Sunteți pe pagina 1din 71

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE ISTORIE „NICOLAE LUPU”


SECŢIA ISTORIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Marc Bloch
iniţiatorul unor noi direcţii în istoriografia contemporană

Coordonator:
Conf. Univ. Dr. Mihaela
Grancea

Candidat:
Păcurar Lucica Nicoleta

2
CUPRINS

Introducere – Repere ale biografiei intelectuale a istoricului Marc Bloch


(1866 – 1944).................................................................................................. pg.4

Capitolul I – Marc Bloch şi societatea feudală.....................................pg.9

Capitolul II – Marc Bloch şi antropologia istorică..............................pg.34

Capitolul III – Marc Bloch şi metodologia istorică - comparatismul.pg.52

Capitolul IV – receptarea lui Marc Bloch în istoriografia românească: Gh.


I. Brătianu şi spiritul Annalelor ......................................................................pg.60

Concluzii .............................................................................................pg.66

Bibliografie .......................... ..............................................................pg.72

3
INTRODUCERE

Repere ale biografiei intelectuale a istoricului Marc Bloch


(1866 – 1944)

Importanţa lui Marc Bloch, ca istoric, se leagă de activitatea sa în


întemeierea unei noi şcoli istorice, cea a Annalelor, în deschiderea de noi
direcţii de cercetare şi de luciditatea analizelor sale asupra momentului
contemporan. Alături de colegul său, Lucien Febvre, „a fost liderul a ceea ce se
poate numi adevarata revoluţie franceză”.1 Biografia şi pregătirea sa intelectuală
sunt relevante pentru înţelegerea personalităţii sale istorice.2 După Herodot şi
Tucidide istoria a fost scrisă într-o varietate de feluri, cronică monastică,
memorialistică politică, tratate arheologice etc, forma dominantă a fost însă
nararea evenimentelor politice şi militare. Această formă de prezentare a istoriei
se schimbă pentru prima dată în timpul Iluminismului, însă adevarata revoluţie
constând în colaborarea istoricului cu alte discipline, în special cu psihologia şi
sociologia, se declanşează la începutul secolului XX, de către M. Bloch şi
Lucien Febvre.
Marc Bloch s-a născut în 1866, într-o familie burgheză de origine
evreiască. A urmat cursurile Şcolii Normale Superioare, în perioada când tatăl
său, Gustave, ţinea cursul de istorie antică. În formarea sa ştiinţifică a fost
influenţat profesorii: antropologul Lucien Levy-Bruhl, lingvistul Antoine
Meillet, dar în special, sociologul Emile Durkheim. A fost bursier al Fundaţiei
Thiers din Paris în perioada 1909-1921, după ce, în 1908 a absolvit Ecole
Normale Supérieure. În anii 1909-1921, M. Bloch a studiat la Sorbona cursurile
1
Mihaela Grancea, Introducere în istoria mentalităţilor colective şi a imaginarului social, Ed. Alma Mater,
Sibiu, 2003, p.23.
2
Maria Crăciun, Postfaţa la Marc Bloch, Societatea feudală, vol 2, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.211.

4
lui Ferdinand Lot (un mare specialist în istoria antichităţii) şi Pierre Vidal de la
Blanche (un mare geograf). Apoi, pentru un timp, în universităţi germane, la
Leipzig şi Berlin. Până în 1914 va preda istoria la liceele din Montpellier şi
Amiens.
În ciuda interesului său pentru viaţa contemporană, Marc Bloch a ales să
se specializeze pe Evul Mediu. Activitatea ştiinţifică a lui Marc Bloch începe în
1911-1912 când îşi publică primele articole. Până la primul război mondial
aceste studii vădesc trei centre de interes3 :
 istoria instituţională a feudalităţii medievale şi, în special, locul regalităţii
şi acela al şerbiei în sistemul feudal, realizând un excelent studiu: Regi şi
iobagi – un capitol de istorie capeţiană;
 studii în sfera geografiei istorice; M.Bloch s-a focalizat asupra celei mai
importante regiuni din Franţa: Ille de France;
 preocupări vizând metodologia şi teoria istorică, de referinţă fiind
alocuţiunea rostită la împărţirea premiilor la liceul din Amiens, în 1914:
Critică istorică şi critică de mărturie.
Se remarcă studiul publicat de M.Bloch în 1912, Formele rupturii
omagiului în vechiul drept feudal, în care tânărul istoric francez a demonstrat
un interes precoce pentru ritual în instituţiile trecutului, adresându-se istoricilor
germani ai dreptului medieval deschişi pe atunci pentru etnografie şi
comparatism (Ernst von Moeller şi Karl von Amira).
Marc Bloch participă la primul război mondial în anii 1914-1918, pe care
l-a terminat cu grad de căpitan, după ce a fost citat de patru ori în ordin pe
armată şi a primit Crucea de război.4 Experienţa războiului va avea o influenţă
deosebită asupra studiilor lui Bloch dedicate mentalului colectiv. Prin
experienţele colective trăite de masele imense de oameni, angrenaţi în marele

3
Jacques le Goff, Prefaţă la Marc Bloch, Regii taumaturgi. Studiu asupra caracterului supranatural atribuit
puterii regale în special în Franţa şi în Anglia, ed.Polirom, Iaşi, 1997, p.5-6.
4
Ibidem, p.8

5
război, istoricul va descoperi structurile profunde ale categoriilor mentale. El va
sesiza rolul zvonurilor, al rumorilor, al ştirilor false, mecanismele de propagare a
acestora, elemente care se vor dovedi apoi obiect de studiu pentru istoria
mentalităţilor.5
În octombrie 1919 M. Bloch a fost numit conferenţiar la Universitatea din
Strasbourg, unde va preda până în 1936, integrându-se grupului inovator care
contesta pozitivismul francez. Imediat după război, Universitatea din Strasbourg,
redevenită franceză, obţinea din partea guvernului o atenţie specială, menită să
eclipseze amintirea universităţii germane şi să facă din această instituţie „o
vitrină” intelectuală şi ştiinţifică a Franţei, în faţa lumii germanice. Au fost
numiţi ca profesori, istorici, geografi, sociologi şi psihologi celebri, care vor face
din universitatea de aici una dintre cele mai puternice din Europa.
Când tânărul Bloch l-a întâlnit pe Lucien Febvre, imediat după numirea lor
ca lector universitar şi respectiv profesor, cunoştinţa lor s-a transformat rapid în
prietenie.6 La discuţiile lor interminabile participau adesea colegi din universitate
precum psihologul social, Charles Blondel, sociologul Maurice Halbwachs, al
cărui studiu despre cadrul social al memoriei, publicat în 1925, l-a impresionat
puternic pe Bloch, Georges Lefebvre, istoricul Revoluţiei franceze, a cărui opinie
asupra istorie mentalităţilor era apropiată de cea a fondatorilor Annalelor.
Gabriel le Bras, un pionier al sociologiei istorice a religiei, conferenţia şi el la
Strasbourg, ca şi istoricul antichităţii Andre Piganiol, al cărui studiu despre
jocurile romane, publicat în 1923, a stârnit interesul pentru antropologie,
amplificat ulterior de Regii taumaturgi.
Specialist în istorie medievală, M.Bloch se face cunoscut în Europa şi în
lume prin realizarea unor opere rămase şi astăzi fundamentale pentru cunoaşterea
şi înţelegerea civilizaţiei şi culturii medievale. Astfel, în 1923, apare lucrarea

5
Toader Nicoară, Simona Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social – Istoria şi ideile paradigme ale
cunoaşterii, ed. Presa Universitară Clujeană / Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996, p.45.
6
Guy Bourde, H. Martin, Les ecoles Historiques, Paris, 1985, p.215-223.

6
Regii taumaturgi. Studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii
regale, în special în Franţa şi în Anglia, carte deschizătoare de drumuri în ceea
ce priveşte antropologia istorică şi istoria miturilor, legendelor, riturilor
medievale. A fost imediat tradusă în numeroase limbi şi i-a asigurat istoricului
francez o notorietate internaţională.7
În 1931, Marc Bloch a publicat Caracterele originare ale istoriei rurale
franceze, o lucrare fundamentală în ceea ce priveşte istoria economică şi socială
a Franţei, în perioada Evului Mediu, model de analiză şi rigoare interpretativă,
întemeiată pe un număr impresionant de izvoare, documente, impunându-se cu
succes în lumea academică europeană. În 1936 şi 1939, celebrul istoric francez a
publicat cea mai importantă operă a sa, în două volume Societatea feudală,
rămasă până astăzi o carte de fundamentală pentru oricine vrea să cunoască şi să
înţeleagă structurile profunde ale societăţii medievale, instituţia vasalităţii,
relaţiile de dependenţă ale ţăranilor faţă de nobili, instituţia cavaleriei, modul de
viaţă al nobilimii, etc.8
În 1936, datorită prestigiului câştigat în timp prin publicarea unor cărţi de
excepţie, M. Bloch este chemat ca profesor universitar la Sorbona, ca succesor al
istoricului Henri Hauser. Printre realizările sale trebuie să amintim faptul că a
înfiinţat un institut de Istorie Economică în cadrul universităţii din Paris. Marc
Bloch s-a bucurat de o extraordinară reputaţie internaţională, ca unul din
fondatorii Şcolii Analelor, augmentată de participarea sa la congrese
internaţionale la Mdrid, Londra şi Oslo.9
Activitatea sa ştiinţifică este întreruptă de evenimentele tragice ale anilor
1939-1940. M Bloch este nevoit să se refugieze la Creuset, unde în iulie-
septembrie 1940 redactează lucrarea L`étrange detaite, o analiză extrem de
lucidă a dezechilibrului societăţii franceze, a slăbiciunilor din diverse domenii

7
ibidem, p.224
8
Marc Bloch, Societatea feudală, vol 1-2, ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1996-1998.
9
Jaque le Goff, op.cit., p.10-

7
care au dus la dezastrul, la prăbuşirea Franţei în faţa agresiunii naziste. În 1941-
1942 guvernul de la Vichy îi permite să lucreze la Clermont-Ferrand şi apoi la
Montpellier. În noiembrie 1942, când zona liberă din Franţa este ocupată de
armata germană, Bloch este obligat să se retragă în clandestinitate, deoarece era
urmărit în mod special de Gestapo pentru că avea origine evreiască. În 1942 se
alătură Rezistenţei în zona oraşului Lyon dar la 16 iunie 1944, la Saint Didier –
de – Formans, lângă Lyon, la doar 57 de ani, M. Bloch a fost torturat şi împuşcat
de Gestapo pentru activitatea sa antigermană din cadrul Rezistenţei franceze.10
Moartea lui, ca erou în Rezistenţă a contribuit la amplificarea prestigiului şi a
reputaţiei sale de istoric.11
În timpul şederii sale la Creuset în 1941, Bloch a reflectat asupra teoriei şi
metodei istorice, folosindu-se de experienţa Annalelor. Manuscrisul său complet
a fost publicat postum, prin grija colegului său Lucien Febvre în 1949, sub titlul
dublu Apologie pour l`histoire ou métier d`historien (Apologie pentru istorie
sau profesiunea de istoric). Este în esenţă un manifest al Şcolii Annalelor care,
în fond, se opune şcolii metodice a pozitivismului francez din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.12
Marc Bloch este important deoarece este un istoric inovator prin subiectele
alese şi prin modul în care sunt abordate, prin atitudinea faţă de izvorul istoric,
prin metoda sa şi mai ales prin destinul său, impresionând prin conduita sa
exemplară politică şi civilă.

CAPITOLUL I

10
G.Bourde, H.Martin, op.cit., p.225.
11
Ibidem, p.227.
12
Marc Bloch, Apologie pour l’histoire ou Metier de l’historien, Paris, 1949.

8
MARC BLOCH ŞI SOCIETATEA FEUDALĂ

Societatea feudală (1939 -1940) este considerată cea mai semnificativă


lucrare a lui Marc Bloch. Prin însăşi structura ei, ea anunţă o abordare istorică de
tip nou. O sinteză ambiţioasă a aproape patru secole de istorie europeană (900 –
1300), cu un mare sortiment de tematici: servitute şi libertate, regalitate sacră,
importanţa banilor şi altele. Spre deosebire de primele studii ale sistemului
feudal, aici nu s-a limitat la relaţia dintre proprietatea pământului, ierarhie
socială, beligeranţă şi stat, ci tratează societatea feudalăca întreg a ceea ce putem
numi astăzi cultura feudalismului. De asemenea se ocupă de psihologia istoriei,
numită moduri de a simţi şi a gândi. Aceasta este cea mai originală parte a
lucrării, o dezbatere care tratează, printre altele, sensul medieval al timpului, sau
mai degrabă indiferenţa medievală faţă de timp, lipsa de interes în măsurarea
corectă a acestuia
De asemenea, Bloch dedică un capitol memoriei colective, în acest sens,
Societatea feudală fiind o lucrare aflată sub influenţa sociologiei durkheimiene.
Autorul continuă să utilizeze limbajul conştiinţei colective, al memoriei
colective, al reprezentărilor colective. Cartea se axează în principal pe una din
temele centrale ale lucrărilor lui Durkheim, coeziunea socială. Această formă
particulară de coeziune sau legăturile de dependenţă sunt explicate prin ceea ce
este în mod esenţial o metodă funcţionalistă de adaptare la nevoile unui mediu
social specific, mai precis un răspuns la cele trei valuri ale invaziei, vikingii,
musulmanii şi maghiarii. Preocuparea lui Durkheim pentru comparaţie, pentru
tipologie şi evoluţie socială îşi lasă amprenta pe o secţiune de la sfârşitul cărţii,
intitulată feudalismul ca formă tipică de organizare socială, în care Bloch
susţine că feudalismul nu era un eveniment unic, ci mai degrabă o etapă
recurentă a evoluţiei sociale. Cu precauţia obişnuită, susţine nevoia de mai multă

9
analiză sistematică, de aceea citează Japonia ca un exemplu de societate care a
produs în mod spontan un sistem similar în esenţă cu cel al Vestului medieval. El
reliefează diferenţale semnificative dintre cele două societăţi, mai ales dreptul
vasalului european de a-şi apăra lordul. Totuşi, această preocupare pentru
curentele recurente şi pentru comparaţiile cu societăţile îndepărtate face lucrarea
lui Bloch mult mai sociologică decât cea a oricărui alt istoric francez al
generaţiei sale.13
Un prim tom este dedicat formării legăturilor de dependenţă, ceea ce nu
trebuie să surprindă, din moment ce acestea reprezintă infrastructura societăţii
feudale. Lumea feudală va fi astfel percepută prin mecanismele ei inferioare.
În cadrul acestui întâi volum, o primă carte este dedicată mediului.
Opţiunea nu este surprinzătoare, ci perfect integrabilă dialogului interdisciplinar
care se stabilise la Strasbourg în jurul noii reviste. Acest cadru este creat, în
opinia istoricului, de atmosfera şi consecinţele ultimelor invazii barbare,
maghiare şi normande care au afectat Europa, schimbându-i substanţial structura
şi impulsionând o serie de răspunsuri la nivel instituţional din partea puterii deja
constituite, Imperiul Carolingian.14
Europa de vest şi centru, sau pur şi simplu, Europa, de vreme ce chiar
acolo, „printre oamenii care trăiau între Marea Adriatică, Elba şi Ocean”, în
această lume romano-germană, mărginită de trei „blocuri umane”: mahomedan,
bizantin şi slav, s-a născut, înaintea timpurilor propriu-zis feudale, civilizaţia
europeană; mijlocul sec. al VIII-lea până la primele decade ale sec. al XIII-lea;
acestea sunt în spaţiu şi timp limitele obiectivului lui Marc Bloch, societatea
numită „feudală”.15
Analiza sa este cea mai completă din câte au fost făcute în acest domeniu
până la momentul respectiv; explicaţia dată de el este cea mai profundă pentru că

13
Mihaela Grancea, op.cit., p. 40-41.
14
Maria Crăciun, op.cit., p.217.
15
Henri Beer, Cuvânt înainte la Marc Bloch, Societatea feudală, vol.I, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998, p.5.

10
atinge viaţa din acele timpuri în diferitele sale aspecte şi în resorturile sale
intime. Marc Bloch spune, pe bună dreptate, că nu s-ar putea decât printr-o
ficţiune, ca un element al vieţii colective să fie izolat complet de celelalte.
Instituţia feudală reprezintă „însăşi axa” studiului său, dar „obiectele esenţiale”
ale altor volume, altfel orientate, îi favorizează un punct de plecare şi îi permite
să înţeleagă lucrurile mai amănunţit.16
Istoricul autentic şi complet care este Marc Bloch ţine să situeze instituţia
feudală în mediul său. Fapta contingentă cu influenţă considerabilă: invaziile,
condiţiile economice, mentalităţile, un triplu studiu preliminar, justifică
amploarea titlului, Societatea feudală.
Descoperim în Societatea feudală pagini foarte bogate pe care Marc
Bloch le consacră invadatorilor musulmani, unguri, nomazi, de care Europa este
asaltată, la sud, est şi nord, valoroase nu numai pentru legătura lor cu subiectul,
ci pentru ele însele. El face un tablou, adesea pitoresc, al incursiunilor şi
expediţiilor de jaf ale acestora. Trăsăturile lor psihologice sunt marcate aici într-
un mod frapant 17; tâlharii sarazini, nomazi ai stepei, oamenii mării, pentru care
câmpiile sau apele sunt „căi către pradă”, sunt împinşi spre vest de „instinctul
spaţiului nemărginit”, de gustul aventurii şi nu doar de pofta de câştig.18 Pagini
dense şi totuşi clare dau indicaţii preţioase privind genul lor de viaţă, modul de
pătrundere, precum şi ce aduc şi ce primesc în aşezările lor, pe pământul care îi
atrăgea. Şi cum Marc Bloch nu atinge nici un subiect fără a-l îmbogăţi, el
amplifică studiul acestor năvăliri cu observaţii generale. Invaziile de care se
ocupă el urmează atâtor alte migraţii pe care le-au prezentat unele volume
precedente 19. Ele constituie momentul final pentru „Europa”, aşa cum a definit-o
autorul: „până atunci aceste pustiiri comise de hoarde venite din afară şi aceste
mari mişcări de popoare îi furnizase Occidentului, cu adevărat, istoria, structura
16
Ibidem, p.6.
17
Maria Crăciun, op. cit., p216-217.
18
M.Bloch, op.cit., p.77-78.
19
Maria Crăciun, Postfaţă la Marc Bloch, op. cit., vol. II, p. 216.

