Sunteți pe pagina 1din 11

Epoca Bronzului (3.500/ 3.200- 1.150/ 1.

000)

Începutul Epocii Bronzului reprezintă o perioadă de decadență, de barbarizare care se


poate ilustra prin diverse caracteristici: nu mai întâlnim ceramică pictată și elaborată, ci una
de proastă calitate, grosieră; dispare încet cultul fertilității și al fecundității, decad marile
așezări, iar numărul obiectelor de artă este extrem de redus.

Aceste schimbări fundamentale ale populației au favorizat apariția mai multor ipoteze
care încearcă să explice acest fenomen. Prima dintre aceste ipoteze este Ipoteza Migrațiilor,
care pune schimbările pe seama unor fenomene externe. Această ipoteză a fost formulată în
două teorii: teoria Marija Gimbutas și teoria Anatoliană. Cea de-a doua ipoteză presupune că
mutația a avut loc intern, factorii care au declanșat-o fiind clima și impulsurile minore venite
din afară.

Teoria Marija Gimbutas spune că perioadei eneolitice i s-a pus capăt violent datorită
invaziilor popoarelor kurganelor. Din stepele de la nordul Mării Negre, la jumătatea
mileniului al III-a a Chr, pătrund pe cale violentă populații de păstori războinici cu obiceiuri
funerare diferite (kurgane-tumul), cu o identitate diferită, care au pus capăt lumii pașnice ale
eneoliticului. Aceste modificări sunt sesizabile în schimbarea ocupațiilor, a modului de viață,
schimbările etno-lingvistice și schimbările de natură religioasă și a riturilor funerare.

Responsabili pentru modificările etno-lingvistice și pentru cele ale ritului funerar sunt
așa-zișii indo-europeni. Începând din secolele XVII-XVIII, savanții lingvistici au observat
anumite asemănări în vocabular și gramatică în structura limbilor antice, atât din cele
europene, cât și din zona Asiei. S-a formulat astfel ipoteza, că aceste limbi au un trunchi
comun, reprezentat de așa numita limbă indo-europeană. Trebuie să precizăm faptul că
aceasta nu este atestată, ci este o creație a lingviștilor, asemănată ulterior chiar cu mitul biblic
al turnului Babel. Dar o limbă are nevoie de o corespondență, o populație vorbitoare a acestei
limbi. Lingviștii i-au plasat ipotetic pe vorbitorii acestei limbi, pe indo-europeni, în stepele din
nordul Mării Negre de unde s-au răspândit în Europa și Asia. Indiciile pentru a dovedi această
ipoteză sunt studiile de istorie a religiilor, căci există un presupus phanteon indo-european și
împărțirea societății în trei clase: clasa preoțească, războinicii și producătorii.

Cea de-a doua teorie a ipotezei migrațiilor este teoria Anatoliană. Aceasta spune că o
altă explicație a schimbărilor este pusă pe seama migrațiilor neolitice. Dar această teorie nu
pare validă, deoarece epoca bronzului arată total diferit de cea neolitică, iar cultul fertilității
cu figura maternă dispare în favoarea unui zeu masculin suprem.

Caracteristicile generale ale Epocii Bronzului

Bronz= aliaj a două metale: Cu + Sn (cositor) Bronzul are avantaje față de cupru fiind mai dur
și mai rezistent.

Cele două metale trebuie obținute din minereu: Cu există în stare nativă, chiar pe teritoriul
țării noastre, însă staniul este mai puțin răspândit, nu era ușor de găsit iar mijloacele tehnice
erau limitate de aceea de obicei se dădea la schimb. Avantajul acestei acțiuni a fost simțit pe
deplin. Pentru a practica o metalurgie a bronzului trebuia să faci comerț pentru a procura
cositorul, erai obligat la contacte ritmice cu spații îndepărtate. Datorită limitărilor impuse de
staniu, au apărut bronzurile arsenizate, aliaj de cupru cu arsen, dar au fost abandonate pentru
că arsenul era rar și toxic, emana vapori care provocau intoxicare.

