Sunteți pe pagina 1din 4

Claudia Fechete, Istoria Artei, II

Arta anatomiei umane în Renaștere


___________________________________________________________________________________________________________

Un fenomen fără precedent s-a produs în Italia secolului al XVI-lea. Interesul


pentru anatomia corpului uman a condus la prima colaborare consistentă între știință și artă1.
Artiștii Renașterii au ajuns să execute ilustrațiile tratatelor publicate de către anatomiști, dar
totodată să studieze anatomia pentru propria inspirație și cunoaștere. Aceste studii au
reprezentat un pas important, stând de cele mai multe ori la baza remarcabilelor picturi și
sculpturi ale Renașterii italiene, dar și la baza anumitor descoperiri în domeniul medical.
Anatomia a devenit, astfel, o știință populară a secolului al XVI-lea, disecțiile erau practicate
liber și cu o mare intensitate în Italia.
Această redescoperire a anatomiei în timpul Renașterii a condus la numeroase
schimbări de mentalitate în rândul populației și a realizat trecerea de la așa-numitul
„umorism” la patologia modernă. Boala era privită încă din Antichitate, de către medici
asemenea lui Hipocrate și Galenus, ca fiind rezultatul „sângelui rău”. Până în secolul al XV-lea
oamenii credeau că trupul uman conține patru substanțe de bază: bila galbenă, bila neagră,
flegma și sângele, numite cele patru umori. Se credea că apariția bolilor se datorează unui
dezechilibru între aceste patru lichide. Medicina medievală era mult întârziată. Școlile
medicale din Evul Mediu perpetuau vechi practici transmise din Antichitate. Disecția
anatomică a fost autorizată oficial în 1470 de către Papa Sixtus al IV-lea și confirmată de papa
Clement al VII-lea (1523-1543)2. Această liberalizare a favorizat apariția mai multor tratate de
anatomie. În 1491, frații Giovanni și Greogrio de Gregori au tipărit pentru prima dată o carte
medicală însoțită de ilustrații: Fasciculus medicinae. Aceste ilustrații erau preluate din vechile
manuscrise medievale. Multe dintre tratatele tipărite erau inovatoare nu din punct de vedere
al conținutului, ci al limbajului vizual. Ele au adaptat ilustrațiile manuscriselor tradiționale
unei noi tehnologii, cea a tiparului. Artiștii realizau gravurile pentru tipar reproducând
ilustrațiile medievale.
Pe parcursul secolului al XVI-lea interesul pentru anatomie a condus la apariția
unor noi perspective în domeniul medical: dacă un organ se îmbolnăvea, tratamentul era
aplicat pentru acel organ individual și nu pentru întregul corp privit ca un complex de umori.
Însă pentru a putea fi înțeleasă, anatomia avea nevoie de imagini, motiv pentru care au fost
implicați pentru prima dată artiștii în acest proces. Unii dintre ei au devenit ei înșiși
anatomiști. Realizau ocazional disecții clandestine, creând imagini independente, care pentru
o perioadă au fost mai avansate decât cele ale anatomiștilor profesioniști.
Din punct de vedere artistic, un fenomen important s-a produs în Florența în
anul 1470. Artistul Antonio Pollaiuolo a realizat o gravură care ilustra o bătălie purtată de
bărbați reprezentați în nuditate. Această scenă de luptă părea a fi un pretext pentru a
reprezenta mușchii unui corp nud în mișcare. Lucrarea lui Pollaiuolo a devenit un model
pentru artiștii florentini care vor începe să studieze alcătuirea sistemului muscular și osos ca

1
Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, volumul II, Editura pentru Literatură, București, 1969, pp. 12-15.
2Dinu Dumitrașcu, Andreas Vesalius și anatomia umană în Renaștere, „Revista Medicală Română”, volumul LXI, Nr. 4,
2014, p.332.

