor două prințese Pheobe și Telaira,fiicele regelui Tesaliei, de
către cei doi semizei Castor și Polux,născuți din dragostea Ledei cu Zeus.Rubens așege o compoziție cu puține
păersonaje.El renunță la escorta tinerelor servitoare ale fiicelor regelui , pentru a nu înfățișa decât patru figuri stâns
înlănțuite ,împreună cu cei doi cai.Doi amorași ,abia vizibili,țin caii de căpăstru.Rubens își plasează personajele în fața
unui peisaj dominat de un imens cer albastru. Toate elementele sunt cuprinse într-o mișcare generală, înscrisă într-o
compoziție circulară în care volumele se confruntă și-și răspund reciproc de-a lungul unei mari diagonale
dinamice.Femeia din dreapta, jos, pare a se opune răpirii.Arcurile de cerc concentrice din centrul C,Situat la
extremitatea mâinii sale drepte,confirmă această mișxare de rezistență.Creând un contrast,un fascicul de linii pleacă
din centrul tabloului și se deschide în partea de sus.Această dispunere
reușește să exprime chemarea de iubire care se citește în atitudinea celei de-a doua prințese. Rubens își construiește
compoziția pe un ansamblu de curbe și contracurbe.Două axe turnante (desenate cu roșu)se întretaie pentru a aduna
laolaltă diferitele personaje și pentru a alcătui o singură mișcare continuă,tipică pentru spiritul baroc.Toate celelalte
elemente ale tabloului se înlănțuie după același principiu al curbei in S și se creează un traseu neîntrerupt. Pentru a
accentua efectul răpirii,Rubens plasează linia orizontului foarte jos. Rubens se afirmă ca maestrul nudului feminin.El
reia acest subiect în numeroase lucrări. Corpurile celor două prințese,de o goliciune încântătoare,se oferă privirilor
noastre. Culorile lor calde,cu tonalități sidefii,accentuează forșa senzuală a picturii. Culorile întunecate ale celor doi
bărbați,ca și cele ale cailor cabrați,scot în plus în evidență prospețimea pielii celor două surori. Acest contrast
întărește jocurile de lumină de poe carnația roz și de pe părul blond.Încărcătura de roșu în umbrele ușoare dă
impresia unei vii circulații sangvine. Rubens alătură tușe rapide și frontiuri abia atinse pentru a da noi nuanțe
nudurilor sale opulente.El marchează accente luminoase prin virgule sau picături de culoare,și imprimă pensulei o
mișcare de torsiunu care îi prmite să redea rotunjimile musculaturii.Rubens exaltă culorile folosindu-se de raporturile
dintre complementare:roșul carmin și vermillonul mantiilor raspuns culorii verzi a peisajului,galbenul aurit
al drapajului aruncat în prim plan dă replica culorii albastre a cerului. Rubens reușește
prin acest tablou să redea cu o energie remarcabilă și o senzualitate aprinsă mitologia
la fel de vie și de prezentă ca și portretele contemporanilor săi. Anthonis Van
Dyck,considerat a fii unul dintre cei mai mari coloriști din istoria artei,a trăit o mare
ăarte a vieții în Anglia,dar în urma unei călătorii in Italia,însușește o paletă extrem de
fină de la pictorii italieni,ceea ce face din el un specialist al portretului.Unul din cele mai
bune exemple ce subliniază eleganța și rafinamentul tablourior sale este portretul lui
Charles I al Angliei.

