Epoca fierului în Europa

1. Motivaţia lucrării
Începutul prelucrării metalelor a atras schimbări importante în viaţa societăţii primitive. Cea
mai însemnată schimbare o constituie descompunerea orânduirii primitive şi apariţia treptată a unor
relaţii noi, care anunţă orânduirea sclavagistă.
Epoca fierului reprezintă ultima perioadă din epoca metalelor, precedată de epoca bronzului.
Este perioada din istoria omenirii când folosirea fierului și procesul tehnologic al obținerii acestuia
este proeminent în cadrul societății. Obținerea și prelucrarea acestui nou material coincide cu
anumite schimbări în cadrul societății, cum ar fi unele noi practici agricole, credințe religioase sau
noi stiluri artistice.
Astfel, studierea acestei epoci are o mare importanţă privind istoria omenirii şi, în contextul
temei actuale, asupra principalelor elemente care au determinat apariţia civilizaţiei fierului în
Europa.

2. Prezentarea obiectivelor
Prin realizarea acestei teme urmăresc:
- să prezint caracteristicile epocii fierului în Europa, evidenţiind modificările intervenite
faţă de epoca bronzului;
- să realizez, pe scurt, o expunere a informaţiilor descoperite de-a lungul timpului de către
cercetători;
- să analizez modul de viaţă din epoca fierului, pornind de la o serie de informaţii puse la
dispoziţie de către istorici şi cercetători;

3. Istoriografia temei propuse

De-a lungul timpului o serie de istorici şi cercetători au adus în faţa celor interesaţi
informaţii variate privind epoca metalelor. Dintre lucrările referitoare la această temă pot enumera:
 The European Iron Age: assessing the state of the art, autor Champion, T;
 European Iron Age scrisă de John Collis;
 Europe Before History: The European World in the 1st and 2nd Millennium de Kristian
Kristiansen;
 Early Iron Age Hill Settlements in West Central Europe de Härke, H. G. H.

1
 4. Definirea spaţiului de lucru

Prin lucrarea de faţă propun o scurtă prezentare a epocii fierului în Europa. Informaţii privind
această epocă se obţin din studierea, în principal, a culturilor Hallstatt şi Latene.

5. Precizări privind periodicizarea şi cronologia

Prin epoca metalelor se întelege, în general, epoca bronzului şi epoca fierului. Potrivit
sistemului cronologic cvadripartit elaborat de Paul Reinecke, epoca bronzului în regiunea nord-
alpină a fost fixat intre 1800/1700 şi 800/700 î.H. Se trece apoi la epoca fierului care se continuă
până spre anul 50 î. H.
Epoca fierului se împarte în:
• Hallstatt (800 - 400 î.H)
• Latène (întinsă din punct de vedere arheologic până la 106 d.H.

6. Conţinutul temei
Definirea epocii metalelor este posibilă numai în măsura în care se iau în considerare
totalitate fenomenelor economice şi sociale care însoţesc dezvoltarea metalurgiei, mai mult sau mai
puţin importantă. În unele zone culturale obţinerea şi prelucrarea metalului deţin un loc puţin
semnificativ. În schimb, în alte sectoare ale economiei progresele sunt atât de notabil în raport cu
epoca precedentă, încât se poate admite că o nouă era a fost inaugurată. Pe de altă parte, nu se poate
contesta faptul că, în anumite zone culturale, metalurgia (a bronzului sau a fierului) deţine o
pondere importantă în ansamblul economiei. Însă, această înflorire a meşteşugului metalurgiei nu
coincide, aproape niciodată cu începurile a ceea ce arheologii desemnează cu termenul de bronz
timpuriu.
Utilizarea metalului în diverse spaţii geografice, ca şi în cazul neoliticului, are un caracter
nesincron. Un indiciu sugestiv rămâne decalajul cronologic între Orient, Mediterana–Egeea,
Balcani, Europa est-centrală şi centrală, Europa vestică şi nordică. La elementele de cronologie
absolută se adaugă similitudini ale unor tipuri de obiecte de metal, detalii de natură tehnologică,
unicitatea unor descoperiri, etc. Asemenea informaţii devin mai concludente în măsura în care, la
seriile tipologice ale obiectelor de metal se adaugă alte elemente de cultură materială, tipologia
aşezărilor, inclusiv studiile de antropologie fizică care atestă apartenenţa purtătorilor unor culturi la
un anume stoc rasial.1
Decalajul temporal dintre Orient/Egeea şi Europa Occidentală este semnificativ. Există piese
descoperite în Midi sau în Spania care nu pot fi derivate din fondul oriental. Este o situaţie care

