10.

Oameni de cultură români promotori ai

credinţei creştine

Personalităţile de marcă ale culturii româneşti, începând cu perioada interbelică şi până în

prezent, au oferit prin scrierile şi activitatea lor exemple concrete de asumare şi promovare a credinţei creştine,
ca mod de viaţă specific poporului român. Aceşti piloni de bază ai spiritului românesc au contribuit magistral la
dezvoltarea şi afirmarea în lume a conţinutului civilizaţiei poporului român, arătând astfel cum se pot îmbina
firesc şi mântuitor credinţa străbună şi cultura naţională. Dintre promotorii credinţei creştine în specific
românesc amintim pe Nicolae Iorga, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Nicolae
Steinhardt, Valeriu Anania, Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi şi Virgil Gheorghiu.
1. Nicolae Iorga (1871 – 1940) a rămas ca un fenomen cultural fără precedent în istoria
naţională prin cultura sa enciclopedică şi diversitatea domeniilor de cercetare. A fost un umanist prin excelenţă,
istoric de mare erudiţie, filosof, critic literar, publicist şi om politic, fiind numit „monument al culturii
româneşti” (Anton Dumitru). S-a născut la Botoşani în 5 iunie 1871 şi a studiat Istoria şi Filologia atât în ţară,
la Iaşi, absolvind într-un singur an (1889), cât şi în străinătate, la Paris, Berlin şi Leipzig, cu doctorat în 1893.
Între 1894 şi 1940 a fost profesor la catedra de Istorie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1897 a fost ales
membru al Academiei Române. A fondat în 1909 Partidul Naţionalist Democrat, având funcţia de preşedinte al
Consiliului de Miniştri între 1931 – 1932, ministru al Instrucţiunii Publice şi consilier regal. A fondat publicaţia
„Neamul românesc” în 1906. Pe plan internaţional, marele cărturar s-a remarcat prin articole publicate în
reviste de specialitate în limbile franceză, engleză şi germană, precum şi prin titlurile academice conferite de
marile Universităţi din Europa. În 1937 Nicolae Iorga a fondat Institutul de Studii Bizantine şi Institutul de
Istorie Universală din Bucureşti. Intrând în viaţa politică în conflict deschis cu Mişcarea Legionară, a fost
asasinat în noaptea de 27-28 noiembrie 1940 în pădurea de la Strejnic, lângă Ploieşti, lăsând o operă grandioasă.
Opera sa este impresionantă: peste 12.000 de articole şi peste 100 de volume publicate: „Studii
şi documente” – 31 vol.(1901–1913), „Istoria românilor” – 10 vol.(1936–1939), „Istoria literaturii
religioase a românilor până la 1688” (1904), „Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor”
(1908), etc. Noutatea operei lui Nicolae Iorga constă în integrarea istoriei românilor în cadrul istoriei universale,
preconizând o literatură cu rolul de a îndrepta publicul către moralitate şi idealul naţional, care să scoată în
evidenţă valorile poporului român. Din 1922 a ţinut cursuri de vară la Vălenii de Munte pentru tinerii studioşi.
Nicolae Iorga a fost un profund gânditor creştin, preocupat de istoria creştinismului românesc,
arătând importanţa studierii acestuia. A numit spaţiul românesc „Bizanţul de după Bizanţ”, considerând ţările
române drept moştenitoare ale culturii şi credinţei Imperiului Bizantin. În cadrul unei conferinţe ţinute la Iaşi,
Nicolae Iorga a demonstrat că Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti. Dragostea faţă de
trecutul neamului l-a determinat să se oprească în foarte multe oraşe şi sate din ţară, pentru că, spunea el, „fiece
loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de
iubire ca s-o înţelegi”.