Rubens, RAPIREA
FIICELOR LUI LEUCIP
CHARLES I
AL
ANGLIEI
BAROCUL OLANDEZ Rembrant Harmensz Van Rijn,o mare personalitate a picturii baroce olandeze folosește în picturile
sale un joc de clarobscur amestecat cu o paletă extraordinară de culori,deopotrivă,calde si sobre.Tablourile sale crează
impresia de unitate,deși sunt alcătuite din elemente diferite,ele sunt pline de semnificații complexe. Rembrant a dat
de timpuriu dovadă de talent și de o viziune originală asupra lumii,cum se poate observa în gravurile sele de tinerețe
și în autoportetele din 1630. În secolul XVII,portretul baroc de ceremonie se raspandește în Europa.În cazul picturii
olandeze,portretul trebuie să reflecte prosperitatea lor netulburată,dând dovadă de realism în descrierea costumelor
și în expresivitatea figurilor. Autoportretele lui Rembrandt se înscriu în acest context.Ele constituie un câmp de
exprimare variat în cadrul căruia artistul poate să testeze până la limita extremă schimbările provocate asupra
fizionomiei de vârstă și de diferitele stări de spirit. Rembrandt realizează,de la douăzeci de ani până în anul 1668,anul
morții sale,aproximativ 80 de autoportrete,mai mult de 20 de gravuri și o duzină de desene care îl reprezintă.Această
suită continuă nu are echivalent în istoria artei. În portretele sale de tinerețe,Rembrandt se reprezintă în lină
lumină,îmbrăcat cu un costum
elegant,care îi dă o înfățișare flatantă.El apare vesel,strălucitor. În Autoportretul de la Prado,se poate remarca o
schimbare de atitudine.Bijuteriile dispar,pălăriile împodobite sunt înlocuite cu turbanele fără formă.Lângă artist se
pastrează câteva obiecte esențiale,cum sunt paleta și pensulele. Spre ultimele autoportrete se poate remarca
coborârea progresivă în singurătate,orice referire la existența materială se șterge,rămănând vizibilă doar fața în
mijlocul tenebrelor care o învaluie. În Autoportretul de la Galeriile Uffizi,pictorul se prezentă fără complezență.Viața
fizică se stinge opera reflectă o aprofundare a vieții interioare. În aceste Autoportrete,Rembrandt folosește o paletă
restransă de culori.El refuză stralucirea vermillonului sau a verdelui smarald,pe care le regasim în alte lucrări.El
folosește brun,ocru și galben.Jonglează cu împastări¹ rapide și cu transparența glasiului² ,ajungând astfel la o bogăție
de expresie imcomparabilă.Glasiurile ocupă un loc primordial în tehinca lui Rembrandt.El le așterne deasupra
împăstărilor pline de alb sau d egri,pentru a da zonelor de lumină o strălucire care iese deasupra tonalităților
închise.Umbrele sunt redate și ele tot prin glasiuri.Această tehincă dă o luminozitate și o profunzime remarcabilă
suprafețelor colorate. Rembrandt aplică o vopsea grasă în tușe largi,compacte,sau acoperă pânza cu frotiuri³.Pasta
este pusă cu pensula sau cu cuțitul,în scopul obținerii unor efecte mai puternice. Rembrandt folosește magistral
tehnica clarobscurului.În pictura sa,lumina nu mai dă
impresia că luminează lucrurile din exterior,ci pare că țașnește chiar din interiorul obiectelor. Artistul surprinde propiul
eu și analizează drumul plin de suferințe si neînțelegere a ultimilor ani de existență.Aceste sentimente sunt transpuse
remarcabil pe pânză reușind să capteze definitiv atenția privitoruluI
)particularitate stilistica specifica picturii in ulei, prin care se releva consistenta pastei pe suport de panza sau carton, pensula
lasand urme evidente, uneori intr-un usor relief; b) maniera lipsita de riscuri de a picta cu multa pasta de culoare. ² culoare
transparentă aplicată pe o culoare mai densă pentru redarea clarobscurului ³ strat subțire de culoare care lasă să se vadă în
transparență firele pânzei.
