Sunteți pe pagina 1din 5

Fechete Claudia

Istoria Artei, anul II

Georges Mongrédien- Viața de toate zilele în vremea lui Ludovic al XIV-lea


Georges Mongrédien a fost un istoric francez, specializat în istoria socială și literală a secolului al
XVII-lea. „Viața cea de toate zilele în vremea șui Ludovic al XIV-lea” este compusă din doisprezece capitole
cu titluri sugestive fiecărei teme abordate: Curtea; Decorul străzii; Burghezia; Costumul, toaleta și moda;
Masa; Jocuri și distracții; Patroni, muncitori și meseriași; Ofițeri și soldați; Viața intelectuală;
Dezmoșteniții: săracii, bolnavii și prizonierii; Rurali și țărani; Sărăcie și răscoale.
Autorul însuși afirma „Prezenta lucrare va trebui să încerce să evoce viața diferitelor clase sociale
din vremea lui Ludovic al XIV-lea, felul de a trăi al nobililor, burghezilor, meșteșugarilor, muncitorilor și
țăranilor. Greutatea esențială constă în grija de a nu folosi decât documente sigure, referitoare la epoca pe
care o avem în vedere.”
CAPITOLUL I- Curtea
Domnia regelui Ludovic al XIV-lea a durat 55 de ani, atitudinea lui se schimba pe parcursul acestor
ani și o va determina și pe cea a curtenilor săi, de aceea autorul consideră că există o perioadă a tinereții și
una a bătrâneții simțite la curte, ruptura clară este în anul 1680 prin stabilirea definitivă a Curții la
Versailles.
Perioada de tinerețe Domnișoarele de onoare ale reginei constituie centrul tuturor intrigilor de la
Curte în perioada de tinerețe a domniei lui Ludovic al XIV-lea. Ele încercau să se introducă în lumea bună
și să contracteze căsătorii bogate. Ambiția fiecăreia este aceea de a-i cuceri favorurile regelui, chiar
trecătoare. Primi Visconti, scriitor italian al secolului al XVII-lea, afirma că „nu există doamnă de familie
bună care să n-aibă amiția de a deveni amanta regelui. Numeroase femei, măritate sau nu, mi-au declarat
că nu îl jignesc nici pe soțul nici pe tatăl lor nici pe Dumenzeu dacă ajung să fie iubite de prințul lor. Așa că
trebuie să fim indulgenți cu regele, dacă îl vedem căzând în păcat cu atâția diavoli în jur. Dar ce e mai rău
esre că familiile, tații, mamele și chiar unii soți își fac o mândrie din asta”. În aceea perioadă, Curtea era
puțin numeroasă și nu avea o reședință fixă, ea trecea rând pe rând prin toate reședințele regelui. Autorul
introduce afirmațița lui Primi Visconti „regele trăia cu favoritele sale, cu fiecare în parte, ca într-o familie
legitimă, regina primea vizitele lor și ale copiilor naturali, ca și când asta ar fi fost datoria ei, căci totul
trebuia să se petreacă conform voinței regelui”. Jocul nu este încă la modă, așa că pentru această tinerime
pasionată, dragostea rămâne marea preocupare. Curtea lui Ludovic al XIV-lea devine teatrul unor serbări
splendide, reînnoite fără încetare, baluri, mascarade, opere, comedii, vânători și diferite spectacole oferite
de rege aceleia căreia el vrea să-i placă. Toată lumea aplauda aceste serbări mărețe care necesită cheltuieli
enorme. Această risipă era generală, toată lumea era prinsă în acest vârtej de plăceri și de petreceri.
În 1680, regele la vârsta 42 de ani isprăvește costruirea castelului de la Versailles. În această
perioadă Curtea își pierde tinerețea turbulentă și se confruntă cu plictiseala unei rutine monotone. Sub
influența doamnei de Maintenon, cu care se va căsători îndată ce va rămâne văduv, regele nu se mai
gândește decât la mântuirea sufletului. Schimbarea regelui aduce cu sine și schimbarea curtenilor care din
libertini devin credincioși. La Curte există în această perioadă un personal foarte numeros, aproximativ
10 000 de persoane gravitează în jurul castelului. În fiecare zi la aceeași oră se asistă la trezirea regelui, la
rugăciunile regelui, la dineul regelui, la vânătoarea regelui, la supeul regelui, la culcarea regelui. Chestiunea
cea mai importantă era să se știe cine-i va prezenta cămașa, la trezire, cine-i va ține lumânarea la culcare.
Fiecare manevrează săptămâni pentru a obține rândul la această onoare. Georges Mongrédien descrie
plastic „regele Soare devine o divinitate sclerozată, căreia lumea, plictisită îi aduce totuși tămâia zilnică.”
