„Secolul de aur” al Bizanţului

(secolul VI)
 Imperiul Bizantin
(Imperiul Roman de
Răsărit) poate fi definit ca
un stat, inițial, roman pe un
fundament multietnic și
multicultural, treptat
elenizat, care s-a dezvoltat,
ulterior, ca un imperiu
creștin, elenistic și și-a
încheiat istoria ca un
stat grec-ortodox.
Lunga domnie a lui
Iustinian, în ciuda
problemelor interne şi a
asalturilor barbarilor,
conicide cu o perioadă de
mare prosperitate
economică şi de strălucite
realizări în domeniul artelor
şi literelor.
Epoca lui Iustinian
 Veacul al VI-lea a fost dominat de activitatea împăratului Iustinian (527-565),
una dintre cele mai remarcabile figuri ale primelor secole ale Evului Mediu. În
plan intern, împăratul Iustinian şi-a legat numele de opera sa legislativă. Sub
directa sa supraveghere s-a făcut o sistematizare a creaţiei juridice a romanilor,
alcătuindu-se „Corpus juris civilis” cu patru părţi componente: codul (codex),
digestele sau pandectele, institutele şi novellele. Această sistematizare a
dreptului roman folosită apoi în întreaga istorie medievală a Bizanţului şi a
Europei răsăritene, preluată de Napoleon, se află la baza sistemului juridic al
tuturor statelor moderne. Iustinian s-a preocupat şi de alte probleme ale situaţiei
interne. În vremea sa au fost ridicate numeroase construcţii între care şi catedrala
Sfânta Sofia devenită simbol al artei bizantine. N-au lipsit în interior nici
frământările interne, nu o dată în formă violentă, precum celebra răscoală Nika
din anul 532. Autorităţile centrale subordonate împăratului au promovat atunci o
politică fiscală opresivă, o intoleranţă religioasă, un sistem bazat pe birocraţie şi
corupţie ce au generat profunde nemulţumiri, consecinţe grave pentru autoritatea
Constantinopolului în deceniile următoare.
 . Împăratul Iustinian a rămas în istorie prin aşa-numita „reconquista bizantină”,
tentativă de refacere a Imperiului Roman în fostele sale graniţe. Timp de
aproximativ de două decenii, începând din anul 533, sub conducerea generalilor
Belizarie şi Narses, armatele bizantine au desfăşurat ofensive în Apus. Au fost
recucerite, cu eforturi mari şi însemnate pierderi, partea apuseană a Africii de Nord,
Italia şi o mică parte a Peninsulei Iberice. Cuceririle au fost înfăptuite în numele
unui program social politic cuprins în esenţă în „Pragmatica sancţiune” din anul
554, act legislativ care propunea o restaurare integrală a realităţilor sclavagiste ale
defunctului Imperiu Roman. Pe rând, toate cuceririle sale au fost pierdute. De altfel
ele fuseseră scump plătite. Pentru restaurarea vremelnică şi parţială a imperiului
universal în viziune romană împăratul Iustinian sacrificase interese vitale. Astfel, în
răsărit a fost nevoit să achite Imperiului Persan importante sume de bani, aducând
Bizanţul practic într-o stare de vasalitate în raport cu vecinul său constantinopolitan.
La graniţa dunăreană, a ridicat iniţial o serie de fortificaţii şi a sprijinit acţiunile
unor generali capabili, precum Chilbudios. Atunci au fost create unele capete de pod
în stânga Dunării la Constantiniana Daphne, Lederata, Sucidava. Abandonarea
fortificaţiilor, lipsa de militari etc. au făcut ca graniţa nordică să fie trecută tot mai
des de migratori, mai cu seamă avari şi slavi. Aceştia au pătruns, jefuind şi
distrugând tot mai profund până în Peloponez şi sub zidurile Constantinopolului.
Timp de mai multe decenii, în timpul lui Iustinian şi sub urmaşii săi, până în vremea
împăratului Mauriciu (582-602), invadatorii slavi, avari, protobulgari etc.
pătrundeau de regulă în Imperiu atacând oraşe şi sate şi încărcaţi de pradă în bunuri
şi oameni se reîntorceau la bazele lor de plecare dincolo de frontierele Imperiului.