1
Ligia Bârzu, Curs de preistorie
2
contrastează cu aceea din Italia unde, în culturile bronzului timpuriu (Gaudo - Rinaldone -
Remedello) au apărut pumnale de tip egeean şi cretan. Aceasta obligă la acceptarea ideii unei
autonomii a acestui spaţiu aflat într-o poziţie marginală în raport cu lumea orientală nu numai
geografic, dar şi cultural. În acest caz devine foarte limpede faptul că influenţele orientale, respectiv
egeo - cipriote nu lipsesc din extremul continental european. Însă, o dovadă clară că aceste piese
sunt autentice nu există. Excepţie fac gravurile rupestre din Alpii Maritimi şi cele din unele alei
acoperite din Bretagne care reproduc vârfuri de lance şi pumnale de tip cipriot. În acest caz devine
foarte limpede faptul că influenţele orientale, respectiv egeo - cipriote nu lipsesc din extremul
continental european. Numai că în această regiune, difuziunea pe scară largă a metalurgiei este de
dată recentă şi este în mare măsură, cel puţin în zona atlantică, legată de fenomenul campaniform.
De altfel, şi în Anglia şi în Irlanda, zone bogate în minereuri de aramă şi în cositor, introducerea
metalurgiei nu poate fi disociată de traversarea Canalului Mânecii de către purtătorii culturii
paharelor în formă de clopot. Diferenţa fundamentală este vizibilă în tipologia pieselor de bronz
care este proprie zonei şi atestă ascendenţa spiritului local asupra prototipurilor iberice. Este vorba
de asocierea vârfurilor Palmela cu topoare plate de tip breton, ca şi de inventarea unor tipuri
particulare, de exemplu, halebarda. Asupra Europei atlantice nu s-au exercitat numai influenţe
iberice. Europa centrală, prin Unetice, a determinat modificări nu numai în zona de est, ci şi în
vestul şi sud-vestul Franţei. De altfel, impulsurile şi chiar migraţiile având ca zonă de pornire
Europa centrală au atins Franţa de-a lungul întregii epoci a bronzului, mai exact, până în perioada
bronzului tumular şi a culturii „câmpurilor de urne". Acestor valuri li s-au opus contracurente
insulare (cultura Wessex) sau nordice.
În ceea ce priveşte epoca fierului, există de asemenea dovezi clare privind apariţia în Orient.
Primele obiecte de dimesiuni apreciabile provin din Orientul Apropiat, în special din Anatolia.
Astfel, în cimitirul chalcolitic de la Korucutepe, databil în mil. IV î. H., au fost descoperite două
măciuci din minereu de fier. În Egeea şi în Peninsula Balcanică dovezile au scos la iveală faptul că
fierul venea din Asia Mică, din lumea hittită şi din Egipt care primea obiecte de fier ca daruri
regale. La început meşteşugarii se mulţumeau cu fier importat, dar nu a trecut mult timp şi în Grecia
au început exploatări locale.2
Este interesant că tradiţia greacă aşază zona de invenţie a metalurgiei fierului între Marea
Neagră şi Taurus ceea ce presupune perpetuarea unor informaţii foarte vechi. În lumina datelor de
care dispunem devine limpede că diseminarea tehnologiei fierului a fost condiţionată de prăbuşirea
statului hittit şi a încetării monopolului regal. Obiecte mici din fier apar şi în contexte miceniene
târzii şi protogeometrice din Grecia Continentală ca şi în subminoian şi în nivele databile în jur de
1200 în Ugarit.
2
Adelina Piatkovski, O istorie a greciei antice, Editura Albatros, P 48
3
 Pentru regiunea de la Nord şi Est de Alpi descoperirile cele mai importante provin din
Austria (Hallstatt, Waschenberg) şi Slovenia (Sticna, Magdalenska Gora). La Waschenberg au fost
descoperite mărturii privind reducerea şi prelucrarea fierului de la 750-400 î. H. În localităţile din
Europa vest-centrală (Heuneburg, Hohenasperg, Mont Lassois). Au fost descoperite o serie de piese
mici (ace de prins, nituri, mânere, inele) care datează din perioada anilor 1000 î. H. Aceste mărturii
preced perioada maximei înfloriri a metalurgiei fierului.
În Europa occidentală şi mediteraneană începuturile epocii fierului este strâns legată de
pătrunderea culturii câmpurilor de urne reprezentată, în Midi, prin necropola Mailhac I (sec. X-IX î.
H) urmată de Grand Basin I. Şi aici, prezenţa obiectelor de fier rămâne modestă, ca şi în Europa est-
alpină. Câteva piese provin de la Mailhac (un mormânt care face tranziţia de la Mailhac I la
Mailhac II). Asupra acestui fond se vor exercita influenţe proto-Villanova şi Villanova şi, mai
târziu, greco-etrusce determinând procesul trecerii la cea de a doua epocă a fierului sau Latène,
perioada veritabilei înfloriri a noii metalurgii. În această nouă fază cronologică şi culturală, centrele
mari metalurgice din întreg continentul european de la Nord de Alpi şi de la Nord de Dunăre rămân
Franţa Orientală, Vestul Germaniei (Heuneburg), Austria (Waschenberg), Slovenia (Magdalenska
Gora), Munţii Orăştiei, Molodova (Lozna, jud.Botoşani, pentru prelucrarea fierului de baltă),
