Arta bizantină

Arta bizantină este o componentă importantă a artei medievale europene în totalitatea ei,
deoarece influenţa ei s-a exercitat atât în Europa răsăriteană, cât şi în cea occidentală.
Afirmarea artei bizantine se situează în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului
Iustinian, când ea a fost difuzată în toate provinciile imperiului. Influenţa Orientului a fost
hotărâtoare în concepţia estetică şi în genurile artistice adoptate. Alexandria a transmis
Bizanţului mozaicul şi icoana, Siria, Fenicia şi Palestina iau transmis tehnica arcului, a boltei
şi a cupolei, iar Persia exemplul grandorii palatelor sale şi rafinamentul artelor decorative.
Influenţa religiei creştine se face profund simţită şi în arta bizantină. Se creează un ideal
artistic în care domină contradicţia dintre corp şi spirit,
dintre lumea sensibilă şi cea suprasensibilă. Reprezentarea personajelor în pictură şi în
sculptură avea un scop teologic. Artistul trebuia să evidenţieze în special ochii sufletului,
privirea interioară prin care credinciosul, aflat în extaz, poate contempla divinitatea. Spre
deosebire de antichitate, care glorifică frumuseţea fizică a corpului uman, arta bizantină
glorifică frumuseţea spirituală a omului.
Bineîțnteles că și noua ideologie creștină și-a pus amprenta definitorie asupra artei bizantine,
mai ales prin doctrina opoziției între ceresc și pămîntesc. De aceea pictura și sculptura
bizantină nu aspiră să reproducă modele pămîntești ci să pătrundă în lumea Divinității,
artistul avea menirea de a accentua contradicția corp- spirit cel din urmă avînd rolul
dominant. Disproporția, pozițiile nefirești, imobilitatea personajelor devine expresie artistică
pornind de la un sens teologic și de la o ideologie etică. Cînd artistul bizantin reprezentă
demoni și oameni păcătoși nu caută să-i prezinte în forme statice, ci dimpotrivă - pacea și
liniștea erau accesoriul nelipsit al sfințeniei. De aceea, arta bizantină a disprețuit frumsețea
formei: basorelieful nu mai reda volumul, rămînînd la imagini plate, fără relief, desenul
devenise schematic, abstract, cu accent pe jocul de lumini și de culori ce anunță aproprierea
de Divin. Totuși în raport cu arta occidentală, caracterizată printr-o mare tensiune emotivă,
arta bizantină este mai rațională.
Cultura poate fi urmarită, pe o durata de mai bine de un mileniu, cu următoarele etape (sec.
IV-XV):
1. Începuturile (sec. IV și V)
2. Epoca lui Justinian (sec. VI, “secolul de aur”)
3. Perioada iconoclastă (sec. VII-IX)
4. Dinastiile macedonenilor și comnenilor (sec. IX-XII)
5. Renașterea paleologă (sec. XIII-XV), cu mutarea centrului de greutate de la
Constantinopol la Athos.

De-a lungul istoriei sale arta bizantină a cunoscut două perioade 'de aur': de la începutul
secolului VI, pînă către sfîrșitul sec. VII cu momentul culminant: domnia lui Iustinian, iar cea
dea doua de la finele sec. IX pînă la sfîrșitul sec. XII cînd la Constantinopol domnesc
împărații macedonieni și comnenii, perioada în care arta bizantină devine arta regulatoare a
Europei. Intre aceste două 'vîrfuri' există o perioadă de decadență cauzată de o serie de
evenimente interne și externe care au influențat negativ atît evoluția statală, cît și cea artistică
bizantină: invaziile slave și persane, extinderea puterii islamice, lupta iconoclastă fiind doar
exemplele cele mai elocvente.