Metalurgia bronzului redimensionează societatea, apar categorii sociale noi, care nu


erau răspândite în perioada anterioară: prospector (oameni specializați în identificarea
minereurilor utile), miner (oameni specializați în extragerea minereului) și metalurgul
(oameni specializați în obținerea metalului din oxizii lui, obținerea aliajului și confecționarea
obiectelor de bronz). Ultima specializare, cea de metalurg, nu era una simplă, probabil se
transmitea din tată în fiu, căci cuprul se topește la temperaturi foarte ridicate, peste 1 0000 , iar
staniul este volatil, odată topit, trebuie să știi exact când trebuie adăugat.

Pentru a obține o piesă de bronz trebuia să respecți anumiți pași. Prima dată trebuia
să obții cupru din oxizii lui prin încălzire și răcire repetată. După spargerea rocii mari, urma
o sortare manuală apoi o sfărâmare și o separare în apă. Următorul pas era introducerea în
cuptor, care era întreținut de cele mai multe ori cu cărbune, după acest pas se obțin turtele de
cupru. Staniul a fost procurat din comerț, anterior. Se obține aliajul în niște vase speciale de
teracotă, denumite creuzete, care rezistau la temperaturi ridicate.

Urma turnarea în tipare, care erau preîncălzite, înainte de turnarea aliajului. Tiparul
trebuia să ți-l confecționezi singur, astfel încât existau mai multe categorii de tipare: Tipare
monovalve- cel mai simplu tip de tipar, cu o singură valvă, este o placă de piatră sau de lut în
care scobești în negativ forma piesei. După răcire se scotea piesa din tipar, dar aceasta era plan
convexă și plan. Pentru a produce obiecte tridimensionale s-a apelat la tiparele bivalve, care
erau formate din două tipare monovalve suprapuse și lipite cu lut. De aici a avut loc apariția
produselor în serie (piese de aceeași formă și de același gramaj). Cea de-a treia metodă este
metoda cerii pierdute, pentru a obține piese mult mai detaliate.

Bronzul scoate din uz piatra, cele mai multe obiecte sunt confecționate acum din bronz
(uneltele agricole, uneltele de tâmplărie, acul de cusut, cârligele de undiță, podoabele, piesele
de harnașament).

Epoca bronzului se subîmparte în trei perioade diferite: bronzul timpuriu, bronzul


dezvoltat și bronzul târziu. Bronzul timpuriu este o perioadă de tranziție, se văd schimbări
fundamentale în comunitățile din acea vreme, față de perioada anterioară.

Cultura Baden-Coțofeni

 Apar morminte de incinerație, devin numeroși tumulii. Aceste „monumente funerare”


ale noii epoci devin simbolul familiei patriarhale- al acelora înmormântați în aceeași
movilă. Ceramica este de proastă calitate, dispare ceramica pictată. Este o populație de
păstori transhumanți. Puține piese de bronz, însă ceramica se înscrie la această epocă.

Bronzul dezvoltat este caracterizat prin culturile: Wietenberg(ocupă toată Transilvania,


ceramică de bună calitate, așezările sunt fortificate), Otomani (așezări de tip tell, fortificate,
numeroase arme și obiecte din bronz, ceramica este remarcabilă, mai ales vasele decorate cu
caneluri și motive spiralice), Suciu de Sus, Monteoru (așezare fortificată, apar obiecte din alte
arii culturale, ritul dominant este inhumația), Tei.

Bronzul târziu este caracterizat prin culturile: Noua Sabatinovka

Alte caracteristici:

Schimburile de staniu, chihlimbar, piese de origine egeeană

Societatea (ierarhiile sociale sunt mult mai bine așezate, apar armele individuale, apar
războinicii profesioniști, care însoțesc negustorii)z

Ritul funerar: inhumația și incinerația. Schimbarea ritului funerar, respectiv apariția ritului
incinerației reflectă modificări în viața spirituală, o nouă escatologie în orice caz. Vechile
concepte, ale cultului fertilității și al fecundității fac loc conceptelor uraniene. Cultul soarelui
pare să devină dominant: motive specifice-cercuri, cercuri cu raze, roți, spirale.

