Părintele Dumitru Stăniloae

Dumitru Stăniloae (n. 29 noiembrie 1903,[1]Vlădeni, comitatul Brașov,

Austro-Ungaria – d. 5 octombrie 1993,[1][2] București, România) a fost un
preot, teolog, profesor universitar, specialist în dogmatică, traducător,
scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre autoritățile
proeminente ale teologiei europene din secolul al XX-lea și cel mai mare
teolog român din acel secol.[4][5][6] A fost, între 1934 și 1945, redactor șef
al publicației bisericești Telegraful Româncăreia i-a imprimat o linie
editorială naționalistă și antisemită.[7][8][9]
A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării
Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (în douăsprezece volume).
Membru titular al Academiei Române (1991).[10]
Tinerețea și studiile
S-a născut la Vlădeni[11] ca ultimul dintre cei 5 copii ai
lui Irimie și Rebeca Stăniloae, nepoată de preot
ortodox. A urmat studiile secundare la
Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov între 1914 și 1922
, și cele superioare la
Facultatea de Litere a Universității din București (doar
primul an), continuând apoi cu Facultatea de Teologie
din Cernăuți (între anii 1923 - 1927). La Cernăuți a
obținut doctoratul în 1928. A fost trimis de
mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie
din Atena (1927-1928), Munchen și Berlin (1928-
1929) pentru a se specializa în dogmă și istorie
bisericească și a efectuat călătorii de studii și
documentare la Paris și Belgrad.
Viața Părintelui D. Stăniloae
După reîntoarcerea în țară, Stăniloae a ocupat funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu (1932) și titular
din 1935 de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu. Funcționează ca profesor până în 1946.
Între 1929-1932 și 1936-1937 a predat apologetică, între 1932-1936 teologie pastorală, iar între 1929 și 1934) limba
greacă. A fost numit rector al Academiei Teologice în 1936 și ocupă această poziție până în 1946.[11]
Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), iar în anul următor i s-au născut primii copii, gemeni -
Dumitru (d. septembrie 1931) și Mioara (d. 1945). În 1933 s-a născut Lidia, botezată de istoricul Ioan Lupaș. A fost
hirotonit diacon în 1931 și preot în 1932, apoi a devenit protopop stavrofor în 1940. A fost ales membru în Adunarea
Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc. [11]
Începând cu ianuarie 1934 și până în mai 1945 a fost redactor al publicației Telegraful Român. Sub conducerea sa
publicația a dobândit un caracter naționalist și visceral antisemit. Deși presa bisericească ortodoxă din acea perioadă
nu era lipsită de articole ostile minorităților, Telegraful Român a ieșit în evidență prin virulența împotriva a tot ce era
perceput ca neromânesc. Astfel, catolicii erau prezentați ca instrument al iredentismului maghiar, adventiștii, baptiștii
și penticostalii denunțați ca secte pe care guvernul ar trebui să le reprime. Printre personalitățile elogiate în
paginile Telegrafului s-au numărat Moța și Marin, A.C. Cuza, Ion Antonescu și Hitler. Diferitele legi sau măsuri
xenofobe și antisemite, inclusiv deportările romilor și evreilor au fost aplaudate. [7] Unele editoriale (cum ar fi Au să
dispară din Europa, publicat în 1942) chiar susțineau soluția finală.
În 1947 a fost transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din București
, la Catedra de Ascetică și Mistică. În 1948, odată cu transformarea Facultății
în Institut Teologic de grad universitar, Dumitru Stăniloae a fost încadrat ca
profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică.[11]
Între 1948 și 1950 Stăniloae a susținut integrarea forțată a
Bisericii Române Unite cu Roma în Biserica Ortodoxă întreprinsă de
autoritățile comuniste.[6]
Pe 5 septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, a fost reținut de
Securitate alături de membrii mișcării Rugul Aprins. În 1959 a fost dus la
penitenciarul Aiud, unde a fost ținut luni întregi în regim de izolare. A fost
eliberat în 1963. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, a ocupat
funcția de funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la
catedră.[11]
A fost numit „Doctor Honoris Causa” al
Institutul teologic ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și a fost premiat la
Londra cu distincția onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru
merite teologice și creștinești.
În 1990 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991
a fost membru titular,[10] în același an fiind numit Doctor Honoris Causa al
Facultății de Teologie din Atena.
În 1992 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din
București.(Etc)
A murit în 1993, la București, la vârsta de optzeci și nouă de ani.