RELIGIA GRECILOR ANTICI

Noţiunea de „antichitate” a apărut în epoca Renaşterii, cînd umaniştii italieni

au întrodus termenul „antic” (de la latinescul anticuus – vechi) prin care se
desemna cultura greacă şi romană, cele mai vechi dintre cele cunoscute în acea
perioadă. Moştenirea culturală şi religioasă a acestor state antice, dar în primul rînd
a Greciei, a exercitat o influienţă enormă asupra tuturor popoarelor Europei,
asupra literaturii lor, artei, filosofiei, gîndirii religioase, asupra concepţiilor
poilitice şi juridice.
Deşi religia vechilor greci a devenit obiectul interesului oamenilor de ştiinţă
înaintea altor religii necreştine şi s-au publicat o mulţime de izvoare şi lucrări
dedicate ei, studiul şi înţelegerea fenomenului religios al grecilor se află încă într-o
stare nesatisfăcătoare.
Pe teritoriul Greciei Antice exista pînă la jumătatea mileniului al II-lea Î. d.
Hr. o civilizaţie înfloritoare, contemporană cu civilizaţia egipteană şi babiloneană
şi nu mai prejos de acestea. Fondatorii acestei civilizaţii erau numiţi mai demult
„pelasgi”, după o titulatură mai nouă li se spune „mediteraneeni” sau „popoare ale
mării”. Dintre aceste popoare ale mării, locuitorii insulei Creta ajunseră să supună
toate insulele din Marea Egee şi să întemeieze un întins imperiu maritim cu
capitala la Cnossos. Ei erau organizaţi în mici oraşe-state, fiecare cu credinţe
religioase şi legi proprii. Pînă în prezent au fost descoperite vestigiile a nenumărate
asemenea oraşe.
Această civilizaţie era atît de dezvoltată încît existau oraşe legate între ele cu
străzi pavate, palate cu mai multe etaje, canalizare şi chiar un fel de ascensoare.
Dar pe la anul 2000 î. d. Hr., triburi nomade de limbă indo-europeană, care
trăiseră mai înainte pe la Marea Caspică şi prin sudul Rusiei, au început să migreze
spre sud-vest, pătrunzînd în Peninsula Balcanică. Pe la anul 1400 î. d. Hr., aheii,
primul grup dintre aceste care au pătruns în peninsulă, au întemeiat aici cetăţi
puternice ca Micene, au cucerit insula Creta, distrugînd statul cretan şi impunîndu-
şi dominaţia întregii lumi egeene. Influienţaţi de civilizaţia cretană (căreia i se mai
3
spune minoică, de la numele regelui semilegendar Minos), aheii au întemeiat la
rîndul lor o civilizaţie proprie, tot atît de înfloritoare cunoscută sub denumirea de
„aheiană” sau „miceniană”. Aceasta este prima civilizaţie grecească, civilizaţia
cretană fiin considerată ca preelenică.
Civilizaţia aheiană a fost distrusă şi ea de ultimul val de greci, dorienii, care
au venit în Grecia pe la sfîrşitul mileniului al II-lea Î. D. Hr. Dorienii iau învins pe
ahei, au distrus civilizaţia acestora şi, prin violenţa migraţiunii lor, au dislocat
triburile de greci venite aici mai înainte.
Linia de continuitate între lumea miceniană şi cea greacă a epocii arhaice şi
clasice o constituie în principal religia care a fuzionat cu elementele cretane,
absorbind divinităţile acesteia şi asimilîndu-le atributele cu cele ale zeilor
micenieni. Cele 12 divinităţi ale grecilor din epoca clasică au fost adorate mai întîi
de micenieni – cei 7 zei (Zeus, Poseidon, Hermes, Apollo, Ares, Hefaistos,
Dionysos) şi cele 5 zeiţe (Hera, Athena, Afrodita, Artemis şi Demetra).
Odată cu invazia dorienilor în sec. XII – XI î. d. Hr. se începe în Grecia
epoca fierului şi, anume în acest timp, îşi încetează existenţa civilizaţia creto –
miceniană.