Polonia (cu întinsele câmpuri de cuptoare de la Skaly, Kunow, Bolestzyn, Lomno, Slupia Nowa sau
S. Stora, Swiestomarz). Judecând după datele C 14 stabilite până acum, începuturile funcţionării
acestor centre asociate cu exploatarea minereurilor de la Rudki este legată de prezenţa celţilor în
zonă. Ele continuă să fie în funcţie până în perioada culturii Preworsk.3
O importanţă deosebită se acordă mediilor care au favorizat apariţia şi dezvoltarea
metalurgiei, precum şi condiţiilor diseminării ei. În cadrul societăţilor primitive şi antice domina
ideea asocierii între diferite astre şi unele metale (aur=soare; argint=lună), ca şi dintre diferite zeităţi
şi metale (dintre aramă şi Astarte sau Venus sau dintre Jupiter şi cositor), de asemenea dintre
metalurgie şi cosmogonie. În aceeaşi măsură, pornind de la fapte arheologice şi de la termenii cu
care sunt desemnate diferite metale în texte antice, se poate afirma că începuturile dezvoltării, pe
scară largă, a metalurgiei, au fost determinate de considerente de natură religioasă. A urmat
extinderea utilizării obiectelor din metal din sfera religioasă (podoabe, pumnalul sau sabia
ceremoniale, etc.) în sfera vieţii materiale. De exemplu, în Anglia, la Windmill Hill sau în preajma
unor morminte megalitice cum sunt cele de la Cotswald-Severn există indicii că au avut loc nu
numai acte ceremoniale, ci că ele au funcţionat şi ca centre de producţie şi de schimb.
Cea mai mare parte a producţiei atelierelor metalurgice nu era destinată unor scopuri
practice. Au fost descoperite numeroase depozite ce conţineau cantităţi mari de arme sau unelte, în
foarte multe cazuri nefolosite. Mari cantităţi de metale au fost descoperite în marile depozite tribale
3
P 110
4
sau regale depozitate în sanctuare (celţii) sau în locuri sacralizate şi protejate magic (înălţimi,
izvoare, râuri, lacuri, trecători).
În Italia centrală şi Insula Elba, marile zăcăminte de cupru şi de fier au permis de timpuriu
dezvoltarea unei înfloritoare industrii a bronzului şi a fierului-cea mai avansată a epocii. Planurile şi
tehnica construcţiei oraşelor etrusce, monumentele arhitectonice civile şi religioase, obiectele de uz
comun sau de podoabă stau mărturie măiestriei şi rafinamentului arhitecţilor, meşteşugarilor sau
artiştilor din această epocă.4
Inventarea metalurgiei aramei, bronzului şi a fierului nu a însemnat scoaterea din uz a
materiilor prime tradiţionale, ci a determinat o restrângere a utilizării lor în funcţie de sectorul în
care erau întrebuinţate. Domeniile în care metalul a produs schimbări importante rămân: agricultura
(prin introducerea, în a doua epocă a fierului, a brazdarului din metal, a secerii, coasei, a toporului),
meşteşugurile (dulgheria, rotăria, lucrarea corăbiilor). Au fost inventate diferite tipuri de topoare,
dălţi, fierăstrăul, nicovala, barosul, au fost diversificate procedeele de turnare şi au fost descoperite
metode de purificare a aurului şi a argintului. În nordul Europei centrale, în aria culturii cu pahare
în formă de pâlnie, există dovezi clare privind trecerea la agricultura pe soluri grele prin folosirea
unui instrument de tras brazde, ca şi realizarea ideii înjugării boilor. În aceeaşi cultură se constată
un tip particular de păstorit şi anume păşunatul în câmp închis şi transhumanţa cu vite.5
Evoluţia din epoca metalelor constă atât în adâncirea specializării zonale cât şi în trecerea la
o mai bună adaptarea a culturilor la teren. Folosirea plugului din lemn şi ataşarea cuţitului din fier,
folosirea boilor la plug, au dus la extinderea teritoriului cultivat sau al păşunilor, de regulă în dauna
pădurilor. Au fost create păşuni alpine, extinderea păşunatului în câmp închis, chiar cu amenajarea
de îngrădituri (ca la Fens, pe coasta de est a Angliei), apariţia adevăratelor grajduri (Ţările de Jos şi
Germania).
Treptat activităţile meşteşugăreşti s-au diversificat şi s-a ajuns la o profesionalizare a lor.
Procesul de prelucrare a metalelor a mers, paralel cu mărirea timpului acordat acestora, până la
folosirea completă a timpului de lucru. Au fost constituite categorii specializate de persoane al căror
grad de calificare şi de implicare în diferite tipuri de activităţi meşteşugăreşti a sporit în funcţie de
creşterea cererii pentru anumite produse şi cu apariţia posibilităţii de a li se asigura subzistenţa prin
grija comunităţilor sau a şefului lor. Bronzarilor, fierarilor, giuvaergiilor li s-a acordat un statut
special, un rol privilegiat în raporturile cu autoritatea dintr-o comunitate dată. Începuturile detasării
unor experţi, ca şi specializareâââââââa unor aşezări sau a unui grup de persoane îşi are începuturile
în neolitic sau chalcolitic. Ceea ce deosebeşte neoliticul de epoca metalelor este caracterul sezonier
sau ocazional al acestor activităţi, adica alternanţa dintre timpul afectat obţinerii mijloacelor de