Caracteristicile artei bizantine

- In domeniul construcților se stabilește o strînsă corelație între coloane și arcade. Arhitecții

bizantini fixează cele două extremități ale arcadelor pe capitelurile a două coloane alăturate,
dînd astfel arcadei rolul pe care îl avea arhitrava în arhitectura greacă.
- Se adoptă și se prefeă procedeul cupolei pe pandantivi. Cu excepția bazilicilor, cupola va
apărea astfel ca forma arhitecturală consacrată și caracteristică pentru întreaga arhitectură
bizantină.
- Se folosește un nou tip de capitel, numit capitel-imposta. Imposta se numește adaosul de
deasupra capitelului, pe care se sprijină picioarele arcadei. Cu timpul, imposta se contopește
cu capitelul și acesta capată o formă cubică sau de trunchi de piramidă răsturnată;
- Se adoptă un plan de biserică în cruce greacă, adică cu brațe egale;
- Se reduce sculptura la un relief mărunt, aplicat ca o broderie, și la obiecte de mici
dimensiuni, din metal sau fildeș;
- Se folosește mozaicul ca sistem preferat de ornamentație, deoarece permite realizarea de
compoziții solemne, cu figuri calme și maiestuoase.

Arhitectura.
Prima impresie supreficială privitoare la arta bizantină este aceea de imobilitate și
uniformitate; numai cu greu putîndu-se distinge evoluția ei continuă, marea ei varietate
de forme și culori. Forma cea mai pregnantă de manifestare a artei bizantine este fără
îndoială arhtiectura, și acesta nu numai prin rolul decisiv avut în elaborarea trăsăturilor
dominante și definitorii ale artei bizantine, dar și din cauza că înglobează și supune
toate celelalte forme de manifestare artistică.

În secolele IV-V, arhitectura rămîne în cadrele stilistice ale antichității clasice tîrzii, cu
predominanta monumentului religios cu plan longitudinal: bazilica cu una, trei sau chiar
cinci nave. Exemple mai cunoscute ar fi Santa Maria Maggiore și Santo Paolo fuori le
Mura din Roma. Edificiile cu plan central – de obicei pătrat au dimensiuni mai
modeste, ele distingîndu-se prin armonia proporțiilor, mausoleul Gallei Placidia din
Ravenna fiind un bun exemplu în acest sens. Forma bazilicală (clasică) este ilustrată -
tot la Ravenna - de biserica Santo Appollinare in Classe, iar biserica San Vittale în plan
octogonal reprezintă poate cea mai expresivă capodoperă de artă bizantină. Se remarcat
de altfel că în acestă capitală bizantină a Italiei, creațiile arhitectonice rivalizează cu
cele de la Constantinopol.

Secolul VI aduce schimbări importante: în spiritul evoluției artistice, planul bazilical a fost
abandonat, fiind considerat
'ingrat și rigid', în favoarea bisericilor cu plan circular sau octogonal. Apar o serie de inovații
constructive: marginile cupolei rotunde vor fi întinse și prelungite dincolo de coloanele navei
 centrale așa încît spațiul acoperit de cupolă va fi mai întins, sporind impresia de grandoare.
Așa se întîmplă la bisericile Sf. Sergiu și Bacchus din Constantinopol și la San Vitale.

Biserica are un plan octogonal. Clădirea combină elemente romane: domul, forma cadrului
ușilor, și turnuri în trepte cu elemente bizantine: absida poligonală, capiteluri și cărămizi
înguste. Biserica este renumită pentru abundența de mozaicuri bizantine, cele mai mari și
bine păstrate din afara Constantinopolului. Biserica are o importanță deosebită în arta
bizantină, deoarece este singura cea mai mare biserică din timpul împăratului Iustinian I, care
s-a păstrat realmente intactă până în ziua de azi. Clopotnița are patru clopote, cel al tenorului
datând din secolul XVI. Potrivit legendei, biserica a fost înălțată pe așezământul martirului
San Vitalis.
Dar, capodopera arhitecturii bizantine, rămasă până azi cea mai mare biserică cu cupolă din
lume, este Sfînta Sofia, adică Biserica Sfintei Inţelepciuni, din Constantinopol. Ea a fost
construită de arhitecţii Isidor din Millet şi Anthemios din Tralles.