11
sa, ca şi celei a restului lumii.”20 O revoluţie ale cărei cauze sunt multiple
permite ţărilor Europei să întreprindă cucerirea economică a restului lumii. Fără
îndoială că nu s-a schimbat totul, dar totul s-a ameliorat: încetarea invaziilor,
creşterea populării, facilitarea sporită a legăturilor, ritmul accelerat al circulaţiei,
condiţii monetare mai bune, de unde reluarea muncii salariale, circumstanţe
multiple au acţionat asupra întregului context al relaţiilor umane şi deci asupra
caracterelor feudalităţii.
A doua carte este dedicată condiţiilor de viaţă şi atmosferei mentale.
Remarcabil este studiul asupra omului acelei epoci, surprins „în faţa naturii şi a
timpului” şi, în general, studiul asupra altor date psihologice, care constituie
însăşi esenţa istoriei şi care pătrund în intimitatea trecutului.21
Marc Bloch semnalează şi explică, odată cu asprimea şi, dacă ne putem
exprima astfel, insensibilitatea fizică, emotivitatea primei vârste feudale. Fiinţa
umană era mai aproape de natură şi, în anumite privinţe, mai dură, dar
epidemiile, perioadele de foamete, violenţele zilnice, igiena mediocră,
subalimentarea, teama de supranatural, totul contribuie la menţinerea sistemului
nervos într-o instabilitate extraordinară.22
Tocmai de aceea nu trebuie ca aici „să se reconstituie trecutul după
regulile cunoaşterii”. Exactitatea, posibilitatea existenţei acesteia, chiar pentru
măsurarea timpului, era profund străină spiritelor iar această lipsă de precizie
ţinea, pe de o parte, de natura instrumentului de exprimare. Două grupe de
oameni se plasau la polii opuşi: „imensa majoritate a neştiutorilor de carte, zidiţi
fiecare în dialectul său regional” şi „mâna de oameni instruiţi”, realmente
bilingvi, care întrebuinţau când graiul zilnic şi local, când limba savantă, aceasta
diferenţiată în totalitate de vorbirea din zona respectivă.23

20
Ibidem, p.217.
21
G.Bourde, H. Martin, op.cit., p.224-226.
22
H.Beer, op.cit., p.7-8.
23
Lucian Boia, L’historiographie roumaine et l’ecole des Annales, în „Analele Universităţii Bucureşti”,
1979, p.31-40.

12
Totuşi, nesiguranţa, permanenta stare de alarmă, distrugerile materiale,
şocul mental aveau să accentueze slăbiciunea şi dezordinea care deschiseră
poarta Occidentului în faţa ultimelor invazii. Bloch studiază economia acelor
timpuri profund zbuciumate, într-o sinteză plină de rigoare, care anunţă şi
pregăteşte volumele pe care urmează să le consacre evoluţiei economice a Evului
Mediu. Trebuie să distingem cu claritate două vârste feudale. În ce priveşte
prima vârstă, dacă luăm în considerare ceea ce sociologii denumesc „morfologie
socială”, se constată, după prăbuşirea Imperiului Carolingian, „o coborâre
universală şi profundă a curbei demografice”, o densitate foarte redusă şi o
repartiţie foarte inegală a populaţiei.24 „Natura tindea fără încetare să-şi
redobândească supremaţia”. Comunicaţiile sunt dificile, deplasările sunt
aventuroase, şi totuşi, ca o consecinţă a diferitelor necesităţi, ele sunt continue,
într-un fel de „mişcare browniană”. Schimburile comerciale sunt tot mai
anemice, balanţa este deficitară pentru Occident, de unde o „lentă scurgere” de
aur. Din cauza penuriei monetare, schimbul ocupa un loc mai mic decât prestaţia
şi „întreţinerea” (provende) care formau raporturi interumane foarte diferite de
cele salariale. Situaţia se modifică odată cu sfârşitul secolului al XI-lea.25
Concepţia pe care oamenii acelor timpuri şi-o formau despre lume îi făceau
străini de realitatea pământeană, neatenţi la fapte. Marc Bloch are pagini care
abundă în notaţii subtile asupra mentalităţii religioase, natura „nu părea să merite
prea mult ca cineva să se ocupe de ea”, lumea care putea fi percepută cu
simţurile nu era decât o perdea care acoperea adevărata realitate. Iar această
realitate, pentru oamenii simpli ca şi pentru mulţi învăţaţi, era însoţită de voinţe
diferite, uneori antagoniste, dintre care multe perpetuau păgânismul,
subordonarea Dumnezeului unic, se agitau „o mulţime de fiinţe bune sau rele:
sfinţi, îngeri, dar mai ales diavoli”. Fără îndoială că teroarea anului 1000 a fost
exagerată de către romani, data fatidică scapă unei previziuni exacte dar „valuri
24
M.Bloch, op.cit., vol.I, p.88.
25
Ibidem, p. 90-91.

13
de temeri se răspândeau aproape neîncetat” iar frica de iad apăsa greu pe viaţa
terestră.26
Cu toată această obsesie a temutului şi apropiatului viitor, exista multă
curiozitate asupra trecutului. Creştinismul se sprijinea pe o istorie pe care o
celebrau sărbătorile religioase şi pe care o îmbogăţea legenda creaţiei, care nu
fuseseră uitate; se încercase sintetizarea celor două tradiţii, aceea a Bibliei şi
aceea a Greciei şi a Romei antice. „Grija de a face simţită, îndărătul clipei
prezente, curgerea năvalnică a marelui fluviu al timpului” rămânea deosebit de
vie. Erau numeroşi cei care, pentru a răspunde acestei curiozităţi, plăzmuiau
cronici sau anale. Dar dificultatea informării se adăuga impreciziei spiritului.27
O judecată istorică greşită, care se întâlneşte de altfel şi în epoci mai
cultivate, trăgea prezentul spre trecut şi le confunda caracteristicile. Cel mai
adesea involuntară, denaturarea era uneori intenţionată. Producţiile mincinoase
abundau, „în strădania de a respecta trecutul, oamenii timpului ajungeau să-l
reconstruiască, aşa cum ar fi trebuit să fie.”28
Cărţile de istorie ale analfabeţilor erau povestirile epice în limba
„vulgară”. Acest subiect al epopeii franceze, care într-un alt volum este tratat din
punct de vedere literar şi psihologic, este reluat de Marc Bloch, din punctul de
vedere al istoricului, extinzându-l la celelalte regiuni ale Occidentului, întrucât
dragostea pentru povestirile istorice şi legendare nu a fost, în epoca feudală, o
însuşire particulară a Franţei. În această istorie romanţată în care ficţiunea
reflectă printr-o „sticlă amplificatoare” sensibilitatea şi imaginaţia Evului Mediu,
Marc Bloch se întreabă dacă există vre-o rămăşiţă a realităţii istorice; el caută
ceea ce, în „memoria colectivă”, atât de puţin sigură, atât de puţin susţinută prin
mijloace exterioare, a putut să dăinuie din trecut.29 Parte a autenticului, parte a
imaginarului, problemă delicată pe care autorul o rezolvă în mod plauzibil.
26
Ibidem, p.109-111.
27
Ibidem, p.117-119.
28
L.Boia, op.cit., p.37.
29
M.Bloch, op.cit., p.50, 62, 112-115.

14
Susţinătorii „spontanului” au opus poezia populară literaturii latine a clericilor;
alţii au insistat asupra influenţei monahale care se observă clar în anumite creaţii.
Marc Bloch crede că au existat teme pe care le-au moştenit generaţiile care s-au
succedat şi care după toate aparenţele s-au fixat la secolul al X–lea. „Din
moment ce se cunoaşte interesul acordat trecutului de către oamenii din epoca
feudală, precum şi plăcerea cu care ascultau povestirea lui, cum să se mire cineva
dacă o tradiţie narativă s-a perpetuat de-a lungul timpului”?
Dar în această a doua vârstă feudală care începe cu două sau trei decade
înaintea anului 1100, se conturează noi trăsături intelectuale. Marc Bloch adună
numeroase fapte care în artă şi-n literatură, marchează progresul instruirii, „atât
calitativ cât şi în ce priveşte răspândirea sa în diversele pături sociale”. Istoria
autentică, descrierea realului se despart puţin câte puţin de „pura evadare
literară” iar literatura tinde cu tot cu unele stângăcii spre analiza sentimentelor.
Asemănător prin multe trăsături predecesorilor săi, omul din preajma anului
1200 „...se deosebeşte profund de aceştia sub două aspecte: el este mai instruit,
el este mai conştient”.30 Această dobândire a conştiinţei de sine se extinde la
societatea însăşi. Se pun acum probleme spirituale, probleme de drept, care
obişnuiesc spiritele „să raţioneze după lege”. Instrumentul de analiză mentală a
fost perfecţionat.31 Iar aici Marc Bloch insistă, aşa cum se cuvine, obiectul său
principal de studiu fiind structura socială, asupra reînnoirii influenţei dreptului
roman, legată de celelalte mişcări intelectuale de la sfârşitul secolului al XI – lea.
Dreptul savant a avut ca efect asupra dreptului viu acela de a-l învăţa să capete o
conştiinţă mai clară, de sine însăşi. Opere relativ târzii, dar în care se reflectă
limpezimea organizatorică proprie perioadei catedralelor32, năzuiau să facă
relaţiile umane mai stabile, după o perioadă „deosebit de schimbătoare”, în care
dreptul roman se estompase puţin câte puţin, în măsura în care instrucţia se
30
H.Beer, op.cit., p.9-10.
31
M.Bloch, op.cit., p.122-124.
32
Andre Burguirre, La notion de mentalite chez Marc Bloch et Lucien Febvre; deux conceptions, deux
filiations, în Revue de Synthese, nr.111, 1983, p.112,

15
diminua iar cutuma câştigase o autoritate crescândă. Progresul acestui drept fără
îndoială, adusese după sine diversitate. Totuşi, din cauze multiple, inexactitate a
memoriei, maleabilitate excesivă, tendinţa fiecărui act săvârşit şi mai ales repetat
de a deveni precedent, câteva idei colective, puternice şi simple, au ajuns şi au
sfârşit prin a orândui dreptul epocii feudale.
Mediul fiind stabilit şi mentalitatea precizată, Marc Bloch se preocupă, în
partea a doua a primului volum, de studiul acelor legături de la om la om care au
acţionat atât de puternic asupra proprietăţii, acel soi de „participare” pe care au
creat-o, cum spune autorul în mod ingenios, inspirându-se dintr-o formulă bine
cunoscută în psihologie, dar pe care o poate folosi şi sociologia.33 La baza
structurii sociale există legături de sânge, „prieteni carnali” (amis charnels).
Solidaritatea „grupului familial” era foarte puternică. Ea se manifestă mai ales în
vendetă. „Evul mediu, aproape de la un capăt la celălalt, şi îndeosebi epoca
feudală, au trăit sub semnul răzbunării personale”. Marc Bloch citează exemple
izbitoare ale unor astfel de „uri ce dăinuie la nesfârşit”, li se pot atenua efectele,
dar nu pot fi împiedicate. El arată, de asemenea, solidaritatea neamului
prelungindu-se adesea în asocieri de bunuri, creând astfel şi o solidaritate
economică, ce se perpetuează de-a lungul timpului.34
Grupul familial (lignage) este cu totul altceva decât „mica familie
conjugală de tip modern”, iar intensitatea „simţului colectiv” nu avea nimic
comun cu afecţiunea pentru persoane. Poate că printr-un vestigiu al
matriarhatului, „legăturile de alianţă prin femei contau aproape tot atât cât cele
ale consangvinităţii paterne”; rezulta de aici un grup instabil în suita generaţiilor;
extinderea îndatoririlor faţă de „prietenii carnali” devenind schimbătoare, vagă.
Cauze numeroase aveau să aducă „fărâmiţarea şi subţierea neamului”. Puterile
publice, în interesul păcii, au acţionat împotriva solidarităţii familiare, iar statul
civil, mult posterior societăţii feudale, a încununat o evoluţie pe care o începuse
33
M.Bloch, op.cit., p.143-144.
34
Ibidem, p.148-151.

16
numele de familie. Dar, în chiar epoca în care neamul avea cea mai multă forţă,
el nu era suficient pentru a asigura protecţia individului, „tocmai de aceea
oamenii au fost nevoiţi să caute sau să suporte alte legături”.35
Studiul societăţii feudale prezintă acel viu interes pe care îl vedem luând
naştere, în mod spontan, sub presiunea împrejurărilor şi a instituţiilor cu totul
particulare. „Nici o teorie - spune Henri Pirenne în remarcabila sa Histoire de
l`Europe operă postumă - nici o concepţie conştientă. Practica se pune de la sine
de acord cu realitatea şi instituţia se naşte din practică. Statul se dezintegrează, se
fărâmiţează, pentru a se reconstitui sub o altă formă, din ruinele sale.”36
Este imposibil, ca în actualele date ale cunoaşterii, să se urmărească mai
îndeaproape, să se interpreteze mai bine decât a făcut-o Marc Bloch, acest lent şi
înăbuşit travaliu de dezagregare şi de reconstrucţie care se desfăşoară din epoca
merovingiană până în secolul al XII-lea. Fundamentul instituţiei feudale îl
constituie, concomitent, legătura şi subordonarea de la om la om. Un întreg
complex de relaţii personale, de dependenţă şi de protecţie, duce la vasalitate,
„formă de dependenţă proprie claselor superioare”.37
Unele teorii, odinioară, au atribuit organizării feudale o filiaţie etnică:
Roma, Germania şi altele. Marc Bloch găseşte în vocabularul feudal, urme ale
unor influenţe variate; cu o erudită ingeniozitate el caută diferitele elemente care
au fost folosite şi contopite de împrejurări. Dar cauza eficientă o constituie
tocmai circumstanţele, respectiv „forţa creatoare a evoluţiei”. În epoca
merovingiană, „nici statul, nici grupul familial nu mai ofereau o protecţie
suficientă... De o parte, era refugiul către şef, pe cealaltă, acţiuni de acaparare a
comenzii, adesea brutale... În multe cazuri se putea vedea un acelaşi om devenit
simultan subordonatul unuia mai puternic decât el, dar şi protectorul altora mai
umili... Supunându-se astfel necesităţilor momentului, aceste generaţii nu aveau

35
Ibidem, p.153-155, 157-161.
36
H.Beer, op.cit., p.11-12.
37
M.Bloch, op.cit., p.164.

17
deloc nici dorinţa, nici impresia că ar crea forme sociale noi.”38 Trebuie să
stăruim asupra acestei idei în consens cu autorul. Dreptul la modul abstract,
legile scrise, sunt uitate; raporturile dintre „fiinţe în carne şi oase” şi
reprezentările colective vii sunt acelea care fac cutuma, dar şi care o vor desface.
Niciodată, spune Marc Bloch, „o societate nu este o figură de geometrie”, cu atât
mai mult atunci când caută ordinea în dezordine.39 Accentuăm aici în mod
deosebit rolul războiului, în acea vreme „realitatea zilnică a oricărei cariere de
şef”, şi ca o consecinţă, rolul calului, precum şi a acelor invenţii venite din
stepele Orientului, scara de şa şi potcoava. Cei mari aveau nevoie de cete
înarmate de însoţitori, de războinici de profesie, mai ales călăreţi care să le fie
„companioni” (compagnons), adică lorzi de război. Termenul „gasindus”, care îl
desemna pe companionul (camaradul) german, a fost înlocuit de cuvântul
„vassus, vassallus”, de origine celtică, desemnând un sclav domestic, un valet.
„Ieşit din zonele inferioare ale servituţii pentru a se reîncărca puţin câte puţin de
onorabilitate, cuvântul descrie curba unei instituţii extrem de sugestive. În starea
de descompunere a statului, de decădere a deprinderilor militare, a servi cu
spada, cu lancea şi cu calul un stăpân căruia i se declarase în mod solemn
credinţă, ca fidel al său, trebuia să apară drept forma cea mai elevată de
subordonare de la individ la individ.”40
Cartea dedicată vasalităţii şi feudului este una esenţială, analizând
problemele puse de legăturile din afara familiei, legăturile în care omul medieval
intră conştient, urmând propria sa voinţă. Autorul relevă un aspect al sistemului
care nu este de mic interes: singurul stăpân adevărat este acela care dădea” un
beneficiu (benficium, bien fait, binefacere) constituind compensarea actului de
închinare personală. Termenul „beneficiu” a fost eclipsat de cuvântul „fief”
(feudă), noţiune de ordin economic: bun concedat în schimbul, nu a unor

38
L.Boia, op.cit., p.39.
39
M.Bloch, op.cit., p.169-170.
40
Ibidem, p.171-172.

18
obligaţii de a plăti ci a unor obligaţii de a face. Această noţiune la început
generală, dar care s-a transformat în instituţie de clasă, a ajuns să desemneze
feudele cele mai numeroase şi totodată cele mai importante, în jurul cărora se
dezvoltase un drept propriu-zis feudal.41 Remunerarea vasalului putea fi în natură
(provende) sau prin fief, aşezarea pe un pământ (chasement). Numărul acestor
„chasses” a crescut mereu. S-a ajuns ca cel protejat, pentru a-şi cumpăra
protecţia, să-şi ofere pământurile şefului, care i le restituia ca fief. „Această mare
mişcare de închinare a pământului a continuat, în timpul epocii france şi a primei
vârste feudale, de sus în jos, pe întreaga scară a societăţii”.42
Numărul „alodiilor”, pământuri fără un alt stăpân deasupra posesorului, a
descrescut rapid începând din secolul al X-lea, „pământul intra în dependenţă o
dată cu oamenii”, iar fieful tindea să devină ereditar fără repetarea omagiului şi a
învestiturii.
Oricât de asemănătoare au fost instituţiile în toată Europa feudală, se
impun unele distincţii, pe care Marc Bloch le precizează într-un „tur de orizont”,
adică într-un preţios studiu de istorie comparată. E vorba de faptul că Sudul
acvitan şi Normandia (în Franţa), Italia de Nord şi Germania, Anglia anglo-
saxonă şi Spania regatelor asturo-leoneze, în pofida condiţiilor de viaţă comune
întregului Occident, au diferenţiat regimul fiefului în urma unor împrejurări
specifice care sunt expuse cu claritate aici. Franţa este aceea care prezintă
reţeaua cea mai puternică, cea mai bine organizată, de dependenţă vasalică şi
feudală. Este un fenomen remarcabil de imigraţie juridică faptul că instituţiile
feudale franceze au fost importate în Anglia de către normanzi, în Italia de Sud
de către aventurierii veniţi tot din Normandia, în Siria de către cruciaţi. La drept
vorbind, numai în Siria s-a acţionat pe o tabula rasa.43

41
M. Crăciun, op.cit., p.218.
42
M.Bloch, op.cit., 175-177.
43
Ibidem, p.189.

19
O tendinţă generală a instituţiei feudale a fost „alunecarea spre ereditate”.
Legătura de sânge s-a impus în drept, iar privilegiul a trecut de sus în jos, pe
scara socială. Legătura strânsă cu pământul a statornicit proprietatea asupra
acestuia în familie, fără ca seniorii să se opună prea mult la aceasta. Iar funcţiile
sau „demnităţile” au tins, printr-o evoluţie asemănătoare aceleia a „beneficiilor”
să devină şi ele ereditare. În Franţa şi în Anglia, din serviciile făcute de tată,
opinia publică şi cutuma au derivat un drept pentru posteritatea sa. Şi aici, Marc
Bloch nuanţează, potrivit cu situaţia din fiecare ţară, acţiunea unor „forţe mai
importante decât interesele politice”. Odată cu evoluţia dreptului succesoral el
urmăreşte transformarea vechiului „beneficiu” în „patrimoniu”.44 Ereditatea,
înainte de a fi un drept, fusese considerată iniţial, o favoare, motiv pentru care un
nou vasal îi datora seniorului un cadou, era aşa - numitul fief. Importanţa acestei
„taxe” varia desigur după regiuni dar, în general, aceste „drepturi cazuale” au
modificat în chiar spiritul ei problema succesorală. Pentru senior, ele au făcut din
fief, „odinioară salariul pentru fidelitatea în armată”, „un lot de pământ rentabil
înainte de toate”; pentru vasal, care l-a socotit din ce în ce mai mult „lucrul său”
a reprezentat o resursă utilizabilă, cumpărând încuviinţarea seniorului. „De fapt,
cel puţin cu începere din secolul al XII-lea, fiefurile se vindeau sau se cedau
aproape în mod liber. Relaţia de fidelitate intrase în domeniul comerţului”.45
De altfel, nimic nu e mai ciudat decât constatarea că legăturile înnăscute
prin instituţia feudală au acţionat în mod diferit împotriva instituţiei însăşi. În
principiu, nu trebuia să fii decât omul unui singur stăpân, dar a existat interesul
de a fi omul mai multora. Înmulţirea omagiilor de la unul singur la mai mulţi a
creat situaţii foarte stânjenitoare şi a fost un element de disoluţie a sistemului.
Pentru a remedia insuficienţa omagiului simplu, s-a extins obiceiul de a vorbi
despre „omagiul ligiu” (hommage Lige), adică absolut (omul absolut, devotat,
fiind la obârşie iobagul). Era al doilea val de vasalitate, destinat să reînnoiască
44
Ibidem, p.193-195.
45
Ibidem, p.221-223.