Curtea fără ocupație își va îndrepta atenția spre afaceri. Se negociază funcțiile militare, schimbările de
garnizoană, eliberarea de prizonieri, afacerile matrimoniale, totul se plătește. Regele mai simte nevoia să
își distreze curtenii, cu jocuri. Din 1692, jocul este fixat de la ora șase la zece, lunea, miercurea și sâmbăta,
toți sunt obligați să fie acolo să joace și să asiste la partida de biliard a regelui, sau la loteriile regale.

1
CAPITOLUL II- Decorul străzii
Parisul era în această epocă încă un oraș foarte mic. În 1684, Parisul cuprindea 23 000 de case și
aproximativ 500 000 de locuitori. Orașul împărțit în 16 cartiere prezenta o puternică disproporție între
vastele reședințe, curți și grădini aerate ale palatelor și mănăstirilor, în contrast cu casele celor de jos
îngrămădite și insalubre. Casele aristocrației și burghezilor erau construite de cele mai multe ori din
piatră, aveau plafonul înalt și erau luminate de ferestre largi. Restul caselor, destinate poporului de jos,
erau de obicei construite din lemn și apoi tencuite, acestea erau înguste și întunecoase.
Piețele sunt rare și străzile foarte strâmte. Trotoarele sunt cu totul necunoscute. Un pârâu central
duce apele de ploaie și cele provenite din gospodărie. Strada Parisului cunoaște o permanentă îmbulzeală,
între trăsuri și pietoni. Burghezul care nu putea întreține un vizitiu și cai putea să închirieze trăsuri cu luna
sau cu ziua. Georges Mongrédien afirmă „mai erau în oraș o altă specie de trăsuri pe care aș fi vrut să le
trec sub tăcere, sunt vinegretele adică o trăsură cu două roți trasă de un om și împinsă de la spate de o
femeie sau de un copil”. Nu exista un serviciu de reglementare a circulației, siguranța pietonului era mereu
amenințată. Burghezul știind că străzile sunt puțin luminate și nesigure, evită să iasă seara Nu mai puțin
legendară este murdăria străzii Parisului. Igiena publică și particulară e necunoscută. Trecătorul se
ușurează la orice colț de stradă, cameristele varsă pe fereastră apa murdară, ba chiar conținutul oalelor de
noapte, toate acestea oferind Parisului un miros degustător, de care toți călătorii vorbesc. Însă sub domnia
lui Ludovic al XIV-lea Parisul a cunoscut o înfrumusețare incontestabilă. Apare chiar un adevărat plan de
urbanism.
CAPITOLUL III- Burghezia
Această epocă este o epocă a ascensiunii burgheziei. Regele a numit burghezi în cele mai înalte
funcții ale statului din cauză că se temea de ambițiile nobilimii împotriva puterii regale. Acești prinți
burghezi vor fi supuși, muncitori, devotați cu totul unui monarh fără de care n-ar însemna nimic. Avântul
burgheziei se explică și din conjunctura economică. Se creează noi oficii municipale în provincii: magistrați,
jurați, consuli, maiori de administrație, toboșari, jurați, consuli, judecători, casieri, controlori. Se înmulțește
o armată de de funcționari privilegiați și cu totul inutili, strângându-se averi imense. Pe măsură ce se
îmbogățește, burghezia ocupă locuințe tot mai vaste, asemănătoare cu vechiile palate ale nobilimii.
Sculpturi fine, oglinzi din Veneția, tablouri de pictori renumiți se întâlnesc în aceste reședințe. Soției
burgezului i se acordă titlul de Madame care se oferea în trecut numai reginelor și femeilor de prim rang.
Domnul care a intrat în rândul nobilimii de robă își are valetul, secretarul, scutierul, perosoanele de la
bucătărie, portarul, birjarul. Doaman are servitoarele ei, ea fixează cu precizie munca servitorilor, și
slujbașilor. Burgheza dispune de mult timp liber, întreține o corespondență numereoasă, își primește
prietenele și întoarce vizita, deseori cântă la clavecin, în această epocă se dezvoltă literatura feminină.
CAPITOLUL IV- Costumul, toaleta și moda
Curtea dă o importanță deosebită modei. Luxul costumului face parte din fastul de la Versailles.
