Theologica

Viaţa şi activitatea teologului protestant

Emil Brunner (1889-1966)

MIHAI IORDACHE

Introducere

P rezentăm aici o foarte scurtă descriere biografică şi teologică a unuia dintre cei mai mari
teologi protestanţi ai secolul trecut, Emil Brunner (1889-1966), de la a cărui trecere la
cele veşnice se împlinesc anul acesta 50 de ani (2016). Emil Brunner a fost profesor univer-
sitar de Teologie Dogmatică Sistematică la Universitatea din Zürich între anii 1924-1953, şi a
marcat în mod decisiv prin opera şi teologia sa, pe de o parte, gândirea teologică protestantă
modernă şi contemporană, iar pe de altă parte, viaţa socială şi economică occidentală, prin
intuiţiile şi studiile sale etice şi sociale cu totul excepţionale.
După cunoştinţele noastre, Emil Brunner este foarte puţin cunoscut în teologia ortodoxă
românească (de altfel şi în celelalte naţiuni ortodoxe răsăritene), iar o astfel de prezentare
biografică se face pentru prima dată în revistele teologice ortodoxe româneşti.

Viaţa şi activitatea

Considerat a fi unul dintre cei mai mari teologi reformaţi ai secolului al XX-lea, Emil
Brunner s-a născut la 23 decembrie 1889 în Winterthur, lângă Zürich (Elveţia), ca fiu al
învăţătorului primar Emil Brunner şi al soţiei acestuia, Sophie Brunner, născută Müller1.
După finalizarea studiilor gimnaziale şi liceale la Zürich, în 1908, începe studiul teologiei
la Universitatea din Zürich, sub îndrumarea reputatului profesor Leonhard Ragaz (1868-1945)
şi apoi la Berlin, unde l-a avut ca îndrumător pe Adolf von Harnack (1851-1930), primind titlul
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

de Doctor în Teologie al Universităţii din Zürich în 1913, cu teza de doctorat Das Symbolische
in der religiösen Erkenntnis. Beiträge zu einer Theorie des religiösen Erkennens (Elementul
simbolic în cunoaşterea religioasă. Contribuţii la o teorie a cunoaşterii teologice)2.

1
FRANK JEHLE, Emil Brunner. Theologe im 20. Jahrhundert, Theologischer Verlag Zürich, 2006, p. 23.
2
FRANK JEHLE, Emil Brunner. Theologe im 20. Jahrhundert, pp. 33 ff.

24
 Viaţa şi activitatea teologului protestant Emil Brunner (1889-1966)

Conducătorul vicariatului3 său a fost prof. Hermann Kutter (1863-1931), iniţiator al

Theologica
socialismului religios elveţian şi precursor al teologiei dialectice, pe care Emil Brunner o va
îmbrăţişa mai târziu. Teologul Christoph Blumhardt (1842-1919) a avut o influenţă în ceea ce
prieşte viziunea sa teologică şi hristologică, oferindu-i acestuia o direcţie şi o perspectivă aparte
în studiul teologiei4. Prin intermediul prof. Kutter, Brunner va intra în contact cu disputa dintre
teologii protestanţi liberali şi cei dialectici, influenţat fiind puternic de mentorul său, aşa cum
s-a întâmplat şi în cazul lui Karl Barth (1886-1968), de care îl lega o veche prietenie.
O scurtă perioadă de timp, după terminarea studiilor, a lucrat ca profesor de gimnaziu
în Anglia. Între anii 1916-1924, Brunner a fost pastor la Obstalden, o mică parohie reformată
în Cantonul Glarus din Elveţia. Între 1919-1920, îşi va continua studiile post-doctorale în
psihologia religiei, la Union Theological Seminary din New York5.
În anul 1921, şi-a publicat dizertaţia de abilitare (Habilitationsschrift)6, cu tema Erlebnis,
Erkenntnis und Glaube (Eveniment, Cunoaştere şi Credinţă), iar în 1922 a fost numit docent
privat (Privatdozent) la Universitatea din Zürich7.
La scurt timp, în 1924, scrie lucrarea Die Mystik und das Wort (Mistica şi Cuvântul),
o critică a teologiei liberale a lui Friedrich Schleiermacher (1768-1834), renumitul filozof şi
teolog protestant german, o antiteză între concepţia modernă religioasă şi credinţa creştină
liberală. „«Mistica» semnifică o lozincă sau un motto («Mystik» hieß das Kennwort), prin
care Brunner doreşte să dea mărturie întregii teologii protestante moderne, în special
celei reprezentate de figura lui Friedrich Schleiermacher, considerat a fi părintele teologiei
protestante a secolului al XIX-lea, despre faptul că aceasta a părăsit şi a pierdut adevărul
credinţei ca realitatea Cuvântului lui Dumnezeu”8. Lucrarea este mult apreciată, motiv pentru
care, în 1924 primeşte postul de profesor universitar la Facultatea de Teologie a Universităţii
din Zürich, luând locul mentorului său din tinereţe, prof. Leonhard Ragaz, la această catedră
rămânând până la pensionarea sa, în anul 1953.
Datorită pregătirii sale teologice şi sociale temeinice, a început să fie solicitat de diferite
persoane şi instituţii pentru sfaturi practice, în perioada de grea încercare de după Primul
Război Mondial chiar şi pentru societatea elveţiană, care, aşa cum ştim, a fost cu totul neutră
pe perioada conflagraţiei mondiale. „Având în vedere contrazicerile ideologice şi sociale,
odată cu apropierea începerii celui De-al Doilea Război Mondial, nenumăraţi conducători
de instituţii comerciale, economice şi culturale au dorit să discute cu Emil Brunner despre
muncă, stat şi drept”9. Este evident că Brunner ajunsese la statutul unui teolog capabil să
găsească soluţii viabile şi clare unei societăţi debusolate, în contextul iminenţei războiului,
graţie ideilor sale sociale, economice şi etice pe care le împărtăşea întotdeauna argumentat
pe criteriile şi teoriile care aveau să consolideze pilonii teologiei dialectice. După terminarea
celui de-al Doilea Război Mondial, la iniţiativa sa, au fost organizate grupe de lucru, pentru
diferite meserii, pentru toţi oamenii greu încercaţi de soartă.