Ocupînd o suprafață totală de 10.000 metri pătrați, a fost construit timp de 6 ani de 10.000
lucrători, esplanada (loc deschis de dimensiuni foarte mari, aflat în fața unui edificiu
important) pe care s-a construit fiind acoperită cu un strat de ciment gros de 20 m. A fost
plănuită de constructori ca o parte componentă a palatului imperial și trebuia să alcătuiască
întocmai ca și sala cupolei din termele romane una din cele mai fastuoase încăperi ale acestui
complex.
La construcţia Sfintei Sofia a fost întrebuinţat un ingenios sistem de boltă pe pandantive.
Biserica a fost în aşa fel construită încât toate elementele ei dirijează vederea spre cupola cu
diametrul de 31 m, care o încoronează. Cupola este sprijinită, prin patru pandantive, pe patru
arcuri, susţinute la rândul lor de patru stâlpi enormi. La baza cupolei se găsesc 40 de ferestre
care asigură iluminaţia interiorului. În interiorul edificiului pereţii sunt acoperiţi de
mozaicuri. După căderea Constantinopolului în 1453, biserica a fost transformată în moschee.
În aceasta se poate regăsi cel mai clar ideea dependenței bisericii de Stat. Oriunde în Sf.
Sofia: nartex, tirbune, nave laterale există impresia unor săli luxuoase ale unui palat imperial.
Biserica reprezintă cel mai remarcabil exemplu al geniului arhitectonic bizantin; în timp ce
exteriorul este simplu, auster, fără fațade ornamentate odată aflat în interiorul clădirii,
impresia de forță și grandoare este copleșitoare: intrarea se face printr-o galerie închisă
(nartex) prin nouă porți (azi zidite), poarta principală fiind rezervată împăratului și suitei
imperiale. Prin cinci porți se intra în al doilea nartex lung de 60 m și din acesta prin alte nouă
porți în nava centrală, un imens patrulater de 77 X 71,70 m. Deasupra navei mediane, în
centrul edificiului se afla cupola, fără tambur cu un diametru de 33 m la o înălțime de 56 m
de sol. Cupola este sprijintă prin patru pandantive pe patru arce susținute de patru stîlpi
enormi.
Arcele din Nord și Sud sunt închise de un zid pentru a spori rezistența edificiului, în timp ce
arcurile din Est și Vest sunt contrabutante pe două vaste semicupole care acoperă o serie de
nișe mai mici. Interiorul este luminat de 40 ferestre aflate la baza cupolei .De altfel edificiul a
fost imaginat în așa fel încît toate elementele să conducă vederea spre cupola care o
încoronează (ca și la Basilica Sf. Petru din Roma). Impresia de 'suspendare‘ (cupola parcă
plutește) a fost mărită și prin faptul că s-au adăugat acele semicupole cu firide. De jos în sus
are loc o continuă lărgire de orizont pînă la spațiul imens al cupolei.
In nici o altă construcție a Antichității nu a fost realizată mai convingător decît la Sf. Sofia
senzația imensității universului care se deschide în fața oamenilor. Impodobirea ornamentală
trebuia să acopere arhitectura prin bogăția coloristică și să atenueze impresia de masivitate.
Partea inferioară a pereților era acoperită cu un placaj de marmură verde, cenușie și roz, astfel
alese încît vinisoarele confereau placajului o anumită asemanare cu valurile mării.
ncurajați probabil de rezultatele obținute prin construcția Sf. Sofia, bizantinii au abordat
planuri mai puțin îndrăznețe dar cu aceleași soluții constructive revoluționare: Sf. Irina (sec.
VI) este un exemplu tipic. Dotată cu o cupolă exterioară, aceasta nu se mai sprijină pe două
ziduri ci pe patru stîlpi colosali.
O altă derivație de la planul circular sunt bisericile în plan de cruce, utilizate tot
începînd cu epoca lui Iustinian, prima (dar si cea mai valoroasa) creație în acest sens fiind
Biserica Sfintilor Apostoli din Constantinopol, care din păcate a fost distrusă, azi existand
doar o "copie" a ei prin Basilica Sf. Marcu din Venetia.
Acestei prime perioade de strălucire urmează o epocă de decadență, în contextul
luptelor iconoclaste din interiorul Imperiului.
A doua epocă de afirmare a artei bizantine, cea care începe odată cu sec. IX, aduce o serie de
schimbări în arhitectura bisericească: sub influența armeană și georgiană devine tot mai
frecventă biserica cu plan în cruce greacă (cu laturile egale), greutatea cupolei nu se mai
sprijină pe stîlpi ci se descarcă direct pe pereții laterali prin folosirea a patru bolți în leagăn.
Concomitent apare și ornamentația exterioară a bisericilor. Această nouă etapă de înflorire
este de fapt "continuarea unei dezvoltări întrerupte". Dinastia Macedonenilor (867-1056) și
cea a Comnenilor (1057-1204) reprezintă o perioadă interesantă pe plan artistic, întrucît avem
de-a face cu o reinterpretare a vechilor valori. Pe plan general însă rămîn predominante
vechile canoane care devin din ce în ce mai rigide.