Curtea a cunoscut arbitri modei, exista chiar și funcția de ministru al modei. Doamnele cheltuiau sume
mari de bani pentru toaleta lor, stofele cele mai întrebuințate erau brocarturile de aur și argint,
damascurile, catifelele, satenurile, taftaua, toate broșate, împodobite cu desene supraîncărcate de dantele,
volane, aplicații grele. Croitorilor la modă li se plăteau foarte scump serviciile. Grija de igienă și de
curățenie nu o preocupă pe cochetă, lumea se îngrijește puțin de întreținerea corpului. Dacă doamna nu
dispune de o cadă la domiciliu, poate închiria cu ziua o cadă. Coafura este o artă importantă, o scriere a
vremii vorbește de înaltele pieptănături piramidale incomode: „erau un fel de edificiu cu mai multe etaje,
făcut din sârmă și fier, pe care se puneau bucăți de pânză, despărțite prin panglici”. După coafură este
rândul fardului și al parfumurilor, de care se face o largă risipă. Pe toaleta doamnelor stau alături pudre de
toate soiurile: ambră, iasomie, narcise, trandafiri parfumuri de mosc, scorțișoară, lavandă, apă de flori, oțet
distilat. Vestimentația, este o treabă lungă și minuțioasă, căci pe cămașa de pânză fină, ea nu va pune mai
puțin de trei fuste, care îi vor îngroșa talia. Una din ele avea trenă, lungimea trenei era reglementată la
Curte, așa încât regina avea dreptul la cea mai lungă trenă, apoi urmau fiicele ei, nepoatele, și ducesele.
Aceste rochii complicate și suprapuse, croite din stofe grele, supraîncărcate cu panglici și pietre prețioase
dau femeilor o înfățișare greoaie și jenantă.
2
Grija de modă nu este numai a doamnelor și bărbații rivalizează cu ele. Costumul masculin a
evoluat foarte mult: cizmele cu manșetă de dantelă, lasă locul pantofilor cu cataramă, împodobiți cu tocuri
roșii. De la umăr până la pantofi, costumul este împodobit cu manșete de dantelă și ciucuri, noduri de
panglici multicolore. Tunica strânsă, căreia i se va da numele de haină, vesta și pantalonul vor fi de acum
costumul masculin, care nu va mai suferi decât modificări de formă de-a lungul epocilor. Toate aceste sunt
extrem de scumpe, atât bărbații, cât și femeile se ruinează cu toaletele. Noutatea nasturilor pasionează, se
pun peste tot, nu e rar cazul când se numără câte 12 duzini de nasturi pe o singură haină. Atunci fabricanții
de mătase protestează declarând că manufacturile sunt amenințate. În fața acestui război al nasturilor
însuși regele intervine interzicând croitorilor să mai facă nasturi. Bărbatul își îngrijește și pieptănătura.
Capul lui se încarcă cu o perucă monumental. Capul lor fiind în genral ras. Regele nu a consimțit niciodată
să își sacrifice complet părul, de aceea perucherii săi au inventat peruci cu găuri prin care trec șuvițele din
părul lui natural. Dar ceilalți toți poartă coafuri artificiale. Perucherii se înțeleg să lanseze în fiecare
anotimp modele noi de coafură, aceastea fiind izvorul lor de îmbogățire. Cât despre mustața ridicată în sus,
ea dispare în 1680 când regele și-a ras-o .
CAPITOLUL V- Masa
Sub domnia lui Ludovic al XIV-lea au apărut cafenelele luxoase și moderne. Se savurau ceai, cafea,
ciocolată, bere, înghețată, biscuiți, dulceață. Încăperile lor erau luminoase, împodobite cu oglinzii și
tapiserii, mese din marmură. Ceaiul ajunsese la modă datorită tratatelor medicinale, prețul lui era destul
de ridicat, rămânând un produs de lux. Cea mai rapidă cuceritre o face cafeaua, dar care înfcă era un produs
exotic rar. Negoțul de alimente în prăvălii în afaraă de măcelării era rar, ceea ce explică mulțimea de piețe
în aer liber, care aveau prețuri relativ mici. La curte se serveau numeroase feluri de mâncare la o singură
masă. Prințesa palatină afirma despre rege: „l-am văzut adeseori pe rege mâncând patru farfurii cu supe
deosebite, un fazan întreg, o potârniche, o farfurie mare cu salată, două felii mari de jambon, oaie cu sos de
usturoi, o farfurie cu plăcinte și apoi iar fructe și ouă tari”. Există legume de consumație obișnuită azi care
erau atunci articole de lux, cum ar fi mazărea. La sfârșitul mesei se obișnuiește să se servească vinuri foarte
tari din Italia și Spania. Este probabil ca acum să nu fi suportat belșugul și varietatea mirosurilor care se
amestecau în mâncăruri: iris, apă de trandafiri, bucuioc, mosc. Bucatele erau desori decorate cu flori,
clătitele și ouăle se stropeau cu apă parfumată.
