Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Istorie

Disciplina: Orientul Mijlociu şi Mediterana în Antichitate

Cadru didactic: Prof. univ. dr. Lucreţiu-Ion BÎRLIBA

Titlul referatului: IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Student:
Petrea (căs. Ionescu) Florentina
Licenţă, Istorie ID,
anul I, grupa ID 112
 IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT

Imperiul Roman de Răsărit (395 - 1453) cunoscut şi sub numele de Imperiul Bizantin a apărut
în secolul al V-lea d.Hr. ca urmare a separării de partea vestică a Imperiului Roman. El cuprindea
următoarele teritorii: Peninsula Balcanică, Asia Mică, Siria şi Egiptul.1 Separarea s-a produs în anul
395 când împăratul ia împărţit imperiul între cei doi fii ai săi2, în partea de apus, cu capitala la
Ravenna şi partea de răsărit, cu capitala la Constantinopol.
Locuitorii părţii de răsărit nu şi-au spus bizantini şi nu-şi numeau ţara Bizanţ. Termenul de
bizantin, cu accepţiunea de astăzi, a început să fie folosit în Evul Mediu (sec. XVI). Bizantini erau, în
timpul Imperiului, numai locuitorii capitalei, deoarece Constantinopolul s-a ridicat pe ruinele vechii
colonii megariene Byzantion. Ei, locuitorii jumătăţii răsăritene, se considerau şi îşi spuneau romani,
iar ţara lor era Romania, sau Pământul roman. Denumirea aceasta va fi preluată şi de veneţieni, de
turcii selgiucizi (care-şi numeau statul „Sultanului Rum”) şi de către otomani (care i-au zis
„Remelia” uneia dintre provinciile balcanice ale Imperiului). Sultanii s-au considerat urmaşi ai
împăraţilor bizantini. Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, şi-a întocmit chiar o falsă
genealogie, prin care se dorea socotit un descendent al basileilor. Locuitorii Imperiului nu s-au
considerat niciodată greci sau eleni, şi au apreciat că aceste denumiri au o puternică nuanţă
peiorativă, întrucât trimiteau la un trecut păgân. Suveranii se considerau urmaşii împăraţilor romani,
ale căror atribuţii le-au preluat, conferindu-le un sens creştin. Totodată puterea supremă în stat şi-a
asumat tradiţia orientală hieratismului, ceea ce a conferit monarhiei bizantine un statut cu totul
deosebit.
Caracteristicile arhitecturii laice bizantine păstrează atât reperele tradiționale ale confortului
locuințelor particulare romane evoluate și adaptate condițiilor momentului respectiv. Domus, casa
demnitarilor și negustorilor, se caracteriza prin vastitatea dimensiunilor, a curților interioare și a
grădinilor, a fastului și eleganței.
O caracteristică a vieţii bizantine a fost convergenţa spre Constantinopol. Edificat din
iniţiativa împăratului eponim Constantin cel Mare, acest oraş a fost inaugurat la 11 mai 330.
Construcţiile, noul palat imperial, forumul, bisericilor,zidurile oraşului au fost astfel orientate încât

1
Georgian Lucia, Neagu Vasilica, Nuţu Constantin, Istoria evului mediu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982, p. 25.
2
Ştefan Pascu, Probleme fundamentale ale istoriei lumii antice și medievale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1982, p.50.