 Un mare susținător și apărător al
Ortodoxiei a fost împăratul Iustinian
cel Mare. El a luptat împotriva mai
multor erezii. La începutul domniei
sale a promulgat prin lege credința
în Sfanta Treime și în Intrupare, și a
declarat ulterior că va pedepsi prin
lege pe toți cei care perturbă
ortodoxia. El a făcut din Crezul
Niceo-Constantinopolitan un simbol
al bisericii și a acordat forță juridică
canoanelor primelor patru Sinoade
Ecumenice. La porunca sa, în anul
553 s-a întrunit al cincilea Sinod
Ecumenic, care a condamnat
învățăturile eretice ale lui Origen și a
afirmat definițiile stabilite în al
patrulea Sinod Ecumenic de la
Calcedon.
 Constantinopol,
centru al Imperiului în primul rînd prin poziţia sa, la mijlocul drumului între limes-
ul dunărean şi marginile orientale ale Asiei Mici . Construit, începînd cu 330, de
către Constantin după modelul Romei, el este apărat de Teodosius printr-o triplă
barieră de ziduri. Oraşul rezumă, am putea spune, întregul Imperiu, în sensul în
care el adăposteşte centrul politic, cu Palatul imperial, Senatul şi Hipodromul, locul
unde se înfruntă, prin intermediul echipajelor de curse, fracţiunile politice ale
Verzilor şi Albaştrilor; centrul economic, cu instalaţiile sale portuare în Cornul de
Aur şi Bosfor, cu magazine în care se negociază produse venite din toate părţile
Imperiului şi din îndepărtatele colţuri ale Occidentului şi Orientului, cu prăvăliile
artizanilor săi care fabrică stofe şi metale preţioase; centrul religios, în sfirşit, cu
Universitatea şi catedrala Sfinta Sofia. Ridicată pe locul unei biserici distruse în
532, acest imens edificiu cu un perimetru de 300 de metri, cu o înălţime de 50 şi
încoronat cu o cupolă cu un diametru de 31 de metri , este opera matematicianului
Isidor din Milet şi a arhitectului Anthemius din Tralles. Terminată în 539, ea este
împodobită cu ornamente somptuoase din marmură policromă şi mozaicuri cu
striaţii din aur. La Constantinopol mai sînt încă ridicate şi alte edificii, precum Sf.
Irina, cu două cupole, şi mai ales Biserica Sfinţilor Apostoli, care va fi complet
distrusă în 1453, odată cu cucerirea oraşului de către turci ; prin bogăţia şi
dimensiunea sa, însă, Sf. Sofia simbolizează puterea Imperiului şi a creştinismului
în Răsărit.
 Recucerirea militară a Italiei şi instalarea la Ravenna a unei adevărate
curţi în jurul exarhului au fost însoţite de răspîndirea în peninsulă a artei şi
civilizaţiei bizantine. La Ravenna, devenită a doua capitală a Imperiului,
influenţa Bizanţului se manifestă deja sub regii barbari şi cu precădere în
vremea lui Teodoric. Odată cu Iustinian, însă, oraşul este înfrumuseţat cu
edificii religioase cu superbe ornamentaţii interioare, precum Sf. Vital, Sf.
Apollinarius-in-Classc şi Sf. Apollinarius-cel-Nou. Caracterul pur bizantin al
acestor monumente este pus în lumină de folosirea cărămizilor şi a grinzilor
de lemn, ceea ce permite înălţarea zidurilor şi practicarea de ferestre mari, de
prezenţa unui narthex, şi a unei abside poligonale, în absenţa oricărei
decoraţiuni exterioare (în favoarea bogăţiei ornamentaţiei interioare).
Mozaicuri formate din mici cuburi de sticlă colorată prin acţiunea oxizilor
metalici ocupă navele, absidele şi bolţile şi se constituie în programe
decorative de o foarte mare varietate, alternînd figuri geometrice, scene din
Vechiul şi Noul Testament şi reprezentări ale Curţii Imperiale. Un astfel de
decor este cel de la Sf. Vital unde Iustinian şi Teodora apar însoţiţi de
Episcopul Maximian şi de personaje din suita lor, îmbrăcaţi în haine
fastuoase.