Frans Hals,având un spirit de observație fin,reușea să privească lucrurile într-o manieră simplă dar completă,reușind sa le
reprezinte cu o mare forță și expresivitate. Metoda sa se distingeprin plasarea subiectului într-o lumină clară și prin prelucrarea
restului în nuanțe uniforme,pentru a ajunge la elemente esențiale ale subiectului,pe care le realizează rapid și precis,pentru ca
toți să le înțeleagă și să fie impresionați. El pictează portrete individuale sau de grup,cu un realism provenit din spontaneitatea
momentului,uneori într-o aparentă dezordine, cum ar fi în cazul tabloului Banchetul cavalerilor Sfântului Ghorghe.Alteori,pictează
cu o sobrietate care accentuează privirea critică a autorului,ca în Eforele azilului de bătrâni
AUTOPORTRET ,Rembrandt tânăr
 

AUTOPORTRET ,
eriile Uffizi

AUTOPORTRET ,
Muzeul PRADO, Madrid
MUZICA BAROCA
Termenul „baroc” este folosit și pentru stilul muzicii compuse într-o perioadă care se suprapune cu cea a artei baroce. Primele folosiri ale
termenului „baroc” pentru muzică au fost criticile. Într-o recenzie anonimă, satirică, a premierei din octombrie 1733 a  Hippolyte et Aricie a
lui Rameau, tipărită în Mercure de France în mai 1734, criticul a presupus că noutatea acestei opere este „du barocque”, plângându-se că
muzica nu avea melodie coerentă, era plină de disonanțe neîntrerupte și a fost schimbată constant cheia. [123] Jean-Jacques Rousseau, care
era un muzician și un compozitor remarcat, precum și filozof, a făcut o observație foarte asemănătoare în 1768 în celebra  Encylopedié a lui
Denis Diderot: „Muzica barocă este aceea în care armonia este confundată și încărcată de modulări și disonanțe. Cântarea este aspră și
nefirească, intonația este dificilă și mișcarea limitată. Se pare că termenul provine de la cuvântul „baroco” folosit de logicieni.”. [16]
Folosirea comună a termenului pentru muzica din perioada asta a început abia în 1919, de Curt Sachs[124] și abia în 1940 a fost folosit
pentru prima dată în engleză într-un articol publicat de Manfred Bukofzer.[123] Perioada barocă a fost una de experimentare și inovație
muzicală. Au fost inventate forme noi, inclusiv concertul și sinfonia. Opera s-a născut în Italia la sfârșitul secolului al XVI-lea (cu Dafne a lui 
Jacopo Peri, în cea mai mare parte pierdută, produsă la Florența în 1598) și s-a răspândit la puțin timp prin restul Europei: Ludovic al XIV-
lea a creat prima Academie Regală de Muzică, în 1669, poetul Pierre Perrin a deschis o academie de operă la Paris, primul teatru de operă
din Franța deschis publicului și a premiat Pomone, prima mare operă în limba franceză, cu muzica de Robert Cambert, cu cinci acte și
balet.[125] Heinrich Schütz în Germania, Jean-Baptiste Lully în Franța și Henry Purcell în Anglia, au contribuit cu toții la stabilirea tradițiilor
lor naționale în secolul al XVII-lea.
Baletul clasic își are originea și în epoca barocă. Stilul dansului de curte a fost adus în Franța de  Maria de Medici, iar la început membrii
înșiși au fost dansatorii. Ludovic al XIV-lea a cântat în public în mai multe balete. În martie 1662,  Académie Royale de Danse a fost fondată
de rege. A fost prima școală și o companie profesionistă de dans și a stabilit standardele și vocabularul pentru baletul din toată Europa în
perioada respectivă.[125]
În perioada asta au fost introduse câteva instrumente noi, inclusiv pianul. Invenția pianului este creditată lui  Bartolomeo Cristofori (1655-
1731) din Padova (Italia) care a fost angajat de Ferdinando de' Medici, Mare Prinț de Toscana, ca Păstrător al Instrumentelor.[126][127]
 Cristofori a numit instrumentul „un cimbalo di cipresso di piano e forte” („o tastatură de chiparos cu moale și tare”), prescurtat de-a
lungul timpului ca „pianoforte”, „fortepiano” și mai târziu, pur și simplu, pian
TEATRUL IN PERIOADA BAROCA.Perioada barocă a fost o epocă de aur pentru teatrul din Franța și Spania; dramaturgii vremii includ Pierre Corneille
, Jean Racine și Molière în Franța; și Lope de Vega și Pedro Calderón de la Barca în Spania.