2. Nae Ionescu (1890 – 1940) a fost o personalitate complexă de referinţă, fiind recunoscut ca
mentor al generaţiei de intelectuali români din perioada interbelică. S-a remarcat ca un profund gânditor creştin,
filosof, publicist şi om politic, fiind numit „teologul nespecialist” (Dan Ciachir) şi „singurul nostru filosof
ortodox” (Dumitru Stăniloae). S-a născut în 4 iunie 1890 la Brăila într-o familie modestă, fiind absolvent al
Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti, cu doctoratul în filozofie în 1919 în Germania. Din
1920 a fost profesor de logică, metafizică şi filosofia religiei la Universitatea din Bucureşti, fiind cea mai
influentă personalitate din perioada interbelică şi formator al elitei intelectuale româneşti: Mircea Eliade,
Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Emil Cioran, etc. Deşi la început a fost un apropiat al
regelui Carol al II-lea, după 1934 este înlăturat de la Universitate şi arestat de mai multe ori din cauza
convingerilor sale politice. El a fost principalul îndrumător al lui Corneliu Zelea Codreanu şi teoreticianul de
bază al doctrinei politice a Mişcării Legionare, la baza căreia a aşezat tradiţia creştină ortodoxă a poporului
român. După mai multe arestări şi eliberări, Nae Ionescu a murit pe neaşteptate la 15 martie 1940 în locuinţa sa
din Băneasa, rămânând în conştiinţa intelectualilor români ca „Profesorul” prin excelenţă.
Publicaţiile sale academice au fost puţine, dar influenţa sa formatoare asupra generaţiilor de
intelectuali a fost enormă. Prelegerile şi articolele sale au redeşteptat interesul pentru metafizică şi filosofia
religiei în România, expunând o filosofie creştină cu rădăcini adânc înfipte în tradiţia ortodoxă. A publicat peste
1000 de articole religioase, politice şi economice în ziarul „Cuvântul” şi în revista teologică „Predania”,
remarcându-se în special ca şi conferenţiar prin foarte multe cursuri, seminarii şi conferinţe. În 1937 Nae
Ionescu culege o parte din articolele sale de până atunci şi le publică în unicul volum apărut în timpul vieţii sale:
„Roza vânturilor”. După 1990 o serie de prelegeri, articole şi cursuri au apărut în volumele: „Curs de istorie
a logicii” (1993), „Curs de Metafizică” (1995), „Curs de filosofie a religiei” (1998), „Teologia. Integrala
publicisticii religioase” (2003), etc. Opera sa bazată pe tradiţia Bisericii subliniază rolul fundamental al
Ortodoxiei în afirmarea spiritului românesc, susţinând că creştinismul face parte integrantă din fiinţa naţională.
A abordat şi aprofundat filosofic învăţătura creştină, arătând că adevărata cunoaştere nu este cea
ştiinţifică, supusă riscului şi erorii, ci cea mistică a credinţei prin iubire, determinată de Revelaţia divină.
Potrivit lui Nae Ionescu, omul nu este o simplă existenţă trecătoare înzestrată cu raţiune, ci o persoană definită
ca şi „chip al lui Dumnezeu”, iar Dumnezeu nu este o divinitate anonimă a filosofiei deiste, ci „Tatăl nostru
Cel din ceruri”. Pentru acest mare profesor al naţiunii române există trei tipuri de trăire mistică: tipul
pelerinului, a celui care îl caută pe Dumnezeu (Tatăl), tipul mirelui, a celui care se uneşte cu Dumnezeu (Fiul) şi
tipul sfântului, a celui care îl trăieşte în fiinţa lui pe Dumnezeu (Sfântul Duh). Viaţa omului este plină de
primejdii şi deznădejde, dar atâta timp cât omul este viu şi sincer se poate apropia de idealul fiinţei sale. A fi viu
înseamnă, pentru Nae Ionescu, a fi creator şi integrat în comunitatea de dragoste a Bisericii, nădăjduind la
mântuire, căci mântuirea începe în viaţa de aici din timp, când trebuie să decidem pentru veşnicie.