In timpul dinastiei Macedonenilor a luat naștere un nou tip de biserică: "Prototipul" este
construit în 881, fiind vorba de așa numita "Biserică Nouă"(Nea), zidită în timpul lui Vasile I
Macedoneanul. Din nefericire ea nu s-a păstrat dar există o serie de imitații răspîndite prin
toată lumea bizantină și Rusia. Caracteristicile stilului inaugurat de Biserica Nouă, sunt atît
planul general în cruce greaca, dar mai ales cele cinci cupole, cea mai mare așezată pe locul
de încrucișare a brațelor crucii, celelalte -mai mici- în jurul primei în unghiurile pătratului.
Spațiul interior, imens, este dominat de cupola centrală, acesta fiind punctul cel mai înalt și
mai luminos care era despărțit de galeriile laterale semiobscure prin coloane ușoare, adesea
amplasate la mari distanțe. Cupola este așezată pe un tambur și astfel izolată de restul clădirii.
Semnificativ este faptul ca începînd din sec. X, decorația exterioară devine din ce în ce mai
bogată: la început apar mici arcade oarbe, la care se adaugă mai tîrziu rînduri în zig-zag de
cărămizi așezate pe muchie, straturi în formă de romburi, alternarea în construcție a zidăriei
cu piatră sau inserția (fixare) în tencuiala a unor plăci policrome de ceramică smălțuită.
Biserica Pantokratorului din sec. XII, este un exemplu elocvent în acest sens: construcția are
cupola, și în general întreaga siluetă mult mai elevate, mai suple, fapt subliniat și de absidele
poligonale cu doua rînduri de nișe.
 Ulima epocă a arhitecturii bizantine a fost cea inaugurată de dinastia Paleologilor (1281-
1453). Deși nu s-a creat un stil arhitectonic grandios, epoca își aduce contribuția proprie prin
micile biserici asemanatoare capelelor palatine (cum ar fi Muhliotissa din Constantiopol), sau
prin recondiționarea spectaculoasă a unor cladiri mai vechi cum a fost cazul mănăstirii Chora
(azi moscheea Kharie-Djami) care a primit un aspect pitoresc prin adăugarea mai multor
capele și coridoare, dar mai ales prin somptuoasa decorație interioară, cea mai reprezentativă
din bisericile de acest tip (în afară de Sf. Sofia). Alte monumente arhitectonice reprezentative
ale perioadei se găsesc la Mistra, lîngă Sparta ("capitala" dinastiei Paleologilor), care se
remarcă prin impunatoarele lor ziduri de cărămidă.
Arhitectura religioasă este purtătoarea acelor note dominante şi caractere izbitoare
prin care s-a semnalat Bizanţul.