20
legătura interumană originară. Dar cum aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte,
această ligesse (legare prin omagiu absolut) a devenit ereditară şi, ce era mai rău,
„obiect de comerţ” la rândul său. Banalizat, cuvântul s-a golit de orice conţinut
specific.46 Când s-a întreprins o activitate de fixare, târziu, în secolul al XI-lea de
către juriştii profesionişti, vedem contractul „detaliat cu grijă” înlocuind
supunerea omului în întregul său iar strădania acestora va urmări să uşureze
obligaţiile vasalului ca şi pe acelea ale seniorului. Trebuie să se recunoască totuşi
că a dăinuit oricum ceva din acest soi de rudenie suplimentară pe care o crea
legătura feudală, din această reciprocitate în obligaţii de altfel inegale, care
constituie caracteristica şi originalitatea sistemului. Aşa cum Marc Bloch o
subliniază cu tărie, în spatele convenţiei exista o realitate: unirea inimilor.
Legătura interumană era atât de puternică încât, „atunci când poezia provensală a
plăsmuit dragostea cavalerească (l`amour courtois), ea a conceput credinţa
iubitului perfect, tocmai după modelul devotamentului vasalic, iar gestul vasalic
al mâinilor împreunate a devenit, în toată lumea catolică, gestul rugăciunii prin
excelenţă.
„Profund ataşat tradiţiei, omul epocii feudale era dispus să respecte
normele pe care şi le crease dar, având moravuri violente şi caracter instabil”, era
mai puţin dornic să li se supună în mod constant. Şi pe măsură ce dependenţei
omului faţă de om i s-a substituit dependenţa de pământ, cu tot jurământul
prestat, interesul sau pasiunea au devenit din ce în ce mai puternice. Şi tocmai în
mediile cele mai umile, la modeştii „vasali ai vasalilor” (vavasseurs) acolo unde
persista contactul între oameni, credinţa s-a păstrat vie timp îndelungat.47
În ultima parte a lucrării Societatea feudală, este relevat modul în care
senioria rurală, mult anterioară feudalităţii şi care avea să-i supravieţuiască
acesteia, a suportat repercusiunile instituţiei. Seniorul, încă din prima vârstă
feudală, şi-a întărit puterea asupra omului dependent şi asupra lotului său de
46
H.Beer, op.cit., p.14-15.
47
M.Bloch, op.cit., p.230-231.

21
pământ (tenue). Îndatoririle fermierului au devenit tot mai grele între secolele al
VIII-lea şi al IX-lea în ceea ce priveşte nu obligaţiile de muncă, ci acelea de bani
– dijmă, bir, drepturi „banale”. „Ca şi istoria fiefului, istoria locului ţărănesc a
fost, în cele din urmă, aceea a trecerii de la o structură socială bazată pe serviciul
personal la un sistem de rente funciare”.48 De altfel, s-au statornicit unele
deosebiri: în haosul relaţiilor de la om la om, se poate vedea cum se precizează
contrastul dintre liber şi franc sau şerb. „A avea un senior nu părea nicidecum
contra libertăţii. Şerbia încăpea acolo unde legătura era ereditară şi deci nu
comporta nici măcar o dată în viaţă dreptul de a alege”. Ea se deosebea totuşi de
robie ca şi de colonat. Sclavul antic nu-şi putea constitui un patrimoniu, şerbul
putea. El nu era legat de pământ ci de stăpân, la origine era mereu legătura
interumană. Dacă cei mai mulţi au alunecat încet spre şerbie, au mai rămas şi
fermieri liberi, „vilanii” (vilains) şi „mananţii” (manants). Marc Bloch subliniază
amestecul pestriţ al condiţiilor, precum şi diversitatea regională; el insistă asupra
pericolului sistemelor, asupra erorii istoricilor care uită că „o clasificare socială,
în ultima analiză, există numai prin părerile pe care oamenii şi le fac în acest
domeniu şi din care nu este exclusă în mod obligatoriu orice contradicţie”.49
Începând din secolul al XII-lea, a existat tendinţa de a fixa cutumele
proprii unuia sau altuia dintre teritorii, de a elabora mici constituţii locale. „O
dorinţă nouă de claritate juridică asigură victoria actului scris”. Au fost văzute
născându-se şi înmulţindu-se „cartele” de „cutume” sau de „libertăţi”. Oamenii
simpli erau mai puţin săraci, deci mai puţin lipsiţi de putere şi mai puţin
resemnaţi”.
La sfârşitul celei de-a doua vârste feudale, relaţiile dintre stăpâni şi supuşi
se stabilizează. Dar în acelaşi timp, supusul tindea să se transforme în
„contribuabil”. Şerbia, acolo unde continua să existe, era legată de pământ, de

48
M.Bloch, Les characteres originaux de l’histoire rurale francaise, Paris, 1931, p.52-61.
49
Ibidem, p.73-77.

22
lotul ţărănesc înrobitor, nu de om. Senioria dobândea caractere tot mai puternic
determinate de stăpânirea unor mari moşii, mai pronunţat economice.50
Peste tot momentul feudal a strâns, la început, raporturile interumane.
Pretutindeni, economia a slăbit treptat şi a transformat aceste raporturi. Marc
Bloch are marele merit de a fi scos în evidenţă în mod strălucit această dublă
evoluţie inversă.51 Marc Bloch este istoricul modern care studiază trecutul
simultan, sub toate aspectele sale şi prin toate mijloacele care pot servi istoriei.
Cititorul va fi surprins de bogăţia documentaţiei sale. El nu se mulţumeşte cu
surse propriu-zise, pe care le foloseşte cu cea mai mare prudenţă, aşa cum se
poate vedea atunci când „întredeschide, un moment, uşa laboratorului”, şi cu
lucrări transmise în mod indirect, pe care le-a cercetat în amănunt. A recurs şi la
lingvistică: etimologia cuvintelor, schimbările lor de formă şi de sens, toponimia
şi onomastica, toate acestea furnizându-i informaţii preţioase. Arheologie,
geografie socială, cutume agrare, nu există nimic care să nu fie urmărit cu
insistenţă.
Marc Bloch nu se mulţumeşte să trateze pe deplin subiectul prevăzut de
planul general, pasionat de opera sa de istoric, el caută cauzele. De la fenomene
particulare şi localizate, deoarece istoria adevărată nu se consideră satisfăcută
doar cu particularul, el se extinde cât mai mult posibil, la explicarea generală,
care este întotdeauna în definitiv, de ordin psihologic. Pe de altă parte, oricât de
bogat şi de profund ar fi studiul său, nu numai că el nu-şi ascunde lacunele, ci se
străduieşte să le semnalizeze, dându-le astfel istoricilor un imbold pentru a
merge mai departe.
Clasei nobile, căreia urmează să-i explicăm geneza, îi este consacrată,
aproape în exclusivitate, prima parte a volumului II al Societăţii feudale. Bloch
arată foarte convingător că cea dintâi vârstă feudală nu a cunoscut o nobilime în
sensul propriu şi juridic al cuvântului. Fără îndoială, s-a întâmplat ca termenul de
50
Ibidem, p.89-91.
51
H.Beer, op.cit., p.16.

23
„nobil”, într-un sens vag, să-l desemneze pe „cel născut liber” (ingenuu), în
comparaţie cu cel deliberat (affranchi), pe „deţinătorul de alodiu” (alleutier), în
comparaţie cu „omul unui senior”, pe omul liber, în comparaţie cu şerbul, pe
însoţitorii înarmaţi, personalul vasalic, în opoziţie cu „mulţimea vulgară”, cu atât
mai mult pe „magnaţi” (magnats), reprezentanţii celor mai puternice familii.52
Începând din secolul al X-lea, fără ca să aibă încă nici statut social, nici
castă, o clasă nobilă se distinge prin genul de viaţă, care excludea munca
personală, activitatea economică directă. Posesia de pământuri, mai ales, tezaure
de monede şi de bijuterii şi ca o consecinţă, puterea de comandă asupra altor
oameni, iată ce caracterizează noua aristocraţie. Nu mai este o „rasă sacră”,
funcţia ei specifică fiind războiul.53 Cea mai mică deplasare este în epocă o
„aventură”. Toată lumea e nevoită să se înarmeze. Dar războinicul profesionist,
războinicul cavaler, dotat cu echipament complet, ofensiv şi defensiv, deţine un
monopol de fapt, care va trece în drept. Deasupra celor care muncesc şi chiar a
celor care se roagă, există cei care se bat şi pentru care războiul este „raţiunea de
a trăi”. El ocupă în viaţa nobilă un loc a cărui importanţă, Marc Bloch o face
înţeleasă, mai ales cu ajutorul poemelor epice; ea ţine de avantajele diferite pe
care le dobândeşte de pe urma războiului cavalerul, daruri acordate de senior,
pradă, jaf, preţuri de răscumpărare dar şi de atracţia aventurii, de sportul marilor
lovituri de spadă. Este un mijloc, de fapt principalul mijloc, de a evita plictiseala
care pândeşte nişte capete în general lipsite de gânduri.54 Când Bloch descrie
locuinţa nobilului, mai întâi din lemn, apoi din piatră, pe care tot felul de motive
o situează la ţară, acele castele cu care se acoperă întreg Occidentul, el îl arată pe
stăpân în permanenţă înconjurat, păzit, servit şi distrat de vasali şi servitorime.
Dar marile sale distracţii, „purtând amprenta unei dispoziţii războinice”, sunt
vânătoarea şi turnirurile, acestea din urmă constituind plăcerea cea mai vie a

52
H.Beer, op.cit., p.5.
53
M.Bloch, op.cit., p.23-25.
54
Ibidem, p.41-42.

24
clasei nobile, la care ea s-a încăpăţânat să nu renunţe, cum avea să se întâmple şi
cu duelul, chiar dacă regalitatea şi biserica i s-au opus.55
A doua vârstă feudală, cu o viaţă socială mai intensă va fi aceea în care
dobândirea conştiinţei de clasă distinctă şi superioară a dat naştere la nişte
„reguli de conduită”. Ele sunt rezumate în două cuvinte: „curtoazie” (courtoisie)
şi, când aceasta a tins să se modernizeze, „probitate” (prudhommie). Franţa este
patria a tot ceea ce închid în ele aceste cuvinte, tocmai unele dintre formele
acestei culturi s-a propagat atunci din Franţa în Europa iar din sudul Franţei s-a
propagat în Franţa de Nord însăşi influenţa „camerei doamnelor” (La Chambre
des dames), care l-a cizelat pe cavaler până la a-l transforma în poet al „amorului
de curte”. Codul îndrăgostiţilor, pe care-l face cunoscut literatura, nu izgonise
poftele realiste dar marca ambiţia de „a nu iubi ca toţi ceilalţi”. Deosebită astfel
prin puterea sa, prin natura averii sale şi prin felul de viaţă, chiar prin morala sa,
clasa socială a nobilimii era, către mijlocul secolului al XII-lea pe de-a-ntregul
pregătită să se cristalizeze în clasa juridică şi ereditară.56 Asupra acestei instituţii
atât de ciudate care este cavaleria, Marc Bloch are informaţii foarte penetrante.
Vedem cum ritualul său reamintea iniţierile din societăţile primitive, cum
armarea unui cavaler (l`adoubement) constituia intrarea într-o clasă a societăţii,
într-un „ordin” (ordre), el era consacrat prin „intrarea în ordine” (ordonne
chevallier). Codul care s-a alcătuit spre sfârşitul secolului al XI-lea a păstrat ce
era mai bun din morala modernă, dar sub influenţa bisericii a fixat pentru ordinul
războinicilor, din ce în ce mai mult identificat cu colectivitatea cavalerilor
înarmaţi, o sarcină ideală. Spada cavalerului nu mai este destinată războiului de
dragul războiului, ci trebuie să slujească unor cauze drepte, „să apere Dreptatea
şi Adevărul”.
Trecerea de la iniţierea directă la privilegiul ereditar s-a petrecut între
1130 şi 1250. Importanţa acestei transformări îi inspiră lui Marc Bloch reflecţii,
55
Ibidem, p.48.
56
T. Nicoară, op.cit., p.9.

25
care, ca întotdeauna la el, nu ignoră partea de economie. Dezvoltarea „noilor
pături sociale”, ale patriciatului urban, este aceea care determină clasa nobilă să
se închisteze sau cel puţin să se străduiască să o facă. Dar, pe de altă parte,
regalitatea se străduia să dispună de dreptul de „a coborî bariera”, să
„regularizeze” păturile sociale, sancţionându-le, pentru a dobândi astfel avantaje
de natură politică şi economică. „La început bariera nu a fost decât întredeschisă.
Perioada 1250-1400 a fost, pe continent, aceea a celei mai riguroase ierarhizări a
păturii sociale”. De unde violenta reacţie împotriva nobilimii, care în Franţa, cel
puţin, s-a produs începând din secolul al XIV-lea. În acelaşi timp acţiunea regilor
devenea tot mai îndrăzneaţă, „epocii formaţiunilor nobiliare spontane îi succeda
aceea în care pe toată scara socială, de sus până jos, statul avea să deţină de acum
încolo puterea de a fixa şi de a schimba rangurile”.57 În mare, codul nobiliar este
asemănător în toate ţările. Singură, Anglia prezintă diferenţe sensibile.
Aristocraţia engleză s-a menţinut foarte aproape de realităţile care determină
adevărata putere asupra oamenilor, „ea nu se deosebea de oamenii liberi
obişnuiţi decât prin posesia de seniorii sau de funcţii, prin bogăţia şi modul de
viaţă.”
În ierarhia nobiliară există, între ţările din Occident, diferenţe pe care
Bloch le consemnează cu o erudită precizie. O dată în plus el constată că această
societate nu avea nimic dintr-o „teoremă”. Dacă ierarhizarea s-a mărit simultan,
se manifestă tendinţa spre ascensiunea socială a aşa-zisei „ministerialité”, în
funcţie de avere, de participarea la puterile de comandă şi de portul armelor. Au
existat chiar „şerbi cu viaţă cavalerească”, cavaleri-şerbi. Evoluţiile naţionale au
fost divergente dar , în general, „realităţile au triumfat”.58
Trecând la lumea eclesiastică, Bloch analizează rolul ei în feudalism.
Acest rol variază după categorii de clerici şi după cursul vremilor. Între cei ce
poartă războaie şi cei ce muncesc, unii dintre cei ce se roagă se regăsesc chiar la
57
H.Barnes, A history at historical writing, New York, 1987, p.387-393.
58
H.Beer, op.cit., p.7.