3. Petre Ţuţea (1902 – 1991) a fost o personalitate complexă şi enciclopedică implicată activ
în viaţa spirituală, culturală şi politică a timpului său, fiind un admirator al lui Nae Ionescu şi prieten cu cei
formaţi la şcoala lui: Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica. A fost numit
„ultimul Socrate”, datorită spiritului său profund şi dezinvolt cu care dezbătea şi prezenta problemele serioase
de viaţă. S-a născut în 6 octombrie 1902 la Boteni-Muscel în familia unui preot ortodox, fiind absolvent al
Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca şi doctor în Ştiinţe Juridice. La Bucureşti lucrează ca diplomat la
Ministerul Economiei Naţionale, fiind mediatorul primului tratat economic între Regatul României şi Uniunea
Sovietică. În acelaşi timp, colaborează activ şi la publicaţia „Cuvântul” a lui Nae Ionescu, unde publică articole
de filozofie şi gândire românească. După anul 1948 este anchetat şi închis de mai multe ori timp de 15 ani în
temniţele comuniste, din cauza convingerilor politice, unde se apropie tot mai mult de rugăciune şi teologie. În
acest context, este cunoscută celebra sa cuvântare în faţa a peste 600 de deţinuţi din închisoarea de la Aiud, în
care face o paralelă între filosofia lui Platon şi învăţătura lui Hristos, arătând superioritatea celei din urmă. Este
eliberat în 1964 şi duce o viaţă modestă, ţinând prelegeri ocazionale în faţa tinerilor şi publicând câte un articol
sub pseudonim. Apariţia sa publică după 1989 a impresionat profund şi a provocat o reală admiraţie mai ales în
rândul tinerilor. A trecut în veşnicie la 3 decembrie 1991 în Bucureşti lăsând un gol imens în viaţa românească.
Opera sa este o mărturisire a spiritului şi a credinţei personale, fiind alcătuită, în mare parte, de
cugetări şi gânduri simple aşternute în articole, conferinţe şi interviuri, bazate pe trăirea şi experienţa sa reală.
Dintre operele sale reprezentative amintim: „Reflecţii religioase ale cunoaşterii” (1992), „Între Dumnezeu şi
neamul meu” (1992), o culegere de interviuri, „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” (1993), o
selecţie a unor cugetări personale la diverse subiecte, „Nelinişti metafizice” (1994), „Filosofia nuanţelor”
(1995), „Omul – tratat de antropologie creştină” (2004), „Scrieri filosofice” în 2 vol. (2005; 2006). Întreg
demersul său intelectual a fost întru totul integrat creştinismului ortodox şi tradiţiei culturale româneşti.
Toată viaţa lui a fost o propovăduire a valorilor spirituale creştine ortodoxe şi a iubirii pentru
neamul românesc, susţinând mereu argumentat şi imbatabil că poporul român este una din minunile lui
Dumnezeu în mersul Său prin univers. Singurele repere de neclintit ale lui Petre Ţuţea au fost Dumnezeu şi
poporul român, dovedind prin aceasta că a fost nu numai credincios, ci şi un mare patriot. Spunea că „e atât de
viguros neamul acesta al nostru, că nu mă îndoiesc că virtuţile îl scot din impas; istoria lui îmi dă argumente în
sprijinul credinţei mele că poporul român nu poate fi înfrânt”. Petre Ţuţea este credinciosul prin excelenţă, căci
în centrul învăţăturii sale este Hristos şi funcţia recuperatoare a creştinismului, oferindu-ne o nouă dimensiune a
filosofiei, în care totul este raportat la Dumnezeu ca unică salvare. Omul firesc este cel privit în lumina
Revelaţiei lui Hristos, iar creştinismul este starea normală a vieţii şi existenţei în general. Raportaţi la
cunoaştere, oamenii sunt de cinci tipuri: misticul, care se deschide cu credinţă şi smerenie adevărului etern al
Revelaţiei; căutătorul, care rătăceşte în sfera ştiinţei şi rămâne mereu neliniştit şi neîmplinit; scepticul, care
renunţă la căutare, învins de neputinţă; indiferentul, care adoptă statutul de imbecil prin opţiune; şi imbecilul,
care s-a născut ca atare în această condiţie datorită mediului social, fiind un deşeu bio-istoric. Mare naţionalist
şi gânditor creştin, personalitatea lui Petre Ţuţea este definită de două cuvinte cheie: creştin şi român.