 O altă caracteristică a acestei arte italiene de epocă bizantină
este absenţa statuarului care contrastează puternic cu tradiţia
romană şi care are, probabil , drept cauză interdicţia Bisericii in
legătură cu tot ceea ce putea reaminti civilizaţiile păgîne,
elenistică sau romană. Sculptura însă nu dispare, ci se rezumă
numai la basoreliefurile de pe sarcofage, la dantelăriile care
împodobesc balustradele şi amvoanelor şi apoi la cizelarea
metalului şi a fildeşului, caracterizînd artele "minore". Formele
de decor au fost diverse: naturale, florale, animaliere, cu ființe
reale sau fantastice.Tot pentru motive religioase, legate de
influenţa monofizită - şi nu, aşa cum s-a crezut un timp, de
neîndemînarea artiştilor -, figura lui Hristos, în mod voit
reprezentată ca Dumnezeu şi nu ca personaj uman , iar în arta
bizantină un aspect impersonal şi hieratic, care se rupe complet
de tradiţia clasică .
Bisericile au fost construite
după planurile basilicii
forense din Fano, respectiv
s-a adoptat planul în cruce
greacă, cu brațe egale. Prin
legătura dintre coloane și
arhitravă, spațiul bisericilor a
devenit mai mare, iar cupola,
inovația bizantină, a permis
bisericii să capete proporții
impresionante.
 Din cauza interzicerii
icoanelor în biserici,
meșterii bizantini s-au
specializat în executarea
mozaicurilor pavimentare
și parietale, punând în
valoare imaginea
împăraților. Caracteristică
mentalului perioadei,
glorificarea faptelor
basileilor s-a făcut prin
redarea portretelor acestora
pe pereții bisericilor în
diferite ipostaze, în
compania gărzii de corp, a
urmașilor sau a soțiilor lor.
Pe monede apăreau alături
de predecesori și urmașii la
tron.
 Pictura a pus accent pe hieratism, solemnitate și simplitate. Figurile umane
prototipizate erau lărgite și plasate în centrul compoziției. Culorile mistice sugerau
lumea înaltă, spirituală: albul era folosit pentru lumină și curățenie, iar auriul pentru
lumini. Albastrul și roșul erau rezervate lui Hristos și Fecioarei Maria, iar verdele
Sfântului Ioan Botezătorul. Miniaturile, desenele care decorau manuscrisele, au
reprezentat adevărata vocație a bizantinilor, care s-a dezvoltat chiar și în perioada târzie.
 Textele manuscriselor erau încadrate în rame largi, însă compozițiile
separate puteau fi ușor reunite. Pentru executarea ramelor se foloseau frunze
de acant, măști, flori, animale. Stilul ornamental era elegant, fin și curat
caligrafic. În note pitorești, manuscrisele redau obiceiurile și moravurile
societății bizantine. Personajele reprezentate în costume de epocă au fost
caracterizate de un realism remarcabil.
 La concluzii se poate spune ca romanii se considerau a fi noul popor
ales al lui Dumnezeu. Imperiul era unic și universal și stăpânea
omenirea.Nu avea limite spațiale și cuprindea întreaga lume
cunoscută. Orice expansiune era justificată prin impunerea credinței
creștine asupra tuturor popoarelor. Nu avea limite temporale,
finalitatea fiind intrarea imperiului terestru în planul divin. Puterea
împăratului era legitimată de Dumnezeu, împăratul fiind
reprezentantul și alesul lui Dumnezeu pe pământ. Orice act al
împăratului era inspirat de divinitate, fiind un imitator al gesturilor lui
Hristos. Avea ca misiune providențială încredințată de divinitate de a
face ca creștinismul să domnească asupra întregului pământ. Împăratul
era considerat un nou Moise desemnat de Dumnezeu pentru a conduce
noul popor ales. Împăratul era considerat cel de-al treisprezecelea
apostol, având o putere sacră. Împărații bizantini erau reprezentați cu
aura specifică sfinților încă din timpul vieții și tot ce dețineau era
sacru, de la Palatul Imperial la domeniile imperiale.
Bibliografie
•Brehier, L., Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994. Brezeanu, Stelian, O
istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti, 1981.
•Daşkov, S., B., Dicţionar de împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999.
•Ducellier, A., Bizantinii. Istorie şi cultură, Bucureşti, 1997.
• Manolescu, Radu (coordonator), Oraşul medieval. Culegere de texte,
Bucureşti, 1978.
•Manolescu, Radu (coordonator), Istorie medie universală, Bucureşti,
1981.
• Zbuchea, Gheorghe, Stănescu, E., Structura socială a Imperiului
bizantin (sec.IV-XV) în ,,Studii şi articole de istorie’’, vol.XVI,
Bucureşti, 1970.
•Surse web
•https://ro.historylapse.org/
•https://ro.wikipedia.org/