Sculptura.
Sculptura în arta bizantină, apare ca o artă supusă - complementară (secundară) a arhitecturii.
Ornamentele sculpturale - reliefuri, capiteluri - erau menite să mascheze masivitatea
clădirilor, dîndu-le o notă de dinamism. Ei au excelat în ornamentul sculptat cu care erau
împodobite capitelurile coloanelor, cornişele, ancadramentele (chenar decorativ) uşilor şi
ferestrelor, amvoanele şi tronurile episcopale. Motivele (de inspirație elenistică) sînt în
general inspirată din lumea vegetală, geometrice dar și combinații și grupări de ființe reale și
fantastice și, bineînțeles simbolistica creștină (cruci, vița de vie, etc), (Ca motive ornamentale
erau sculptate frunze de acant, modele geometrice (pătrate, romburi, stele, triunghiuri, roze,
cercuri, înşiruindu-se unele lângă altele, sau desprinzându-se unele din altele)).
Plastica bizantină prezintă din punct de vedere decorațional o surprinzatoare și originală
combinație de elemente creștine și păgîne (elenistice).
La început, sculptura bizantină era pusă în slujba credinţei. Au fost sculptate
sarcofage pentru martiri, dintre care multe au fost aşezate în catacombe şi în lăcaşurile de
cult. Pe pereţii sarcofagelor era deseori sculptată imaginea lui Hristos alături de apostoli.
Odată cu mişcarea iconoclastă, nu numai reprezentarea în pictură a sfinţilor, dar
şi figura lor în relief au fost părăsite. Chiar dacă, mai târziu, icoanele ajung iarăşi obiecte
venerate, biserica ortodoxă încetează de a se mai interesa de imaginile sculptate. Adorarea
credincioşilor se concentrează mai ales în imaginile zugrăvite.

Schimbarea radicală apare în sec VI cînd, sub influența Orientului, relieful devine aplatizat,
dispare impresia de profunzime și senzația de volum, preferîndu-se contururile fixe și jocul
de lumini și umbre. Simbolistica însă se menține: motivul viței de vie, "arborele vieții"
transformat în formă de cruce și, cel mai caracteristic, imaginea lui Christos alături de
apostoli. Este vorba de tema "personajelor în firide" sau “în arcade", numele provenind de la
faptul ca suprafața sculptată e divizată în firide ca niște colonete, deasupra cărora se înalță
arcadele sub care se găsesc personajele. Sculptura în lemn- atît cît s-a mai păstrat - este plină
de reminiscențe orientale, remarcabile fiind în acest sens ușile Bisericii Sf. Sabina din Roma
din sec VI, divizate în panouri pe care sunt sculptate scene religioase, despărțite între ele de
un chenar de o mare finețe reprezentînd o viță cu struguri.
 Cît privește sculptura de mari dimensiuni (monumentală), în secolele IV-VI existau la
Constantinopol un număr mare de statui de împărați și împărătese.
Celebră era statuia ecvestră a lui Iustinian, plasată pe coloana din piața Augusteion, sau
"colosul de la Barletta" statuia de bronz a lui Valentinianus I, înaltă de 4,40 m. Însă sculptura
în ronde-bosse va dispărea aproape complet în Bizanț, fiind condamnat la Conciliul de la
Niceea (787), pe motiv că ar fi prea legată de antichitatea păgînă. Chiar și după perioada
iconoclastă, arta statuară nu va mai reveni în atenția artiștilor (credincioșii preferau imaginile
zugrăvite) astfel încît sculptura monumentală va dispărea, ceea ce va supraviețui este arta
statuară de mici dimensiuni, în special din fildeș.
Sculptura era prea materială și realistă pentru a-și găsi loc într-o artă concepută să reprezinte
numai prototipuri eterne.