CULTUL RELIGIOS LA GRECII ANTICI

Zeităţilor, grecii le închinau un cult special. Prescripţiile rituale sînt de o

complexitate extremă: ele variază după locuri şi divinităţi. Cu toată diversitatea
impusă de împrejurări, au în comun cîteva caracteristici bine definite: acestea sînt
rugăciunea şi ofranda, sacrificiile, sărbătorile şi jocurile. Le vom precăuta în
această ordine.
Dar, în primul rînd, vom sublinia că în toate manifestările cultice amintite
intervine necesitatea purităţii rituale ca o condiţie preliminară obligatorie.
Înaintea oricărui act cultic trebuie luate măsuri de curăţenie.
Dintre toate impurităţile, una dintre cele mai grave se datorează vărsării de
sînge.
4
 Ca şi sîngele, moartea este şi ea cauza impurităţii. Exista o regulă
precisă potrivit căreia dacă dacă unui preot ori preotese îi murea un copil, ei
trebuiau să abandoneze funcţiile sacerdotale, deoarece acest lucru îi antrena într-o
impuritate care-i făcea improprii pentru serviciul divin. În general, era interzisă
îngroparea morţilor înăuntrul terenurilor sacre.
Aceeaşi lege era aplicată şi femeilor aflate în durerile facerii, deoarece
naşterea, din pricina sîngelui provoca şi ea impuritatea. Legile precizau că
existenţa unui nou născut face impură întreaga casă şi deopotrivă şi pe bărbatul
care se află sub acelaşi acoperiş.
Aşadar, pentru a participa la ceremoniile religioase omul trebuie să se
supună unor condiţii stricte: trebuie să fie curat fizic şi lipsit de orice contact cu
misterele neliniştitoare ale naşterii şi morţii.

Rugăciunea şi ofranda

Rugăciunea este actul religios elementar prin care credincioşii intră în

comunicare specială cu un zeu. Antichitatea greacă n-a cunoscut rugă mută, nici pe
cea spusă în şoaptă. Aşadar, este în esenţă orală şi rostită cu voce tare. Pentru
grecul antic, rugăciunea nu are drept scop înduioşarea fiinţei divine, ci dimpotrivă
a se face auzit de zeu aşa cum s-ar face auzit de un muritor.
Rugăciune deseori este însoţită de ofrandă. Ofranda putea fi întîmplătoare,
ca modestele daruri depuse de credincioşi în sanctuare: un fruct, o mînă de spice,
cîteva flori, prăjituri, pielea unui vînat etc.
Pe lîngă ofrandele întîmplătoare, existau şi cele prevăzute de datini cum ar
fi, de pildă, libaţiile ce se cuveneau a fi făcute în fiecare dimineaţă şi seară, vărsînd
pe pămînt cîţiva stropi de vin.
În alte cazuri zeităţilor le erau oferite nu alimente, ci obiecte de preţ. Erau
frecvente darurile vestimentare, deoarece statuiele diviniăţilor se cuveneau a fi
îmbrăcate.
5
 În calendarul sărbătorilor ateniene cea mai însemnată era cea numită Marile
Panateene cînd, la fiecare patru ani, zeiţa Atena primea văluri şi ţesături lucrate
pentru ea de către fete tinere din cele mai nobile familii.
Astfel se constituiau tezaurile sacre, alimentate de donaţii publice, ca şi de
cele ale particularilor: veşminte, arme, veselă din metal preţios, bijuterii, rezerve de
aur şi argint în lingouri, obiecte de tot felui pe care pietate credincioşilor o
consacra zeilor. Acestea erau depozitate în temple sau clădiri speciale numite
tezaure. Preoţii erau însărcinaţi cu păstrarea respectivelor bogăţii.
Se obişnuia, de asemenea, să se ofere divinităţii şi dijmă din orice profit ce
întrecea măsura, vînat sau pescuit, negoţ ori pradă de război.