 4. Nichifor Crainic (1889 – 1972), pe numele adevărat Ion Dobre, a fost un teolog marcant,
poet, publicist, filosof şi om politic, considerat unul dintre reprezentanţii de seamă ai gândirii ortodoxe române.
A fost numit „misionarul de prestigiu al credinţei bisericeşti în mijlocul intelectualilor români” (Dumitru
Stăniloae), datorită spiritului său academic şi distins cu care aborda credinţa creştină ortodoxă. S-a născut la 24
decembrie 1889 în localitatea Bulbucata din fostul judeţ Vlaşca (azi Giurgiu) şi a făcut studii de Teologie la
Bucureşti şi Viena. A lucrat în redacţia multor ziare, iar între 1926–1944 publică şi devine director la
prestigioasa revistă „Gândirea”, unde a promovat un curent revelator şi un spirit românesc, care a stimulat
activitatea creatoare din acea vreme în literatură, artă, religie şi filozofie, colaborând cu Lucian Blaga, Tudor
Vianu, Dan Botta, Mircea Eliade, ş.a. Din 1926 este profesor de Literatură religioasă modernă la Facultatea de
Teologie din Chişinău, iar din 1932 devine şi profesor de Ascetică şi Mistică la Facultatea de Teologie din
Bucureşti. A fost membru al Academiei Române şi ministru în trei guverne interbelice. Este arestat de comunişti
în 1947 din motive politice şi condamnat la închisoare pe viaţă, fiind închis la Văcăreşti şi Aiud. Este eliberat în
1962 şi moare marginalizat la 20 august 1972 la Mogoşoaia, rămânând un model de demnitate.
Opera sa reprezintă constituirea şi consacrarea gândirismului, ca un curent românesc, care căuta
tradiţionalismul cultural şi artistic, „adică acţiunea de a apăra patrimoniul nostru spiritual şi de a căuta în el
norme sigure pentru a dezvolta mai departe un stil naţional în literatură şi artă”. Cele mai importante lucrări
ale sale, editate postum, sunt: „Nostalgia paradisului”(1994), în care dezvoltă o viziune teologică asupra
culturii, „Sfinţenia – împlinirea umanului”(1993), cursul său de Teologie Mistică despre om şi scopul său:
sfinţenia, „Dostoievski şi creştinismul rus”(1998), cursul său de Literatură religioasă, în care face un
comentariu profund la opera marelui scriitor, „Ortodoxie şi etnocraţie”(1938; 1997), unde oferă o interpretare
teologică a naţiunii, „Şoim peste prăpastie”(1996), un volum de poezii din închisoare, „Poezii alese”(1997),
creaţiile sale lirice între 1914–1944, „Zile albe, zile negre”(1991), memorii autobiografice cu referinţe la
frământările interbelice şi postbelice din istoria României. Nichifor Crainic ne oferă prin opera sa o mărturie a
spiritualităţii româneşti printr-o sinteză autentică între credinţa ortodoxă şi calităţile specifice poporului român.
Nichifor Crainic a urmărit consecvent în activitatea sa încreştinarea vieţii publice româneşti şi
impunerea creaţiilor şi modelelor naţionale autohtone în cultura românească. El consideră că spiritualitatea
ortodoxă este temeiul etniei româneşti de care nu poate fi separată. În centrul gândirii lui Nichifor Crainic se
află Iisus Hristos, considerând că revelaţia Mântuitorului este mereu actuală şi trebuie să modifice spiritul
timpului în sensul idealului creştin. Prin apropierea noastră de modelul oferit de Hristos, încercăm, de fapt,
reapropierea de armonia primordială dinainte de căderea în păcat, iar iubirea de patrie este sentimentul ce poate
întemeia relaţia cea mai potrivită între oameni. Nichifor Crainic a urmărit, prin tot ceea ce a scris, să nu se abată
de la cele două coordonate ale vieţii sale: mărturisirea credinţei ortodoxe şi dragostea de neamul românesc.
