NEOLITIC

Conceptul de neolitic (epoca nouă a pietrei), folosit pentru a defini o

epocă din istoria umanităţii, a pornit de la observaţia că, spre deosebire de
paleolitic, în care uneltele erau din piatră cioplită (în special silex, dar şi alte tipuri
de roci), acum este folosită o tehnică nouă în producerea uneltelor, şi anume
şlefuirea pietrei.
Numai o revolutie economica si tehnica putea permite societatilor paleolitice
sa iasa din impasul in care se aflau precum si schimbarile climatice prin care s-a
incheiat pleistocenul a favorizat acesta revolutie topirea gheturilor din nord a
transformat stepele si tundrele in paduri de zona temperata si preerile din sudul
mediteranei si Asiei anterioare in deserturi presarate de oaze.
Cea mai importantă schimbare în raport cu epoca paleolitică este apariţia
aşezărilor stabile. De la populaţiile de vânători-culegători se trece la comunităţi de
agricultori, acest proces complex luând naştere în Orientul Apropiat încă din
mileniul IX i.e.n. Din acea zonă, noile „achiziţii” (agricultura, aşezările stabile,
creşterea animalelor, ceramica) s-au răspândit în toată Europa pe parcursul
câtorva milenii, pe căi şi pe diferite direcţii
O controversă o constituie şi motivul trecerii la noul mod de viaţă, care este
pus fie pe seama înmulţirii populaţiei şi a necesităţii de a găsi resurse noi de
subzistenţă, fie pe seama unor mutaţii în planul religios-simbolic.În Europa, noul
mod de viaţă pare să se fi cristalizat pe la mijlocul mileniului al VII-lea I .e.n, aşa
cum o arată unele aşezări din Grecia.O altă caracteristică importantă a noii epoci
este metalurgia, a cărei amploare va determina specialiştii să propună denumirea
de eneolitic pentru perioada în care cu ajutorul acestei tehnici vor fi produse o
serie întreagă de unelte şi arme, cu importante implicaţii în plan simbolic.
Arheologia dovedeste ca nu avem de a face cu o singura cultura neolitica ,
ci cu un numar de cuturi neolitice distincte. Ele pot sa se fi diferentiat prin
aplicarea divergenta a traditiilor principale comune adoptate la nevoiile si
posibilitatiile existente.
S-a putut data cu aproximatie ca acum 7000 de ani I.e.n satul de la Ierihon,
pe valea
Iordanului , una din primele asezari de cultivatori datata cu ajutorul carbonului 14.
s-a constatat ca acest sat era relativ intins pe 3 hectare si aparat de un sant sapat
in roca, cu o largime de 8 m pe 1,5m adancime si de un ,,zid'' de piatra. Primi
locuitorii traiau exclusiv din vanatoare si cules, dar un izvor nesecat le permitea
de asemenea sa cultive pamantul si sa creasca oi si capre. Urmatorul stadiu poate
fi ilustrat satul din Sialk, la limita occidentala a desertului persan in apropiere de
Kashan.
De asemenea, o altă importantă caracteristică a eneoliticului o reprezintă
aşezările de tip tell, multistratificate, unele documente scrise din jurul anului
3000 I.e.n, ne dau un punct de reper.Pentru prima data intalnim colonii omenesti
care vietuiesc in acest mediu timp de numeroase generatii.Ele construiesc colibe
pe ruinele celor pe care timpul le distrusese.Ruinele astfel acumulate ajung sa
alcatuiasca o adevarata colina: tell-ul. Mii de astfel de tell-uri jaloneaza vaile ,
campiile de pe coasta Greciei, podisurile din Asia Mica , din Iran si stepele din Siria
, Turkestan.