3
În Bisericile Evanghelice şi Reformate din spaţiul german, vicariatul reprezintă o perioadă de pregătire practică
de un an sau doi, pentru tinerii absolvenţi ai facultăţilor de teologie protestantă, de aprofundare şi specializare,
în special, în domeniul practic, liturgic, omiletic şi misionar, în vederea primirii viitoarei misiuni de pastor sau
pfarrer.
4
DAVID MUELLER, „Emil Brunner”, in DONALD W. MUSSER, JOSEPH PRICE (Eds. ), A New Handbook of Christian Theo-
logians, Abingdon Press, Nashville, Tennessee, USA, 1996, pp. 100-101.
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

5
FRANK JEHLE, Emil Brunner. Theologe im 20. Jahrhundert, pp. 55 ff.
6
Dizertaţia de abilitare este o lucrare post-doctorală, amplă, detaliată şi foarte bine argumentată, necesară obţi-
nerii titlului de profesor universitar în mediul academic german.
7
FRANK JEHLE, Emil Brunner. Theologe im 20. Jahrhundert, pp. 145 ff.
8
WENZEL LOHFF, „Über Emil Brunner”, in LEONHARD REINISCH (Hg. ) Theologen Unserer Zeit. Eine Vortragsreihe
des Bayerischen Rundfunks, Buchclub Ex Libris, Zürich, 1960, p. 36.
9
MAX SCHOCH, „Emil Brunner”, in Historisches Lexikon der Schweiz, http://www. hls-dhs-dss. ch/textes/d/
D10450. php , 13. 11. 2012.

25
 Mihai Iordache

În 30 august 1948, la Conferinţa de înfiinţare a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB),

Theologica
de la Amsterdam, prezintă renumita lucrare Kommunismus, Kapitalismus und Christentum
(Comunism, capitalism şi creştinism), care a avut un impact deosebit, atât teologic, cât, mai
ales, social, conţinând idei şi viziuni clare privind modul de organizare al comunismului
socialist şi atenţionări ferme asupra pericolelor majore şi efectelor nefaste pe care acesta le
poate avea pentru societatea şi naţiunile în care va fi aplicat. Această lucrare precum şi alte
cărţi, studii şi articole cu caracter economic-social10, care dezvăluie o acuitate şi o viziune
socială şi economică de organizare a societăţii, i-au determinat pe Wilhelm Röpke11 (1899–
1966), renumitul economist german şi părintele spiritual al economiei sociale de piaţă,
împreună cu Walter Eucken12 (1891-1950), considerat vizionarul şi protopărintele economiei
sociale de piaţă din Germania, precum şi întemeietorul Şcolii de Ordoliberalism13 de la
Freiburg, să aprecieze etica socială a lui Brunner14, ca fiind una din cele mai importante surse
ale ordoliberalismului, propus de aceştia15.
Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, în 1945, va prelua conducerea Catedrei
de Teologie Sistematică şi Practică a Universităţii din Zürich pe care o va deţine până în
1955.
Datorită aptitudinilor sale oratorice şi a cunoştinţelor teologice şi social-economice
deosebite, a fost invitat să susţină cursuri în mai multe universităţi din diferite continente ale
lumii. Între anii 1937-1938, este profesor invitat la Theological Seminary Princeton, din New
Jersey. În perioada 1946-1947, a predat cursul Christianity and Civilisation la University
of St Andrews din Scoţia. Între 1953-1955, a colaborat la înfiinţarea Universităţii Creştine
Internaţionale din Japonia (Mitaka, Tokyo), ca visiting profesor, iar această perioadă a
marcat totodată apogeul misionarismului său creştin.
A scris foarte mult, opera sa însumând peste 40 de cărţi şi lucrări ştiinţifice, în afara
numeroaselor studii şi articole de specialitate publicate în cele mai importante reviste teologice
şi de studii sociale şi economice din Elveţia, Germania, Statele Unite ale Americii şi alte ţări. În
anul 1927, Emil Brunner publică două lucrări, Religionsphilosophie evangelischer Theologie
(Filosofia religioasă a teologiei evanghelice) şi Der Mittler (Mijlocitorul), iar în 1930, apare
cartea Gott und Mensch (Dumnezeu şi Omul), urmând ca în 1932 să vadă lumina tiparului
cea mai importantă lucrare de etică creştină a sa, Das Gebot und die Ordnungen. Entwurf
einer protestantisch-theologischen Ethik (Poruncă şi reguli. Schiţă a unei etici teologice
protestante). Brunner continuă lucrările sale teologice cu Der Mensch im Widerspruch
(Omul în contradicţie), apărută în anul 1937.
Apariţia cărţii Wahrheit als Begegnung (Adevărul ca întâlnire), în 1938, reprezintă
punctul de început al doctrinei teologiei sistematice, inaugurând o lungă etapă dedicată
acestui demers, în perioada dintre anii 1940-1960, program pe care Brunner avea să-l