5. Vasile Voiculescu (1884 – 1963) a fost un poet religios, prozator, dramaturg şi medic, bun
cunoscător al sufletului românesc şi cu o deosebită dragoste faţă de spiritualitatea creştină. S-a născut la 27
noiembrie 1884 în localitatea Pârscov de pe valea Buzăului şi a urmat studii nefinalizate la Facultatea de Litere
şi Filosofie din Bucureşti, apoi la Facultatea de Medicină din Bucureşti, obţinând doctoratul în 1910. Până în
1917 a profesat ca medic în diferite sate, iar în primul război mondial a lucrat ca medic militar la Bârlad, unde l-
a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă. După aceasta, se axează pe activitatea literară, devenind în 1941 laureat al
Premiului Naţional de poezie. După instaurarea regimului comunist, este exclus din viaţa literară în 1948, dar
participă frecvent după 1950 la întâlnirile spirituale şi literare de la mănăstirea Antim din Bucureşti, cunoscute
sub numele de „Rugul Aprins”, o mişcare iniţiată de scriitorul devenit apoi monah Daniil Sandu Tudor. Este
arestat în 1958 împreună cu grupul de la Antim şi eliberat în 1962, dar un an mai târziu, la 27 aprilie 1963 se
stinge din viaţă la Bucureşti, lăsând un mare gol în rezistenţa prin cultură la ideologia comunistă.
Opera lui Vasile Voiculescu se raliază pe linia gândirismului, descoperind valorile sufletului
românesc prin împletirea dintre spiritualitate şi cultură. Între creaţiile sale pot fi amintite volumele de poezie
„Din ţara zimbrului” (1918), „Pârgă” (1921), „Poeme cu îngeri” (1927), „Ultimele sonete închipuite ale
lui Shakespeare” (1964); povestirile „Lostriţa” (1966) „Ultimul Berevoi” (1966) „Capul de zimbru”
(1966); piesele de teatru „Fata Ursului” (1943), „Demiurgul” (1943), „Duhul pământului” (1943); şi
romanul inedit „Zachei Orbul” (1966). Prin proză şi teatru autorul şi-a asimilat spiritualitatea magică arhaică,
iar prin poezie s-a încorporat unui tip de spiritualitate evanghelică creştină, mai profundă şi subtilă, la care se
accede prin iniţiere şi iluminare de sus.
Vasile Voiculescu este un „iniţiat în isihie” (Valeriu Anania)… „hrănit din substanţa
Evangheliilor” (Tudor Vianu), care s-a dăruit în viaţa de fiecare zi rugăciunii, meditaţiei, cultului bisericesc şi
iubirii aproapelui. Tema centrală a poeziilor sale este setea profundă de Dumnezeu, ceea ce face ca lirica
poetului să devină lirica unui harismatic, adică o adevărată jertfă de mărturisire a credinţei creştine. Inspirat din
lectura filocalică a părinţilor isihaşti, poezia sa devine contemplaţie şi rugăciune, ilustrând iubirea suverană
dintre om şi Dumnezeu. Aceasta generează o serie de meditaţii asupra condiţiei umane însetată de desăvârşire,
dar aflată sub ispita amăgitoare a păcatului, şi atestă credinţa puternică în existenţa unui Dumnezeu salvator,
Care îi veghează fapta şi gândul. Influenţat de reuniunile spirituale ale „Rugului Aprins”, Vasile Voiculescu
înfăţişează omul care participă la lucrarea mântuitoare, îmbrăţişat de Dumnezeu prin iubire.