4
Horia C. Matei, O istorie a Romei Antice, Editura Albatros, P. 32
5
P. 113
5
subzistenţă şi cel destinat practicarii unui meşteşug. Pictarea vaselor cu aur sau cu grafit, sculptarea
scoicilor Spondylus, metalurgia aramei, mineritul, prelucrarea aurului nu puteau să intre în
categoria meşteşugurilor casnice, desfăşurate de orice membru al grupului dotat cu un minim de
cunoştinţe şi cu oarecare îndemânare.
Un loc particular între meşteşuguri îl ocupa producerea pastei sticloase şi a unor podoabe
realizate din aceste, în principal mărgele şi brăţări. Astfel de podoabe aparţin bronzului târziu,
Hallstattului şi Latène-ului din întreaga Europă de la nord de Alpi şi de la Nord de Dunăre. Însă,
întrebarea este dacă aceste piese provin din import sau au fost realizate în Europa continentală,
precum şi dacă pot fi localizate atelierele producatoare. În acest sens, în urma unui studiu statistic
efectuat pe un grup de 12 cimitire hallstattiene situate în Austria inferioară şi Slovenia s-a
descoperit că cele mai multe de acest fel podoabe au fost găsite la Sticna (Slovenia) (fig. 1), unde
numai într-un singur tumul, au ieşit, la iveală 20.500 mărgele de sticlă. Concluzia firească este că în
Slovenia, în zona Sticna, funcţiona un atelier pentru producerea sticlei destinată atât uzului local cât
şi exportului. Ipoteza este întărită de analiza mărgelelor de sticlă descoperite în cimitirul de la
Durrnberg, analiză care a dovedit originea slovenă a acestora.
Creşterea cantităţii de bunuri şi a cererii sporite de produse (metal în stare brută sau
prelucrat, piese de podoabă, arme, bunuri cu semnificaţie religioasă sau de primă necesitate) au
facilitat schimbul intercomunitar şi chiar au determinat permanentizarea unor reţele de schimb la
mare distanţă. Una din cele mai căutate mărfuri era cositorul. Fiind rar răspândit pe suprafaţa
globului şi folosit la obţinerea bronzului, cositorul, în stare metalică (sub forma de lingou), trebuia
să circule pe distanţe foarte lungi. Pentru Europa, sursa veche cea mai importantă privind
exploatarea cositorului rămâne Anglia. Se presupune depozitele din Anglia au fost puse în valoare
în jur de 2.000 î. H.
Datorită în mare parte schimbului de mărfuri, o mare amploare a luat transportul pe apă.
Traversarea unor întinderi importante de apă (Canalul Mânecii, Marea Irlandei, Gibraltarul) au
favorizat construirea de corăbii lungi utilizate din a II-a fază a bronzului timpuriu, precum şi a
bărcilor din plumb. În spaţiul scandinav, în bronzul final şi în epoca fierului, au fost introduse şi
acest motiv al corăbiilor lungi. Se au în vedere gravurile din Bohuslan, de pildă, pandantivele
perforate din ambră descoperite în mai multe complexe miceniene care au parcurs din Anglia până
în Grecia miceniană un circuit destul de complex incluzând, în egală măsură, trasee continentale şi
maritime. Identificarea de ceramică miceniană în Sicilia, Italia de Sud, Etruria, Sardinia şi Malta
atrage atenţia asupra unei căi maritime care urma ţărmul Mării Ionice şi Tyreniene.6
Descoperirea metalelor s-a făcut străbătând greutăţi foarte mari. De aceasta a profitat până la