10
Cea mai importantă scriere în acest sens este Die Gerechtigkeit. Eine Lehre von den Grundgesetzen der Gesell-
schaftsordnung (Dreptatea. O învăţătură despre principiile de bază ale ordinii sociale), apărută în 1943.
11
Dintre cele mai importante lucrări ale sale, amintim: Die Gesellschaftskrisis der Gegenwart (1942), Civitas
Humana. Grundfragen der Gesellschafts- und Wirtschaftsreform (1944), Internationale Ordnung (1945), Die
Krise des Kollektivismus (1947) etc.
12
Cele mai importante lucrări ale sale sunt: Die Grundlagen der Nationalökonomie (1939), Staatliche Struktur-
wandlungen und die Krisis des Kapitalismus (1932), Grundsätze der Wirtschaftspolitik (1952).
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

13
Ordoliberalismul este un concept al ordinii economice a economiei de piaţă, în care concurenţa economică şi
libertatea cetăţenilor pe piaţă este reglementată prin intermediul unui cadru de reglementări impus de către stat.
Acest concept a fost elaborat de Şcoala de Economie Naţională de la Freiburg (Germania), prin anii 1937, condusă
de Walter Eucken, însă manifestarea sa concretă în viaţa economică se va face abia după 1950.
14
Exprimată în special prin lucrarea Das Gebot und die Ordnungen. Entwurf einer protestantisch-theologischen
Ethik (1932).
15
Cf. MIRCEA PLATON, „Notă introductivă la Emil Brunner – Comunism, Capitalism şi Creştinism”, în Convorbiri
Literare, Nr. 8 (176), Iaşi, August 2010.

26
 Viaţa şi activitatea teologului protestant Emil Brunner (1889-1966)

dezvolte ulterior16, prin lucrări dogmatice sistematice, culminând cu Dogmatica alcătuită

Theologica
din 3 volume. Lucrarea Wahrheit als Begegnung conţine de fapt o serie de cursuri pe care
prof. Emil Brunner le-a susţinut în 1937 la Universitatea din Uppsala (Suedia), prin care
demonstrează că adevărul creştin este totdeauna viu, funcţional şi personal – un „eveniment”
– ceva care se întâmplă şi este realizat de Dumnezeu, iar nu o realitate obiectivă atemporală
şi fără cauză. Se pronunţă împotriva antitezei subiect-obiect în privinţa adevărului creştin,
pe care o consideră a fi influenţată de cultura antică greacă. Dumnezeu nu este văzut ca o
fiinţă obiectivă, ci ca iniţiatorul unei „corespondenţe personale”17. Începutul lucrării include
o analiză critică a teologiei lui Karl Barth, îndreptată cu precădere către dogma Bisericii,
Sfânta Treime şi cele două naturi ale lui Iisus Hristos18, precum şi o analiză critică a teologiei
lui Rudolf Bultmann (1884-1976), pe care îl vede „în primul rând ca pe un istoric critic”
(Rudolf Bultmann ist zunächst kritischer Historiker)19.
Opera sa fundamentală, Dogmatica Creştină, cuprinde 3 volume: Die christliche
Lehre von Gott, (Învăţătura creştină despre Dumnezeu) (1946), Die christliche Lehre von
Schöpfung und Erlösung (Învăţătura creştină despre Creaţie şi Mântuire) (1950) şi Die
christliche Lehre von der Kirche, vom Glauben und von der Vollendung (Învăţătura creştină
despre Biserică, Credinţă şi Perfecţiune) (1960) şi reprezintă, de fapt, o sistematizare a
teologiei dogmatice protestante a secolului XX.
Din anul 1930 şi până la sfârşitul vieţii sale, Emil Brunner a fost foarte ataşat de mişcarea
ecumenică, ocupând diferite funcţii de conducere în forurile internaţionale. Diversele perioade
de lucru în New York şi Londra i-au oferit prilejul menţinerii contactelor cu mişcările sociale
internaţionale şi mai ales cu mişcarea ecumenică. În anul 1937, secretarul celei de a Doua
Conferinţe Mondiale pentru Creştinism Practic, Biserică, Comunitate şi Stat, de la Oxford,
Joseph Houldsworth Oldham (1874-1969), l-a implicat în mod decisiv în pregătirea acestei
reuniuni ecumenice internaţionale20.
Trebuie avut în vedere şi faptul că activitatea lui Emil Brunner în aceste medii şi implicarea
sa socială sunt demersuri meritorii, într-o perioadă frământată de ororile nazismului şi de
premisele unei lumi în continuă frământare, în care, teologia mai putea încă să găsească un
răspuns, o cale, în societatea occidentală. Ca atare, teologul elveţian se remarcă şi rămâne
în rândul celor mai importante personalităţi ale vremii sale, primind numeroase titluri şi
distincţii academice din partea unor prestigioase instituţii de învăţământ din Europa şi
Statele Unite ale Americii.
A murit la 6 aprilie 1966, la Zürich, în vârstă de 77 de ani.