1
parte a pregătirii artistice. Mimesis, sau imitarea naturii în artă, implica studiul atent nu numai
al aparențelor realității, ci și al cauzelor interne3. În cazul figurii umane acest lucru însemna
înțelegerea oaselor și a mușchilor ca bază a înfățișării exterioare a corpului și a mișcării
acestuia. În lucrarea Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, Giorgio Vasari afirma că
Pollaiuolo „se pricepea să înfățișeze nudurile într-o manieră mult mai apropiată de cea a
timpurilor noastre decât ceilalți maeștri dinaintea lui, a jupuit multe cadavre pentru a le studia
anatomia lăuntrică, fiind cel dintâi care a arătat în ce chip trebuie cercetați mușchii, care au o
formă și un rost al lor în orice pictură”4. Vasari amintește în lucrarea sa și de gravura discutată:
„a gravat, în aramă, o bătălie între mai mulți bărbați goi, legați în lanțuri”5. Lucrarea lui
Pollaiuolo este mai avansată decât xilogravurile realizate în sfera medicală din aceeași epocă.
Cel mai potrivit exemplu al acestei interacțiuni dintre artă și știință este
Leonardo da Vinci. Educat în Florența, acesta a studiat intens anatomia umană. Este considerat
atât un artist, cât și un savant însemnat. Leonardo a fost captivat de anatomie ca știință. El
învățase disecția de la Marc Antonio de la Torre, profesor de anatomie la Padova. Artistul a
performat multiple disecții și autopsii, a realizat o serie de descoperiri importante printre care
se numără descoperirea celor patru cavități ale inimii și natura sa musculară. A executat
numeroase planșe și desene cu adnotări minuțioase, constând observații directe sau
comentarii6. Leonardo nu și-a publicat niciodată studiile și foarte puțini aveau cunoștință de
existența lor. Era stângaci și scria de la stânga la dreapta, de aceea scrierile sale pot fi citite
doar în oglindă. Această pasiune pentru studiul anatomiei pornea din spiritul său curios,
contemporanii afirmând faptul că Leonardo nu se mulțumea niciodată cu aparențele și căuta
să ajungă la miezul lucrurilor7. Istoricul Ernst Gombrich considera că prin aceste baze
științifice, Leonardo „credea că va ridica arta intelectual și social de la nivelul simplului artizan,
(...) ambiția lui a fost de a demonstra că pictura este o artă liberală și că munca manuală pe
care o implică nu este mai puțin importantă decât actul de a scrie în cazul poeziei”8.
Spre deosebire de Leonardo care a abordat din punct de vedere științific
studiul corpului uman, Michelangelo a studiat anatomia exclusiv ca o funcție pentru arta sa.
De cele mai multe ori studiul musculaturii și al scheletului era privit ca parte a pregătirii
pentru reprezentarea nudului în artă. Michelangelo era interesat de anatomia exterioară,
desenele sale în nud reprezintă de cele mai multe ori etape de pregătire pentru viitoare lucrări
de artă. Principalul motiv al interesului său pentru anatomie fiind acela de a descrie corect
suprafața corpului aflat în mișcare. Michelangelo a realizat un important studiu anatomic
pregătitor pentru a reprezenta Sibila Libică pe tavanul Capelei Sixtină. Potrivit istoricului
George Oprescu, trupul acesteia „are ceva din forța și din musculatura bărbatului”9. Această
foaie cu schițe arată cu câtă minuțiozitate studia Michelangelo fiecare detaliu și câtă pregătire
se afla în spatele fiecărei lucrări ale sale10.
Existau deci două modele opuse pentru înțelegerea anatomiei artistice:
abordarea științifică realizată de Leonardo și cea strict artistică a lui Michelangelo. Rafael a
învățat atât de la Leonardo, cât și de la Michelangelo. Vasari amintește studiile musculaturii
umane întreprinse de către Rafael: „apucându-se deci să studieze nudurile și să compare

3 Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii, volumul I, Editura Meridiane, București, 1978, pp. 41-42.
4 Giorgio Vasari, Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, volumul II, Editura Meridiane, București, 1968, p. 108.
5 Ibidem, pp. 108-109.
6 Domenico Laurenza, Anatomy in Renaissance Italy, The Metropolitan Museum of Art, New York, 2012, p. 9.
7 George Oprescu, Manual de istoria artei renașterea, Editura Meridiane, București, 1985, p.154.
8
Ernst Gombrich, Istoria Artei, Editua Art, București, 2016, pp. 294-296.
9 G. Oprescu, Op. cit., pp. 163-164.
10
E. Gombrich, Op. cit., p. 310.