Iconografia și mozaicul

Tehnica picturală de care se servesc primii artişti

bizantini este fresca, dar aceasta a încetat să placă datorită înfăţişării sale mate şi a lipsei de
strălucire. Aşa a devenit necesară înlocuirea picturii cu mozaicul. Cele mai renumite
mozaicuri sunt la Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol şi cele de la Biserica San Vitale
din Ravenna. Cele de la Sfânta Sofia au fost acoperite cu un strat de culoare, atunci când
biserica a devenit moschee. Pe zidurile absidei de la San Vitale sunt reprezentaţi împăratul
Iustinian şi împărăteasa Teodora. Acest splendid mozaic a fost realizat prin asamblarea de
mici cubuleţe de marmură, pastă de sticlă şi teracotă.
Pentru pictura bizantină este caracteristic faptul că Dumnezeu-Tatăl nu este niciodată
reprezentat, Michelangelo fiind primul care îl va reprezenta în Capela Sixtină. Hristos este
redat în cîteva ipostaze diferite în funcție de evenimentele bisericești: în primele secole figura
Lui este blîndă, milostivă; în epoca ereziilor și a triumfului bisericii apare ca un luptator, iar
după Consiliul de la Niceea, care a stabilit dogma unității Tatălui și a Fiului într-o Ființă
Divină atotputernică, figura Lui devine cea a unui suveran al Universului (Pantocrator).
Sfîntul Duh este reprezentat ori ca un fascicul luminos coborînd din cer, sub formă de
'limbi de foc' ori de porumbel. Îngerii, arhanghelii, de obicei sunt reprezentanți înarmați cu
spade, îmbrăcați în zale, sau tunici de brocart amintind de uniformele gărzii imperiale.
Fecioara Maria, va fi reprezentată tot mai des, formele iconografice recurente fiind: pe tron ca
împărăteasă, călăuzitoare a drumeților (Hodighitria), ținîndu-și Fiul pe genuchi sau în
ipostaza de mamă alăptîndu-și copilul (tema preluată și în iconografia occidentală).

În ceea e privește icoanele, dacă în primele secole ale creștinismului cultul icoanelor era
interzis de Biserică, în sec VI icoana a devenit obiect al cultului. Ca și în cazul mozaicului,
accentul cade pe redarea ochilor. Poziția personajului este întotdeauna frontală, cu o figură
alungită, dematerializată redată pe un fond auriu care îl rupea și mai mult de realitate,
elementele de fundal (plante, munți etc) erau reduse la simple forme geometrice. Atitudinile
sunt statice, hieratice, personajele avînd o expresie ascetică. Începînd cu secolele XII-XIV
acest stil linear, este abandonat în favoarea unei tehnici mai degajate fapt observabil mai ales
la icoanele hagiografice: în centrul icoanei este redată figura sfîntului iar de jur împrejur
 scene miniaturale din viața lui. Amănuntele de viață cotidiană, respectarea proporțiilor
anatomice, maniera mai firească de redare conferă acestor icoane o frumsețe și finețe rară.