Teologia lui Emil Brunner

Emil Brunner este unul dintre cei mai cunoscuţi teologi protestanţi ai sec. al XX-lea,
datorită concepţiilor sale moderne şi puterii sale impresionante de sistematizare a teologiei
dogmatice şi morale protestante. Metoda sa a fost aceea de a publica un volum pregătitor
pentru fiecare din învăţăturile de bază ale credinţei creştine, urmând ca apoi să comprime
aceste volume într-un sistem dogmatic. Titlurile cărţilor sale, precum şi titlurile capitolelor
din aceste cărţi şi ale subcapitolelor, au devenit noţiuni clasice ale exprimării doctrinei
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

16
ROMAN ROESSLER, Person und Glaube. Der Personalismus der Gottesbeziehung bei Emil Brunner, CHr. Kaiser
Verlag, München, 1965, p. 41.
17
E. G. HOMRIGHAUSEN, „Book Review of Wahrheit als Begegnung Brunners”, in Theology Today of Princeton Theo-
logical Seminary, 1944, p. 135.
18
EMIL BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, Zwingli Verlag, Zürich, 1963, p. 46.
19
E. BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, p. 49.
20
M. SCHOCH, „Emil Brunner”, in Historisches Lexikon der Schweiz.

27
 Mihai Iordache

protestante de către teologii generaţiilor următoare. Considerat a fi un exponent al credinţei