Paharele de băut nu sunt puse pe masă, ci pe o servantă, când cuiva îi este sete cere de băut și
valetul îi aduce un pahar pe care îl ia imediat ce s-a golit, de aceea e cuviincios să-l bei dintr-o singură
suflare. În ciuda etichetei riguroase, și a ceremonialului fastuos, mesele burgheze nu aveau ținuta pe care
o dorim noi astăzi pentru mesele noastre, noțiunile de igienă și curățenie nu erau dezvoltate. Majoritatea
nu ștaiu să mănânce curat, nici cum să se poarte la masă, întrebuințarea furculiței, introdusă către 1600 în
înalta societate, nu este folosită de burghezie înainte de secolul al XVIII-lea. Oaspeții se servesc cu mâna și
carnea se rupe cu dinții. Existau diferite cărți de conduită, care învățau că „atunci când ai degetele unse să
le ștergi cu șervetul și nicodată cu fața de masă”, „că e un lucru necinstit, când te afli la masa unei persoane
pe care o stimezi să aduni fructe sau alte bucate în buzunare sau în șervet ca să le iei cu tine”. Nuanțele cele
mai delicate de curtoazie se amestecau cu lipsa de curățenie.
CAPITOLUL VI- Jocuri și distracții
Distracțiile copiilor nu au variat mult în decursul vremurilor, praștia, zmeul, baba-oarba se
întâlneau și atunci. Copii din familiile nobile primesc jucării prețioase, în care se etalează un lux insolent.
Adulții aveau de asemenea jocurile și distracțiile lor. Bărbații antrenați prin practicarea călăriei iubeau
jocurile sportive. Biliardul, un joc de salon, era foarte răspândit. Multe jocuri se practicau la curte: șah,
dame, zaruri. Jocurile de cărți dădeau loc atâtora înșelătorii chiar și la curte, pentru că se jucau pe bani. Ca
și când cărțile nu ar fi fost dejuns, Ludovic, provoacă pasiunea curtenilor săi prin loterii. E un mijloc ocolit
de a face cadouri doamnelor de la curte. Poporul însă se mulțumea și cu distracții mai modeste: târguri cu
marionete, muzicanți și comedinați. Populației din Paris i-au plăcut întotdeauna plimbările, grădinile
publice și aleile la modă sunt invadate de o mulțime dornică de aer curat, curioasă să se arate și să admire
toaletele frumoase ale doamenlor din societatea înaltă. Încă o distracție este teatrul. Producția teatrală din

3
timpul domniei lui Ludovic este considerabilă. Curtea dă spectacole reușite, iar regelui îi place teatrul.
Prețul locurilor nu permitea însă celor modești să apară des la teatru.
CAPITOLUL VII- Patroni, muncitori și meseriași
Micii industriași și meseriași erau supuși unei reglementări extrem de riguroase. Ca și în Evul
Mediu ei erau constituiți în corporații de meșteșugari, conduse de statute foarte severe, care le limita
numărul și care defineau condițiile de lucru. Șase mari comunități stăteau în fruntea comerțului din Paris:
postăvarii, băcanii, marchitanii, pielarii, cojocarii și argintarii. Ele aveau anumite privilegii, de exemplu
membrii lor țineau baldachinul deasupra capului regelui când acesta circula prin capitală..Corporațiile își
apără aprig privilegiile, dublate de confreriile lor, asociații religioase și caritbile autorizate care se ocupă
de interesele membrilor lor. Comunitățile sunt puternic organizate și ierarhizate, numărul maeșterilor este
limitat. Exista o anumită împărțire a muncitorilor: cei bătrâni, care au mai mult de douăzeci de ani de
muncă, cei moderni care au de la zece la douăzeci de ani de muncă și cei tineri care au mai puțin de zece
ani. Numărul muncitorul era redus. Orice ucenic nou angajat este în viitor un concurent posibil cu fiii
maeștrilor.
Intrarea în ucenicie constituie un eveniment însemnat în viața profesională, ea se săvârșește cu
maximum de solemnitate și necesită încheierea unui contract la notariat, oricare ar fi vârsta lui, candidatul
trebuie să fie prezentat de părinții sau tutorele său și să ofere toate garanțiile din punct de vedere moral.
Ucenicul trebuia să rămână celibatar, căci corporațiile se tem de familiile numeroase, de eventualii
concurenți, există o cauză de reziliere în caz de căsătorie. După terminarea uceniciei, fostul ucenic trebuia
să își găsească un loc de muncă. Traiul calfei este mereu nesigur, stând cu grija zilei de mâine. Dacă nu este
căsătorit locuiește de cele mai multe ori la maestru, într-o cocioabă sau mansardă, fără sobă și lumină. Dacă
este însurat locuiește la casa lui, de cele mai multe ori nu are decât o cameră, mobilier modest. Aceasta era
viața nesigură a oamenilor muncii.