Sacrificiile

Ceea ce deosebeşte sacrificiul de simpla ofrandă este importanţa

polului jucat de de prescripţiile rituale . Orice sacrificiu, public sau privat,
este o operaţie complexă supusă unor reguli fixate de o îndelungată tradiţie. El
constă în a oferi în chip solemn divinităţii, conform riturilor, bunuri consumabile:
grăunţe, plante, băuturi ori victime animale.
Sacrificiile sîngeroase, cu tăierea gîtului unei victime animale sînt cu mult
mai numeroase şi mai importante. De fapt, doar cele din urmă, adică victimile
sîngeroase, erau avute în vedere. Or, un sacrificiu fără victimă era de neconceput.
Ţinînd cont de complexitatea acestor practici rituale şi pentru a evita greşeli
socotite sacrilegii, se recurgea la serviciile „specialiştilor”. Preotul ori preoteasa, în
general persoana aflată pe lîngă sanctuar în această calitate, veghează la împlinirea
ritualului.
Preotul era desemnat prin alegere sau tragere la sorţi dintre cele mai bune
familii ale cetăţii. Se bucură de prestigiu, care se manifestă prin acordarea locurilor
de cinste la ceremoniile publice şi beneficiază de unele avantaje materiale, ca
atribuirea unei părţi mai mari şi mai bune din carnea victimelor, perceperea unei
taxe în bani pentru sacrificii ori scutirea de impozite.
6
 În rest preoţii sînt nişte cetăţeni ca oricare alţii şi nu formează o castă
sacerdotală separată. Sacerdoţiul, în general, este o funcţie atribuită lor pe un
termen limitat şi doar rareori pe viaţă.
Sacrificiul avea loc după procesiune în apropierea altarului. Acesta era
destinat focului în care ardea victima întreagă sau în parte.
Majoritatea altarelor erau însă de piatră, monolite sau construite. Ele aveau
forma unei mese, cilindrice sau rectangulare, a cărei faţă superioară primea focul
sacrificial.
În mod obşnuit, templul grecesc era îndreptat cu faţa spre răsărit, astfel încît
primele raze ale soarelui să lumineze faţa zeului sau a zeiţei.

Sărbătorile şi jocurile
Sărbătorile la grecii antici erau diferite, totdeauna în funcţie de cetăţi şi zei.
Aveau loc cel mai adesea în legătură cu schimbarea anotimpurilor, muncile
agricole, culesul viilor etc.
De rînd cu sărbătorile agricole, existau şi aniversări istorico-politice. În
general, toţi zeii aveau consacrate anumite sărbători, dintre care unele erau de o
mare frumuseţe artistică.
Cele mai renumite erau în cinstea zeiţei Atena, protectoarea cetăţii Atena,
cunoscute sub numele „Panatenee”. Ele simbolizau legătura celorlalte state greceşti
cu Atena. Existau „panatenee mici, comemorate în fiecare an, şi „panatenee mari”,
care aveau loc din patru în patru ani.
„Panateneele mari” îşi trag numele de la unirea Atticii într-un singur stat.
Ele au început să fie organizate din anii 566 – 565 î. d. Hr.
Dar nici o sărbătoare consacrată zeilor n-a acordat mai mare importanţă
reprezentărilor rituale decît cea a lui Dionysos. Acest zeu al vegetaţieişi, mai ales
al viţei de vie şi al vinului, a trecut multă vreme drept o divinitate străină, întrodusă
tîrziu în Grecia, din Tracia.
Peste tot existau jocuri în lumea greacă, legate de cultele cele mai diverse.
Din rîndul lor fac parte concursurile în cinstea Atenei, cele pentru Zeus
7
Olimpianul, altele pentru Pămîntul hrănitor etc. Aceste jocuri,care se organizau în
toate cetăţile Greciei, dădeau prilej tinerilor să se întreacî în diverse probe,
individuale sau pe echipe.
Învingătorul la jocuri era considerat, deci, favorit al zeilor şi, totodată o
persoană înzestrată cu calităţi fizice excepţionale: de aici obiceiul de a consacra
după victorie o ofrandă în sanctuarul zeului care patrona concursul. Printre
mulţimea de jocuri ce stîrneau ambiţia atleţilor, existau unele a căror renume
depăşea frontierile unui stat spre a cuprinde lumea grecească în întregime.
Patru dintre ele atrăgeau cu precădere mulţimile: cele de la Olimpia, de la
Delfi, de la Istm şi de la Nemeea. Prin strălucirea sărbătorilor, prin calitatea
concurenţilor ce se înfruntau, prin numărul şi varietatea spectacolelor, acestea ţşi
meritau pe bună dreptate numele de jocuri panelenice cu care erau de obicei
desemnate. Lăsînd la o parte aspectul tehnic şi sportiv al jocurilor, ne vom re feri
doar la importanţa lor religioasă.
Jocurile olimpice, în cinstea lui Zeus de la Olimpia, erau cele mai celebre.
Ele îşi au începuturile din anul 776 î. d. Hr. şi se organizau odată la patru ani în
plină vară (lunile iulie-august).
După sfîrşitul întrecerilor, care durau cinci zile, ultima zi era consacrată
împărţirii recompenselor. În prezenţa unei mulţimi imense care-i aclama,
învingătorii, numiţi olimpionici, ieşeau cînd auzeu strigîmduli-se numele, ca să-şi
primească premiul: o simplă cunună de măslin sălbatic, împletită din frunzele
copacului sacru adus de Herakles din ţara hiperboreenilor pentru a fi sădit în
Olimpia. Nu exista cinste mai mare în ochii grecilor decît acestă modestă cunună
olimpică, cîştigată în văzul întregii Grecii adunate în sanctuarul regelui zeilor.
Eshatologia grecilor antici
Alături de riturile religioase, o importanţă aparte o avea la grecii antici cultul
funerar al morţilor şi problemele eshatologice, care au cunoscut metamorfoze
esenţiale de la o perioadă la alta a evoluţiei civilizaţiei şi spiritualităţii lor.