urmă atât agricultura cât şi războiul. La inceput metalele exercitaseră, în primul rând curiozitatea
6
P124
6
oamenilor: ele erau căutate pentru raritatea lor. Bronzul şi fierul au satisfăcut multă vreme numai
nevoile de lux- aşa cum făceau în epoca miceniană aurul şi argintul-cu mult înainte de a se fabrica
din ele arme şi unelte. Apoi, în epoca fierului, proprietarii de vii sau pământuri agricole,
meşteşugarii care lucrează fierul, torc lâna, ţes covoare, construiesc arme de lux, negustorii,
marinarii sunt antrenaţi într-o mişcare ascendentă care face ca să apară invenţii reînnoite fără
întrerupere.7
Un fenomen important privind schimbările produse în epoca metalelor îl constituie
transformările de ordin demografic, reflectate în natura şi distribuţia spaţială a aşezărilor. Spre
sfârşitul neoliticului şi începutul epocii bronzului, în Europa se înregistrează tendinţa de modificare
a modelului aşezărilor datorită în principal, descreşterii semnificative a populaţiei. Această
prăbuşire demografică înregistrată în jur de 2500 î. H. este urmată de o noua explozie a populaţiei şi
datorită încetării migraţiiIor, a stabilizării grupelor pastorale şi a progresului economic. Populaţia,
deşi sporită numeric, continuă să rezideze în aşezări mici, risipite, constituite din locuinţele a patru-
cinci familii care gravitează în jurul unor aşezări principale. De aici şi întinderea cimitirelor, ca şi
suprafaţă, a aşezărilor din Europa centrală din epoca bronzului şi din Hallstatt-ul timpuriu şi
mijlociu înregistrează aceleaşi tendinţe.
Apariţia şi poziţia dominantă a aşezărilor fortificate care îndeplineau şi rolul de cetăţi de
refugiu subliniază agravarea gradului de agresivitate a comunităţilor din epoca metalelor. Astfel de
cetăţi sunt cunoscute în întreaga Europă de la nord de Alpi şi de Dunăre (din estul Franţei până în
Polonia şi în România). Se adoptă sisteme mai complicate de fortificaţie, se recurge la structuri de
bârne sau sunt adaptate tradiţii elenistico-romane de zidărie.
În ceea ce priveşte structura internă a aşezărilor se constată o evoluţie importantă în întreaga
epocă a metalelor care marchează trecerea treptată de la o societate bazată pe egalitate la o societate
structurată pe ranguri, punctul ultim reprezentându-l separarea spaţială a gintei sau a familiei regale
de restul membrilor comunităţii. Treptat, membrii de rând ai societăţii sunt împinşi fie la periferie,
fie în afara zidurilor aşezării principale. Din acest moment, aşezarea principală se suprapune cu
aşezarea de reşedinţă a şefului comunităţii, mai exact se transformă într-o citadelă rezervată
exclusiv familiei regale şi suitei sale. În felul acesta opoziţia dintre casa privilegiată şi restul
membrilor comunităţii este localizată în spaţiu.8
Ca urmare a adâncirii diferenţierii sociale s-a constituit o societate cu o structura ierarhică
complexă, pe trei nivele distincte. În vârful piramidei şeful şi familia sa, secondat de consiliul
membrilor de frunte ai aristocraţiei tribale şi de aristocraţia sacerdotală (druizii). La nivelul imediat
următor se află oamenii liberi, de rang inferior. şi, pe cea mai de jos treapta, clienţii.