6. Nicolae Steinhardt (1912 – 1989) a fost o personalitate complexă şi fascinantă cu
preocupări de scriitor, critic literar, eseist, publicist şi teolog, convertit la creştinism şi trăitor profund al
credinţei. S-a născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti într-o familie de evrei şi a fost
coleg de liceu cu filosoful Constantin Noica. A urmat studii de Drept şi Litere la Bucureşti, obţinând doctoratul
în Drept în 1934 şi a frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Între 1937–1939 face o
serie de călătorii de studii în Franţa şi Anglia, remarcându-se printr-o minte sclipitoare şi o demnitate
debordantă. În 1959 va fi condamnat de comunişti la 12 ani de muncă silnică şi degradare civică, deoarece a
refuzat să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Constantin Noica şi a unor scriitori arestaţi de bolşevici. În
închisoare se converteşte la creştinismul ortodox şi a fost botezat clandestin în 1960 la Jilava de către
ieromonahul Mina Dobzeu, deţinut şi el, având ca naş pe scriitorul Alexandru Paleologul. În 1964 este eliberat
şi publică apoi o serie de eseuri literare şi religioase, iar la 16 august 1980 se călugăreşte la mănăstirea Rohia
din Maramureş. Trece la cele veşnice la 29 martie 1989 şi este înmormântat la mănăstirea Rohia. Despre el s-a
spus că a fost un intelectual de primă magnitudine a literelor române „care a ştiut să ardă până la capăt pentru
o idee care e mai presus de individ şi priveşte o ţară întreagă” (Adrian Popescu).
Opera sa alcătuieşte o hartă a spiritualităţii creştine şi româneşti, cuprinzând aprecieri de valoare
despre adevăratul creştinism, cu insistenţe asupra dezbaterii de idei şi a aspiraţiilor proprii persoanei umane.
Bun critic literar, a scris diverse eseuri despre cele mai importante cărţi din acea vreme, dar şi despre valorile
fundamentale ale culturii şi literaturii române: „Mioriţa”, „Meşterul Manole”, Mihai Eminescu, Titu
Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Lucian Blaga: „Între viaţă şi cărţi” (1976), „Incertitudini literare”
(1980), „Critică la persoana întâia” (1983), „Eminescu şi abisul ontologic” (1988). Cea mai valoroasă
lucrare a sa este „Jurnalul fericirii”, scris parţial în minte în închisoare, continuat după eliberare pe ascuns,
confiscat de Securitate, reconstituit din memorie şi publicat abia după moartea lui, în 1991. Aici vorbeşte despre
suferinţele şi bucuriile din viaţa sa şi dă mărturie despre curajul creştin, arătând că alegerea sa de a se converti
la Ortodoxie a fost una matură, plină de recunoştinţă pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: „Pentru
mine, creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul
românesc”. Au fost publicate tot după moartea sa alte două lucrări de referinţă: „Dăruind vei dobândi”
(„Cuvinte de credinţă”) în 1992, care adună o parte din predicile sale, şi „Primejdia mărturisirii” în 1993, ce
cuprinde dialoguri şi comentarii pe diverse teme de credinţă şi viaţă.
Pentru monahul Nicolae, creştinismul este bucurie şi reţetă a fericirii, dar şi asumare a suferinţei
prin eroism şi demnitate în faţa răului. Credinţa presupune o aventură a vieţii, care prin multe încercări duce la
victoria fiinţei umane într-o lume demonizată şi absurdă. Principala preocupare a omului ar trebui să fie opoziţia
la degradarea continuă a condiţiei umane şi la deprecierea scării valorilor sub presiunea lumii, denunţând
oprimarea libertăţii de opinie, ipocrizia, minciuna, arbitrarul, prostia şi presiunea fizică şi psihică. A arătat
mereu prin scrisul şi viaţa sa că religia creştină este o cale a răscumpărării celui care se căieşte şi doreşte
îndreptarea, a iubirii, îmbelşugării şi veseliei omului cuprins de îmbrăţişarea părintească a lui Dumnezeu.
7. Bartolomeu Valeriu Anania (1921 – 2011) a fost un mare ierarh al Bisericii Ortodoxe
Române, remarcându-se în viaţa românească ca teolog de prestigiu, poet, prozator, dramaturg şi mare orator. S-a
născut la 18 martie 1921 în localitatea Glăvile – Vâlcea şi urmează studii de Teologie la Bucureşti, Cluj şi Sibiu.