Pe baza stratigrafiei şi tipologiei, dar şi a aşa-ziselor „importuri” între

diferitele arii culturale, s-au putut stabili raporturile de succesiune sau
contemporaneitate între aceste culturi, definite şi ele pe baza diferenţelor sau
similitudinilor stilistice ce caracterizează ceramica.
Productia artistica a acesti perioade nu poate fi disociata de tot ceea ce
inseamna traire religioasa.Din acest punct de vedere , legatura cu etapele
anterioare este evidenta.Deosebirea importanta sta nu atat in schimbarea
destinatiei , ci in natura si calitatea artei neolitice. Tot in aceasta perioada intalnim
o larga diversitate a gamei mestesugurilor , nemaintalnita pana atunci.Printre ele
se numara generalizarea pietrei prin slefuire , metalurgia , prelucrarea atat a
fibrelor vegetale cat si a celor animale cu ajutorul razboiului de tesut, insa dintre
toate elementele unei culturi neolitice , cea mai reprezentativa este ceramica
De asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost
periodizate toate aceste culturi. De o deosebită valoare este ceramica pentru
surprinderea unor legături interculturale, a unor relaţii de schimb sau chiar a unor
mişcări de populaţii, toate putand fi puse in evidenta prin surprinderea unor tipuri
ceramice intrusive in anumite spatii. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate
centrele de olari ca şi arealul deservit de acestea. De asemenea, studiul ceramicii
poate da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie şi rafinamente
culinare sau despre viaţa religioasă, ştiut fiind faptul că o serie de vase au fost
folosite exclusiv în oficierea unor ritualuri religioase (vasele pentru libaţii sau de
ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate fi expresivă
şi în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul
artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici
decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei
comunităţi sau a unui grup din cadrul acesteia.
Prin urmare , in cursul epocii neolitice , se pot deosebi la culturile locale trei
perioade principale:
1) In neoliticul timpuriu ceramica avea decorul din adancituri si incizat.In unele
zone si decor pictat bogat;
2) In neoliticul mijlociu a fost specific decorul excizat si trasat , incrustat cu alb.
3) In neoliticul tarziu predomina culturile avand ceramica pictata cu grafit sau
culori(alb , negru , rosu sau brun.
Pe plan universal, oamenilor din epoca neolitica le revine un merit deosebit in
descoperirea si folosirea , iar mai apoi in exploatarea zacamintelor si prelucrarea
metalelor
La inceputul epocii si chiar mai tarziu a fost utilizata arama nativa.Ea se putea
prelucra prin ciocanire , astfel se puteau face inpungatoarele , daltile si alte
obiecte simple. In perioada mai tarzie , topoarele masive se faureau printopirea
metalului si turnarea lui in tipare de lut sau de piatra(monovalve sau bivalve).O
ultima metoda , cea mai complicata , folosita in neoliticul tarziu ,a fost cea numita
“a cerii pierdute”.Se facea un model de ceara al obiectului (la marime naturala) ce
urma sa fie turnat , iar dupa aceea modelul se acoperea cu un strat de lut fin.
Tiparul astfel obtinut se usca.Cand se executa obiec-tul , prin turnarea
aramei ceara era topita si se scurgea , locul ei fiind preluat ,pana la cele mai mici
detalii , de arama topita marele dezavantaj al acesteimetode este faptul ca tiparul
se foloseste o singura data.
In vederea cunoasterii originii aurului(ca materie prima) utilizat de oamenii din
vechime , specialistii din domeniul metalurgic au facut sute de analize, s-a
constatat ca un criteriu de baza pentru clasificarea si precizarea originii metalului
il constituie asocierea naturala(in minereurile utilizate) , in diverse proportii , a
aurului cu argintul , cuprul este variabil in limitele cuprinse intre minimum 2% si
cca 30%.Procentul de arama este , de regula , mult mai mic , de maximum 2% si
de obiceisub 1%.In functie de date obtinute , pe baza unui mare numar
deanalize , s-a ajuns la concluzia ca , in regiunile noastre , pana la inceputul celei
de-a doua epoci a fierului s-a folosit aur nativ.
La aparitia si dezvoltarea timpurie a metalurgiei in S-E Europei , au colaborat 3
factori esentiali:existenta unor zacaminte metalifere bogate , un nivel tehnologic
ridicat (producerea si controlul temperaturii) , bazat pe experienta acumulata in
cursul producerii unei ceramici de foarte buna calitate si o diferentiere sociala din
ce in ce mai marcanta.
Cea mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul timpuriu
şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur sedatează în eneoliticul