2
noua reşedinţă să fie identică cu cea veche. De altfel, Constantinopolul a şi fost numit „Noua Romă”
sau „A doua Romă”, denumire care s-a instalat din anul 381, când funcţiile oraşului au crescut. 3
Referitor la arhitectura bisericilor bizantine, ele erau deosebite. Din sec VI datează faimoasa
capodopera a arhitecturii bizantine Sf. Sofia din Constantinopol.Ca toate clădirile religioase
bizantine, exteriorul este simplu, sever, chiar monoton, lipsit fiind de fațade ornamentale. Interiorul e
luminat de 40 ferestre de la baza cupolei. Cupola reprezintă bolta cerului, iar partea centrală -spațiul
terestru. În același secol se realizează alte tipuri de arhitectura sacră: biserica ale cărei arce se
prelungesc în forma de boltă; planul de cruce greacă și cu cinci cupole, câte una pe fiecare braț al
crucii și una centrala.
În secolul IX, după perioada iconoclasta, în arhitectura bizantină devine tot mai
frecventăbiserica pe plan de cruce greacă. Apare si ornamenația exterioara a bisericilor. Începand cu
sec. X, decorația este mai bogată. Din sec. XV, exteriorul e ornat și cu sculpturi și fresce. Perioada a
treia din istoria arhitecturii bizantine începe cu dinastia Comnenilor: construcție cu cupola și întreaga
siluetă mai elevate. Alt moment din aceasta serie este Chora: cea mai elegantă ca linie și mai
somptuoasa ca decorație biserică bizantină (în afară de Sf.Sofia) ; aceasta era decorată cu mozaicuri
celebre.În curand sculptura în ronde bosse va disparea aproape complet în Bizant. Aceasta sculptura
deținea un loc secundar în arta bizantină.
Referitor la superbul mozaic al bizantinilor se pot spune cateva cuvinte despre alcătuirea
acestuia. Mozaicul era genul de artă prin mijlocirea căruia strălucirea lumii și a culorilor apropia
spiritul de perfecțiunea invizibilă. Avându si originile în mozaicul roman, mozaicul bizantin se va
îndepărta foarte curând de spiritul realist al acestuia, folosindu-se de imagini solemne plasate pe un
fond de aur pentru a sugera supranaturalul credintei. Primele capodopere nu apar in capitala
Bizantului, figurile umane vor aparea doar la sfarsitul sec. VI. Centrul cel mai important al tehnicii
mozaicului este în Italia. Reprezentative sunt mozaicurile aflate pe pereții interiori de la bazilicile:
San Vitale,Apollinare Nuovo si Sant Apollinare în Classe.Sant.
Urmeaza o etapă foarte neplacută din istoria bisericii care a cunoscut un moment în care apare
iconoclasmul. Iconoclasmul interzicea reprezentarea sfintilor, a lui Hristos, a Fecioarei și în primul
rând a lui Dumnezeu în forma umană. Mozaicurile figurative și icoanele au fost distruse.
Compozițiile simple și clare, cu puține personaje, sunt acum mai libere. Acestea sunt tratate în

3
Ion Toderaşcu, Bogdan Petru Maleon, ,Istoria Bizanțului, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2009, p. 6.

3
dimensiuni diferite: dimensiunile cele mai mari sunt rezervate lui Iisus și Fecioarei, apostolii apar
mai mici, sfinții și mai mici.
Originea icoanelor trebuie căutata în regiunile Siriei, Egiptului si Palestinei unde începusera
să fie venerate chipurile unor martiri, sihastri, episcopi. În primele secole ale crestinismului cultul
icoanelor era interzis de Biserică; din sec. VI ea a devenit un element al cultului. Ele erau produse
într-un număr enorm dar, cu rare ocazii, de o calitate artistică îndoielnică. Figura sfinților era un pic
alungită și plasată pe un fundal auriu.
Momentele din istoria Imperiului Bizantin sunt numeroase. În anul 1000 au loc mari
expansiuni politice datorate reformelor din secolele VII-X care au redat vitalitatea și forța militară
dar facând din Bizant principalul centru al comerțului. Apoi așa zișii împarați-soldați Nikephor
Phokas și Ioan Tzimiskes cuceresc majoritatea provinciilor în Orient adică Siria, Armenia si
Mesopotamia. Urmează Vasile al II-lea care recucerește Peninsula Balcanică, acum imperiul
întinzându-se de la Dunare la Eufrat. Urmează apoi din nou un moment în istoria bisericii Bizantine,
atunci când în 1054 are loc ruptura dintre biserica de la Roma și cea de la Constantinopol. Pentru a
întelege mai bine ce semnificație a avut acest eveniment în evoluția crestinismului, trebuie să ne
întoarcem la contextul istoric al acelor vremuri,la motivele cauzatoare ale acestui important conflict.
Pe plan spiritual, ruptura dintre Roma și Constantinopol s-a dezvoltat încet, de-a lungul unei
perioade îndelungate, punctul culminant fiind excomunicarea reciprocă din anul 1054 dintre
Patriarhul Mihail Cerularie și Cardinalul Umberto de Silva Candida, legatul papal. Aceasta schisma a
dus la împartirea lui luând astfel naștere două Biserici separate: cea Ortodoxă cu centru la
Constantinopol și cea Romano-Catolică cu centru la Vatican (Roma).
Pentru aproape 1.000 de ani, Patriarhia Constantinopolului a condus peste întreaga Biserica a
Imperiului Roman de Rasarit (Bizantin), iar activitatea sa misionară a dus credința creștină, în forma
ei bizantină, multor popoare aflate la nordul granițelor Imperiului. Catedrala din Constantantinopol,
Hagia Sophia (Sfanta Întelepciune), a fost centrul vieții religioase pentru lumea creștina
răsăriteană. După aceste evenimente urmează și declinul imperiului.Criza interna și luptele între
facțiunile politice slăbesc organizarea imperiului. Lipsiti de vechile miliții care erau alcătuite din
țăranii liberi ,împarații angajează armate de mercenari care erau costisitoare . Aceste evenimente au
avut loc în timp ce Occidentul latin se afla în plină expansiune dar și în timpul cruciadelor. În 1204
are loc și cucerirea Constantinopolului de catre cruciați, alaturi de Ierusalim care era sub stăpânire
islamică. Acum Constantinopolul este ruinat de dominția Veneției și Genovei. Binzantul intră în