26
hotarul dintre cele două ordine. Marii seniori ai bisericii erau la nivelul celor mai
înalţi baroni războinici (barons d’epée). Aşezămintele eclesiastice trăgeau
foloase imense din protecţia materială şi spirituală pe care o acordau celor umili.
Bogăţiile adunate de cler au oferit un motiv „acelui soi de anticlericalism
elementar care a lăsat, în numeroase pasaje de epopee, expresii atât de grosolan
violente”. Pe de altă parte feudalizarea înaltului cler a intrat într-o opoziţie, mai
mult sau mai puţin vie, ici şi acolo, cu drepturile puterii temporale (laice).
Reforma gregoriană a fost o „tentativă pasională de a smulge forţele spirituale de
sub înrâurirea secularului”, dar după o matură chibzuinţă, ea s-a arătat incapabilă
de a lipsi marile puteri temporale de „această pârghie de comandă … care era
dreptul de a-i alege pe principii demnitari ai bisericii sau, în orice caz, de a
supraveghea alegerea lor”.59
Cât despre a treia clasă, teoretic unitatea sa îngloba categorii foarte
diferite: rustres, ei înşişi foarte inegali din punct de vedere economic, oameni ai
oraşelor, a căror diferenţă faţă de cavaleri s-a evidenţiat atât de net încât,
începând din secolul al XVI-lea, cuvântul „burghez” (bourgeois) a devenit de
uzanţă internaţională. „Un instinct foarte sigur sesizase că oraşul se caracteriza,
înainte de toate, ca fiind locul unei umanităţi specifice”. Bloch arată cum oraşul,
aşa cum îl concepe burghezul, constituie în societatea feudală, un soi de „corp
străin”, cum forţa burgheză, pe măsură ce creşte, ia înfăţişare de „element
distructiv al societăţii feudale”. „Acolo a fost fermentul cu adevărat revoluţionar,
profund ostil unei lumi ierarhizate”. Iată pagini remarcabile prin lumina pe care o
proiectează asupra secolelor următoare.
În cartea a doua a lucrării, Cârmuirea oamenilor, autorul reia şi
completează studiul atât de nou asupra monarhiei feudale, pe care l-a elaborat
Petit-Dutaillis, pentru Franţa şi Anglia, ţări aflate în strânsă relaţie între secolele
X-XII. „Ordinii discontinue”, pe care feudalitatea a introdus-o în Occidentul

59
H.Barnes, op.cit., p.392.

27
european pentru a tempera anarhia, tinde să i se substituie o ordine superioară.
Această ordine, care răspundea fără îndoială unei nevoi interne, era legată şi de
tradiţia monarhică, „mult mai veche decât feudalitatea şi care merita să-i
supravieţuiască vreme îndelungată.”60
În lucrarea Regii taumaturgi – studiu asupra caracterului
supranatural atribuit puterii regale, îndeosebi în Franţa şi în Anglia, Marc
Bloch demonstrează cum vestigiul acestui privilegiu mistic cu care erau
înzestraţi vechii regi germani şi împăraţii romani, cel puţin după moartea lor, ca
să nu ne întoarcem mult mai înapoi în timp, până la suveranii din Orient, îi
distingea pe regi de celelalte căpetenii şi le dădea în multitudinea de dominaţii o
putere sui generis. Dacă nu erau chiar preoţi, unşi ai lui Dumnezeu, ei nu erau
totuşi laici puri iar caracterul lor sacru era admis de către dependenţii de toate
gradele. Regele dispunea „de două mari forţe latente, gata să se dezvolte sub
influenţa unor condiţii mai favorabile: intacta moştenire a vechiului său
prestigiu, redobândirea tinereţii”, pe care şi-o extrage din noul sistem social, de
vreme ce era, în vârful piramidei feudale, supremul suzeran.61 Această concepţie
mistică ce-l caracteriza pe rege părea ataşată unei familii predestinate, singura
socotită capabilă să dea conducători eficienţi, „tocmai de aceea dinastiile
succesive se străduiau să se lege una de alta. În funcţie de circumstanţe, mediu şi
perioadă, alegerea, fie s-a opus eredităţii, fie s-a deprins cu ea, nefăcând altceva
decât să o sancţioneze. Franţa a devenit regat ereditar, în timp ce în Germania,
odată cu obsesia imperiului, tradiţia romană a consolidat principiul alegerii.
Titlul râvnit de împărat, aducea cu sine o notă de superioritate faţă de cel de rege,
obişnuit. Pentru a-l poseda cineva, trebuia să fie rege al romanilor, amintirea
Cezarilor, ca şi aceea a apostolilor, dându-i stăpânului Romei, real sau teoretic, o
autoritate aparte. Regele Germaniei a avut pretenţia să fie acest împărat August;
el a aspirat la monarhia universală, el s-a considerat protector al papalităţii iar
60
M.Bloch, op.cit., p.131.
61
Ibidem, p.137.

28
prin aceasta chiar al creştinătăţii întregi. De unde, între spiritual şi temporal
germenul discordiei era inevitabil.62 Tendinţa unificatoare care se manifesta avea
să se găsească în conflict cu o tendinţă dizolvantă.
Marc Bloch consacră un capitol bogat în detalii fragmentării puterii care
rezulta din „irezistibila presiune a forţelor locale”. Ceea ce se întâmplase în
Imperiul Roman pe cale de dispariţie, dezmembrarea pe care Imperiul
Carolingian o frânase, începea să se producă din nou. Conţi, viconţi, marchizi,
duci, nume variate pentru reprezentanţi ai conducerii centrale, ale căror puteri, la
un moment dat, au devenit ereditare, „ideea de funcţie publică dispărea în faţa
constatării, evidente, a puterii de fapt.” Fondatorii principatelor au reuşit cel mai
bine acolo unde geografia le favoriza ambiţiile, mai ales în Franţa. În Germania,
marile ducate s-au constituit mai întâi pe baze etnice. Dar aceste principate, care
limitau puterea regelui, erau ele însele ameninţate de forţele de dispersie.
Castelele au fost pentru stăpânire ca nişte „puncte de cristalizare”. Ele
constituiau, concomitent, un adăpost dar şi o reşedinţă administrativă şi centrul
unei reţele de dependenţe.63
Bloch completează tabloul acestei fragmentări a autorităţii prin interesante
indicaţii asupra dominaţiilor eclesiastice, graţie cărora regii au sperat să lupte
împotriva rapacităţii sau nesupunerii magnaţilor şi asupra aşa-numitelor
avoueries, categorie de delegaţi ai monarhiei pe lângă episcop şi mănăstiri.
Aceştia au fost la început modeşti funcţionari, rolul lor însă a crescut mereu iar
titlul a dobândit prestigiu până într-atât încât regii şi înalţii baroni ajunseseră
titulari de „patronaje” generale. Fără să ne oprim la nuanţele pe care, pentru
cârmuirea oamenilor, Marc Bloch, cu grija pentru precizie, le discerne de la o
ţară din Occident la alta, vom insista asupra penetrantei psihologii colective care,
la el, este subdiacentă studiului instituţional. Căci, aşa cum se spune în altă parte,
tocmai istoria profundă a acestei epoci este ceea ce încearcă Bloch să expună. El
62
H.Beer, op.cit., p.9-13.
63
M.Bloch, op.cit., p.159-166.

29
face observaţia că această vârstă feudală „era sensibilă la forţa faptului, mai mult
decât la subtilităţi juridice”, că „din ideea abstractă a puterii se separa greu
imaginea concretă a conducătorului”. Din acest motiv autoritatea se fragmenta,
din care cauză, protectorul cel mai apropiat era cel acceptat sau căutat. În această
incapacitate de a concepe legătura politică altfel decât sub aspectul de „faţă în
faţă”, recunoaştem una dintre cauzele profunde ale fărâmiţării feudale”.64 Dar
protectorul apropiat tindea să fie exploatator iar puterea sa limitată era incapabilă
să asigure pacea socială. De acolo, în această domnie a violenţei care este marca
epocii, vor proveni viitoarele succese ale regalităţii care reprezenta, odată cu
amintirea „marelui vis imperial carolingian”, o ordine superioară, speranţa păcii.
Aspiraţia către această pace era cu atât mai vie cu cât dezordinea era mai
violentă. Există, în această carte, pagini de un interes incomparabil în care, prin
chiar obiectivitatea lor, freamătă viaţa acelor vremuri tulburi. „Prea puţin
capabili să-şi înăbuşe prima răbufnire, puţin sensibili din punct de vedere nervos
la vederea durerii, puţin respectuoşi faţă de viaţă, în care nu vedeau decât o stare
tranzitorie înainte de eternitate, oamenii mai erau şi foarte înclinaţi să-şi facă o
chestiune de onoare din etalarea cvasi-animală a forţei fizice”. Excesul grozăviei
a provocat mişcarea „ Păcilor ” şi a aşa-numitei treve de Dieu , mişcare specifică
franceză, ca origine, şi în mod particular acvitană. Limitare a faptelor, limitare a
zilelor în care era permisă violenţa, uniuni juratwe pentru respectarea acelor
limitări, miliţii sau ligi create pentru respectarea acelor jurăminte, în fine, poliţie
întreprinsă de grupuri fără mandat, care uneori îi opuneau pe unii ţărani
seniorului. Acţiunea avea să eşueze dar a lăsat urme profunde. Mişcarea de pace
a avut destine diferite în diferitele ţări, dar în general, regii şi prinţii, potrivit cu
rolul şi cu interesul lor au profitat din plin de ea, constituindu-se în „mari
făuritori de pace”.

64
Ibidem, p.182.

30
În justiţie, autoritatea regelui a crescut puţin câte puţin. Sub Carol ce Mare
şi succesorii săi direcţi, distincţia dintre cauzele majore şi cele minore
diferenţiase acţiunea judiciară a conducătorilor dar reprezentarea pe care oamenii
şi-o făceau despre puterile proprii şefului crea cu adevărat dreptul. Justiţia a
evoluat tot mai mult seniorializându-se, totuşi regele rămânea în principiu
justiţiarul suprem. În „regruparea generală a forţelor care a marcat sfârşitul celei
de-a doua vârste feudale”, realizată de suveranii anglo-normanzi şi anglo-
angevini mai întâi, şi mult mai lent după aceea de capeţieni, regalitatea, cu
ajutorul delegaţiilor săi ori mulţumită apelurilor, a dat organizării judiciare o
oarecare unitate.65
În general, în cursul celei de-a doua vârste feudale, s-a putut vedea
pretutindeni, cum puterea asupra oamenilor, până atunci divizată la extrem,
începea să se concentreze în organisme mai vaste, deloc noi dar reînnoite. Este
statul care renaşte, în sensul propriu de element esenţial, de sensibilitate (status)
sau de ordine. Oprirea invaziilor, densitatea crescută a populaţiei şi dezvoltarea
oraşelor, schimbarea condiţiilor economice şi mentale, ameliorarea regimului
monetar şi sporirea resurselor publice, renaştere culturală, folosire cât mai
răspândită a scrierii care furnizează puterii arhivele sale şi anunţă birocraţia;
acestea sunt cauzele restaurării statului.
Marc Bloch diferenţiază aici, într-o comparaţie a Franţei, a Angliei şi a
Germaniei, trei tipuri de state. Monarhia nouă a capeţienilor creează autentici
funcţionari: balivi (baillis) şi seneşali (senechaux), pe domeniul propriu, dar
acest domeniu este limitat iar statul rămâne foarte feudal; el adună comitatele,
strânge la un loc Franţa mai degrabă decât să o unească. Monarhia anglo-
normandă, născută din cuceriri, poate institui mai repede o unitate mai puternică.
În Germania, dimpotrivă, monarhia, mult timp fidelă modelului carolingian şi
bântuită de ideea imperiului este suprapusă ducilor, care adesea erau rebeli,

65
Ibidem, p.189.

31
episcopilor care au tins să se emancipeze; „Germaniile au fost acelea care s-au
unificat, iar regruparea nu s-a operat decât cu preţul unei îndelungate fragmentări
a fostului stat”.66
Imperiul şi creştinătatea sunt cele două mari structuri umane care, în mod
tradiţional obsedează spiritele. Totuşi grupurile naţionale încep, în aceste
perioade, să capete conştiinţa de ele însele. Naţionalitatea se hrănea din raporturi
complexe, duşmănie împotriva străinului (horsin), „comunitate de limbă, de
tradiţie, de amintiri istorice mai mult sau mai puţin înţelese; simţ al destinului
comun, pe care-l impuneau structuri politice delimitate foarte la întâmplare, dar
dintre care fiecare răspundea totuşi, în ansamblul său, unor afinităţi profunde şi
deja vechi”.67 În cursul celei de-a doua vârste feudale, acolo chiar unde hotarele
erau nesigure, statul, acţionând pentru unitate, trezea sau întărea sentimentul
naţional. Fără îndoială că acest sentiment tindea, în schimb, să consolideze
statul.
În concluzie, Marc Bloch tratează o problemă generală de sociologie.
Feudalitatea Europei Occidentale este un eveniment unic, aşa cum a crezut
Montesquieu, sau o formă socială foarte răspândită cum a susţinut Voltaire?
Marc Bloch revine aici asupra caracterului fundamental al feudalităţii europene:
legătura de la om la om, supunerea datorată de subordonaţi superiorului, care le
datorează protecţia sa, iar vasalitatea este forma acestei legături în clasa
războinică. El reaminteşte că feudalitatea în Occident s-a născut din circumstanţe
care au slăbit statul, amplificând totodată dezordinea, şi dintr-o anumită
mentalitate ataşată de senzorial şi de imediat.
Cunoştinţele lui Bloch privind Evul Mediu, de o excepţională bogăţie, sunt
luate din sursele cele mai diverse, să reamintim aportul pe care i-l furnizează
lingvistica şi literatura (epopeea, poezia lirică, povestioarele populare în versuri).
Adesea, prin indicaţii sobre îşi lărgeşte studiul, deschide perspective asupra unor
66
Ibidem, p.166.
67
Ibidem, p.168-169.

32
subiecte pe care nu poate, pe care nu trebuie să le atingă decât în treacăt, este
ceea ce el numeşte „mise en place” şi care permite să i se măsoare întreaga
întindere a ştiinţei sale. Totuşi Marc Bloch păstrează atitudinea modestă a
cercetătorului preocupat de adevăr. El nu ezită să recunoască „oribila imprecizie
a anumitor texte.”
În această operă erudiţia se dezvoltă atât în viziunea asupra trecutului cât
şi în ştiinţa explicativă, el face comprehensibilă societatea feudală.68

CAPITOLUL II
MARC BLOCH ŞI ANTROPOLOGIA ISTORICĂ

Marc Bloch este un deschizător de drumuri în istoriografia franceză,


europeană şi mondială prin publicarea celebrei sale lucrări Regii taumaturgi.
Studiu asupra caracterului supranatural atribuit puterii regale, cu
deosebire în Franţa şi Anglia, publicată în 1924, carte de pionierat, care face
din autorul ei întemeietorul antropologiei istorice.69 Geneza acestei cărţi se
întinde pe vreo 12 ani, Marc Bloch cunoscând trei experienţe principale (două de
ordin intelectual şi una de ordin existenţial) care i-au sugerat problematica
Regilor taumaturgi.70
În primul rând este vorba de anii petrecuţi ca bursier al Fundaţiei Thiers
(1909-1912). După diferite sejururi universitare, în 1908-1909, în Germania, la
Berlin şi la Leipzig, Marc Bloch şi-a desăvârşit formaţia ca istoric la Fundaţia
68
H.Beer, op.cit., p.13-14.
69
Jacques Le Goff, op.cit., p.V.
70
Marc Bloch, Formele rupturii omagiului în vechiul drept feudal, în „Nouvelle Revue Historique de droit
francais et etranger”, t. XXXVI, martie-aprilie 1912, p.141-177 şi reeditat în Marc Bloch, Melanges
historiques, Paris, 1963, t.I, pp.189-209.

33
Thiers. Aici şi-a regăsit doi vechi camarazi de la Ecole Normale Superieure, pe
Louis Gernet, un excelent elenist şi pe Marcel Granet, sirolog. Cei trei savanţi au
organizat împreună un mic grup de cercetători. Se pare că influenţa lui Granet a
fost importantă pentru evoluţia intelectuală ulterioară a lui Marc Bloch.71 Înainte
de apariţia Regilor taumaturgi, în 1924, Marcel Granet publicase deja
Sărbători şi cântece vechi în China şi Gândirea chineză. Încă de la primele ei
faze, opera lui Granet a contribuit la confirmarea interesului lui Marc Bloch
pentru rituri şi mituri, ceremonii şi legende, pentru psihologia educativă
comparată, sistemele de gândire şi credinţele religioase ale societăţilor din
trecut.72 Opera lui Louis Gernet, a cărui carieră didactică a fost prea multă vreme
limitată la Universitatea din Alger, nu e mai puţin apropiată de Marc Bloch prin
gândirea şi demersurile ei interpretative. Gernet a publicat, începând din 1917,
Cercetări asupra dezvoltării gândirii juridice şi morale în Grecia.73 Marea
lui sinteză, Geniul grec în religie, scrisă împreună cu Andre Boulanger pentru
perioada elenistică, apare în 1932. Discuţiile lui Marc Bloch cu M. Granet şi cu
L. Gernet n-au putut decât să-i sporească interesul pentru etnojuridism, rit, ritual,
pentru comparatismul perspicace şi prudent.74
Primul război mondial l-a marcat decisiv pe tânărul Marc Bloch,
însemnând o aventură extraordinară. Amintirile pe care le-a scris din timpul
primului an al războiului ni-l dezvăluie afişând cu simplitate un patriotism
ardent, o sensibilitate acută pentru dramele zilnice ale soldaţilor, cu grija de a nu
ascunde nimic din realităţile sordide şi crude ale vieţii combatanţilor. El
păstrează însă mereu o luciditate care îi îngăduie să menţină distanţa necesară
faţă de evenimente şi să arunce o privire plină de umanitate, deşi fără
complezenţe, asupra oamenilor din jurul său, ca şi asupra lui însuşi. Se
străduieşte constant să reflecteze ca un istoric asupra a tot ceea ce vede şi
71
J. Le Goff, op.cit., p.VII.
72
Guy Bourde, H.Martin, op.cit., p.232-237.
73
Marc Bloch, Amintiri din război, 1914-1915, în „Cahiers des Annales”, vol.XXVI, Paris, 1969.
74
J.Gl.Schmitt, Marc Bloch în „La Nouvelle Histoire”, Paris, 1978, p.79-82.

34
trăieşte. Îşi notează zi de zi într-un carnet evenimentele cotidiene până ce rana
dobândită şi boala îl împiedică să-l mai ţină, după 15 noiembrie 1914. Când la
începutul lui 1915, o gravă maladie a determinat evacuarea sa în spatele
frontului, silindu-l să intre în convalescenţă, el se grăbeşte să-şi scrie amintirile,
nedorind să fie tributar memoriei.75 La sfârşitul amintirilor din primele 5 luni de
război, trage concluzii asupra experienţei sale în calitate de istoric. Schiţează
temele pe care le va relua în 1940 în Strania înfrângere. Esenţialul pentru M.
Bloch îl reprezintă însă, ceea ce se referă la psihologie, la psihologia individuală
a soldaţilor şi a ofiţerilor, la psihologia colectivă a grupurilor de militari.76 Marc
Bloch a văzut în primul război mondial refacerea unei societăţi cvasi-medievale,
un regres la o mentalitate „barbară şi iraţională”. Răspândirea de ştiri false, care
era după el principala formă a acestei întoarceri în trecut, i-a inspirat unul din
articolele cele mai remarcabile, Reflecţiile unui istoric asupra ştirilor false de
război.77 El arată aici cum în mod special cenzura, discreditând textele scrise,
supuse examenului ei represiv, a determinat „o reînviere uluitoare a tradiţiei
orale, metoda antică de transmitere a legendelor şi miturilor”. Astfel războiul îi
oferă istoricului un mijloc neaşteptat de a observa în mod direct trecutul
medieval.78 Dar scepticismul care-l cuprinde pe istoric în faţa răspândirii ştirilor
false nu atinge „istoria economică, juridică sau religioasă” şi foarte puţin încă
istoria psihologiei educative. De aceea Regii taumaturgi vor reprezenta o
incursiune în istoria „profundă” a evului mediu.79 De aici şi diagnosticul pus de
Marc Bloch la sfârşitul lucrării despre miracolul regal: „o gigantică ştire falsă”.
Experienţa războiului i-a întărit lui Marc Bloch convingerea că dacă
„neînţelegerea prezentului se naşte în mod fatal din ignorarea trecutului, nu e
mai puţin adevărat că trebuie să înţelegem trecutul prin prezent”, aşa cum a

75
Ibidem, p.83-85.
76
J.Le Goff, op.cit., p.VIII.
77
Ibidem, p.IX.
78
Ibidem, p.X
79
Marc Bloch, Apologie pour l’histoire ou Metier d’historien, ed. a 7-a, Paris, 1974, p.27.