2
mușchii anumitor piese de anatomie, ca și pe cei ai oamenilor morți și jupuiți, cu aceia ai
oamenilor vii, care, fiind acoperiți de piele, nu au aceeași înfățișare ca atunci când pielea e
jupuită, a înțeles atât chipul în care ei se acoperă cu carne și capătă o anumită moliciune cât și
faptul că prin schimbarea unghiurilor de vedere se pot face tot felul de răsuciri pline de grație.
A cunoscut apoi felul în care se înlănțuie oasele, nervii și venele, a ajuns să stăpânească în chip
strălucit toate cunoștiințele ce se cer unui pictor de seamă”11.
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, anatomiștii își vor asuma rolul
dominant aspura ilustrațiilor care prezintă alcătuirea internă și externă a corpului uman.
Anatomistul francez Charles Estienne publică în anul 1545 tratatul De dissectione partium
corporis humani. Ilustrațiile tratatului erau produse de artiști, însă inovația constă în faptul că
Estienne s-a folosit de aceste reprezentări doar ca un cadru pentru comentariile sale
anatomice inovative față de concepțiile predecesorilor săi12. Publicat de Andrea Vasalius la
jumătatea secolului al XVI-lea, De humani corporis fabrica, este cel mai amplu tratat de
anatomie umană al Renașterii, incluzând sute de ilustrații13. Lucrarea de 650 de pagini, cu 300
de figuri (xilogravuri alb-negru), este structurată în șapte secțiuni. Pagina de titlu este ilustrată
cu o scenă de disecție unde Vesalius stă în centru sub privirile lui Aristotel, Hipocrate și
Galenus, într-un cadru arhitectural, având peste 80 de auditori. Profesorul Dinu Dumitrașcu
amintește tehnicile de lucru ale anatomiștilor secolului al XVI-lea: „descoperirea mușchilor,
secționarea craniului sau a oaselor cu fierăstrăul, insuflarea stomacului, preparearea
osteologică prin macerație la cald, fierbându-se craniul, sau macerație la rece, în apă
curgătoare și în final, montarea scheletului”14. Lucrarea lui Vesalius a adus nenumărate
informații de anatomie și fiziologie, corectând multe erori medicale ale epocii.
Odată cu sfârșitul Renașterii, contopirea dintre știință și artă nu va mai exista
în această formă. Savanții vor începe să se axeze pe forme fiziologice microscopice, în timp ce
artiștii vor continua să se limiteze la formele macroscopice anatomice. Această specială
interacțiune dintre anatomie și artă obținută în Italia renascentisă va rămâne neîntrecută.

11 G. Vasari, Op. cit., p. 293.


12 D. Laurenza, Op. cit, p. 20.
13 Ibidem, pp. 21-22.
14
D. Dumitrașcu, Op. cit., pp. 335-336.

3
____________________________________________________________________________________________________

Bibliografie

Burckhardt, Jakob,
Cultura renașterii în italia, Editura pentru Literatură, București, 1969.

Dumitrașcu, Dinu,
Andreas Vesalius și anatomia umană în Renaștere, „Revista Medicală Română”, volumul LXI,
Nr.4, 2014.

Gombrich, Ernst,
Istoria Artei, Editura Art, București, 2016.

Laurenza, Domenico,
Anatomy in Renaissance Italy, The Metropolitan Museum of Art, New York, 2012.

Oprescu, George,
Manual de istoria artei renașterea, Editura Meridiane, București, 1985

Tatarkiewicz, Wladyslaw,
Istoria esteticii, volumul I, Editura Meridiane, București, 1978.

Vasari, Giorgio,
Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților, volumul II, Editura Meridiane, București, 1968.