Mozaicul.
Unii cercetători consideră că punctele de plecare ale mozaicului bizantin se găsesc în
antichitate. Spectrul de culori folosit de mozaicurile bizantine era deosbit de bogat ei
cunoscînd și nuanțele de culori ca 'diafanul azuriu celest, albastrul intens sau bătînd în verde,
movul palid rozul și roșul cu luminozități și saturații diferite, culorile complementare ale
mozaicurilor erau așezate față în față așa cum cere ochiul, nu se compunea din culori
fantastice ci din culori care din îmbinarea lor, corespundeau năzuinții firești a ochiului
omenesc către armonie'. Figura umană era întrucîtva canonizată: frontalitatea împreună cu
fixitatea privirii ochilor neobișnuit de mari conferă chipului uman o expresie de solemnitate
și sacralitate. Interesant faptul că reprezentările de profil erau 'rezervate' doar personajelor
malefice.
Un al doilea canon se referea la locul de plasare a mozaicurilor în interiorul bisericii: Christos
Pantocrator binecuvîntîndu-și supușii era plasat pe bolta bisericii ori a naosului, Fecioara
Maria în abside, cei patru evangheliști în cele patru pinacluri de la baza cupolei, pe pereți
Părinții Bisericii și sfinții; pe peretele interior de la intrare Judecata de Apoi iar în pronaos
scene din viața Fecioarei. Efecte spectaculoase se obțineau și prin contopirea petelor de
culoare care conturau personajul cu fondul auriu care transformau suprafața pereților ‘într-o
zonă cu licăriri tremuratoare". Prin faptul că cele mai multe mozaicuri erau redate pe
suprafețele curbate ale bolților, scînteierea cuburilor aurii era intesificată. Fondul auriu al
mozaicurilor bizantine voia să întrupeze aceeași expresie a nemărginirii și a misterului de
nepătruns ca și sistemul de semicupole al bisericii Sf. Sofia. Cel mai cunoscut mozaic din
Biserica Sfanta Sofia este scena numită "Deises" - Rugăciune - acesta fiind primul dintre cele
aflate în Galeria Sudică, în care se ajunge trecînd prin Ușa de Marmură. Sceana ni-L
înfățișează pe Hristos Pantrocrator, flancat de către Fecioara Maria și de către Sfîntul Ioan
Botezătorul
În capătul Galeriei Sudice se află două mozaicuri biznatine suflate cu aur. În partea stîngă se
văd înfățișați împăratul Contantin al IX-lea Monomahul si imparateasa Zoe, intre care sta
asezat Hristos, iar in partea dreapta se vad infatisati imparatul Ioan al II-lea Comnenul si
imparateasa Irina, in mijlocul carora sta asezata Fecioara Maria cu Pruncul.
În capătul Galeriei Sudice se află două mozaicuri biznatine suflate cu aur. În partea stîngă se
văd înfățișați împăratul Contantin al IX-lea Monomahul si imparateasa Zoe, intre care sta
asezat Hristos, iar in partea dreapta se vad infatisati imparatul Ioan al II-lea Comnenul si
imparateasa Irina, in mijlocul carora sta asezata Fecioara Maria cu Pruncul.

În registrul superior, în spatele vizitatorului ce se îndreaptă spre ieșire, se înfățișează în

toată splendoarea lui un minunat mozaic cu Fecioara Maria și împărații Constantin și
Justinian. Împăratul Constantin cel Mare îi închină Fecioarei Maria modelul orașului pe care
l-a înființat aici - Constantinopol, iar împăratul Justinian îi închină acesteia Biserica Sfanta
Sofia, pe care acesta a reconstruit-o din temelie. Acest mozaic datează probabil din secolul al
X-lea.
 În mod intersant primele capodopere nu apar la Contantinopol (unde în epoca lui Iustinian
mozaicul marilor biserici era pur decorativ) ci la Ravenna, Salonic, Niceea. Chiar și cele două
edificii principale din Constantinopol, construite în timpul lui Iustinian, Sfinții Apostoli și Sf.
Sofia, erau inițial lipsite de elemente figurative. În cupola Sf. Sofia nu era plasat decît crucea
imensă ce domina întreg spațiul. Celelalte mozaicuri nu aveau decît un caracter pur
ornamental de parcă cele două biserici deja se supuneau programului iconoclastic. Iustin al II-
lea(565-578) este cel care a ordonat introducerea de elemente figurative în biserica Sfinții
Apostoli, elemente care redau un amplu ciclu evanghelic, bazat pe cele două naturi -divină și
umană a lui Christos.

Mozaicurile bisericii San Vitale din Ravenna constituie un exemplu rar de artă bizantină
laică. Portretele lui Iustinian și Teodora cu suitele lor reprezintă o operă de o originalitate și
expresivitate rar întalnită în Evul Mediu european. Deși împăratul este redat mai idealizat cu
o privire fixă, întunecată și autoritară, restul figurilor sunt redate mai realist de la figura de
ascet cu privire fanatică a unui călugăr, și terminînd cu figurile soldaților din gardă.
Personajele deși sunt în poziție statică prezintă un dinamism interior subliniat de ușoara
întoarcere într-o parte a corpurilor Se remarca acuitatea reprezentărilor, necruțătoare cu nimc
mai prejos decît în arta portretistică romană. Merită de observat lipsa unui suport, personajele
plutind ca niște creaturi imateriale. Însăși subiectul abordat oferind mozicarilor oportunitatea
de a desfășura o bogată paletă coloristică de un mare rafinament și prețioase soluții
coloristice. Cele patru figuri centrale- Iustinian, Theodora, generalul Belizarie (care în 540 a
cucerit Ravenna de la ostrogoți), și arhiepiscopul Maximianus (cel care în 547 a sfințit
biserica)- sunt redate cu deosebită finețe, figurile lor fiind alcătuite din cuburi mai mici - sunt
exclelente prin profunzimea caracterizării, unite în ciuda trăsăturilor individuale, prin
austeritatea expresiei.