7
Andre Bonard, Civilizaţia greacă, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, P 58.
8
P 127
7
 Deosebirea de statut este subliniată şi prin înălţarea de morminte mai elaborate (tumuli),
uneori marcate cu stele sculptate. În epoca fierului, inventarul funerar conţine un număr mult mai
mare de obiecte de metal (sabie, topor de luptă, coif, cuirasă, pectorale, phalere, cazane, cupe etc. ).
Între cele mai spectaculoase descoperiri din aceasta categorie se numară cele de la Kleinklein (fig.
2), Villach din Austria (fig 3) şi Magdalenska Gora din Slovenia (fig. 4). Un alt grup important îl
reprezintă mormintele prinţilor hallstattieni identificate în estul Franţei şi vestul Germaniei. O
descoperire interesantă din acest grup o constituie mormântul princiar de la Hochdorf (Baden-
Wurtemberg) (fig. 5) care a conţinut un personaj depus pe un pat din bronz, însoţit de arme, un
serviciu de băut şi un car de parada.

Concluzii

În perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului precum şi în epoca metalelor s-au

acumulat o serie importantă de realizări pe plan economic-dezvoltarea metalurgiei, inventarea
plugului, trecerea la creşterea animalelor în turme, creşterea sensibilă a productivităţii muncii şi a
producţiei. Acest fapt va determina transformări extrem de importante pe plan social şi în primul
rând la nivelul ginţii. Prima dintre ele va consta în modificarea sistemului de socotire a
descendenţei în acele ginţi în care sistemul de descendenţă fusese matriliniar. Pe măsură ce
productivitatea muncii şi producţia cresc şi deci posibilităţile de a realiza un surplus de produse
sporesc, tendinţa familiei-pereche de a deveni un colectiv economic independent se accentuează.
Ruperea însă a organizaţiei gentilice nu era încă posibilă la acest nivel. Înlocuirea gintei ca celulă
de producţie şi de consum nu se va face imediat de către familia-mică, ci de către un colectiv mai
larg, întemeiat în continuare în mare măsură pe criteriul rudeniei de sânge - marea familie.
În afara fenomenelor care se petrec la nivelul ginţii, epoca metalelor se caracterizează, în
general, prin apariţia şefiilor. Nu peste tot şi nu în acelaşi ritm. În perioada de tranziţie de la neolitic
la epoca metalelor în Europa, de exemplu, impresia generală pare să fie aceea a unei noi nivelări
sociale, provocată fără îndoială de marile migraţii care au loc în această perioadă şi de dislocarea
vechilor structuri. Dar, pe durată, tendinţa este de constituire a şefilor. Apariţia aşezărilor fortificate,
uneori a unor mici citadele, diferenţierile sociale evidente în inventarul unor morminte, dovezile
clare privind intensificarea relaţiilor de schimb şi a războiului (diversificarea echipamentului
militar, fortificaţii) sunt argumente cu care se poate opera privind descrierea epocii fierului.
În concluzie, în epoca fierului, în dezvoltarea economică şi socială a comunităţilor umane se
produc importante restructurări, ritmul acestora fiind inegal. Ariile culturale devin mai vaste decât
cele din perioada anterioară, însă fierul rămâne un timp o materie primă rară şi scumpă.

8
9