În perioada barocă, arta și stilul teatrului au evoluat rapid, alături de dezvoltarea operei și a baletului. Proiectarea de teatre mai noi și mai mari,
folosirea mai largă a avanscenei, care a încurajat mai multe efecte scenice și spectacole. [129]
Barocul a avut un caracter catolic și conservator în Spania, după un model literar italian în perioada Renașterii. [130] Teatrul baroc hispanic a vizat un
conținut public cu o realitate ideală care a manifestat trei sentimente fundamentale: religia catolică, mândria monarhică și națională, și onoarea
originare din lumea cavalerească.[131]
Două perioade sunt cunoscute în teatrul baroc spaniol, divizarea având loc în 1630. Prima perioadă este reprezentată în principal de Lope de Vega,
și de Tirso de Molina, Gaspar Aguilar, Guillén de Castro, Antonio Mira de Amescua, Luis Vélez de Guevara, Juan Ruiz de Alarcón, 
Diego Jiménez de Enciso, Luis Belmonte Bermúdez, Felipe Godínez, Luis Quiñones de Benavente sau Juan Pérez de Montalbán. A doua perioadă e
reprezentată de Pedro Calderón de la Barca și dramaturgii Antonio Hurtado de Mendoza, Álvaro Cubillo de Aragón, Jerónimo de Cáncer, 
Francisco de Rojas Zorrilla, Juan de Matos Fragoso, Antonio Coello y Ochoa, Agustín Moreto și Francisco Bances Candamo.[132] Clasificările astea sunt
vagi deoarece fiecare autor avea propriul său stil. S-ar putea chiar ca „maniera” lui Lope să fie mai liberală și mai structurată decât cea a lui
Calderón.[133]
Lope de Vega a introdus prin noua sa carte Arte nuevo de hacer comedias en este tiempo (1609) „noua comedie”. El a stabilit o nouă formulă
dramatică care a rupt cele trei unități ale lui Aristotel ale școlii italiene de poezie (acțiune, timp și loc) și o a patra unitate a lui Aristotel, care se
referă la stil, amestecând elemente tragice și comice care prezintă diferite tipuri de versete și strofe peste ceea ce e reprezentat. [134] Deși Lope
cunoaștea foarte bine artele plastice, nu le-a folosit în cea mai mare parte a carierei sale, nici în teatru sau în scenografie. Comedia lui Lope a
acordat un al doilea rol aspectelor vizuale ale reprezentării teatrale. [135]
Tirso de Molina, Lope de Vega, și Calderón sunt cei mai importanți scriitori de piese de teatru din Epoca de Aur a Spaniei. Lucrări lor, cunoscute
pentru inteligența lor subtilă și pentru înțelegerea profundă a umanității unei persoane, ar putea să fie considerate un punct de legătură între
comedia primitivă a lui Lope și comedia mai complexă a lui Calderón. Tirso de Molina este cel mai cunoscut pentru două lucrări, Suspiciunile
Condamnate și Seducătorul din Sevilla și Oaspetele de Piatră, una dintre primele versiuni ale mitului lui Don Juan.[136]
La sosirea sa la Madrid, Cosimo Lotti a adus la curtea spaniolă cele mai avansate tehnici teatrale din Europa. Tehnicile și cunoștințele sale de
mecanică au fost aplicate în expoziții la palate, numite „Fiestas” și în expoziții fastuoase pe râuri sau fântâni artificiale numite „Naumaquias”. El a
fost responsabil pentru amenajarea Grădinilor din Parcul Buen Retiro, de la Palatul Zarzuela, de la Palatul Regal din Aranjuez și de construirea
clădirii teatrale a Coliseo del Buen Retiro.[137] Libertatea, vitalitatea și deschiderea lui Lope au dat un pas în reflexia intelectuală și precizia formală a
lui Calderón. În comedia sa a reflectat intențiile sale ideologice și doctrinale, mai presus de pasiune și acțiune. [138] Genul Comedia este politic, multi-
artistic și într-un sens hibrid. Textul poetic împletit cu Media și resurse provenind din arhitectură, muzică și pictură s-au format din lipsa de peisaj și
angajarea dialogului de acțiune.[139]
Cel mai cunoscut dramaturg german a fost Andreas Gryphius, care a folosit modelul iezuit al olandezului Joost van den Vondel și Pierre Corneille. A
existat și Compania Velthen care a combinat tradițiile comedianților englezi și commedia del'arte cu teatrul clasic al lui Corneille și Molière.