8
 Credinţa în nemurire şi cultul funerar
în perioada creto-miceniană

Cretanii din perioada minoică credeau, desigur, în existenţa unei lumi „de
dincolo”, dar ştim foarte puţin ştim despre soarta celor decedaţi în acea lume. După
cum ne-o demonstrează puţinele izvoare scrise, ei şi-o imaginau, totuşi, ca o lume
de frumuseţi şi bucurii pentru toţi cei care au murit.
La început, morţii erau înmormîntaţi în interiorul casei, alături de casă sau
în peşteri. Dar, începînd cu prima jumătate a mileniului al III-lea î. d. Hr. şi pînă la
sfîrşitul secolului al XV-lea î. d. Hr., morţii care făceau parte dintr-un anumit neam
erau înmormîntaţi la un loc, în morminte colective.
Pentru înmormîntare exista un personal format din preoţi, cîntăreţi, femei,
care săvîrşeu ceremonia şi sacrificiul.
Lumea celor decedaţi era pusă sub protecţia divinităţilor pămîntului şi
vegetaţiei care, ca şi oamenii, se nasc şi mor pentru a renaşte într-o bună zi iarăşi.
Acest lucru îl dovedeşte macheta de lut a patru divinităţi, descoperită într-un
mormînt boltit de la Kamilari, lîngă Phaistos.
Menirea morţilor era aceea de a aştepta muncind clipa reîntoarcerii lor pe
pămînt, respectiv a reincarnării lor. Pentru a nu suferi şi, mai ales, a nu reveni în
chip de strigoi ca să-i chinuie pe cei rămaşi în viaţă, familia decedaţilor venea
periodic să depună la mormînt alimente sub nişte mici vase din ceramică
răsturnate.
Oamenii şi destinul lor final la Homer
În Odiseea, Homer prezintă somnul ca fiind asemănător cumva morţii, ele
fiind „fraţi gemeni”. În timpul stării de leşin, psyche părăseşte trupul și nu se mai
întoarce niciodată în om.
Dar psiche ieşind din trup nu se descompune. Mai mult decît atît, asemenea
unei fantome, el se îndreaptă spre locul unde sălăşluiesc „sufletele, măştile celor
obosiţi”. În acelaşoi timp, el se mişcă repede, permanent, depăşind spaţiul şi