Cultul dominant: urano-solar- ornamente în formă de stea sau de soare, în legătură cu plastica
antropomorfă, aceasta este mai slab reprezentată în această perioadă decât în perioada
neoliticului. Miniaturi din lut reprezentând care cu patru roți, decorate cu motive solare și
combinate uneori cu protome de păsări sunt cel mai probabil ofrande.

Edificii de cult (cultura otomani- Templul de la Sălacea-Bihor- megaron, planul de construcție


provine din spațiul mediteraneean. În cadrul culturii Otomani, are peste 40 m2, cu două
încăperi.

La sfârșitul epocii bronzului se constată o creștere spectaculoasă a depozitelor. Puține piese


de bronz sau aur au fost descoperite izolat. Depunerea obiectelor în pământ poate fi explicată
ca ascundere în momente de nesiguranță sau poate să aibă caracter de cult. Ar fi vorba aici de
ofrande. Astfel de depozite cuprind sute sau mii de obiecte de bronz. Numeroasele arme din
depozite sugerează caracterul războinic al epocii. Apar arme de paradă cu funcție de distincție
socială, topoare de bronz bogat decorate. Acestea, ca și sceptrele din piatră ori metal, sunt
însemnele puterii șefilor militari din fruntea triburilor.
Prima epocă a fierului (1200/1150-450/360 a Chr)

Cele șapte secole ale primei epoci a fierului reprezintă etapa de cristalizare a identității
triburilor nord danubiene. În momentul în care metalurgia bronzului atingea apogeul își fac
apariția primele piese din fier, care dau numele epocii.

Prima epocă a fierului mai este numită și Hallstatt (localitate eponimă din Austria).
Localitatea s-a dezvoltat lângă o mină de sare, prin descoperirile de aici, Hallstatt a devenit
exemplar pentru prima epocă a fierului. Însă egalitatea Hallstatt= prima epocă a fierului nu
este una corectă deoarece descoperirile din această localitate nu acoperă în întregime
intervalul cronologic atribuit primei epoci a fierului cu numai secolele VIII-VI a Chr.

Perioada cuprinsă între anii 1200/1150-850 poate fi interpretată în mai multe moduri:
ca început a epocii fierului, ca o perioadă de tranziție între epoca bronzului și epoca fierului,
sau ca final al epocii bronzului. Unii susțin faptul că fără metalurgie proprie a fierului nu
poate fi vorba de o epocă a fierului, sau că Hallstattul nu este decât o continuare firească a
epocii bronzului. Unii optează pentru această perioadă ca fiind finalul epocii bronzului
deoarece acum întâlnim cele mai multe obiecte de bronz, în jur de 21 000). Dar tot în această
perioadă apar și primele obiecte din fier produse pe teritoriul nostru, în total au fost
descoperite 60 de obiecte de fier. Fierul nu se topea ci se bătea, era mai accesibil ca bronzul,
dar prezenta și multe dezavantaje, era mai puțin rezistent și ruginea ușor.

Dar tot în această perioadă și altceva se schimbă-ceramica, se instalează și se


generalizează formele specifice ale civilizației Hallstattiene- vase mari de provizii, cu aspect
negru lustruit și roși la interior. Acestea nu mai pot fi încadrate la epoca bronzului.

Caracteristici generale:

Economia triburilor are aspect mixt: agricultură + păstorit.