35
subliniat în „Profesiunea de istoric”. De unde şi importanţa pe care o are pentru
el „metoda regresivă”80 Psihologia soldaţilor şi a oamenilor din 1914-1918 va
lămuri atitudinea celor din evul mediu (până în secolul al XVII-lea) faţă de
miracolul regal al vindecării scrofulelor (adenita tuberculoasă) doar prin simpla
atingere.81
Atmosfera intelectuală din cadrul Universităţii din Strasbourg a contribuit
la desăvârşirea formaţiei istorice a lui Marc Bloch. Stasbourg a însemnat pentru
Marc Bloch contactul viu, prin mijlocirea colegilor şi a prietenilor săi, cu
ştiinţele sociale, surori ale istoriei.82 Regii taumaturgi au crescut din acest
humus interdisciplinar. Biblioteca universitară din Strasbourg, pe care germanii
(între 1871 şi 1918) şi francezii, întrecându-se între ei, şi-au făcut o chestiune de
onoare în a o înzestra, a constituit un instrument de lucru incomparabil, unic în
Franţa, care a făcut posibilă realizarea unor capodopere nu numai în domeniul
istoriei, ci şi în al celorlalte ştiinţe sociale.83
Doi factori foarte diferiţi au contribuit la stimularea lui Marc Bloch în
direcţia studiului bolii regale. Cel dintâi este familiarizarea lui cu opera
medieviştilor germani şi seducţia exercitată asupra sa de erudiţia germană şi
problematica istorică germană. Există de altfel în dosarul Regilor taumaturgi,
printre documentele lui Marc Bloch de la Arhivele Franceze, o scrisoare de
mulţumire a lui Fritz Kern pentru recenzia lui Marc Bloch. Istoricul german este
profund mişcat de atenţia arătată de Marc Bloch operei sale şi îi mulţumeşte
pentru un gest rar întâlnit în istoriografia franceză.84 Istoriografia germană îl
informează şi-l îndeamnă să depăşească istoriografia tradiţională pentru istoria
suveranităţii, a imaginilor şi a însemnelor puterii, domenii în care se vor ilustra
apoi P.E. Schrann şi şcoala sa.85
80
Ibidem, p.28-29.
81
J. Le Goff, op.cit., pXI.
82
Ibidem, p.XII.
83
G.Bourde, H.Martin, op.cit., p.238-240.
84
H.W.Barnes, op.cit., p.251-254.
85
J. Le Goff, op.cit., p.XIII.

36
Relaţiile afectuoase ale lui Marc Bloch cu fratele său medic l-au făcut să
aprofundeze în chip special latura medicală a subiectului său şi aspectele legate
de medicina populară. La începutul Cuvântului introductiv la Regii
taumaturgi, într-un adaos din 28 decembrie 1924, Marc Bloch menţionează
influenţa acestui frate, mort înainte de a putea vedea încheiată şi publicată opera
la pregătirea căreia îşi adusese o contribuţie pe care Marc Bloch o declară
decisivă.86
Ceea ce a vrut să aducă la lumină Marc Bloch este istoria unui miracol şi
totodată a credinţei în acest miracol:minunea vindecării scrofulelor prin
atingerea bolnavilor de către mâinile regelui. De altminteri, cele două se
confundă mai mult sau mai puţin. Marc Bloch a arătat că miracolul există din
clipa în care oamenii pot crede în el şi scade, apoi dispare, din momentul în care
ei nu mai pot crede în acesta. Bloch a dorit să dea Regilor taumaturgi şi un al
doilea subtitlu: Istoria unui miracol.87
Istoricul francez vrea să prezinte miracolul acesta în durata şi evoluţia sa,
în maniera unei „explicaţii totale”. Se recunosc aici două dintre marile teme ale
şcolii Annalelor: istoria globală sau totală şi durata lungă, a cărei definiţie avea
să o explice Ferdinand Braudel în 1958, într-un articol celebru din Annales,
„Istorie şi ştiinţe sociale. Durata lungă”. Durata lungă nu e numaidecât o
îndelungată perioadă cronologică ci este acea parte a istoriei, domeniul
structurilor, care evoluează şi se schimbă cel mai încet.88 Durata lungă înseamnă
un ritm lent. Ea poate fi descoperită şi observată pe un interval de timp relativ
scurt, dar sub durata evenimenţială şi conjuncturală, pe termen mediu. În cazul în
care istoricul are şansa, cum se întâmplă cu Regii taumaturgi, să cunoască
începutul şi sfârşitul unui fenomen istoric, să-l poată studia în întreaga lui viaţă
istorică, de la naştere şi geneză, până la declinul şi dispariţia sa, avem de-a face
86
M. Bloch, Regii taumaturgi. Studiu despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, în special în
Franţa şi în Anglia, ed. Polirom, Iaşi, 1997, p.30-31.
87
Ibidem, p.32-36.
88
J. Le Goff, op.cit., p.XIII.

37
cu o situaţie excepţională. Marc Bloch a putut avansa astfel ideea că miracolul
regal, ritul atingerii s-a născut în Franţa către anul 1000, iar în Anglia cam cu un
secol mai târziu şi că a dispărut în Anglia, la instaurarea dinastiei de Hanovra, în
1714 şi în Franţa la 31 mai 1825, când Carol al X-lea, după ungerea sa (29 mai)
a fost cel din urmă rege al Franţei care a atins nişte scrofuloşi.89
Marc Bloch lasă să se întrevadă, încă din Regii taumaturgi, nişte
concepte noi: moştenire, naştere, alegere, geneză, cu ideea de bază că „nicicând
un fenomen istoric nu se explică pe deplin în afara studiului momentului său”.
După opinia lui Bloch, părerea istoricilor care gândesc că erudiţia bine practicată
poate conduce la certitudini absolute, la concluzii definitive, este o iluzie
periculoasă. Şi erudiţia, chiar şi cea mai bună, este fragilă pentru că mereu apar
alte documente care modifică locul unui document cunoscut anterior în seria
cronologică. Un nou unghi de atac dă sensuri noi, nebănuite vechiului document,
inclusiv la nivelul literalităţii şi istoricităţii. Cazul Regilor taumaturgi este
exemplar în acest sens. După ce a adunat şi a examinat critic documentele, Marc
Bloch le-a înscris, conform exigenţelor ştiinţifice cele mai riguroase, şi le-a
explicat.90
Totuşi, cercetări mai recente, aducând la lumină noi documente, au
infirmat parţial originile miracolului regal, aşa cum le stabilise Marc Bloch
pentru Franţa şi Anglia. Pentru regii Franţei există o singură menţiune sigură
despre atingerea regală a scrofulelor, în secolul al XII-lea, de către Ludovic al
VI-lea dar nu există nici o dovadă că ei le-au atins în mod regulat înainte de
Ludovic al IX-lea cel Sfânt. În ceea ce-i priveşte pe regii Angliei, trebuie să
împingem până la 1276 cea dintâi menţionare sigură a acestui ritual. E probabil
că ritul regal al vindecării scrofulelor n-a devenit o practică obişnuită în Franţa şi
Anglia decât la mijlocul secolului al XIII-lea. Esenţialul demonstraţiei lui Marc
Bloch rămâne însă cert. Doi regi creştini au devenit în cursul Evului Mediu,
89
M.Bloch, op.cit., p.3.
90
J.Le Goff, op.cit., p.XV.

38
graţie unui amplu ritual şi a unei credinţe particulare, personaje sfinte,
aducătoare de vindecări miraculoase. Aceasta este o variantă creştină a regalităţii
sacre. Dumnezeu alături de sfinţi, îi alege pe regii celor două naţiuni ca să
îndeplinească minuni în numele său.91
Cercetând originile, adică începutul cronologic al miracolului regal, Marc
Bloch se întâlneşte cu două subiecte majore ale operei sale, legătura dintre
puterea taumaturgică şi ceremonia încoronării sau mai exact, a oncţiunii
(ungerii), şi resorturile politice ale acestei recurgeri la sacru. Aşa cum arată
manualele liturgice ale încoronării regilor Franţei din secolul al XII-lea,
ceremonia de la Reims comportă două aspecte, care reprezintă şi două faze
succesive ale ceremoniei, consacrarea sau oncţiunea şi încoronarea. Tocmai din
această miruire cu undelemnul sfânt îşi trag regii Franţei puterea lor
miraculoasă.92 Ceea ce face din regele Franţei un rege preacreştin, cum se va
numi el la sfârşitul Evului Mediu, ceea ce-l plasează deasupra celorlalţi regi ai
creştinătăţii este faptul că uleiul folosit la oncţiune este singurul de origine
supranaturală. Acest ulei provine din „Sainte Ampoule” (recipientul, flaconul în
care se păstra undelemnul pentru miruirea regilor) adusă de un porumbel (Sfântul
Duh sau mesagerul său) pentru botezarea lui Clovis (481-511) de către Sfântul
Remi. Regele Franţei este singurul uns cu ulei divin, venit din cer (şi are multă
grijă ca regina să nu fie unsă decât cu ulei natural). Totuşi, în veacul al XIV-lea,
monarhia engleză va revendica acest privilegiu. În 1318, un dominican englez,
Nicolas de Stratton, îl informează pe Papa Ioan al XXII-lea, la Avignon, că
faimosul arhiepiscop Thomas Becket, pe când se afla în Franţa în exil, a primit
de la Sfânta Fecioară un flacon pentru oncţiunea celui de-al cincilea rege al
Angliei după Henric al II-lea (adică Eduard al II-lea). În condiţiile în care Ioan al

91
M.Bloch, op.cit., p.324-325.
92
H.W.Barnes, op.cit., p.255-259.

39
XXII-lea nici n-a respins, nici n-a recunoscut oficial această poveste, şi în Anglia
s-a stabilit opinia că regele englez era şi el miruit cu un ulei supranatural.93
Marc Bloch remarcă că în geneza atingerii regale există un climat politic
ce se afirmă chiar de la început. Cucerirea unei puteri miraculoase însoţeşte
afirmarea puterii monarhice, confruntată cu marii feudali, atât în Franţa cât şi în
Anglia. Marc Bloch vede în acest „miracol” un instrument dinastic, unul din
mijloacele prin care cei doi regi dobândeau o putere dominantă, de un alt ordin
decât cel al ierarhiei feudale. Ea este şi miza unei lupte de prestigiu între cele
două monarhii europene, Capeţienii şi Plantageneţii. Miracolul regal este unul
dintre semnele şi obiectele de emulaţie şi de concurenţă ale marii rivalităţi
franco-engleze din evul mediu.94
După origini, Marc Bloch abordează problema popularităţii miracolului
regal. Termenul „popularitate” semnifică pentru el două fenomene care nu se
suprapun în întregime. Pe de o parte, este vorba de răspândirea miracolului, de
unde şi studiul frecvenţei atingerilor, al numărului participanţilor, al originii
geografice a bolnavilor atinşi, documentul esenţial este în acest caz, reprezentat
de conturile regale. Din nefericire, pentru Franţa, incendiul depozitului Camerei
de Conturi din Paris din 1737 n-a mai lăsat decât nişte rămăşiţe de registre. Ele îi
permit lui Marc Bloch să schiţeze una din primele aproximări cantitative ale unei
practici rituale, ale unui fenomen de mentalitate. El introduce în acest domeniu o
preocupare statistică.95 Pe de altă parte, popularitate înseamnă şi felul în care
miracolul este receptat de popor. Bloch schiţează aşadar o istorie a receptării
unui fenomen istoric dintr-o perspectivă socio-psihologică, ce cunoaşte astăzi un
mare succes în istoriografia mondială. El pune o problemă esenţială pentru
istoric: cum şi în ce fel poate să-i atingă pe oamenii de rând un fenomen elaborat
de nişte medii restrânse situate la vârful ierarhiei culturale şi sociale, regalitatea
93
J. Le Goff, op.cit., p.XXI.
94
M.Bloch, op.cit., p.74-75
95
J.G.Schmitt, op.cit., p.81.

40
şi anturajul său de episcopi, abaţi, călugări şi teologi. Aceste raporturi între unele
teorii şi practici ale elitei, pe de o parte şi credinţa şi mentalitatea religioasă
comună, pe de altă parte, se află în centrul miracolului regal. Pentru a da răspuns
la această întrebare, Marc Bloch studiază opinia eclesiastică, deţinătoare a
privilegiilor ideologiei oficiale, dar mai ales explorează domeniul medicinii
populare, al folclorului medical. Ajutat de fratele său, el îşi multiplică cercetările
şi lecturile. În această privinţă, bibliografia lui este vastă şi documentele atestă
amploarea unei curiozităţi ale cărei sondaje şi rezultate, opera le-a păstrat doar în
parte. El a reţinut mai cu seamă pentru cartea sa modul în care atingerea
scrofulelor devine „un loc comun medical” în tratatele de medicină savantă, din
momentul în care intră în umbră cenzurile eclesiastice cu privire la un rit bănuit
de magie şi păgânism. Mereu stimulator de idei şi indicator de piste noi de
cercetare, Marc Bloch sugerează interesul pe care l-ar avea un studiu comparat al
evoluţiei ideilor medicale şi al ideologiei religioase.96 Marele istoric francez se
interesează ş mai mult de o particularitate a ritului englez, inexistentă în ritul
francez, al doilea miracol al regalităţii engleze: inelele medicinale. De la
începutul secolului al XIV-lea, în Vinerea Mare, regele Angliei, după ce punea
pe altar nişte monede, le „răscumpăra” punând în loc o sumă echivalentă,
indiferent în ce fel de bani şi cerea să se fabrice din cele dintâi monede nişte
inele, denumite „cramp-rings”, ce erau date apoi anumitor bolnavi, în special
epileptici, care se vindecau prin purtarea acestora. Marc Bloch realizează o
descriere exemplară a ritului şi a gesturilor regilor Angliei, care-l îndeplinesc.97
În opinia istoricului, acest ritual se apropie de folosirea diferitelor talismane. El
evidenţiază faptul că „miracolul acţiunii consta într-o operaţie de natură oarecum
juridică: ofranda monedelor de aur şi de argint şi răscumpărarea lor cu ajutorul
unei sume echivalente.” Bloch subliniază că procesul acesta pe bază de tradiţii
magice este un proces istoric. „Este cucerirea unei reţete magice de către
96
J. Le Goff, op.cit., p.XVII.
97
M. Bloch, op.cit., p.112-113.

41
regalitatea miraculoasă”.98 Atenţia sa pentru elementele ceremonialului denotă
atitudine de antropolog. El se preocupă mai întâi de descoperirea cadrelor
spaţiale şi temporale esenţiale în domeniul sacrului.
Dosarul iconografic pe care l-a alcătuit Marc Bloch şi al cărui studiu n-a
apucat decât să-l schiţeze ar trebui să fie analizat şi completat sistematic.
Localizarea atingerii regale după aceste imagini ne lasă impresia că locul
ceremoniei a fost disputat între biserică şi un loc propriu-zis regal, palatul regelui
sau chiar un loc exterior, acolo unde se găsea regele, cel care creează în jurul său
un fel de mic teritoriu sacru. Se pare că deseori s-a recurs, atât pentru raţiuni
simbolice cât şi practice, la un loc de compromis, capela palatului regal, grădina
unei biserici etc. Legătura cu mesa şi uneori cu împărtăşirea regelui, sub cele
două auspicii, se întâlneşte frecvent în Franţa.99 Se pare că regii englezi n-au
reuşit să evite o anumită absorbire în mediul eclesiastic. Atingerea scrofulelor
devine o adevărată liturghie clericală. Miracolul inelelor, „cramp-rings” are loc
în capela Palatului din Londra, în Vinerea Mare, altarul jucând un rol central şi
esenţial.100 Pentru regele Franţei, încoronarea şi oncţiunea este săvârşită de
oamenii Bisericii, în special de arhiepiscopul de Reims şi de unii episcopi, care îl
înconjoară.
Marc Bloch subliniază şi importanţa obiectelor sfinţite în rit. În
documentele sale, el trece inventarul a ceea ce numeşte „elementele” regalităţii
sacre: semnul regal, flaconul sfântului Thomas Becket, Sainte Ampoule de la
Reims, piatra de la Scone, florile de crin (şi flamura), împărtăşania, Sfânta
Lance, sabia, formulele de încoronare, sceptrul, coroana, inelul (şi cramp-rings).
Marc Bloch precizează că aceste obiecte nu sunt folosite într-o societate fără
istoric, ci că oamenii din evul mediu le conferă o identitate istorică, dobândită
într-o anumită epocă, în anumite împrejurări. Spre exemplu, Sainte Ampoule de

98
Ibidem, p.118-120.
99
Ibidem, p.125-131.
100
J. Le Goff, op.cit., p.XVIII.

42
la Reims şi-a făcut intrarea în istoria terestră, în ziua botezului lui Clovis, la
Reims; iar aceea de la Marmoutier, cu ocazia căderii Sfântului Martin în
mănăstirea în care îngerul i-a adus un balsam divin ca să-şi vindece coasta ruptă.
Ea a fost folosită pentru încoronarea lui Henric al IV-lea la Chartres, în 1594,
după ce îi fusese adusă lui Ludovic al XI-lea pe patul de moarte şi (în mod
legendar) a fost utilizată la încoronarea lui Ludovic al VI-lea, la Orleans, în anul
1108. Pentru Boch obiectele încoronării capătă o valoare istorică: „trebuie să
vedem în obiectul simbolic de la început un obiect istoric”.101
De aici, istoricul francez trece la problema mai generală a „regalităţii
miraculoase şi sacre” în Occidentul medieval. Marc Bloch atrage atenţia asupra
faptului că, mai mult decât în noţiunea de rex-sacerdos avansată de teologi şi de
teoreticienii Disputei dintre Sacerdoţi şi Imperiu, tocmai în domeniul liturgic,
prin analiza tratatelor, sau mai bine, a ritualurilor, se pot observa apropierile prin
care regii au încercat să se infiltreze în ierarhia ecleziastică. Din partea Bisericii,
tendinţa este aceea de a-i limita la un rol apropiat de cel al subdiaconilor, pe câtă
vreme ceremonialul sacru trădează un anumit efort al regelui şi al anturajului său
de a-şi copia „hirotonisirea” după aceea a episcopului.102
Marc Bloch trece apoi la studierea în detaliu a legendelor care au ilustrat
monarhia sfinţită medievală. El adună un fascicul de credinţe legate prin
caracterul supranatural al unui anumit număr de însemne regale ce au dat loc la
legende, la care adaugă atingerea scrofulelor: „Sainte Ampoule, florile de crin
aduse din cer, flamura care e şi ea cerească la origini, darul de a vindeca, iată
minunatul fascicul pe care apologeţii regalităţii capeţiene aveau sa-l ofere de aici
înainte, fără încetare, admiraţiei Europei”.103 Astfel, alături de însemnele regale
propriu-zise, care sunt păstrate la abaţia regală de la Saint-Denis (coroana, spada,
pintenii de aur, sceptrul aurit), fecioara cu mâna de fildeş, pantalonii de mătase

101
Ibidem, p.XIX.
102
M.Bloch, op.cit., p.237-238.
103
Ibidem, p.235.

43
violeţi, brodaţi cu crini de aur, tunica violetă, haina de deasupra fără glugă, tot
violetă, există obiectele supranaturale coborâte din cer şi puterea de a vindeca.
Aceste obiecte şi această putere îl pun pe rege în contact direct cu Dumnezeu,
însă intermediarul eclesiastic la un anumit nivel este totuşi menţinut: Sainte
Ampoule i-a fost adusă Sfântului Remi, abatele de la Saint Remi este cel care
păstrează, aduce şi apoi duce înapoi flaconul încoronării, episcopul de Reims
este cel care-l miruieşte pe rege.
Marc Bloch nu compară puterea vindecătoare pe care o aveau regii Franţei
şi Angliei în evul mediu cu aceea a şefilor carismatici din alte societăţi, pentru că
observase deja limitele unei metode comparatiste spre care totuşi era înclinat.
Folosindu-se de principalul său ghid în materie de antropologie, de Frazer, el
evocă credinţele şi practicile triburilor din Oceania şi puterile şefilor din insula
Tonga din Polinezia. Era totuşi vorba de un caz izolat şi Bloch formulează una
din legile călăuzitoare ale comparatismului corect: „Studiul triburilor din
Oceania aruncă lumină asupra noţiunii de regalitate sacră, aşa cum înfloreşte sub
alte ceruri, în Europa antică sau chiar medievală; nu ne-am putea aştepta să
regasim în Europa toate instituţiile din Oceania ... mulţi dintre primii misionari
credeau că regăsesc la „sălbatici” tot felul de concepţii creştine, mai mult sau
mai puţin şterse. Să ne ferim de a săvârşi eroarea inversă şi să nu transpunem
integral Antipozii la Paris ori la Londra”.
Marc Bloch face apoi un ocol prin două legende: semnul regal şi
atitudinea leilor faţă de regi. În credinţa populară, neacceptată de Biserică, regele
Franţei, după modelul altor suverani, poartă un semn pe piele, un naevus în
formă de cruce, aproape întotdeauna pe umărul drept, mai rar pe piept, de
culoare roşie aprinsă. Foarte probabil, acesta e semnul pe care Carol al VII-lea i
l-a arătat Ioanei d’Arc ca să-i dovedească faptul că era cu adevărat fiul legitim al
lui Carol al VI-lea şi nu un bastard. A doua legendă consta în credinţa poporului
francez că leii nu rănesc niciodată un rege adevărat.