Theologica
trăite, Brunner a tratat cu multă seriozitate subiectele credinţei creştine, dovedindu-se a fi
totdeauna în concordanţă cu ideile exprimate în scris, prin atitudinea şi comportamentul
personal din sălile de curs, de la amvonul bisericilor sau de la conferinţele teologice din
întreaga lume, la care a participat în mod activ. Ne aflăm aşadar în contextul unei teologii
trăite, o oază de acurateţe reverberată în personalitatea autorului său, într-o perioadă în care
aceste trăsături erau destul de rare.
A fost considerat un „teolog al teologilor”, datorită preciziei şi coerenţei ideilor sale
despre Dumnezeu şi despre om. Obişnuia să afirme despre sine că, înainte de toate, se vede
drept un predicator al Evangheliei şi abia după aceea un teolog. A fost un adevărat misionar şi
apologet creştin în afara ţării sale, Elveţia, şi de multe ori şi în afara contextului său teologic,
ducând ideile teologice în domenii diferite, precum cel al studiilor sociologice şi al celor
economice.
Totdeauna a avut o atitudine critică referitoare la implicările teologiei protestante a
secolului al XIX-lea în societatea civilă, spunând că teologia trebuie să ţină cont de contextul
actual şi de necesităţile omului modern, fără să uite însă dezideratul său fundamental, acela
de a vesti Evanghelia Mântuitorului Hristos. Prin scrierile sale, se adresează omului modern,
îndrumându-l să depăşească aparentele oprelişti în calea manifestării credinţei sale.
Emil Brunner a fost influenţat în gândirea sa de trei mişcări moderne: Mişcarea
Socialist-Religioasă din Elveţia, prin forma ei specific hristologică, înfiinţată de predecesorul
său la Catedra de Teologie Sistematică din Zürich, prof. Leonhard Ragaz, şi de conducătorul
său de vicariat, Hermann Kutter, Mişcarea Grupului de la Oxford, care pentru un timp
părea să ofere semne de reînnoire a Bisericii, şi nu în ultimul rând, Mişcarea Filosofică „Eu
şi Tu în Filosofie” a lui Søren Kierkegaard21 (1813-1855), Ferdinand Ebner (1882-1931) şi
Martin Buber22 (1878-1965), care l-au ajutat pe Brunner să descopere o nouă înţelegere a
adevărului.
Convingerile teologice ale acestuia referitoare la eclesiologie au suferit unele modificări
pe parcursul evoluţiei sale. Spre exemplu, la început, a respins botezul copiilor, pentru ca mai
târziu să revină şi să îşi schimbe opinia.
În ceea ce priveşte persoana Mântuitorului Hristos, Brunner a refuzat categoric
conceptul teologiei protestante liberale care-L considera pe Iisus Hristos drept o fiinţă umană
supremă. Brunner a insistat asupra ideii că Iisus Hristos este Dumnezeu întrupat şi centrul
mântuirii noastre, prin intermediul Cuvântului Său.
Este bine să amintim aici importanţa deosebită pe care o acordă Emil Brunner, ca de
altfel şi ceilalţi teologi dialecticieni, Cuvântului lui Dumnezeu (Wort Gottes), înţeles ca singura
posibilitate, sau „Mijlocitorul” (Der Mittler), prin care omul căzut poate intra în legătură cu
Dumnezeu. Lucrările principale care vorbesc despre aceasta sunt Die Mystik und das Wort
şi Der Mittler. Zur Bessinung über den Christusglauben. Omul nu poate avea comuniune
directă cu Dumnezeu, ci doar cu Cuvântul acestuia, fapt care transformă Cuvântul într-un
21
Opera fundamentală a lui Kierkegaard Entweder – Oder (Ori – ori), apărută în anul 1843 la Copenhaga, şi care
„a căzut ca o bombă în mijlocul societăţii daneze amorţite şi plictisite din prima jumătate a sec. al XIX-lea” („Søren
Kierkegaard. Freiheit ohne Grenzen” in ARD Mediathek, Radio Wissen, Bayern 2, http://www. ardmediathek.
de/radio/radioWissen-Bayern-2/S%C3%B8ren-Kierkegaard-Freiheit-ohne-Grenze/, 02. 05. 2012), va juca
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

un rol decisiv în hotărârea lui Emil Brunner de a se dedica cu tot sufletul unei munci impresionante de surprin-
dere în scris a teologiei evanghelice tradiţionale şi a altor subiecte sociale actuale, ţinând cont de realităţile noi şi
moderne ale societăţii elveţiene, din care făcea parte, şi a societăţii în general.
22
Filosoful austriac de origine evreiască, Martin Buber, l-a marcat pe Emil Brunner în special prin lucrarea sa
principală, Ich und Du (Eu şi Tu), apărută în 1923, o lucrare de filosofie a dialogului, care inspirată din Ludwig
Feuerbach (1804-1872) şi Kierkegaard, porneşte de la premisa existenţei ca întâlnire, având în centrul său cele
două modele exemplare de întâlnire creştină, Iisus Hristos şi Sf. Ap. Pavel. Una dintre cărţile lui Emil Brunner
puternic influenţate de filosofia dialogului lui Martin Buber este Wahrheit als Begegnung (1938).

28
 Viaţa şi activitatea teologului protestant Emil Brunner (1889-1966)

element de mediere sau de intermediere între Dumnezeu şi om. Cuvântul lui Dumnezeu rostit