Apariția și proliferarea marilor așezări fortificate (cu valuri de pământ și șanțuri de


apărare): Sântana (78 ha), Cornești (68 ha). Cetatea este o construcție cu rol strict defensiv,
militar, așezarea fortificată, însă, era locuită de populația civilă permanent. Fortificațiile de
refugiu sunt folosite numai în caz de pericol, ele sunt construite de întreaga comunitate, dar
nu populația civilă nu locuiește acolo, nu se găsesc urme de case, de ateliere sau hambare.
Acestea sunt un semn de instabilitate politică și militară, comunitățile care le-au construit s-
au refugiat în ele. Erau de o suprafață întinsă deoarece în interiorul lor trebuiau adăpostiți
mulți indivizi, împreună cu avutul lor mobil și cu animalele lor.

Elementele de fortificație sunt șanțul de apărare, valul de pământ și palisada.

Îngroparea depozitelor de bronzuri- Conceptul de depozit de bronzuri este un tip de


descoperire arheologică care desemnează o sumă de obiecte de bronz, care este izolată de
restul mediului cultural, adică este „îngropat” (apele râurilor, peșteri, lacuri, crăpăturile
stâncilor) și care este de obicei heterogen (unelte, arme, obiecte de podoabă). Aceste depozite
pot fi împărțite în mai multe categorii după diferite interpretări: depozite turnătorii sau
depozite atelier pe care meșteșugarii bronzieri le îngropau în fața unui pericol iminent (epocă
de insecuritate) și depozitele votive, sau depozitele rituale.
Complexele culturale:

Complexul Gava-Lăpuș (nord) ceramică neagră cu interior roșu, ceramică canelată

Complexul Insula Banului-Babadag (sud) ceramică cu ornamente imprimate și încrestate


(umplute cu o substanță albă-făină de oase), de unde rezulta bicromia.

Cele două tehnici fac distincția între cele două complexe.

Complexul Basarabi (Muntenia, Sudul Moldovei, Transilvania) 850-450

-ceramica de foarte bună calitate cu ornamente geometrice, prin tehnica încrustării și


imprimării. Ornamentele antropomorfe dacă există sunt foarte schematizate, iar dintre cele
zoomorfe se distinge pasărea de apă, semnificația ei pare a fi universală, poate fi asociată cu
motivul păsării migratoare care urmărește drumul sezonier al soarelui, fiind simbolul rotirii
anotimpurilor. Această imagine bidimensională sau tridimensională reprezintă o protomă și
devine un motiv ornamental (carul de la Orăștie, Carul de la Bujor)

Prima epoca a fierului nu se evidențiază în comparație cu neoliticul ori cu epoca bronzului


prin lucrări de mare valoare estetică.

Sciții

La începutul Hallstattului târziu, evoluția așezărilor fortificate a fost întreruptă relativ brusc
datorită pătrunderii în Transilvania a grupului scito-iranic. În general cultura hallstattiană
târzie, dezvoltă formele tradiționale adoptând unele elemente noi, mai cu seamă sub influența
sciților.

Un grup de populații nomade și seminomade care provin din stepele din nordul Mării negre,
care migrează în diverse perioade. Sunt crescători de oi, vite, cai. Popoare războinice cu o
putere importantă. În Transilvania avem un grup de descoperiri care aparțin acestei populații.
Dovezile au fost mormintele de inhumație cu un inventar funerar specific, săgeți, un anumit
tip de spadă-pumnal li piese de harnașament specifice. Nu s-a găsit nicio așezare adiacentă.
Existența lor, relativ scurtă a produs multe speculații printre care cauzele au fost extinția
naturală sau asimilarea (dovedită de bilingvismul ritualului funerar)

Deși apariția sciților a constituit, mai ales la început un șoc, dislocări prea mari de populații
nu s-au produs, nici distrugerea culturii autohtone. Așa se explică asimilarea a grupului scitic
din Transilvania, care dispare ca entitate etno-culturală.