44
La capătul unui lung studiu, personal şi original, Marc Bloch analizează
contaminarea dintre cultul unui sfânt şi ritul regal al vindecării scrofulelor,
fenomen fundamental al folclorului, pe care istoricul trebuie să-l accepte în
propriul său domeniu. Exista de la începutul secolului al X-lea la Corbeny, în
Aisne, cultul popular al unui sfânt venit din Cotentin, Marculf sau Marcoul,
specializat şi el, se pare, în vindecarea scrofulelor, probabil în virtutea unui joc
de cuvinte etimologic, plecând de la „mar” (rău) şi „cou” (gât). Puterea lui a fost
apropiată de a regilor şi din secolul al XIV-lea au făcut, după încoronarea lor, un
ocol prin Corbeny, ca să ia în mână craniul sfântului şi să-i atingă apoi pe
scrofuloşi cu o putere crescută prin aceea a sfântului. Ludovic al XIV-lea şi
urmaşii săi au cerut să le fie adusă racla sfântului de la Corbeny la Reims, în
momentul încoronării.
Contaminării dintre cultul sfântului Marcoul şi miracolul regal, Marc
Bloch îi adaugă o a treia credinţă populară, legată din punct de vedere istoric de
cel dintâi. Se credea, în unele locuri, că cel de al şaptelea dintr-o serie de fii, fără
fiice intermediare, avea puteri de magician şi îndeosebi de vindecător. Prin
asimilare cu puterea de vindecare a regilor, s-a atribuit celor de-ai şaptelea fii nu
numai darul special de a-i vindeca pe scrofuloşi ci şi pe acela de a avea, din
naştere un semn distinctiv pe corp. A intrat în obicei ca, înainte de a-şi exercita
harul, aceşti fii să se ducă în pelerinaj la Courbeny, la relicvele Sfântului
Marcoul.104
Marc Bloch îşi încheie cea mai lungă parte a cărţii sale, în care a încrucişat
cronologia şi tematica cu studiul vicisitudinilor miracolului regal din secolul al
XVI-lea până în secolul al XVIII-lea, în timpul războaielor religioase şi al
absolutismului, apoi în epoca „declinului” şi a „morţii” sale. El demonstrează
faptul că fenomenul îşi schimbă locul şi semnificaţia în noile contexte istorice,
fără sa-şi schimbe în esenţă forma. Miracolul regal suferă puternic în Anglia, o

104
J. Le Goff, op.cit., p.XX-XXI.

45
dată cu instalarea protestantismului, şi dispare cu schimbarea dinastică din 1714.
În Franţa, moartea sa coincide cu Revoluţia şi cu căderea regalităţii, în pofida
scurtei şi anacronicei reînvieri la încoronarea lui Carol al X-lea, în 1825. Un
fenomen istoric însă, şi cu atât mai mult o credinţă, un fapt mintal sunt arareori
asasinate. Ele mor mai mult sau mai puţin încet, în ritmul schimbării mentalităţii
şi a condiţiilor în care a apărut această mentalitate. Pentru a explica sfârşitul
miracolului regal, Marc Bloch părăseşte riturile, gesturile, imaginile şi nu mai
recurge la folclor, la etnografie sau la medicină. Chestiunile profunde ale
civilizaţiei, psihologia colectivă suferă influenţa decisivă a evoluţiei intelectuale
a elitelor. Ceea ce a ucis miracolul regal a fost spiritul raţionalist care a încercat,
încă din secolul al XVII-lea, să-i găsească o explicaţie raţională, logică, până ce
Iluminismul, în secolul al XVIII-lea, renunţă la această cercetare şi proclamă pur
şi simplu că miracolul nu există. Neputând să se explice prin nici o raţiune
naturală, de pildă pe calea sângelui, miracolul regal dispare din credinţa savantă
împreună cu toate celelalte minuni şi cu o întreagă concepţie despre univers cu
care se înrudea. Ca istoric descoperitor, care se sprijină pe antropologie şi
sociologie, Bloch schiţează o explicaţie în care se străduieşte să evite
anacronismul şi pozitivismul reducţionist. Dacă regii n-au vindecat niciodată pe
nimeni nu înseamnă că principii medici erau nişte impostori. Toţi oamenii,
cvasitotalitatea societăţii din Evul Mediu până în secolul Luminilor, care au
crezut în puterea vindecătoare a regilor, au făcut-o pentru două motive: faptele
fiziologice şi chiar medicale ale vremii permiteau să se creadă în asemenea
miracol şi bolile, mai mult sau mai puţin confundate sub numele de scrofule sau
gâlci, se vindecau uneori în alt mod natural, deşi adesea incomplet sau temporar.
Natura îndeplinea miracolul şi dacă vindecarea intervenea, în general, la un
interval destul de mare după îndeplinirea ritualului de vindecare, oamenii de
atunci credeau cu uşurinţă în realitatea unei minuni întârziate. Marc Bloch oferă
mai ales o explicaţie ce rămâne la baza istoriei mentalităţilor şi a psihologiei

46
colective istorice: „Ceea ce a creat credinţa în miracol a fost ideea că trebuie să
existe un miracol”.105 Explicaţia aceasta, ce pare prea scurtă şi prea sumară,
poartă totuşi pecetea raţionalismului de care era pătruns autorul ei: „e greu de
văzut în miracolul regal altceva decât rezultatul unei erori colective”.
Vocabularul lui Marc Bloch dezvăluie câteva ezitări, datorate caracterului
de pionierat al cercetărilor sale, faptului că eficacitatea noilor concepte era legată
parţial de imprecizia lor şi voinţei istoricului de a evita cadrele conceptuale prea
rigide. Fenomenele studiate, denumite de el prin expresii în care revine deseori,
ca o obsesie, adjectivul „colectiv”, înlocuit prin cuvântul „comun”, îi apar ca
nişte „deprinderi de gândire”, „o gândire mai mult populară decât savantă”, ca
nişte „idei colective”, „opinia colectivă”, „opinia comună”, opusă subtilităţilor
teologilor, ca nişte „reprezentări colective”, „reprezentări mentale”, „reprezentări
intelectuale şi sentimentale” şi, în sfârşit, „imagini”, „imagini simbolice”,
„închipuiri”, ca o „imaginaţie comună”.106
În ceea ce priveşte imaginile, imaginaţia conceptuală sau simbolică l-a
determinat între timp pe Marc Bloch să acorde o importanţă particulară
iconografiei şi să alcătuiască un bogat dosar iconografic, pe care l-a prezentat în
Apendice II, dar autorul nu a aprofundat statutul imaginii în istorie şi în gândirea
istorică. Însă a atras atenţia istoricilor asupra avantajelor acestui document.
Obiect specific, imaginea este importantă şi revelatoare. Relaţia sa cu textele,
locul său în funcţionarea societăţilor istorice, structura şi localizarea sa trebuie să
fie studiate cu grijă. Cuplului text – imagine, Marc Bloch îi adaugă gestul, asupra
semnificaţiei căruia insistă adeseori în prezentarea riturilor pe care le analizează
cu o metodă sigură. Nu i-a scăpat faptul că dobândirea puterii de către regi se
producea în timpul unei ceremonii, în cursul căreia regele îşi schimba natura. A
vorbit despre riturile de trecere, fără să extragă totuşi din această noţiune

105
M.Bloch, op.cit., p.179-180.
106
J. Le Goff, op.cit. p.XXIII.

47
esenţială întreg profilul ce se poate afla în ea. Ca un concept global, Marc Bloch
vorbeşte când despre conştiinţa colectivă, când mai rar, despre mentalitate.
Cât despre ştiinţele existente sau cele ce trebuie, în parte, create, de care
Marc Bloch s-a servit ori a căror dezvoltare o doreşte, ele sunt „psihologia
colectivă”, folclorul, medicina populară comparată, etnografia comparată,
biologia, pentru că în Regii taumaturgi există şi schiţa unei istorii a trupului:
trupuri cu gesturi vindecătoare ale regilor, trupuri bolnave şi suferinde de
scrofuloşi, pe care boala fizică îi preface în simboluri culturale şi sociale şi, mai
ales, „atingere”, „contact” al corpurilor, subliniată de Marc Bloch, corpuri
prefăcute în oseminte şi în pulbere de relicve magice.107 Un termen foarte des
folosit este cel de superstiţie, utilizat şi de Biserica Catolică începând din Evul
Mediu timpuriu până în zilele noastre şi care a cunoscut un apogeu în secolul
Luminilor, desemnând toate credinţele şi practicile religioase eretice, nesupuse
Bisericii. Marc Bloch este, în această direcţie, moştenitorul cărturarilor
medievali, ai oamenilor Luminilor şi un intelectual strălucit de la începutul
secolului al XX-lea.108
La început această carte, o lucrare de erudiţie, nu a depăşit mediul
specialiştilor, dar în ansamblu primirea din partea mediilor culturale a fost bună.
În primul rând din partea colegului său, Lucien Febvre şi a istoricului belgian
Henri Pirenne. Dar primirea făcută de mediul universitar Regilor taumaturgi,
favorabilă în fond, în pofida câtorva excepţii, a reuşit să-l convingă să
abandoneze un tip de cercetări care cu siguranţă nu aveau să favorizeze
satisfacţiile ce se pot nădăjdui, în mod legitim, de la o carieră universitară. Doar
câţiva istorici europeni au înţeles noutatea, forţa şi viitoarea fecunditate a operei
lui Marc Bloch.109

107
Idem.
108
Idem.
109
Maria Crăciun, op.cit., p.213-214.

48
Regii taumaturgi rămâne o carte fundamentală mai ales prin subiect şi
prin perspectiva comparatistă pe care o aplică antropologiei istorice.
Comparatismul lui Marc Bloch rămâne oarecum timid, deoarece nu dispune de
teoriile care să îngăduie să se avanseze fără să se abandoneze regulile prudenţei
şi exigenţele din partea istoricităţii, necesare argumentării istorice.110
Marea noutate a lui Marc Bloch în Regii taumaturgi e şi aceea de a fi
devenit antropolog, fiind astfel părintele antropologiei istorice care se dezvoltă
astăzi. Dacă lăsăm deoparte studiile folclorice, Marc Bloch n-a făcut apel, pentru
cartea sa decât la doi mari antropologi: Sir James Frazer, care-şi publicase în
1911, Creanga de aur, iar în 1905, Originile magice ale regalităţii şi la Lucien
Levy-Bruhl111. La cel dintâi întâlnea concepţia originii magice a regalităţii iar la
cel de-al doilea noţiunea de mentalitate primitivă. Marc Bloch a ştiut să reziste
tentaţiei de comparatism generalist existentă la Frazer, ca şi asimilării oamenilor
din evul mediu cu „sălbaticii”, aşa cum se poate deduce din ideile lui Levy-
Bruhl. Însă Marc Bloch nu s-a interesat de problema originilor. Studiul dedicat
de el miracolului regal tinde să demonstreze că distincţia operată de antropologul
Hocart între ritual şi politic este exagerată, cel puţin în Occidentul Medieval.112
Ceremonialul atingerii este un gest politic. De altfel Regii taumaturgi reprezintă
un studiu excelent al ritualurilor, imaginilor şi al gesturilor societăţii istorice.
Mai mult decât istoria mentalităţilor, Marc Bloch a inaugurat o nouă direcţie în
istoriografie, aceea a unei noi istorii politice.113 În planul dosarului acesteia, aşa
cum ni l-a lăsat Marc Bloch, diferitele teorii ale originii puterii regale, în loc să
se contrazică par să se succeadă în timpul istoriei.
Regalitatea sacră cu legendele ei, cu superstiţiile, cu miruirea, cu
încoronarea şi însemnele ei, toate acestea, reprezintă elemente de noutate pe care
Marc Bloch le-a introdus în demersul istoric. Prin toate acestea trece firul
110
Ibidem, p.214.
111
J. Le Goff, op.cit., p.XXV.
112
M. Bloch, op.cit., p.50.54,65,66,138.
113
Ibidem, p.49,61,178.

49
conducător al chestiunilor profunde ale istoriei politice medievale, căutarea unei
istorii totale a puterii în care ea să nu fie separată de bazele sale rituale şi nici
lipsită de imaginile şi reprezentările sale.
Practic M.Bloch a deschis drumul unei reînnoiri globale a istoriografiei
prin cultivarea interesului pentru antropologia politică. Marc Bloch s-a referit la
Evul Mediu occidental dar antropologia politică poate fi schiţată şi pentru
antichitate sau pentru epoca modernă şi contemporană.114

114
J. Le Goff, op.cit., p.XXVI-XXVIII.

50
CAPITOLUL III

MARC BLOCH ŞI METODOLOGIA ISTORICĂ


- COMPARATISMUL -

Marc Bloch afirma că stocul de documente de care dispune istoria nu este


limitat şi trebuie exploatate nu numai documentele scrise ci şi informaţiile puse
la dispoziţie de arheologie, de artă, numismatică, etc. Bloch face o serie de
propuneri de documente noi în special pentru Evul Mediu. De exemplu întrevede
posibilitatea unei istorii monetare a Evului Mediu. Marc Bloch nu se mulţumeşte
doar cu exploatarea unor noi documente, el doreşte să descopere domenii noi. Se
orientează în primul rând spre analiza faptelor economice. În acest sens este
influenţat, fără să o recunoască explicit, de opera lui Karl Marx. Este tentat să
pună în legătură structurile economice şi clasele sociale. A fost de asemenea
influenţat de cercetările economistului F. Simiand şi de istoricul H. Hauser, care-
l determină să aprecieze fluctuaţiile economice pe baza seriilor de preţuri.115
În cartea sa, Caracterul original al istoriei rurale franceze, secolele XI-
XVIII, M.Bloch va analiza formele de ocupare a solului, tehnicile de producţie,
modalităţile de populare, cadrul seniorial, practicile comunitare. Este lucrarea în
care pune în practică dorinţa sa de a folosi noi tipuri de surse. El merge dincolo
de izvorul scris şi foloseşte hărţi vechi, toponime, unelte, fotografia aeriană şi
folclorul, pentru a surprinde societatea franceză în secolele când agricultura era

115
Guy Bourde, H. Martin, op.cit., p.217.

51
ocupaţia predominantă. Direcţia trasată va fi continuată de medieviştii din
generaţia următoare, cum ar fi Robert Botrouche sau Georges Duby.
Am afirmat deja că Marc Bloch a dorit să lărgească câmpul istoriei înspre
direcţii noi. Frecventarea lui A. Varagnac i-a atras atenţia asupra preistoriei.
Lectura lui A. Van Gennep i-a semnalat interesul prezentat de folclor. Neiniţiat
în etnologie, a riscat să scrie Regii taumaturgi, în 1923. În această carte, care
este în primul rând un eseu inovator, istoricul va examina dimensiunea magică a
autorităţii monarhice, puterea atribuită regilor capeţieni de a vindeca, prin
atingere, scrofulele. După acest debut, pe cât de spectaculos, pe atât de
consistent, Marc Bloch nu a mai încercat şi alte lucrări de antropologie istorică.
Direcţia de istorie a mentalităţilor pe care o deschide cu această lucrare va fi şi ea
exploatată de alţi istorici.116
Tot astfel Marc Bloch a perceput importanţa lingvisticii, s-a interogat
asupra sensului unor cuvinte. Ca şi în cazul etnoistoriei, intuiţiile lui Marc Bloch
au fost fructificate de istoricii anilor ’60 şi ’70. Bloch nu s-a apropiat numai de
lingvistică, ci şi de alte discipline, sociologie, antropologie, arheologie,
psihologie, geografie şi medicină pentru a înţelege mai bine obiectul său de
studiu şi problemele care îl învăluiau. Folosirea lingvisticii poate fi înţeleasă ca o
apropiere de o modalitate interdisciplinară.
Opiniile istoricului referitoare la metodă sunt o pledoarie pentru o vastă
pregătire în ştiinţele auxiliare şi pentru interdisciplinaritate. Marc Bloch a fost
interesat de organizarea cercetării pe echipe care grupau specialişti în discipline
diverse. Raporturile lui Bloch referitoare la munca lui erau discursuri despre
metodă.
Faptele istorice pot fi cunoscute prin documente dar pur şi simplu
informaţia dată de document nu este suficientă. Documentul este un martor şi nu

116
Allett Olin Hill, Boyd Hill Jr., Marc Bloch and comparative history, în „Past and present”, nr.4, Londra,
1980, p.828-845.