final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr, Gumelniţaşi Cucuteni. Este vorba de
circa 130 de piese, dintre care peste 100 aparţin tezaurului de la Moigrad, din aria
culturii Bodrogkeresztúr.
Până în eneolitic, piesele din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici
dimensiuni, majoritatea piese de podoabă. Este clar deci faptul că raritatea acestui
metal îl face să aibă in neolitic mai degrabă regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol
ornamental. În mileniul al 5-lea, în eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei
cuprului înspaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr destul de mare de
piese masive din cupru în ariile culturilor Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr-
Gorneşti şi
Tiszapolgár-Româneşti. Un fenomen asemănător se constată şi în nordul Bulgariei, în timp
ceîn staţiuni neolitice celebre din Grecia, precum Dikili Tash, Dimini sau Sesklo piesele masive
din cupru sunt o raritate. Sunt mai frecvente patru categorii de piese: toparele plate (pană
sauic), doua tipuri de topoare cu gaură transversală (respectiv topoarele-ciocan şi topoarele
cubraţe în cruce) şi târnăcoapele. Cu privire la funcţionalitatea acestor piese au existat mai
multe supoziţii.
Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios
coerent, mult mai complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat de
activităţile economice principale. Se crede că, în comparaţie cu paleoliticul, s-au
schimbat radical trăirile religioase, datorită faptului că destinul uman nu mai este
legat de vânătoare ci, de acum încolo, de cultivarea plantelor, drept urmare
vegetaţia devine un obiect de solidaritate mistică. De pe la7000 i.e.n apar în
Orient, la Hacilar (Anatolia), Catal Hüyük (Anatolia), Jerichon (Jordania),
reprezentări plastice feminine, fenomen cu care ne vom întălni şi în spaţiul
balcanic.Reconstituirea religiei neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii
antropomorfe şizoomorfe, al altor obiecte folosite în ritualuri religioase, al
sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe izvoare
arheologice este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există, drept urmare
cercetarea se loveste de piedici insurmontabile, care face mposibilă reconstituirea
integrală a religiei neolitice. Ne referim la faptul că aceasta,adeseori, se exprimă
prin gesturi sacre, dans, cântec, pantomimă, tatuaj sau costum sacru care nu pot
fi suprinse pe cale arheologică. In consecinta, omul neolitic riscă să rămână
neînţeles. Sunt evidente unele tendinţe de simplificare, prezente adesea în
literatură, care vorbesc despreun unic cult, cel a Marii Zeiţe. Pentru a înţelege
mai bine gândirea religioasă a oamenilor neolitici se apelează frecvent la
populaţiile retardate economic, care trăiesc în condiţii analoage şi care au fost
studiate etnografic. Mai există şi un alt demers, care pleacă de la religia unor
popoare antice despre care există izvoare scrise, pornindu-se de la ideea că
religiile antice conservă vechi credinţe, au rădacini comune mai vechi. Acest
demers pentru reconstituirea religiilor neolitice este destul de riscant şi intră în
contradicţie cu afirmaţiile care pun în evidenţă o discontinuite care ar fi avut loc în
Europa, cândva la sfârşitul eneoliticului, datorită unui fenomen amplu de migraţie,
în urma căruia ar fi pătruns în acest spaţiu populaţiile indo-europene, populatii
care trebuie ca au avut propriile lor credinte religioase care puteau sa le
inlocuiasca, sa le estompeze sau sa se suprapuna peste ele vechi,deci sa le
contamineze. În concluzie, in ciuda eforturilor depuse, reconstituirea fenomenului
religios este riscantă, supusă greşelii, incompletă şi in mare parte ipotetică
Epoca de tranziţie este considerată a fi fost o epocă de instabilitate,
caracterizată prin pătrunderi de valuri succesive de populaţii, majoritatea de
sorginte estică, venite din spaţiulde stepă aflat la nord de Marea Caspică şi de
Marea Neagră, de pe cursurile inferioare ale Volgăi, Donului, Niprului şi Nistrului.
Unii cercetători cred că aceste populaţii pot fi identificate cu indo-europenii.
Venirea populaţiilor noi are urmari de natura economica caci schimbă
raportul dintre cultivare şi creşterea vitelor, în detrimentul cultivării. Se manifestă
o preferinţă pentru ovi-caprine şi bovine. Se constată dispariţa aşezărilor de tip
tell, caracteristice zonei de câmpie în eneolitic care duce la dezvoltarea unei noi
epoci in istorie.

Bibliografie

Ligia Barzu -Curs de preistorie

Gordon Ghilde - De la preistorie la istorie