Alexandru Vulpe interpretează diferit, el asociază sciții cu grupul cultural Ciumbrud, un grup
de războinici, inhumanți, înarmați cu tot ceea ce era la modă în război, cu o tehnică de
vânătoare asemănătoare cu a sciților care erau arcași călăreți. Alexandru Vulpe consideră că
acest grup cultural și-a însușit armamentul și tehnica de lupă de la acești sciți.
Geto-dacii și coloniile grecești

Marea colonizare greacă din secolele VIII-VII a Chr a presupus strămutarea unor
grupuri de populații din orașele grecești spre alte orizonturi. Grecii colonizează țărmurile
mediteraneene și țărmurile Mării Negre. Pentru a răspunde la întrebarea, de ce colonizează
grecii aceste pământuri trebuie precizat că sunt mai multe motive, primul este cel politic, iar
celălalt este un rezultat al suprapopulării în condițiile în care performanța economică și
agricolă era încă limitată. Astfel grecii roiesc spre alte zone unde găsesc loc prielnic și își
întemeiază o cetate, un polis.

Pe când lumea geto-dacică traversa perioada mijlocie a Hallstattului, un fenomen cu


totul nou începea a se produce în câteva puncte de pe țărmul Mării Negre: în roirea lor,
coloniștii greci întemeiau primele așezări, viitoare orașe. Dar de această dată nu mai avem a
face cu o pătrundere de alogeni care trăiau mai mult sau mai puțin similar autohtonilor.
Concomitent cu un final de preistorie în care se aflau geto-dacii, acum apare și se dezvoltă o
societate grecească colonială care trăiește în istorie. Coloniile grecești au avut o influență
civilizatoare în societatea getică. Primul grup de autohtoni pomenit într-un izvor istoric este
cel al geților dobrogeni.

Cea dintâi cetate întemeiată a fost Istros, numită sub romani Histria (azi Istria) în
secolul VII a Chr de coloniștii sosiți din Milet, aceeași origine au avut-o și coloniștii care în
secolul VI a Chr au fondat orașul Tomis (azi Constanța). Aceste două colonii milesiene au
trăsături ioniene specifice, deosebindu-se de cetatea Callatis (azi Mangalia) întemeiată în
secolul VI de dorieni.

Viața cetăților depindea în bună măsură de relațiile pe care le păstrau cu metropolele


uneori chiar precizate prin tratate. Din primii coloniști s-au ridicat familiile privilegiate, care
au ajuns să dețină pozițiile cheie în cetăți. Împotriva regimurilor oligarhice, au avut loc
frământări și conflicte sociale. Oligarhia a fost nevoită să admită lărgirea numărului celor care
participau la conducerea treburilor statului, iar mai apoi această formă de organizare politică
s-a transformat în democrație. Puterea politică aparținea poporului (cetățenilor cu drepturi
depline) constituit în „adunare” (ekklesia). Un corp consultativ mai puțin numeros era
însărcinat cu treburile curente -sfatul (boule). Puterea executivă era deținută de un colegiu de
arhonți.

Coloniile au posedat și teritorii agricole (chora) în care fiecare polis își exercita
jurisdicția. În aceste teritorii rurale se produce mai frecvent contactul grecilor cu autohtonii.
Înflorirea economică a polisurilor grecești de pe litoralul dobrogean e reflectată ți de începerea
activității atelierelor monetare, în secolul VI Histria bate monede, la Callatis în secolul IV-lea
și la Tomis în secolul al III-lea. Limba vorbită în aceste colonii este greaca comună (koine), cu
unele particularități ale dialectului ionic la Histria și Tomis și ale celui doric la Callatis.

Religia cetăților grecești dobrogene e religia metropolelor Greciei și ale Asiei Mici.
Panteonul lor cuprinde marii zei ai grecilor de pretutindeni, cu o devoțiune accentuată pentru
Dionysos, pentru Cabirii din Samothrake, contopiți cu Dioscurii.
Toate aceste realizări economice și culturale sunt rosul unor eforturi deosebite,
coloniile dobrogene fiind adesea nevoite să facă față unor momente politice de mare
dificultate.