Mozaicurile din Niceea, prezentînd în marea lor majoritate arhangeli se remarcă prin suplețea
formelor, vioiciune și grație, prezentînd o furmusețe spiritualizată care este în opoziție
violentă cu portretele greoaie și carnale ale antichității tîrzii. Corpurile arhangelilor îmbrăcate
în brocart ca soldații din garda imperială, sunt puțin expresive chiar rigide, fiind în contrast
cu expresiile faciale, vii și însuflețite, "maestrul din Niceea urmărind să realizeze idealul
clasic, dar nu atît prin frumusețea trupului cît mai ales a chipului ca purtător al expresiei
spirituale", remarca Alpatov. După perioada iconoclastă în secolele XI-XII se ajunge la faza
de apogeu a mozaicului bizantin. Însă au loc o serie de schimbări: figurile devin mai
întunecate, mai severe, gama cromatică devine compactă și saturată prin folosirea unui
violent joc de umbre și lumini. Compozițiile devin mult mai clare personajele mai libere fără
disproporția rigid - simetrică a figurilor, dar dimensiunile lor variază în funcție de importanța
lor: Isus și Fecioara au dimensiunile cele mai mari, urmați de apostoli, sfinți etc.
Epoca Paleologilor aduce o ultimă mare afirmare a mozaicurilor: în biserica Chora (Kharie-
Djami) sunt redate o serie de mozaicuri cu viețile lui Isus și a Fecioarei dar și reprezentări de
sfinți. Figurile sunt grațioase cu o impresie de fragilitate, peisajul și arhitectura avînd un
caracter de basm, ritmul este subtil echilibrat iar culorile sunt delicat nuanțate. Însă începînd
cu sec XII, fresca începe să înlocuiască mozaicul, sub Paleologi pictura căpătînd valențe noi,
odată cu umanismul caracteristic acestei ultime perioade de înflorire a spiritului bizantin.
 Pasiune, sentiment, simpatie pentru sublim și clasic, hieratism și dinamism interior-acestea
par a fi coordonatele artei bizantine.
Arta bizantina - și în special școala constantinopolitană- era puțin legată de popor. Bizantinii
se fereau de tot ceea ce era nemijlocit, lucrările lor avînd întrucîtva o notă artificială.
Cu mult inainte de a se prăbuși sub presiunea turcilor, se fac resmitite în Bizant semnele
sărăciei interioare.Cucerirea Constantinopolului din 1453, a strămutat arta bizantină în Creta
și Muntele Athos; însă nu a fost capabilă să se dezvolte mai departe și să creeze opere de
valoare.

Artele decorative.
O importanţă aparte s-a acordat ilustrării manuscriselor şi cărţilor. Renumit este
„Menologul”, adică manuscrisul cu „Vieţile Sfinţilor”, compus pentru împăratul Vasile al II-
lea (secolul al XI-lea). Spre deosebire de alte manuscrise care au fondul abstract, de aur, de
purpură sau de culoarea pergamentului, acest manuscris are ca fond un peisaj.
Bizantinii erau meşteri pricepuţi şi în prelucrarea metalelor. De cele mai multe ori metalul era
smălţuit, fapt ce crea o impresie artistică deosebită.
Un rol important în arta bizantină îl deţin şi stofele preţioase, cu scene de vânătoare sau
simboluri religioase. Cele mai frumoase sunt stofele din mătase. Însă, în imperiul bizantin,
mătasea era monopolul împăratului.