52
dă informaţii decât drept răspuns la o serie de întrebări. Dificultatea reală constă
din a pune întrebările necesare, întrebările cele mai eficiente.
Contribuţia cea mai semnificativă a lui Marc Bloch în metodologie este,
probabil, metoda comparată, care va rămâne asociată cu numele istoricului.
Orice punere de problemă va duce în cazul lui la căutarea unor similarităţi şi
diferenţe. Un interes tot mai viu pentru lingvistică i-a sugerat o metodă analoagă
pentru istorie.117
Comparatismul ca metodă de investigare istorică este tributar lingvisticii.
La începuturi comparatismul lingvistic urmărea să stabilească înrudirea între
limbi. Era o căutare a unor limbi originare. Unul dintre succesele cele mai
impresionante ale metodei comparative a fost delimitarea grupului indo-
european, reconstituirea ipotetică a formelor de bază originare. Marc Bloch a
elaborat metoda comparată folosind modelul lingvisticii istorice. El a considerat
că numai lingviştii au diferenţiat tehnicile implicate în comparatism. Bloch a
preluat acest model de la lingvistul francez A. Meillet (1866 – 1936). În
Definiţia metodei comparative, acesta din urmă, scria că există comparaţii
făcute pentru a extrage din comparaţie fie legi universale, fie informaţie istorică.
Rezultă două tipuri de comparaţie diferite, cu legitimitate egală. Marc Bloch s-a
bazat mai ales pe cartea sa Le methode comparative en linguistique historique
(1925), în decizia sa de a urma lingviştii „istorici” decât pe cei „universali”.
Un alt suport teoretic şi efectiv este oferit de studiul lui Sir James Frazer
asupra cultului Dianei în epoca romană. Acesta descria asasinarea rituală a
preotului la lacul Nemi. În acest sens, Frazer a căutat rituri similare la alte
popoare pentru a stabili o trăsătură psihologică comună. Frazer căuta un substrat
uman, o structură a mentalului, o trăsătură universală cu aplicabilitate globală.
Marc Bloch citează din nou lucrarea lui Frazer pentru a discuta eficienţa metodei
comparatiste, când aceasta ajunge în mâinile etnologilor. Apare şocul,

117
Ibidem, p.847-848.

53
conştientizarea diferenţelor culturale, care este atât de necesară oricărui studiu al
trecutului.118
Comparaţia implica două procese intelectuale diferite. Bloch va defini
două tipuri de comparatism pe care le vom numi comparatism universal şi
comparatism istoric. În primul tip, istoricul selectează nişte societăţi atât de
distante în timp şi spaţiu încât orice analogie observată nu poate fi explicată prin
influenţă reciprocă sau prin origine comună. În plus, anumite lacune de
documentare pot să fie suplinite de ipoteze bazate pe analogie. Acest tip de
comparatism presupune o interpolare perpetuă. Postulează unitatea fundamentală
a minţii omeneşti sau alternativ monotonia şi sărăcia resurselor intelectuale care
stau la îndemâna omului. Tipul doi încearcă un studiu comparat al unor societăţi
care sunt învecinate şi contemporane, între care există o influenţă reciprocă
constantă. Sunt expuse în dezvoltarea lor aceloraşi cauze. Metoda se apropie de
studiul istoric al limbilor, în timp ce prima metodă se aseamănă mai mult cu
lingvistica. Din cele două metode, istoricul este de părere că cea cu orizontul mai
limitat are rezultate mai bogate, are concluzii mai precise, mai puţin ipotetice.
Tipul unu nu implică o relaţie genetică între obiectele comparaţiei. Pentru
lingvişti, acest tip de comparaţie este inutil. Lingviştii sunt interesaţi de
comparaţia limbilor acolo unde există o origine comună. Similitudinile pot astfel
să fie explicate prin împrumuturi.119
În ceea ce priveşte interpretarea, avantajul cel mai evident pe care-l putem
avea când observăm societăţi învecinate, este influenţa reciprocă. Comparatismul
pune istoricii în situaţia de a căuta cauzele reale. Căutarea cauzelor aduce în
discuţie problema originilor. Istoria comparativă are datoria să sublinieze
originile diferitelor societăţi. Analiza exemplelor concrete de folosire a
comparatismului sugerează că Marc Bloch a respins comparatismul universal (de
tipul unu) în favoarea comparatismului istoric (tipul doi).
118
Ibidem, p.853-854.
119
H. W. Barnes, op.cit., p.315-317.

54
Comparatismul poate fi folosit pentru a sublinia contrastele dintre
fenomene, contraste care vor pune în valoare antiteze în dezvoltarea celor două
noţiuni. Amândouă manifestă tendinţe analoage. Dar în una au rămas vagi şi
amorfe, motiv pentru care vor dispărea, în timp ce în cealaltă au fost înglobate în
instituţii legale şi în consecinţă se menţin.
Pe de altă parte în La societé feudale există o sugestie că s-a folosit tipul
unu de comparatism. Feudalismul este folosit într-un asemenea mod încât
Japonia şi Europa pot să fie examinate fără a se lua în considerare legăturile
istorice.120
Definiţia dată de Bloch feudalismului este după unele opinii încadrabilă
într-o astfel de tendinţă, pentru că el a urmărit definirea feudalismului prin
structura societăţii pe care o numea feudală şi relaţiile dintre părţi. Bloch nu a
sugerat că şeful rustic este o instituţie din care clasa nobilă s-a dezvoltat în mod
direct.
Studiile comparative fac progrese mici. Sunt necesari ani de analiză pentru
o zi de sinteză. Dar analiza nu se poate transforma în sinteză decât dacă are în
vedere sinteza încă de la începutul cercetării, dacă este concepută pentru a servi
acestui scop.
Marc Bloch a pus problema unor dificultăţi practice de care se pot lovi
studiile comparate, circulaţia informaţiei, de exemplu, problema informaţiei
bibliografice, a împrumuturilor interbibliotecare, probleme legate de
terminologie, de suprapunerea semnificaţiilor unor termeni. Vocabularul tehnic
al meseriei este elaborat în fapt de istorici în fiecare limbă în parte şi ceea ce este
mult mai rău în studiile întreprinse în diferitele ţări, nu sunt puse acelaşi gen de
întrebări. Marc Bloch aspira însă înspre acest gen de comunicare, întrevedea o
reconciliere a naţiunilor prin intermediul istoriei. Istoria comparată era o
disciplină pur ştiinţifică, orientată spre cunoaştere. El propune o reconciliere a

120
Ibidem, p.323.

55
terminologiei şi a temelor de cercetare. Este o pledoarie pentru un limbaj
ştiinţific comun, o colecţie de simboluri şi un sistem de clasificare.
Una dintre tentativele lui Marc Bloch a fost aceea de a studia societăţi
centrale europene: germane, slave, cea maghiară. Această propunere de cercetare
a lui Bloch era de un tip familiar, din punct de vedere lingvistic, lingviştilor
comparatişti. Era o cercetare de tip doi, asemănările dintre slavi şi germani pot fi
puse pe seama unor relaţii genetice. Acest gen de presupunere se bazează pe o
teorie structurală din perspectiva căreia instituţiile se comportă în acelaşi mod cu
limbile. În exemplul dat avem însă de-a face cu două limbi cu origine comună şi
una separată (maghiara). Deşi Bloch plănuia să studieze societăţi, nu limbi,
tehnicile lui Meillet păreau să se potrivească scopului.121
Atunci când Bloch a încercat un studiu comparativ al feudalismului, el a
demonstrat limitele sale în înţelegerea acestor tehnici. Acuzaţia care i s-a adus
lui Bloch este că nu a fost consecvent în folosirea tipului doi, nici în teorie şi nici
în practică. El dezvoltă o formă proprie a comparaţiei.
Criticile cele mai aspre la adresa lui au venit dinspre lingvistică.
Lingviştii, chiar în momentul de faţă le cer istoricilor clarificarea metodei. Se
pune întrebarea foarte serioasă ce se compară. Care sunt unităţile în istorie care
ar corespunde fonemelor şi morfemelor din limbă. Fără definirea clară a acestor
unităţi, lingviştii n-ar fi putut încerca studiile lor. Succesul metodei depinde de
precizia metodei dezvoltate. Pentru istoria comparativă se pune problema
aplicării unei metode puse la punct de lingvişti la materialul istoric. Dar istoria
este diferită de lingvistică şi modelul lingvisticii nu poate fi preluat în totalitate
aşa cum de altfel a intuit şi Bloch. Instituţiile nu se comportă ca limbile.
Diferenţa este esenţială, nu este până la urmă de complexitate ci ţine de
caracterul arbitrar al semnului lingvistic. Arbitrarul face ca structurile lingvistice
să fie atât de stabile. Structurile limbii nu sunt neapărat în relaţia cu lumea în

121
M.Crăciun, op.cit., p.239.

56
care trăiesc vorbitorii. În structurile sociale arbitrarul lipseşte. În acest domeniu
relaţia dintre reguli şi activităţi nu este arbitrară. Regulile senioriei, spre
exemplu, sunt absurde într-o societate nomadă sau de vânători, deci regulile au o
relaţie definită şi nearbitrară cu o lume în afara lor. Structura regulilor senioriei
şi activităţile sociale cărora li se aplică sunt legate de un întreg complex de
determinaţii reciproce. Diferenţa dintre limbă şi societate este, după unele opinii
atât de mare, încât un program similar de studii al societăţii este absolut iluzoriu
pentru istoria comparativă.
Unii dintre cei care l-au analizat pe Marc Bloch (Sedwell) fac distincţia
dintre perspectiva comparată şi metoda comparată. Prima înseamnă un context
mai larg şi duce spre intuiţii, cealaltă înseamnă deja elaborarea unor reguli. După
alte opinii în practică, Bloch a reuşit să elaboreze o metodă de studiu comparat
eficientă. Este considerată o metodă logică de verificare a unor ipoteze.122
O altă critică care i se aduce lui Bloch este faptul că nu a exprimat destul
de clar necesitatea de a studia toate societăţile care au instituţii similare, dacă
există motive pentru a bănui o relaţie genetică între ele. În loc de asta, el a vorbit
despre societăţi învecinate. E adevărat că societăţile învecinate prezintă
similarităţi culturale dar se poate găsi şi o societate mai îndepărtată cu instituţii
similare.123 Un exemplu relevant este cel al cuvântului rege în trei limbi indo-
europene: raja (sanscrita), rex (latina) şi rigs (celta). Cuvintele sunt în mod
evident înrudite. Instituţia regală este şi ea comparabilă, deşi societăţile nu mai
sunt învecinate geografic. Se poate presupune sau nu o origine comună? Bloch
este criticat pentru că nu şi-a asumat teoria unei origini unice. Deseori a
comparat instituţii numai din două societăţi, ministeriales în Franţa şi Germania
sau regii taumaturgi în Franţa şi Anglia. În acest mod nesocoteşte sugestia

122
Ibidem, p.240.
123
Allett Olin Hill, Loyd Hill Jr., op.cit., p.849.

57
lingviştilor care solicitau comparaţia exhaustivă. Se afirmă să remarcile lui
asupra metodologiei istoriei comparative nu au precizie şi coerenţă.124
Lucrarea fundamentală a istoricului Marc Bloch care se referă la teoria şi
metodologia istorică este Apologie pour l’histoire ou metier d’historien, carte
apărută postum.125 După opinia lui Marc Bloch, istoricul are datoria să fie
meticulos, să ţină seama de trecut, de realitate şi de progresele cercetării
ştiinţifice. Obiectul istoriei este prin excelenţă omul aşa cum remarca Michelet şi
Foustel de Coulange. Întrebarea fundamentală care se pune în faţa generaţiei
actuale de cercetători este următoare: istoria este ştiinţă sau artă? Deoarece
faptele umane sunt fenomene extrem de delicate, care nu pot fi reproduse în
eprubetă ca experimentele din chimie iar istoricul trebuie să reînvie o lume de
mult apusă. Omul trebuie înţeles întotdeauna în raport de contextul spaţial şi
temporar în care şi-a derulat existenţa. Evenimentul trebuie plasat în durata
europeană şi nu privit în mod izolat.126

124
Marc Bloch, Apologie pour l’histoire ou metier de l’historien, Paris, 1949, p.132-135.
125
Ibidem, p.139.
126
Ibidem, p.105-111.

58
CAPITOLUL IV

GHEORGHE BRĂTIANU ŞI SPIRITUL „ANNALELOR”

Gh. I. Brătianu a fost un istoric soldat al cauzei naţionale. S-a lăsat


atras de imperativele timpului său şi a apărat interesele ţării şi ale neamului.
Pentru că şi-a păstrat demnitatea şi nu a abdicat de la principiile morale în care
se dezvoltase şi se afirmase, Gh. I. Brătianu a plătit un preţ foarte scump.
Îndepărtarea din învăţământ şi consemnarea la domiciliu (1947), întemniţarea la
Sighet (1950) şi sfârşitul încă învăluit în mister în aceeaşi închisoare (1953).
Sunt elemente biografice care au făcut din Gh. Brătianu o prezenţă permanentă
în peisajul istoriografiei şi, în general, al culturii româneşti din ultimele
decenii.127 Gh. I. Brătianu, la Congresul de Ştiinţe Istorice de la Zurich, a purtat
discuţii cu Marc Bloch pe marginea unor aspecte ale „societăţii feudale”.
Brătianu, prin studiile dedicate comerţului italian la Marea Neagră, s-a situat în
contextul preocupărilor economice de un interes mai larg ale istoricului francez.
Lucrările pe care le publicase până la apariţia revistei „Annales”, au contribuit în
chip esenţial la apropierea lui Brătianu de Marc Bloch în cadrul Congresului
Internaţional de Studii Istorice de la Oslo (1928).128
Aici, Marc Bloch se pronunţa pentru studiul comparat al societăţii
europene. În corespondenţa cu Brătianu, Bloch relevă necesitatea unui periodic
de istorie economică, crearea unui organ de informaţie prin care să rupă barierele
care separă studiul istoriei economice de acela al economiei prezentului. Ca unul
care va asista la lansarea revistei, Brătianu a fost un cititor asiduu al ei şi un

127
Pompiliu Teodor, Gheorghe I. Brătianu şi spiritul Annalelor, în „Confluenţe istoriografice româneşti şi
europene”, Bucureşti, 1988, p.25-47.
128
Ibidem, p.30-31.

59
colaborator ce a venit în întâmpinarea iniţiativelor lui Bloch şi Lucien Febvre. În
1946, Brătianu scria un studiu despre Bloch: „Un savant et un soldat: Marc
Bloch”, în care s-a oprit la principalele repere ale operei marelui istoric.129
Pentru istoricul Brătianu, Bloch a fost cel care a realizat ceea ce se
înţelege prin „l’histoire vivante”. Aceasta corespundea cu ideile cuprinse în
manifestul lui Le Febvre de după război, care îndemna la observarea vieţii şi pe
această cale la animarea istoriei. Reflecţiile pe marginea studiului consacrat
caracterului supranatural atribuit puterii regale însemna o adeziune a lui Brătianu
la istoria mentalităţilor.
Brătianu evidenţiază contribuţia metodologică a lui Bloch în ordinea
cercetării relaţiei omului cu pământul în L’Ille de France, predilecţia pentru
istoria socială în Rois et serfs. Les caracters de l’histoire rurale francaise.130
Brătianu a sesizat legătura stabilită de Marc Bloch între faptul de istorie locală şi
marile curente ale istoriei europene, idee pe care a împărtăşit-o şi el. A fost
printre primii istorici care a stăruit asupra însemnătăţii Congresului de la Oslo
pentru lansarea programului de la Annales şi a organizării istorice la scară
internaţională. Brătianu a consacrat pagini lucrării La societe feudale, făcând o
analiză comparativă cu aceea a lui J. Calmette. În opinia lui Brătianu, lucrarea lui
Bloch a conturat imaginea vieţii medievale, tumultoasă şi complexă, marcată de
condiţiile vieţii şi metamorfozele mentale. Brătianu exprima într-o perspectivă
istoriografică propriile lui concluzii despre evoluţia istoriografiei contemporane.
Brătianu dovedeşte că a observat era nouă în evoluţia istoriografiei universale. El
o distinge de curentele anterioare, mai ales de pozitivismul care profesa critica
filologică de text, al cărui rost îl ştie aprecia având în vedere că a practicat
cercetarea minuţioasă a surselor. Istoricul român înregistrează însă şi orientarea
istoriografiei spre zonele inconştientului, spre factorii de mentalitate din istoria

129
Ibidem, p.35.
130
Maria Crăciun, op.cit., p.237-238.

60
cotidiană. Concepţia istorică promovată de şcoala Annalelor are o importanţă
decisivă în istoriografia universală.
Bloch a fost un reprezentant „al noului spirit”, afirmat în istoriografie de
mai multe decenii, unul însă care s-a menţinut în limitele disciplinelor istorice.
Brătianu a debutat la nivelul contribuţiilor majore prin studiile de istorie pontică,
referitoare la comerţul genovez în Dobrogea, apoi scrie importantele sale lucrări
de istorie economică. Pe parcursul deceniului trei până la apariţia revistei
Annales, Brătianu îşi defineşte profilul de cercetător al realităţilor economice
europene. În acest sens se remarcă orientarea lui istoriografică, analogă
preocupărilor de istorie economică şi socială întreprinse de M. Bloch şi L.
Febvre.
Evidenţierea raportului geografie – istorie, în lucrările sale, mărturiseşte
situarea concluziilor lui Brătianu în mişcarea ideilor istorice europene, dovedind
influenţa şcolii geografice franceze, a lui L. Febvre.131 Problemele pe care le
discută în legătură cu dimensiunile internaţionale ale comerţului genovez,
relaţiile ce le stabileşte între precocitatea dezvoltării capitaliste sau spiritul de
aventură şi întreprindere contribuie, în opinia sa, la naşterea omului comercial
modern. Această interpretare a fost anticipată de lecţia de deschidere, în care
vorbise despre năzuinţele naţiunii moderne, economia monetară, organizarea
bancară, florentină şi lombardă sau despre năvălirea tătară ca punte între Europa
şi Extremul Orient.132
Aceste idei preliminau, la rândul lor, concepţia istoricului despre un secol
al XIII-lea ca secol de răscruce în istoria europeană.
În 1930 a publicat articolul „Imperiul Bizantin şi moneda de aur a
Republicii Italiene în secolul al XIII-lea”, articol în care preciza ideea
„renaşterii” economice care anunţa era modernă şi care presimţise marile
descoperiri geografice. Brătianu releva ideea „rolului experienţei contemporane
131
Ibidem, p.239-240.
132
P.Teodor, op.cit., p.40-41.