În secolul VI a Chr puterea scitică intră în conflict cu imperiul Persan condus de


Darius. Grupurile de daci din împrejurimi s-au supus perșilor de bună voie, însă geții, pe care
armata persană îi întâlnește în Dobrogea, s-au opus și au fost biruiți, „măcar că ei sunt cei mai
viteji și mai drepți dintre traci”-cum îi caracteriza Herodot. Se pare că orașele grecești au avut
de suferit distrugeri cu prilejul expediției persanilor împotriva sciților.

După ce toată puterea persană se retrage, ia naștere o nouă putere, regatul Odrys.
După slăbirea puterii odrizilor, grupuri de sciți încearcă să se așeze în Dobrogea, sub
conducerea lui Atheas, dar au fost respinse de coloniile grecești cu sprijinul regelui
Macedoniei Filip II, care dorea el însuși să controleze Dobrogea. Autoritatea macedoneană s-
a făcut simțită sub domnia lui Alexandru el Mare și a căpătat forma apăsătoare sub urmașul
acestuia Lisimah. Împotriva acestui satrap cetățile se răscoală, sub conducerea orașului
Callatis. Moartea lui Lisimah va aduce o ușurare pentru scurt timp, pentru că apare curând o
nouă amenințare.

Relațiile cu geții sunt schimbătoare, orașele sunt nevoite să accepte „protectoratul”


unui șef get, numit Zalmodegikos, căruia îi trimitea ostateci și care controla sursele de venituri
ale cetății. O amenințare mai mare pare să se fi constituit, tracii situați în sudul Dunării
conduși de Zoltes. Histria, poate și alte colonii preferă să plătească tribut regelui Rhemaxos
care, în schimb, apară teritoriul dobrogean de amenințările tracilor.
A doua epocă a fierului (450/350 a Chr-106 p Chr)

A doua jumătate a mileniului I reprezintă pe teritoriul României, vremea unor


profunde schimbări care ilustrează cea de-a doua epocă a fierului (La Tene). Diferența de un
secol este dată de niște situri din spațiul extracarpatic- la Bălănești, unde au fost găsite
fragmente ceramice și vase lucrate cu roata olarului alături de cele lucrate la mână, s-a
considerat că ar fi un indiciu că ne aflăm in cea de-a oua epoca a fierului, pe teritoriul nostru.

Trăsăturile esențiale ale acestei epoci sunt:

 Generalizarea folosirii uneltelor de fier


Fierul devine un metal de uz cotidian, obiectele de fier se vor regăsi în fiecare locuință,
fierul devine accesibil, iar meșteșugul devine banal. Metalurgia bronzului, nu dispare, la fel ca
și cea a neferoaselor. Metalurgia fierului, preia însă, producția majoră de unelte, de arme, iar
în sarcina metalurgiei bronzului (podoabe, obiecte de uz cotidian), cele două tehnologii
evoluează în paralel.
 Utilizarea plugului cu brăzdar de fier
 Specializarea meșteșugurilor
 Apariția ceramicii lucrate la roată
Avantaje: viteza la producerea unui va și creșterea calității vaselor
Producția de vase crește exponențial, formele ceramicii se standardizează, apar serii de
vase aproximativ identice, se uniformizează formele ceramice pe spații largi, apare specializarea
unei persoane în acest meșteșug, apar meșterii olari.
Ceramica lucrată la roată rămâne un criteriu esențial al celei de-a doua epoci a fierului
Ceramica lucrată cu mâna nu dispare, ci coexistă cu cea lucrată la roată, dar cea din
urmă prevalează, se generalizează, apare în fiecare așezare.
 Dezvoltarea comerțului și folosirea monedei
 Moneda-cantitate de metal prețios cu sistem de subdivizionare, ea marchează trecerea
de la troc. Moneda este o convenție, putea fi din aur, argint sau bronz. Comunitățile trebuie să
se obișnuiască cu moneda (sec IV, sec III) apar primele emisiuni de monede locale, în
Transilvania primele monede bătute sunt de celți, apoi apar primele emisiuni monetare
extracarpatice. Monedele emise sunt imitații locale ale monezilor macedonene emise de Filip II.
 Moneda trebuia să respecte cantitatea de argint și puritatea lui pentru a putea fi
acceptat și în comerțul cu alte popoare. Se crede că în această perioadă ele sunt destinate mai
mult tezaurizării decât punerii în circulație, rămâne în vigoare trocul, la tranzacții mari
folosindu-se și moneda.
 Moneda conectează spațiile prin schimburile între populații.
 Creșterea importanței așezărilor mari și întărite
 Consolidarea uniunilor de triburi și a conducerii acestora- șefii aristocrației tribale
devenind regii unor formațiuni politice
 Înmulțirea surselor scrise despre populațiile acestor teritorii
Ne aflăm în protoistorie, știrile scrise se referă la triburile geților și a dacilor, dar aflăm
și de prezența altor comunități: celți, bastarni, sarmați. În spațiul dacic, două triburi sunt mai
importante: în est, Moldova, sarmații roxolani, aliați ai dacilor, erau celebrii printr-o cavalerie
grea, armuri de solzi, luptau cu lance. Iar în vestul Daciei, în zona Tisei avem niște aliați de-ai
romanilor, yazigii.