CAPITOLUL VIII- Ofițeri și soldați
Avem în față o epocă în care armata era în exclusivitate o armată de carieră, în care meseria
armelor era pentru toată viața. Printre ofițeri trebuie să distingem două categorii: ofițerii gratificați cu
funcții de către rege și cei care cumpărând aceste funcții erau stăpânii unității lor. Marea parte dintre ofițeri
aparțineau nobilimii, pentru care meseria armelor era singura demnă de un gentilom. Era și o tradiție ca
fiii cei mai în vârstă să urmeze cariera militară, pe când cei mici alergau după beneficiile ecleziastice. De
fapt armata nu aparținea regelui, ci colonelilor și căpitanilor. O dată campania terminată colonelii se
retrăgeau pe moșiile lor. Căpitanul trebuia să își recrute propria companie, în general vreo 50 de oameni,
angajările erau voluntare, contractate pentru cel puțin patru ani. Recrutorii recurg și la șiretlicuri: un afiș
frumos solicită angajări pentru cavalerie și un dragon călare încearcă să îi momească pe cei pe care
prestigiul cavalerismului i-ar putea ispiti. Noul recrut, buimăcit, va realiza că e vorba pur și simplu de un
regiment de infanterie și că va trebui să-și poarte bagajul în spate multe leghe. Exista o teroare a înrolării,
erau răpiți trecători, sunt atacate mori, ferme izolate și ridicați oameni din paturi de unde sunt trimiși la
regiment. Teroarea înrolării cuprinde satele, țăranii se înarmează când merg pe câmp, își trimit femeile la
târg. Sate întregi se răscoală împotriva acestor abuzuri.
Capitolul IX- Viața intelectuală
Învățământul primar pentru nobilime și marea burghezie însemna angajarea unui perceptor, de
obicei ecleziast care venea acasă să predea băieților primele noțiuni până la vârsta când puteau să intre în
colegiu ca să-și continue studiile, sau la Academie, ca să se inițieze în meseria armelor. Copiii din popor,
din mica burghezie, copiii de meseriașii, muncitorii sau țăranii se duceau la școlile primare. În această
epocă s-a înființat învățământul școlar obligatoriu. Fiecare comună va trebui să plătească siimbria unui
învățător. Obligativitatea învățământului este mai mult o declarație religioasă, era obligația protestanților
să-și instruiască copiii după principiile religiei catolice. O creație a episcopilor, școala va fi o prelungire
firească a bisericii, un mijloc de a asigura difuzarea doctrinei catolice pentru copii. Frecvența școlară este
neregulată, la țară ea se limitează la lunile de iarnă, zilele frumoase îi cheamă pe copii la munca câmpului.
După câțiva ani de asemenea învățământ, cu șase luni frecvență pe an, copilul știa foarte puține

4
lucruri. Cunoaște destul de bine catehismul, are câteva noțiuni despre istoria sfântă, a învățat să numere,
știe să citească și să scrie în cazurile cele mai fericite. În orașe colegiile sunt numeroase. Învățământul
secundar este de obicei întemeiat de iezuiți considerați maeștri în materie de educație. Intrând în clasa a
șasea la 14 ani, băiatul va trebui să facă patru ani de studii ca să ajungă la bacalaureat. Viața internilor este
aspră, nu ies aproape deloc din internat, toate duminicile sunt consacrate studiilor religioase . În camerele
mici, care servesc ca săli de studiu, numite cubicula, elevii trebuie să petreacă ore nesfârșite studiind latina
la lumina lumânărilor de seu. Elevii aveau cinci ore de clasă pe zi. Fiecare clasă era condusă de un diriginre,
profesor unic, care preda la toate materiile. Se învăța mai ales latina, căci în colegiu nu se vorbește decât
latinește, se mai studiază noțiuni de matematică, de istorie, de geografie, și puține științe. Cel mai târziu la
20 de ani tinerii părăsesc colegiul, cei mai capabili vor urma studiile la universitate și vor primi gradele de
licențiați și de doctori.
În concluzie, Georges Mongrédien a reușit prin lucrarea sa să zugrăvească o lume contrastantă, a
diferitelor grupuri sociale, de la membrii Curții de la Versailles până la muncitori și țărani. O lume
fascinantă, plină de excese, dar și de lipsuri, o lume diferită de prezent, dar cu un farmec propriu.