61
în exploatarea trecutului”, adică însemnătatea experienţei trăite pentru
reconstituirea istoricului. Apelul la fenomenul contemporan, la experienţa
primului război mondial, a putut servi, într-o oarecare măsură la retrasarea
vicisitudinilor economico – sociale ale Bizanţului şi a Imperiului Otoman.
Analogii la Brătianu cu orientarea Annalelor sunt relevante în cazul
comparatismului pe care l-a ilustrat ca metodologie în lucrările de istorie
maritimă sau de orientare socială. Acest comparatism ce angaja demersuri pe
orizontală s-a asociat examinării fenomenelor istorice pe verticală de la
antichitate la epoca modernă, sub impulsurile primului război mondial sau ale
crizei economice. El a reţinut iniţiativele teoretice hotărâtoare ale lui H. Pirenne
şi M. Bloch pe terenul comparatismului istoric:133
- comparatismul dintre Imperiul Roman târziu şi relaţiile contemporane;
- comparatismul dintre fenomenele de criză antisemită din Bizanţ şi politica
contemporană a statelor totalitare de tip hitlerist.
Întregul său volum de studii este axat fundamental pe ideea
comparatismului istoric.134
Unul din elevii săi, M. Berza va aduce o valoroasă contribuţie teoretică la
metodologia comparată. Congresul de la Oslo şi apariţia revistei Annales au
constituit pentru Brătianu un moment decisiv în materie de comparatism.
Contribuţiile istoriografice ale lui Brătianu reprezintă o evidentă
sincronizare cu demersurile unora din marii istorici ai timpului. Istoria socială şi
economică concepută de Brătianu a avut ca punct de plecare şi nivelul
istoriografiei naţionale de la începutul secolului al XX-lea, prelungit prin studii
proprii.
El s-a aliniat însă şi cercetărilor fundamentale europene de istorie socială
şi economică, dovadă fiind referinţele la literatura în circulaţie şi cercetările
consacrate comerţului italian în zona Mării Negre. Într-o epocă în care se
133
Idem, Din istoricii români şi problemele istorice, Cluj-Napoca, 1995, p.79-81.
134
Ibidem, p.113.

62
investiga procesul de elaborare a lumii moderne din unghiul sociologiei,
Brătianu a înscris şi el o pagină originală relevând rostul economiei din oraşele
pontice la afirmarea spiritului capitalist. Acest proiect consacra cartea a treia a
istoricului, La terre et le régime de le proprieté.135
Una din lucrările de referinţă, iniţial curs la Universitatea din Bucureşti
(1941-1943), Marea Neagră, este o contribuţiei de istorie pontică din antichitate
până la sfârşitul secolului al XV-lea (până la cucerirea otomană). În 1944 publică
pe aceeaşi direcţie Marea Neagră, placa turnantă a traficului internaţional la
sfârşitul evului mediu. Raportul istorie – geografie devine placa unghiulară a
concepţiei sale, la care a revenit mereu şi pe care a aşezat interpretarea
fenomenului de istorie pontică. În această ordine de idei s-a oprit şi el la
elementele fundamentale de geografie fizică, la expunerea comerţului
mediteranean în Extremul Orient, la invaziile asiatice sau la rivalitatea puterilor
maritime în zona strâmtorilor. A căutat să descifreze caracterul de tranziţie al
zonei pontice între lumea mediteraneană şi zonele stepei euro-asiatice. Dorind
aplanarea seismelor scenei politice contemporane, socotind benefic pentru
soluţiile politice, el realizează o sondare a zonei pontice din această perspectivă.
Insistând asupra caracterului de zonă de tranziţie şi de încrucişare între Europa şi
Asia, el a considerat că a imprimat popoarelor şi statelor această caracteristică.
Acordă atenţie factorului fizic în concordanţă cu geografia umană demonstrând
confruntarea dintre civilizaţia agricolă şi civilizaţia stepei în zona pontică. Din
acest punct de vedere, Brătianu examinează asemenea lui Renne Grusset,
problemele duratei istorice diferenţiate: aceasta face ca oamenii care trăiau în al
doilea mileniu să coexiste cu cei rămaşi la nivelul secolului al VII-lea.
Brătianu a discutat problemele decalajului cronologic între viaţa nomazilor
şi aceea a ţinuturilor de cultură agrară şi de civilizaţia urbană, în măsură să

135
Ibidem, p.115-117.

63
explice şi fenomene de istorie politică, cristalizări statale apărute la interferenţa
dintre zone.136
El reconstituie elementele procesului de formare al poporului român,
originile, formarea statelor medievale. Studiile sale de istorie universală au
îndemnat regândirea fenomenului românesc medieval în lumina secolului al
XIII-lea care a făcut ca în zona pontică să dialogheze Orientul cu Occidentul.
European prin concepţie şi metoda sa istorică, influenţat de opera
celebrului Marc Bloch, Gh.I.Brătianu a fost un spirit european şi prin viziunea
lui despre unitatea de civilizaţie a continentului nostru.137

CONCLUZII

136
M. Crăciun, op.cit., p.239.
137
P. Teodor, op.cit., p.46.

64
De unde provine importanţa lui M. Bloch? Este oare suficient să o
explicăm prin faptul că este un fondator de şcoală, că împreună cu Lucien Febvre
deschide prin Annales o nouă direcţie în istoriografie? Poate că nu. Poate că M.
Bloch este important pentru că este un istoric inovator ale cărui idei dau încă
dovadă de o surprinzătoare modernitate. El este inovator prin subiectele alese şi
prin modul în care ele sunt investigate prin atitudinea sa faţă de izvorul istoric,
prin metoda sa, în special prin larga şi mult controversata folosire a
comparatismului. În fine, Marc Bloch impresionează prin atitudinea sa politică şi
civică. În ceea ce priveşte „subiectele” lui Marc Bloch, acestea sunt legate foarte
mult de direcţia deschisă de revista Annales.
Prin studiile sale referitoare la istoria evului mediu european, Bloch a
inaugurat noi direcţii în cercetarea istorică. Este părintele antropologiei politice
prin celebra sa lucrare dedicată Regilor taumaturgi care analizează persistenţa
unui mit, acela al vindecării scrofulelor prin simpla atingere a mâinilor regilor
francezi şi englezi. Marc Bloch analizează riguros geneza acestui mit, ritualurile
şi gesturile magico-religioase care-l însoţeau şi modul în care a evoluat de-a
lungul secolelor. Explicaţia oferită de Marc Bloch rămâne şi astăzi valabilă,
vindecarea scrofulelor de către regii Angliei şi Franţei a fost o imensă eroare
colectivă generată de aura mistică care însoţea puterea regală. După Marc Bloch,
istoricii din Europa Occidentală au luat în dezbatere problema însemnelor
puterii, a ritualurilor politice, a gesturilor care însoţesc practica de guvernare în
statele medievale occidentale.
Istoria rurală franceză (secolele XI-XVIII) este o lucrare al cărei obiect
de cercetare este concomitent economicul şi socialul, pentru că M. Bloch va
observa formele de ocupare a solului, tehnicile de producţie, modalităţile de
populare, cadrul seniorial şi practicile comunitare. Este un mod nou de a înţelege

65
istoria economică şi de a studia lumea rurală franceză prin continuităţile ei într-o
durată lungă.
Cea mai completă şi mai coerentă analiză a societăţii feudale, în toată
complexitatea ei, o capodoperă a istoriografiei universale, o reprezintă lucrarea
în două volume, Societatea feudală, tipărită de nenumărate ori şi tradusă în zeci
de limbi. Marc Bloch a explicat ca nimeni altul geneza lumii medievale,
cristalizarea relaţiilor feudo-vasalice, legăturile de dependenţă între membrii
elitei feudale, modul de viaţă şi mentalitatea oamenilor din evul mediu. Prin
această carte, ca şi prin Regii taumaturgi, Marc Bloch evidenţiază istoria
mentalităţilor, aducând în atenţie orizontul aptitudinilor intelectuale, folosind
pentru reconstituirea societăţii feudale informaţii care vin dinspre lingvistică,
psihologie, sociologie, etnografie, geografie, pe care le integrează armonios în
demersul său istoric.
Merită apoi atenţie tentativa lui M. Bloch de a aplica metoda comparată
într-un studiu al societăţilor centrale europene, moment în care a fost pus în
situaţia de a lua atitudine în privinţa relaţiei genetice în istorie. Istoricul a
încercat un studiu comparativ al feudalismului, care venea în prelungirea
preocupărilor din Societatea feudală. Marc Bloch s-a ocupat de seniorul
medieval, întrebându-se dacă poate fi vorba de o origine a acestuia în şeful rustic
german dinaintea timpurilor romane. De fapt, şi în studiul publicat în
„Cambridge Economic History” şi în Societatea feudală, istoricul a urmărit
definirea feudalismului prin structura societăţii care i-a dat naştere şi prin
studierea relaţiilor dintre elementele ei „folosind o grilă interpretativă sugerată
de structuralismul primelor generaţii”. În privinţa izvoarelor Marc Bloch a dorit
să lărgească câmpul de investigaţie al istoriei, prin lărgirea teritoriului
documentar. Istoricul nu trebuie să rămână sclavul documentelor clasice,
dezvoltate de ştiinţele auxiliare istoriei; în toate lucrările sale Marc Bloch a avut

66
tendinţa de a merge dincolo de izvorul scris, folosind toponimia, hărţile vechi,
uneltele agricole şi chiar folclorul.
Marc Bloch este un inovator şi în privinţa metodologiei istorice. Ca
fondator al Şcolii Annalelor, Marc Bloch a realizat un program al noii direcţii
istoriografice, pledând pentru realizarea unor studii inter şi pluridisciplinare,
pentru constituirea unor colective de specialişti de elită din domeniul ştiinţelor
umane care să realizeze, să scrie o istorie a civilizaţiilor, o istorie totală a
umanităţii de odinioară. Apologie pour l’histoire ou le metier d’historien este
o lucrare de metodologie istorică paradigmatică care, din păcate, nu a fost încă
tradusă în limba română.
Contribuţia sa cea mai semnificativă în metodologie este metoda comparată.
Orice punere de probleme a adus, în cazul lui Marc Bloch, la căutarea unor
similitudini şi diferenţe. Interesul pentru lingvistică a fost cel care i-a sugerat
însă o metodă analogă pentru istorie. S-a ajuns astfel la formulările lui Marc
Bloch în ceea ce priveşte comparatismul universal şi cel istoric. Modelul este
preluat de la lingvistul francez Antoin Meillet (1866-1936), dar este influenţat
într-o măsură semnificativă şi de studiul lui James Frazer asupra cultului Dianei,
în epoca romană, care urmărea găsirea unei trăsături universale cu aplicabilitate
globală. Prezumţia că instituţiile se vor comporta în mod similar cu limbile a fost
subiectul multor polemici între istorici, apărători ai lui Marc Bloch, şi lingvişti,
care se îndoiau de valabilitatea metodei sale. Istoricii au tins să explice
imposibilitatea transferării cu acurateţe maximă în câmpul istoriei a acestei
metode, dată fiind complexitatea mai mare a instituţiilor sociale. Afirmarea
superiorităţii unui domeniu le apărea ca o explicaţie suficientă. Lingviştii, pe de
altă parte, au încercat să explice inadvertenţele prin definirea mult mai clară în
lingvistică a unităţilor comparate, foneme şi morfeme, şi abilitatea mult mai
mare în timp, conferită de natura arbitrară a semnului lingvistic. În ciuda
criticilor, constatăm că Marc Bloch găseşte mai multe valenţe ale

67
comparatismului istoric decât au găsit lingviştii. El nu se limitează la căutarea
arhetipurilor sau la punerea în evidenţă a caracterelor universale ale instituţiilor,
ci subliniază şi utilitatea metodei în a sugera întrebări când se studiază situaţii
similare prin vecinătatea lor teritorială, dar care se deosebesc prin cantitatea şi
complexitatea documentară care le face mai mult sau mai puţin accesibile
studiului. Comparatismul, pe de altă parte, este şi o metodă perfect logică de
verificare a unor ipoteze. Sugestiile venite dinspre comparatism l-au determinat
pe Marc Bloch să discute problema cauzelor în raport cu cea a originilor.
Aceasta îl duce la formularea ideii sintezei pe baza unor monografii comparabile.
Dacă mai mulţi istorici elaborează cercetări monografice regionale, pornind de la
aceeaşi grilă de investigaţie, rezultatele vor fi mult mai uşor de însumat într-o
sinteză.
Pentru că dorea să fie membrul unei comunităţi istorice internaţionale,
Marc Bloch a fost preocupat de circulaţia informaţiei şi de problema defectelor
de comunicare care provin din neclarităţi în terminologie. Din punct de vedere al
unei grile interpretative valabile pentru întreaga sa operă, am putea afirma că
Marc Bloch este întotdeauna tentat să pună în legătură structurile economice şi
clasele sociale. Preponderenţa economicului a fost o trăsătură fundamentală a
spiritului Annalelor. Dintre istoricii din comitetul de redacţie făcea parte şi
Henri Hauser, cunoscut pentru că a explicat apariţia şi evoluţia protestantismului
francez prin transformările economice din epocă.
Marc Bloch a pus în practică ideea de pluridisciplinaritate care a făcut
parte din obiectivele Annalelor. El s-a apropiat de lingvistică, de sociologie,
antropologie, psihologie, geografie şi medicină pentru a înţelege mai profund
obiectul său de studiu şi problematica asociată.
Înainte de a încheia această trecere în revistă a operei lui Bloch ar mai
trebui poate menţionată şi atitudinea istoricului faţă de timp. Pentru Marc Bloch
nimic nu este în afara timpului istoric. El aparţine prin acesta unei lungi tradiţii

68
istoriografice iudeo-creştine în care timpul este liniar, ascendent iar lanţul cauzal
este unidirecţional. Prezentul este explicat prin trecut, de multe ori un trecut
foarte îndepărtat, iar pentru a înţelege trecutul este nevoie de prezent. Cu toate
acestea, Bloch nu pare să fie legat de o explicaţie doctrinară a schimbării istorice
şi tinde să admită o pluralitate de cauze.
Probabil sub influenţa acestui mod de a înţelege timpul, Marc Bloch a fost
tentat să analizeze situaţia Franţei în timpurile tragice pe care le-a trăit. Dincolo
de implicarea directă în politică, pe care am menţionat-o la început, L`etrange
defaite este o primă abandonare a turnului de fildeş. Scrisă în condiţii de refugiu,
într-o situaţie politică încordată, lucrarea este o analiză extrem de lucidă a
dezechilibrului societăţii franceze, a slăbiciunilor din diverse domenii care au
dus la cunoscutul dezastru. Cartea impresionează prin amestecul de compasiune
şi detaşare. Tentativa de a scrie o asemenea analiză este o încercare pentru orice
istoric care asistă la evenimente asupra cărora nu are nici un control şi care se
simte victima ignoranţei şi a iraţionalului, a violenţei gratuite.
O analiză dedicată operei lui Marc Bloch nu poate fi încheiată fără a
aminti valoarea formativă pe care au avut-o inovaţiile sale în analiza istorică.
Sugestiile lui Marc Bloch au folosit mult generaţiilor următoare. Direcţia
de studiere a mentalităţilor pe care a deschis-o a ajuns să domine a doua etapă
a Annalelor, în perioada de după război, atunci când se schimbă inclusiv titlul
revistei. Şi în ceea ce priveşte influenţa lingvisticii asupra istoriei, intuiţiile lui
Marc Bloch au fost fructificate de istoricii anilor `60-`70. În ceea ce priveşte
dialogul cu antropologia, acesta marchează aşa-numita istorie nouă pe toate
meridianele. Influenţa mediului, dialogul cu geografia, dezvoltarea geografiei
istorice ca o disciplină distinctă datorează şi ele mult, primilor paşi care s-au
făcut la Strasbourg.
Dintre istoricii români cel care l-a cunoscut şi a colaborat cu celebrul Marc
Bloch a fost Gh. I.Brătianu, profesor universitar la Iaşi şi ulterior un fondator al

69
Şcolii Annalelor în România. Gh.I.Brătianu a fost influenţat profund de opera
istorică a lui Marc Bloch şi în cărţile pe care le-a publicat a încercat să
folosească metodologia istorică utilizată şi dezvoltată de istoricul francez.
Pentru toate aceste considerente, Marc Bloch, atât prin viaţa sa exemplară
ca magistru strălucit cât şi prin opera sa inegalabilă, rămâne un model pentru
istoriografia franceză şi mondială, una dintre celebrităţile ştiinţei mondiale. Din
păcate, opera sa este prea puţin cunoscută în România şi prin lucrarea de faţă s-a
încercat aducerea unei modeste contribuţii la cunoaşterea operei unuia dintre cei
mai valoroşi istorici ai timpurilor moderne.

70
BIBLIOGRAFIE

1. Barnes, H. W. – A history of historical writings, New York, 1983.

2. Beer, Henri – Cuvânt înainte la Marc Bloch, Societatea feudală, vol. I,

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998.


3. Boia Lucian – L’historiographie roumaine et l’ecole des Annales, în

„Analele Universităţii Bucureşti”, 1979.


4. Bloch Marc – Apologie pour l’histoire ou Metier de l’historien, Paris,

1949.
5. Bloch Marc – Formele rupturii omagiului în vechiul drept feudal, în

„Nouvelle Revue Historique de droit francais et etranger”, T. XXXVI,


1912.
6. Bloch Marc – Les caracteres originaux de l’histoire rurale francaise,

Paris, 1931.
7. Marc Bloch – Regii taumaturgi – Studiu despre caracterul
supranatural atribuit puterii regale, în special în Franţa şi Anglia, Ed.
Polirom, Iaşi, 1997.
8. Marc Bloch – Societatea feudală, vol. I-II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1998.

9. Bourde, Guy; H. Martin – Les ecoles historiques, Paris, 1985.

10. Burguirre Andre – La notion de mentalite chez Marc Bloch et Lucien

Febvre; deux conceptions, deux filiations, în „Revue de Synthese”


nr.111, 1983.
11. Crăciun, Maria – Postfaţă la Marc Bloch, Societatea feudală, vol.II, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1998.


12. Goff, le Jacques – Prefaţă la Marc Bloch, Regii taumaturgi. - Studiu

despre caracterul supranatural atribuit puterii regale, în special în


Franţa şi Anglia, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

71
13. Grancea, Mihaela – Introducere în istoria mentalităţilor colective şi a

imaginarului social, Ed. Alma Mater, Sibiu, 2002.


14. Hill, Allett Olin; Hill, Boyd Jr. – Marc Bloch and comparative history,

în „Past and present”, Nr.4, Londra, 1980.


15. Nicoară, Toader – Introducere în istoria mentalităţilor colective, Cluj-

Napoca, 1995.
16. Nicoară Toader; Nicoară, Simona – Mentalităţi colective şi imaginar

social, Ed. Presa Universitară Clujeană/Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996.


17. Pompiliu, Teodor - Gheorghe I. Brătianu şi spiritul Annalelor în

„Confluenţe istoriografice româneşti şi europene”, Bucureşti, 1998.


18. Schmitt, J. Gl. – Marc Bloch în „La Nouvelle Histoire”, Paris, 1978.

72