Aceste trăsături nu se vor face simțite pretutindeni cu aceeași intensitate, zona Dunării de Jos
unde influența grecească s-a manifestat puternic, a cunoscut o trecere la această epocă mai
timpuriu. În Transilvania procesul evolutiv se va accelera de prin veacul al III-lea, sub
influența celților.

Din a doua jumătate a secolului al IV-lea, grupuri de celți se așază mai cu seamă în
zona intracarpatică, pe văile Mureșului, Someșului, Crișurilor și Begăi. Cultura de ti Latene
pe care o aduceau, superioară celei autohtone, și dominația politico-militară pe care o vor
exercita în Dacia centrală și vestică au avut urmări însemnate asupra dacilor din aceste
teritorii. Celții erau indo-europeni de limbă kentum. Descoperirile celtice atestă caracterul
violent al pătrunderii (care de luptă, armament și echipament militar). După primul șoc a
urmat o perioadă de acomodare cu noii veniți, apărând comunități daco-celtice. Autohtonii
au preluat de la celți cunoștințe tehnice (în metalurgie și olărit- roata olarului). Veacul al III-
lea este „secolul de aur” celtic în Transilvania, atestat de unele necropole mari, ca Fântânele,
cu peste 200 de morminte. Descoperirea unor morminte princiare, ca la Ciumești, atestă
stratificarea socială și privilegiile unor grupuri de războinici. În veacul al II-lea celții dispar
treptat, unii se vor fi contopit în masa autohtonilor, alții se vor fi retras spre vest și nord-est
(ca urmare a creșterii puterii dacilor).

Celții, sunt un popor cu origine indo-europeană, care încep să fie identificați în sursele
scrise din secolele VI, V. Celții nu sunt o populații nomadă ci una sedentară, de agricultori,
păstori, războinici. La un moment dat ajung la o creștere demografică care îi obligă să
colonizeze noi ținuturi fertile. În secolul IV cuceresc Roma, una din cele mai mari aventuri
militare pe care le-au întreprins. A doua mare aventură a comunității celtice, este atacarea
Greciei, a sanctuarului de la Delphi.

Tribul celtic al scordiscilor pătrunde în Transilvania prin 350 a Chr și se așază în câteva
grupuri. Nord-vest- necropola de la Pișcolt, necropola de la Ciumești- un coif unic în Europa,
o pasăre de mărime naturală, vultur sau corb, ambele animale sacre. Câmpia de vest-
necropole, În interiorul Transilvaniei două grupe mai concentrate: în zona Clujului, cimitirul
de la Apahida, zona Bistriței, necropola de la Fântânele.