Theologica
oamenilor de către Iisus Hristos este singura posibilitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, toate
celelalte fiind excluse.
Cum se poate lesne observa, această noţiune, care este una de bază pentru întreaga
teologie protestantă, este contrară gândirii patristice răsăritene, care vorbeşte despre
Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul divin, Iisus Hristos, dar şi despre trăirea în Dumnezeu,
despre comuniunea şi unirea omului cu Dumnezeu, despre îndumnezeirea persoanei umane,
realizate toate acestea în cadrul larg al spiritualităţii şi misticii ortodoxe, care nu este niciodată
despărţită de teologia vie a Cuvântului lui Dumnezeu. În gândirea răsăriteană, Cuvântul lui
Dumnezeu are mai degrabă înţelesul de Persoană dumnezeiască, de care ne putem împărtăşi
şi cu care putem avea comuniune, decât acela strict de cuvânt rostit de Cineva şi ascultat şi
înţeles de altcineva.
Referitor la chipul lui Dumnezeu în om, Emil Brunner îl înţelege mai mult sub forma
unei „relaţii” (Relation) a omului cu Dumnezeu şi nu a unei „substanţe” (Substanz), a unui
dat sau a unei proprietăţi ontologice a structurii interioare a fiinţei umane. El îl vede mai
mult în sens formal şi nu în adevăratul sens de substanţă spirituală şi materială, de structură
ontologică şi fiinţială, aşa cum îl consideră teologia patristică ortodoxă. Brunner spune că
omul a pierdut chipul lui Dumnezeu, prin căderea în păcat, dar pierderea a fost înlocuită cu
altceva. El afirmă că „pierderea chipului lui Dumnezeu în sens material presupune chipul lui
Dumnezeu în sens formal” (Der Verlust der Imago im materialen Sinne setzt die Imago im
formalen Sine voraus)23.
În tradiţia răsăriteană, chipul lui Dumnezeu în om se referă la calităţile fundamentale
(structurile interioare) ale sufletului primite de om după calităţile spirituale ale lui Dumnezeu.
„Sufletul uman e creat de Dumnezeu într-un mod special, întrucât e înzestrat cu însuşiri
înrudite cu cele ale lui Dumnezeu: conştiinţa, raţiunea cognitivă, libertatea”24. În acelaşi
timp, teologia ortodoxă atunci când vorbeşte despre chipul lui Dumnezeu se referă şi la
relaţia omului cu Dumnezeu, relaţie despre care vorbeşte şi teologul Emil Brunner. Părintele
Dumitru Stăniloae (1903-1993) afirmă în acest sens: „Omul e după chipul lui Dumnezeu,
pentru că, având un suflet înrudit cu Dumnezeu, tinde spre Dumnezeu sau se află într-o
relaţie vie cu Dumnezeu. Iar prin această relaţie menţine neslăbită înrudirea cu Dumnezeu”25.
Şi Fer. Augustin (354-430) evidenţiază această idee a relaţiei, la începutul Confesiunilor sale:
„Fecisti nos ad Te Domine et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te” (Ne-ai făcut
pe noi să năzuim spre Tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni
întru Tine)26.
Pe de altă parte însă, teologul rus Vladimir Lossky (1903-1958) atribuie mult mai
multe calităţi omului atunci când sintetizează teologia Sfinţilor Părinţi despre chipul lui
Dumnezeu. „Caracterul de chip al lui Dumnezeu se atribuie fie demnităţii împărăteşti a
omului, superiorităţii lui în cosmosul sensibil, fie e văzut în natura lui spirituală, în suflet,
sau mai bine zis în puterea principală conducătoare a fiinţei lui (ἡγεμονικόν), în minte, în
facultăţile superioare, ca înţelegerea, raţiunea sau libertatea proprie omului, în facultatea de
a se autodetermina (αὺτεξουσιον), în virtutea căreia omul e principiul propriilor sale acte.
Uneori chipul lui Dumnezeu e asimilat unei calităţi a sufletului, simplităţii, nemuririi, sau
identificat cu facultatea de a cunoaşte pe Dumnezeu, de a participa la Dumnezeu”27.
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

23
Emil BRUNNER, Die Christliche Lehre von Schöpfung und Erlösung. Dogmatik II, Zwingli Verlag Zürich, 1950,
p. 71.
24
Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 265.
25
Pr. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 267.
26
AUGUSTINE, Confessions, Tran. F. J. Sheed, Hackett Publishing Company, Indianopolis/Cambridge, 2006, p. 3.
27
VLADIMIR LOSSKY, „Das Ebenbild Gottes in dem Sündenfall, in Kirche, Staat und Mensch. Russisch-orthodoxe

29
 Mihai Iordache

Teologia patristică nu cunoaşte noţiunea de pierdere a chipului lui Dumnezeu din om,
Theologica
prin păcatul originar, ci mărturiseşte doar diminuarea acestuia şi pierderea asemănării
omului cu Dumnezeu. Sf. Grigorie Palama (1296-1359) explică acest lucru în felul următor:
„Chipul a rămas, dar am pierdut stabilitatea lui, care este una cu asemănarea”28.
Emil Brunner a susţinut părerea conform căreia religia creştină transmite oamenilor
cunoaşterea, ca sursă de adevăr despre Dumnezeu şi om, şi a refuzat ideea că aceasta ar
fi o deducere critico-idealistă, religios-istorică sau psihologică. A subliniat semnificaţia
raţiunii, ca mijloc de înţelegere şi acceptare a voinţei dumnezeieşti (cunoaşterea naturală a
lui Dumnezeu), întâmpinând în felul acesta rezistenţa teologului protestant Karl Barth, adept
al justificării premiselor credinţei prin intermediul trăirii şi al intuiţiei fiinţei umane.
În privinţa predestinaţiei, teologul elveţian se pronunţă împotriva dublei predestinaţii
propovăduită de Jean Calvin (1509-1564), afirmând totuşi alegerea din veşnicie a omului de
către Dumnezeu şi refuzând, în acelaşi timp, teoria mântuirii universale (αποκατάστασις των
πάντων), propusă pentru prima dată de Origen (184-254). Respinge categoric cooperarea
omului cu Dumnezeu în actul mântuirii şi se pronunţă în favoarea inspiraţiei divine a
Bibliei.