9
timpul, pînă ce intră în împărăţia morţilor, la Hades. Ajuns aici, el nu se va mai
înapoia niciodată, nu va mai vedea nicicînd lumina zilei.
Psyche (sufletul) este chipul sau imaginea a ceea ce fusese omul viu, o
imagine, o umbră palidă a trupului asemănătoare unei măşti însă fără consistenţă,
nici greutate şi neputincioasă, capabilă totuşi să sufere şi să regrete viaţa pierdută,
deaceea mereu neliniştită şi într-o continuă mişcare.
Aceste umbre rătăcesc undeva, dincolo de porţile tărîmului morţilor, Hades-
ul, unde domneşte zeul cu acelaşi nume.
Pentru a avea acces la Hades, în împărăţia morţilor, mortul trebuie
înmormîntat. Cinstirile funerare şi, mai ales, incinerarea sînt o condiţie necesară ca
sufletul să ajungă în acel loc şi să se bucure acolo de o posomorîtă odihnă. Înaintea
de procesiunea funerară se aduceau anumite jertve pentru cel decedat.
În perioada homerică lipseşte cu desăvîrşire ideea răsplăţii sau pedepsei
morale pentru cele săvîrşite în viaţă.
Aşa deci, sufletele morţilor duc în împărăţia lui Hades un fel de existenţă
posomărîtă şi plutesc veşnic aidoma unor fantome, lipsiţi de orice speranţă şi
bucurie. Aici nu sînt ranguri şi deosebiri, aici toţi sînt egali în neputinţă şi
efemeritate. Pe toţi, şi pe cei drepţi şi pe criminali îi aşteaptă aceeaşi soartă.
Toate dorinţele, speranţele şi aşteptările oamenilor, după concepţia
homerică, sînt concentrate spre fericirea şi prosperarea în viaţa pămîntească. Ideea
despre răsplata zeilor pentru dreptae şi fapte bune era vie şi trainică în conştiinţa
grecilor din acea epocă. Dar răsplata are loc exclusiv în această viaţă. Odată cu
întreruperea vieţei pămînteşti se termină pentru om şi orice bucurie.
Aceste suflete nu au nici un fel de posibilităţi şi mijloace de a contacta cu
lumea pămîntească şi nu pot influienţa nicicum asupra ei. Nu se bucură decedaţii
din partea celor vii nici de un fel de cult. Toate îndatoririle celor vii faţă de cei
decedaţi se încheie odată cu ritualul înmormîntării.

Evoluţia concepţiilor eshatologice ale grecilor antici în perioada

posthomerică
10
 Spre deosebire de perioada homerică, în perioada clasică, apoi elenistă,
concepţia grecilor despre moarte şi eshatologie a evoluat esenţial.
În epoca clasică are loc o apropiere între lumea celor vii şi cea a morţilor. La
Homer zeii lumii subpămîntene, Hades şi Persefona, nu preocupau fantezia
religioasă a grecilor.
Alta este situaţia în epoca care a urmat. Zeii subterani devin şi stăpînii,
patronii fertilităţii pămîntului. Hades apare în această perioadă sub diverse nume,
dar cel mai des a celui de Pluton – dăruitorul de belşug. Zeiţa feminină a
infernului, Persefona, pierde întru-cîtva din imaginea sa groaznică, devenind fiică a
Demetrei (patroana agriculturii), care şi ea este o zeiţă subpămînteană.
Reprezentările lui Homer despre împărăţia lui Hades ca loc al umbrelor
tuturor celor morţi, continuă să domine cugetele grecilor. Dar hades-ul nu mai este
aşa de inaccesibil şi de nepătruns pentru lumea celor vii, cum era pe timpul lui
Homer. La suprafaţa pămîntului există crăpături, prin care este posibilă o
comunicare, o legătură între cele două lumi. Asemenea locuri erau multe în
limitele locuite de greci. În toate aceste locuri existau sanctuare speciale unde se
oficiau ritualuri ce ţineau de lumea cubpămînteană.
Vom remarca, mai întîi de toate, că grija pentru cei morţi era considerată ca
o datorie impusă oamenilor de către zei. Înfăptiurea ritualului înmormîntării era
concepută, în aşa fel, ca o îndatorire religioasă. A lăsa decedatul neînmormîntat era
cea mai mare pedeapsă pentru el, deoarece sufletul lui nu putea merge la locul
destinat în împărăţia lui Hades şi îmblă ca o fantomă printre cei vii. Această ultimă
împrejurare crează pericole pentru cei vii.
Forma principală de înmormîntare rămîne aceeaşi ca şi în perioada homerică
– incinerarea. Urna cu cenuşa defunctului era îngropată în pămînt şi pe acel loc se
ridica o stelă funerară. Locul înmormîntării era considerat sacru şi se afla sub paza
şi îngrijirea rudelor apropiate, care aveau obligaţii strict stabilite faţă de cel
decedat. La anumite date el trebuia să primească ofrandele care i se „cuveneau
după lege”.