Celții au cucerit aceste zone prin putere militară, mormintele lor ne dezvălui luptători,
erau îngropați cu lănci, scuturi. Au adus roata olarului (în mormintele lor existau astfel de
vase), și o metalurgie superioară a fierului. În urma acestei simbioze, dacii preiau noile
tehnologii. Săbiile celților sunt lungi cu două tăișuri, iar teaca metalică este bogat decorată.
Scutul este de mari dimensiuni, acoperea luptătorul de la bărbie până la genunchi. Scuturile
erau de obicei confecționate din lemn, și de formă ovală.

Celții staționează pe teritoriul nostru până în jurul anului 150 a Chr, când nu îi mai
putem observa în urmele arheologice, încetează înmormântările și așezările mixte. S-au
formulat mai multe ipoteze legate de dispariția celților. Unii istorici susțin că celții au fost
asimilați de localnici, alții susțin însă că s-au retras.
Geto-dacii, sau daco-geții---creație modernă. Get-dacii reprezintă denumirea sub care
sunt cunoscute triburile tracice din spațiul carpato-dunărean. Izvoarele grecești folosesc cu
precădere numele de geți, istoricii romani de mai târziu folosind numele de daci. Geții apar
în cele mai timpurii surse, dinainte de Herodot, dar și la Herodot care precizează că geții sunt
înrudiți cu tracii, deci un trib din marele bloc etnic al tracilor. Se observă faptul că toponimele
de la nordul Dunării se termină în „dava” (dava=un tip de așezare), pe când cele de la sudul
Dunării se termină în „para”. Se cunoaște puțin despre limba dacilor. Era o limbă indo-
europeană de tip satem, înrudită îndeaproape cu limba tracilor, c-au păstrat foarte puține
cuvinte în texte antice, câteva toponime și hidronime (Maris- Mureș, Alutus=Olt,
Samus=Someș, Crisius=Criș, Tibisis-Timiș) și antroponime. În limba română există vreo 160
de cuvinte care ar putea fi de origine geto-dacică.

Șefii militari care rezidează în dave provin din aristocrația geto-dacică (tarabostes-
pileati). Ei dispun de forța de muncă a oamenilor de rând și în măsura în care au existat, a
sclavilor și o folosesc mai ales la construcția de fortificații. Acestor șefi militari le-au aparținut
obiectele prețioase, de aur și argint, tezaurele.

Potrivit celor mai complete izvoare referitoare la religia geto-dacilor, enigmaticul


Zalmoxis ar fi fost un get care a trăit în preajma lui Pythagoras, și-a însușit știința acestuia, a
călătorit în Egipt, după care întorcându-se la neamul lui, a devenit un reformator religios. Ar
fi fost, inițial, preotul zeului suprem al dacilor Gebeleizis după care a fost el însuși zeificat, ori
s-a suprapus (confundat) marelui zeu. Doctrina sa, având asemănări cu doctrina pitagoreică,
promitea inițiaților o postexistență fericită supă moarte. Un sacrificiu uman asigura
comunicarea periodică a adepților lui Zalmoxis.

Dacă geții dobrogeni, intră primii în conflict cu statul macedonean. Înainte de


campania din Orient, pentru a-și asigura spatele frontului, Alexandru Macedon s-a îndreptat
în anul 335 împotriva tribalilor. Cum geții îi sprijineau pe aceștia. Alexandru trece Dunărea.
Macedonenii pun pe fugă armata geților aproximată la 4 000 de călăreți și 10 000 de pedestrași
și cuceresc un oraș care nu era foarte bine întărit. S-a presupus că fortificația cucerită și
distrusă de Alexandru ar fi fost Zimnicea.

Relațiile dușmănoase dintre macedoneni și geții nord-dunăreni continuă. Regele


geților, Dromichaites intră în conflict cu diadohul Traciei Lisimah. Principele get îl capturează
pe fiul lui Lisimah, dar apoi este eliberat pentru păstrarea bunelor raporturi.