Teologia dialectică

În anul 1920, Emil Brunner se afiliază mişcării restrânse a teologiei dialectice, din care
făceau parte Karl Barth, iniţiatorul acesteia, Eduard Thurneysen (1888-1974) şi Friedrich
Gogarten (1887-1967), mai târziu adăugându-se şi Rudolf Bultmann, mişcare ce avea să
iniţieze o revoluţie în teologia protestantă a secolului al XX-lea. Conştienţi de urmările
liberalismului protestant, manifestate prin catastrofa Primului Război Mondial, şi făcând apel,
în mod particular, la înţelegerea noţiunii de „progres uman”, teologii amintiţi şi-au propus
reformularea credinţei creştine evanghelice şi fundamentarea acesteia numai pe baza Revelaţiei
lui Iisus Hristos. La început, această mişcare teologică a fost considerată drept o „teologie a
crizei”, ca urmare a impactului negativ pe care l-a avut în sânul protestantismului teologia
liberală, împotriva căreia a fost înfiinţată. Cu timpul, teologia dialectică a mai fost numită „neo-
ortodoxie”, „neo-protestantism” şi „teologia barthiană” (după numele promotorului mişcării).
Începând cu anul 1923, mişcarea dialectică a avut un editorial intitulat Zwischen den
Zeiten, în care au fost publicate numeroase articole şi studii de către toţi simpatizanţii
acesteia.
Unii teologi, cum este cazul lui Rudolf Bultmann, şi-au îndreptat atenţia mai mult spre
ermeneutica Noului şi Vechiului Testament şi spre reinterpretarea teologiei protestante
tradiţionale. Emil Brunner şi Karl Barth s-au concentrat cu precădere pe expunerea teologiei
dogmatice sistematice a protestantismului, lucrând fiecare în mod individual.
Renumita controversă a „punctului de întâlnire” dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi
existenţa umană, l-a depărtat pe Emil Brunner în mod decisiv de Karl Barth. Preocuparea
constantă a lui Brunner era de a pune în balanţă teologia creaţiei şi teologia salvării, dorind
să evidenţieze „chipul formal al lui Dumnezeu” în om, manifestat şi prin responsabilitatea
acestuia înaintea lui Dumnezeu, a celorlalţi oameni şi a creaţiei. Chipul lui Dumnezeu în om
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

a fost anulat prin intermediul păcatului, iar acesta poate fi refăcut cu ajutorul „punctului de
întâlnire” dintre Cuvântul lui Dumnezeu Care salvează şi omul salvat.
„Punctul de întâlnire” este una din noţiunile dogmatice care deosebesc doctrina lui
Brunner de teologia dialectică a lui Barth, acesteia adăugându-i-se o serie de alte dispute, pe
diferite teme, cum ar fi: întreruperea continuităţii (durchbrochene Kontinuität) şi opoziţia
Studien, Genf, 1937, pp. 310-311 apud Pr. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 270.
28
Pr. D. STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, p. 274.

30
 Viaţa şi activitatea teologului protestant Emil Brunner (1889-1966)

consecventă dintre Dumnezeu şi lume (konsequenten Gegensatz zwischen Gott und Welt),

Theologica
chemarea existenţei umane la fiinţă de către Dumnezeu (Gottbezogenheit der menschlichen
Existenz), relaţia corespondenţei personale a omului cu Dumnezeu (das Verhältnis der
personalen Korrespondenz zwischen Mensch und Gott) etc29. Multe din aceste idei sunt
reluate şi puse tranşant în discuţie în ianuarie 1925, când Brunner susţine referatul Die
Menschheitsfrage im Humanismus und Protestantismus (Problema umanităţii în umanism
şi protestantism), la Marburg, lucrare ce va fi aspru criticată de filosoful Martin Heidegger
(1889-1976) şi de teologii protestanţi germani Rudolf Bultmann şi Paul Tillich (1886-1965),
pentru conţinutul multor idei liberale.

Concluzii

Am arătat, în acest scurt text, câteva dintre reperele biografice mai importante ale vieţii
teologului protestant Emil Brunner şi principalele sale concepţii doctrinare, din dorinţa de
a familiariza tinerii teologi ortodocşi români cu personalitatea marcantă a acestuia pentru
teologia protestantă modernă, în demersul ecumenic în care bogata teologie răsăriteană
trebuie să fie o „voce mărturisitoare”.
De remarcat la teologul Emil Brunner este activitatea prodigioasă a sa, însumând peste
40 de cărţi de o notorietate deosebită, alături de numeroase studii şi articole de specialitate
publicate în spaţiul cultural german şi în întreaga lume. Multe dintre lucrările sale au
devenit adevărate manuale de teologie cu uzanţă foarte largă în toate facultăţile de teologie
evanghelică şi reformată din întreaga Europă, America şi Asia. Nici continentul african nu
este privat de influenţa sa teologică, mai ales datorită intensei activităţi misionare în Africa
desfăşurată de Bisericile Protestante din Europa în sec. al XX-lea.
Totodată, profesorul de Dogmatică de la Zürich a fost şi un adevărat „vizionar” şi
„promotor” al celor mai actuale probleme sociale şi politice ale occidentului. Prin lucrările
sale şi prin intermediul cursurilor pe care le-a susţinut, în Elveţia şi în străinătate, s-a dovedit
a fi un cunoscător excelent şi al eticii creştine şi filosofice.
Nu am insistat foarte mult pe diferenţele doctrinare majore dintre teologia protestantă
a lui Emil Brunner şi teologia patristică răsăriteană, lăsând aceste preocupări pe seama altor
studii viitoare.