Compania sa de turism a fost poate cea mai semnificativă și mai importantă din secolul al XVII-lea.
Grădina barocă, cunoscută și sub numele de jardin à la française sau grădină formală franceză, a apărut pentru prima dată
la Roma în secolul al XVI-lea, apoi mai ales în Franța, în secolul al XVII-lea, în grădinile Castelului Vaux-le-Vicomte și în cele
ale Palatului de la Versailles. Grădinile baroce au fost construite de regi și prinți în Germania, Olanda, Austria, Spania,
Polonia, Italia și Rusia până la mijlocul secolului al XVIII-lea, când au început să fie create grădinile în stilul englezesc de
peisaj mai natural.
Scopul grădinilor baroce era să ilustreze puterea omului asupra naturii și gloria constructorilor lor, grădinile fiind dispuse în
forma unor modele geometrice, așa cum sunt camerele unei case. De obicei, erau văzute cel mai bine din exterior, fie
dintr-un castel sau de la o terasă. Elementele unei grădini baroce includ un parterres de paturi de flori, garduri vii joase
tăiate în modele baroce ornamentate, sau benzi drepte și alei de pietriș care împărțeau și încrucișau grădina. Terasele,
rampele, scările și cascadele sunt amplasate acolo unde există diferențe de înălțime și oferă puncte de vedere. În iazurile
circulare sau dreptunghiulare, sau în bazinele de apă sunt așezate fântâni și statui. Tufișurile și crengile tăiate cu grijă sau
rândurile de copaci identici, dau aspectul de ziduri de verdeață și sunt fundaluri pentru statui. Pe margini, de obicei,
grădinile aveau pavilioane, oranjeri și alte structuri în care vizitatorii pot să se adăpostească de soare sau ploaie. [140]

Grădinile baroce au necesitat un număr enorm de grădinari, tuns continuu și apă abundentă. În partea mai târzie a
perioadei baroce, elementele formale au început să fie înlocuite cu trăsături mai naturale, inclusiv căi șerpuite, pâlcuri de
diverși copaci lăsați să crească nemărginit; arhitectură rustică și structuri pitorești, cum ar fi temple romane sau pagode
chinezești, precum și „grădini secrete” de pe marginile grădinii principale, pline de verdeață, unde vizitatorii pot să
citească sau să aibă conversații liniștite. La mijlocul secolului al XVIII-lea, majoritatea grădinilor baroce au fost parțial sau
integral transformate în variații ale grădinii peisajului englez.[140]
Pe lângă cele ale Palatului de la Versailles și ale Castelului Vaux-le-Vicomte, grădinile baroce celebre care mai păstrează o
mare parte a aspectului inițial includ cele pe care le au Palatul Regal din Caserta, lângă Napoli; Castelul Nymphenburg și 
Castelele Augustusburg și Falkenlust din Germania; Palatul Het Loo din Olanda; Palatul Belvedere din Viena; și 
Palatul Peterhof din Sankt Petersburg (Rusia).[140]
BIBLIOGRAFIE
1. Charles Victoria, 1000 de tablouri ale unor pictori de geniu,
Editura Aquila, Oradea,2006; 2. Gloria Fossi, Ufizzi-
art,history,collections, Editura Giunti, Florența, 2006; 3. Musée
du Louvre Editions, A guide to the Louvre, Paris,200