11
 Cultul morţilor în această formă ne descoperă nişte idei cu totul diferite
despre lumea de apoi, decît cele pe care le-am întîlnit la Homer. Deşi hadesul -
lumea morţilor, continuă să aibă aceleaşi caracteristici, apare o idee nouă: sufletul
are nevoie de darurile şi ofrandele celor vii. În anumite zile sufletele părăsesc
lumea subpămînteană, comunică cu cei în viaţă şi pot să le pricinuiască acestora
probleme. În aşa fel, sufletul păstrează conştiinţa şi forţa omului viu, ba chiar mai
mult: el deţine o putere care-o depăşeşte cu mult pe cea a muritorilor.
Acel curent de gîndire care i-a adus pe greci spre măreaţa idee a nemuriri,
are o cu totul altă provenienţă şi izvor de inspiraţie.
Curentul filosofico-religios iniţiat de Pitagora (582-500 î. d. Hr.),
întemeietorul şcolii care îi poartă numele.
Sufletul, spunea şi Pitagora, este de origine divină şi, deaceea, este
nemuritor. După moarte el peregrinează prin corpurile animalelor, pentru ca în
urma unei lungi peregrinări să se întoarcă iarăşi într-un trup omenesc. Legat de
aceasta, Pitagora recomandă cumpătarea şi un regim alimentar strict. Mai presus de
toate, însă, omul trebuie să-şi cultive facultăţile sufleteşti, raţiunea, memoria şi
cunoaşterea.
Pînă acum credinţa în nemurirea individuală nu ieşise din zidurile înguste ale
cercurilor orfice şi pitagoreice, poporul mulţumindu-se cu simpla supravieţuire.
Cel care a pus problema nemuririi individuale ca problemă filosofică şi i-a dat cea
mai vastă difuziune şi popularitate a fost marele gînditor al antichităţii – Platon
(428 – 348 î. d. Hr.). Ceea ce pitagorienii începuseră să facă, Platon a dus pînă la
capăt cu deplină coerenţă şi cu o limpede hotărîre.
Predecesorii săi, care, chiar şi atunci cînd fac din suflet o entitate străină de
natură (de corp) şi opusă ei, îi atribuie acestuia o natură corporală, fie ea şi dintr-o
materie uşoară şi subtilă. Platon, cel dintîi, afirmă şi demonstrează cu energie
imaterialitatea, incorporalitatea şi indivizibilitatea sufletului.
Tot pentru prima dată în istoria gîndirii umane, Platon concepe ideea unei
alte existenţe decît cea fizicî-matematică, şi anume o existenţă ideală, care „există”
prin faptul că este gîndită.
12
 În viziunea sa „ideea”, „lumea ideilor” reprezintă o esenţă, o existenţă reală
care rămîne în veşnicie identică cu sine. Între lumea Ideilor eterne, fără devenire şi
lumea materială, cea a devenirii, sufletul joacă rolul de mijlocitor, imaterial,
nenăscut, prin urmare nemuritor şi divin ca Ideile. Dar sufletul nu este o Idee, doar
pareticipă la una din Idei, Ideea de viaţă, ceea ce face ca el să fie în eternă mişcare.
Nefiind imuabil, adică constant şi neschimbat ca şi Ideile, el nu rămîne veşnic în
lumea de dincolo, ci vine în contact cu lumea materiei şi a devenirii. Aici, în
această lume el e leagă de un trup, un trup, care, în fond, îi rămîne mereu străin,