Bibliografie:

AUGUSTINE, Confessions, Tran. F. J. Sheed, Hackett Publishing Company, Indianopolis/Cambridge,

2006.
EMIL BRUNNER, Die Christliche Lehre von Schöpfung und Erlösung. Dogmatik II, Zwingli Verlag
Zürich, 1950.
EMIL BRUNNER, Die Gerechtigkeit. Eine Lehre von den Grundgesetzen der Gesellschaftsordnung,
Zwingli Verlag, Zürich, 1943.
EMIL BRUNNER, Das Gebot und die Ordnungen. Entwurf einer protestantisch-theologischen Ethik,
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

Verlag J. C. B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1932.

EMIL BRUNNER, Der Mittler. Zur Bessinung über den Christusglauben, Verlag J. C. B. Mohr (Paul
Siebeck), Tübingen, 1927.
EMIL BRUNNER, Wahrheit als Begegnung, Zwingli Verlag, Zürich, 1963.
MARTIN BUBER, Eu şi Tu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

29
R. ROESSLER, Person und Glaube, p. 33.

31
 Mihai Iordache

E. G. HOMRIGHAUSEN, „Book Review of Wahrheit als Begegnung Brunners”, in Theology Today of

Theologica
Princeton Theological Seminary, 1944.
FRANK JEHLE, Emil Brunner. Theologe im 20. Jahrhundert, Theologischer Verlag Zürich, 2006.
SØREN KIERKEGAARD, Entweder – Oder, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 2003.
WENZEL LOHFF, „Über Emil Brunner”, in LEONHARD REINISCH (Hg. ) Theologen Unserer Zeit. Eine
Vortragsreihe des Bayerischen Rundfunks, Buchclub Ex Libris, Zürich, 1960.
DAVID MUELLER, „Emil Brunner”, in DONALD W. MUSSER, JOSEPH PRICE (Eds. ), A New Handbook of
Christian Theologians, Abingdon Press, Nashville, Tennessee, USA, 1996.
MIRCEA PLATON, „Notă introductivă la Emil Brunner – Comunism, Capitalism şi Creştinism”, în
Convorbiri Literare, Nr. 8 (176), Iaşi, August 2010.
ROMAN ROESSLER, Person und Glaube. Der Personalismus der Gottesbeziehung bei Emil Brunner,
CHr. Kaiser Verlag, München, 1965.
MAX SCHOCH, „Emil Brunner”, in Historisches Lexikon der Schweiz, http://www. hls-dhs-dss.
ch/textes/d/D10450. php
Pr. Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

Abstract

MIHAI IORDACHE, Life and work of the protestant theologian Emil Brunner (1889-1966)

Considered to be one of the most important Protestant theologians of the twentieth century, Emil
Brunner was born in Winterthur in 1889 and died in 1966 in Zurich. On the one hand, through
his work and theology, he decisively influenced modern and contemporary Protestant theological
thought and on the other hand, through his intuitions and his ethical and social studies, he influ-
ences Western social and economic life. Professor of Dogmatics in Zurich, between 1924-1953,
his fundamental work consists of 3 volumes of Christian Dogmatics, along with 2 works of ethics
and socio-economic sciences: Das Gebot und die Ordnungen. Entwurf einer protestantisch-theol-
ogischen Ethik şi Die Gerechtigkeit. Eine Lehre von den Grundgesetzen der Gesellschaftsordnung.
Among his other major works we mention: Die Mystik und das Wort, Der Mittler, Gott und Men-
sch, Der Mensch im Widerspruch, Wahrheit als Begegnung etc.
He was part of the “Dialectic Theology”, a stream of Protestant theology, which was founded in
Germany in the interwar period and he was considered a “theologian of theologians” due to the
accuracy and consistency of his ideas about God and man. He had a critical attitude regarding the
implications of Protestant theology in civil society, saying that theology must take into account the
current context and the needs of modern man, without forgetting its fundamental desideratum, to
proclaim the Gospel. In his theology, he gives great importance to the Word of God (Wort Gottes),
which he understands as the only way of communication (the Intercessor) through which fallen
man can connect with God.

Keywords: Protestant theology, dialectical theology, ethics, God’s Word, God’s image, social
Tabor, nr. 7, iulie, 2016

sciences, ecumenism

32