4
declin puternic în 1453 când sultanul Mahomed al II-lea cucerește Constantinopolul instaurându-se
un imperiu universal cu religie islamică.4
În continuare expun cateva date despre literatura muzica si teatrul Bizantin :
Literatura bizantină s-a format sub influența creștinismului și a antichitații grecești. Scriitorul va
manifesta o predilecție constantă pentru aluziile mitologice. Cultul literaturii este principal, dar
sursele de informație sunt bogate, variate, incluzând și subiecte, teme sau motive literare orientale,
precum și aspecte pitorești din viata bizantină. Sunt multe genuri literare: povestiri, bibliografii,
opere de retorică, amintiri, satire, romane, etc. Astfel, Theodorus II Lascaris a fost un cunoscut
scriitor de satire. Caracteristica cea mai evidentă a literaturii bizantine este tradiționalismul său.
Literatura și activitatea literară au constituit granița cea mai de preț a constiinței de sine bizantine.
Alături de impresionanta opera istoriografică, ceea ce îl preocupă pe omul de litere bizantin era
retorica.. Caracteristica literaturii bizantine este și cultivarea unor genuri și specii literare minore, a
unor compoziții de fractură fragilă, miniaturală.
Poezia lirică bizantină era religioasa și cântată fară acompaniament muzical.Poeții compuneau mai
întai muzică, apoi textul.Muzica bizantina cultă era strâns legată de Biserica. Ortodoxă, tocmai
această muzică religioasă, a constituit , împreună cu artele plastic,contribuția adusă de Bizanț culturii
occidentale.
Muzica Bizantina este cântată pe o singură voce, necunoscând armonia decât foarte târziu. În
cântul liturgic vor apărea și instrumente dar aceste vor susține cântul, nu-l vor acompania
armonic.Imnurile se cântau la slujbele de dimineață, seara și la liturghii.

4
Horia C. Matei,O istorie a Romei antice, , Editura Albatros, Bucureşti, 1979, p. 221.

5
BIBLIOGRAFIE:
1. Bârzu Ligia, Istoria Greciei antice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşi, 2003.
2. Bordet Marcel, Istoria Romei antice, traducere de Maria Ivănescu, Editura Lider, Bucureşti,
1998.
3. Brezeanu Stelian,O istorie a Imperiului Bizanti, Editura Meronia, Bucureşti, 2007.
4. Georgian Lucia, Neagu Vasilica, Nuţu Constantin, Istoria evului mediu, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982.
5. Edward Gibbon, Istoria declinului şi a prăbuşirii Imperiului Roman, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976.
6. Matei Horia, O istorie a Romei antice, Editura Albatros, Bucureşti, 1979.
7. Toderaşcu Ion, Maleon Bogdan Petru, Istoria Bizanțului, Univ. Al. I. Cuza, Iaşi, 2009.