dar de la care îi vin totuşi influienţe coruptive şi distructive.
Pe măsură ce platon aprofundează şi clarifică această concepţie, se deschide
tot mai mult în gîndirea sa prăpastia dintre trup şi suflet. Astfel, într-o primă fază
atribui-se sufletului trei facultăţi sau potenţe esenţiale ale sufletului: gînduri,
sentimente, impulsuri. Dar, încetul cu încetul, ajunge să admită ca într-adevăr
esenţială pentru suflet, ca ceea ce este divin în el numai facultate cognitivă, numai
raţiunea şi voinţa raţională. Totodată, explică impulsurile sentimentele şi dorinţele
ca pe nişte produse ale unirii sufletului cu trupul, împreună cu care sînt destinate să
se destrame.
Sufletului i-a rămas o amintire obscură din lumea cerească, unde a trăit la
început în contemplarea ideilor, şi o vagă nostalgie, în care trezesc în el îndemnul
de a se întoarce acolo. În vederea realizării acestui scop, purificarea, ştiinţa,
virtutea, ascetismul sînt unul şi acelaşi lucru. Omul înţelept, căruia dialectica i-a
deschis iarăşi ochii către lumina senină a lumii aceleia, este încă de aici, de pe
pămînt, mort pentru trup şi pentru materie. Cînd trupul lui se dizolvă, sufletul îi
scapă pentru totdeauna din cilul naşterilor şi al morţilor şi se întoarce în sălaşuş său
ceresc. Cei nepurificaţi de filosofie şi cei păcătoşi unde îşi găsesc răsplata pentru
ceea ce au făcut pe pămînt, ca apoi, dinnou, să continuie ciclul veşnic al
reincarnărilor pînă nu vor ajunge la înţelepciunea şi puritatea necesară pentru a
părăsi lumea materiei.
Este interesantă şi concepţia lui Platon cu privire la divinitate. Pentru el,
Divinitatea înseamnă Ideea de bine, alături de care nu mai poate exista nici o altă
13
divinitate. Referindu-se la numele lui Dumnezeu, el afirmă că, nimic din această
lume nu Îl exprimă pe Dumnezeu şi nu putem găsi cuvinte care să nespună ce este
şi cine ste Dumnezeu în fiinţa Sa. Acest „inexprimabil al lui Platon este Cel pe care
omul Îl poate presimţi doar prin credinţă şi religie, ştiinţa fiind calea care îl
conduce pe om doar pînă la o anumită limită, pregătindu-l pentru drumul
cunoaşterii, dar neputînd niciodată să-i spună, în acest domeniu, ultimul cuvînt. De
altfel, acesta este unul din motivele care l-au determinat pe Sf. Iustin Martirul şi
Filosoful să scrie în termeni elogioşi despre Platon.
În persoana şi învăţătura lui Platon lumea antică a atins punctul culminant în
dezvoltarea filosofiei care întruneşte în sine cunoaşterea şi religia. După Platon
religia şi filosofia cînd mergeau mînă de mînă, cînd separat şi în duşmănie.
Ambele rezolvau în felul lor problemele existenţei şi ale morţii. Dar cînd a apărut
în lume religia, avînd la bază credinţa în Iisus Hristos care a înviat din morţi,
anume ea a dat un răspuns clar şi răspicat la veşnica şi neliniştitoarea întrebare a
conştiinţei individuale omeneşti: recunoscînd nemurirea omului ca o lege
universală a lumii.

14