În 1942 se călugăreşte la mănăstirea Antim din Bucureşti, primind numele de Bartolomeu. Urmează după 1944
şi studii de muzică şi medicină la Cluj, dar după doi ani este exmatriculat din Universitate, pentru că a condus în
1946 greva anticomunistă a studenţilor clujeni, fiind urmărit şi hărţuit de Securitate. Între 1948–1958, cu
ajutorul patriarhului Justinian, scapă de urmărire şi ocupă diverse funcţii la Patriarhia Română şi la Institutul
Teologic, printre care inspector pentru învăţământul bisericesc şi asistent universitar al profesorului Teodor M.
Popescu. Având o atitudine anticomunistă, este arestat în 1958 şi închis la Jilava, Piteşti şi Aiud, unde a suferit
temniţă grea alături de alţi fii vrednici ai neamului românesc. Este eliberat prin decretul general de graţiere din
1964, iar între 1965–1976 pleacă din ţară şi ocupă importante funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Misionare
Ortodoxe Române din America şi Canada. Se întoarce apoi în ţară şi între 1976–1982 este director al Institutului
biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, iar după 1982 se retrage la mănăstirea Văratec, unde începe
munca monumentală a traducerii, îndreptării şi explicării textului Sfintei Scripturi, lucrare terminată în 2001. În
anul 1993 este ales arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, iar în 2006 este ridicat la rangul de mitropolit
al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, desfăşurând o bogată şi rodnică activitate misionară în rândul
creştinilor ortodocşi din Ardeal. Trece în veşnicie la 31 ianuarie 2011, cu puţin înainte de a împlini 90 de ani.
Opera lui Valeriu Anania este o împletire riguroasă între literatură şi teologie, asemănătoare cu
un dialog imaginar şi abstract între cele două laturi ale personalităţii sale: Bartolomeu teologul şi Valeriu
scriitorul, concretizat în volume de poezie, teatru, proză, memorialistică şi studii teologice. Pot fi amintite aici
volumele de poezie: „Geneze” (1971), „File de acatist” (1976), „Imn Eminescului” (1982), „Anamneze”
(1984) şi „Poeme alese” (1998). În atenţia criticii literare s-a impus prin cele două poeme dramatice:
„Mioriţa” (1966) şi „Meşterul Manole” (1968), în care valorifică cele două mituri naţionale, dar şi prin alte
piese de teatru: „Steaua Zimbrului” (1971), „Greul pământului” (1982), „Hoţul de mărgăritare” (1993),
unde prezintă dramatic pilda Fiului risipitor din Evanghelie. Între operele sale se mai remarcă romanul
„Străinii din Kipukua” (1979), colecţia de nuvele şi povestiri „Amintirile peregrinului Apter” (1991), dar şi
volumele de memorialistică „Rotonda plopilor aprinşi” (1983), în care adună amintiri despre poeţi şi scriitori
pe care i-a cunoscut, şi „Memorii” (2008), o carte monumentală în care prezintă evenimente pe care le-a trăit în
decursul vieţii sale. Scrierile sale teologice cuprind volumele de eseuri „Cerurile Oltului” (1990) şi „Din
spumele mării” (1995), dar şi comentariul la Sfânta Liturghie: „Cartea deschisă a Împărăţiei” (2005), şi mai
ales opera monumentală „Biblia sau Sfânta Scriptură”, traducere şi explicare, începută în 1982 şi finalizată în
2001 prin apariţia ediţiei jubiliare în limba română, care promovează cuvântul revelat al lui Dumnezeu şi printre
cititorii nefamiliarizaţi cu vocabularul teologic. În 1978 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Bartolomeu Valeriu Anania redescoperă în opera sa valoarea originară a culturii româneşti, strâns
legată de viaţa creştină. Cultura şi Teologia sunt cele două dimensiuni ale personalităţii sale, care oferă
imaginea creştinismului mântuitor ca fapt de viaţă. În acest sens, mitropolitul Clujului a propus un program de
reînnoire morală a neamului românesc, afirmând că: „Regenerarea morală nu se poate face decât prin religie şi
prin cultură”. Prin luările de poziţie în faţa diverselor provocări ale lumii contemporane, Bartolomeu Anania a
promovat mărturisitor credinţa autentic ortodoxă, fără compromisuri şi poticneli, accentuând importanţa
fundamentală a respectului faţă de cel de altă religie sau confesiune, dar şi a cunoaşterii şi a afirmării demne a
credinţei ortodoxe strămoşeşti. Scriitorul Valeriu Anania nu poate fi încadrat într-un curent literar anume, el
însuşi ferindu-se de acest lucru. Poate fi considerat un continuator al programului „Daciei literare”, după
afirmaţia sa: Mitul românesc, folclorul şi sufletul meu sunt congenitale; restul este meşteşug”.
8. Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) a fost o personalitate marcantă şi unică a teologiei
româneşti şi unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi ai lumii din secolul XX, ca preot ortodox şi
profesor universitar. A fost numit pe drept cuvânt „cel mai mare teolog ortodox actual” (Olivier Clément), iar
numele său e întâlnit inevitabil atunci când ne referim la viaţa teologică a Bisericii Ortodoxe Române în special
şi la Ortodoxie în general. S-a născut la 16 noiembrie 1903 în satul Vlădeni din judeţul Braşov şi urmează studii
de Litere la Bucureşti un an, iar apoi studii de Teologie la Cernăuţi, unde obţine doctoratul în 1928. Este trimis
de către mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului la Atena, München şi Berlin pentru a se specializa în Teologie
Dogmatică şi Istorie Bisericească şi face călătorii de studii şi documentare la Paris şi Belgrad. În 1929 a fost
numit profesor de Teologie Dogmatică la Academia Teologică din Sibiu, iar în 1947 este chemat la Facultatea
de Teologie din Bucureşti, unde a predat un curs de Ascetică şi Mistică, iar din 1948 devine profesor titular de
Teologie Dogmatică şi Simbolică până în 1973. Între 1958 – 1963 este arestat şi închis de comunişti la Aiud cu
grupul de la „Rugul Aprins”, deşi nu a fost membru al mişcării, ci doar a participat la câteva întâlniri de la
mănăstirea Antim. După eliberare îşi reia postul de profesor şi este invitat să ţină conferinţe în mai multe centre
universitare europene: Freiburg, Heidelberg, Londra, Oxford, Vatican, Paris, Strasbourg, Atena, Tesalonic,
obţinând mai multe titluri şi distincţii. În 1991 devine membru titular al Academiei Române, ca recunoaştere a
meritelor sale ştiinţifice. Trece la cele veşnice în 5 octombrie 1993, cu puţin înainte de a împlini 90 de ani.
Opera sa cuprinde zeci de cărţi, traduceri, sute de articole teologice, recenzii, prefeţe, cuvântări,
interviuri şi convorbiri, publicate sau înregistrate. Întreaga sa viaţă a fost o comunicare cu Dumnezeu, fapt
reflectat din plin în scrierile sale, caracterizate prin frumuseţea şi nobleţea duhovnicească rezultată din
experienţa trăită. Cele mai importante lucrări în volum sunt: „Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama”
(1938), „Ortodoxie şi românism” (1939), „Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de creştinism şi Ortodoxie”
(1942), „Iisus Hristos sau restaurarea omului” (1943), „Uniatismul din Transilvania, încercare de
dezmembrare a poporului român” (1973), „Teologia Dogmatică Ortodoxă” (1978), o sinteză în 3 volume a
întregii învăţături de credinţă ortodoxă, considerată cea mai importantă scriere a sa, „Teologia Morală
Ortodoxă” (1981), „Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă” (1986), „Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu” (1987), „Reflecţii despre spiritualitatea poporului român” (1992), „Sfânta Treime sau la
început a fost iubirea” (1993), „Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie” (1993), etc. A făcut numeroase
traduceri din limba greacă veche a scrierilor Sfinţilor Părinţi răsăriteni, între care cea mai importantă este
colecţia de scrieri ascetice vechi reunite sub titlul „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii” în 12 volume.
Prin toată opera sa, Dumitru Stăniloae a exercitat o influenţă continuă asupra teologiei ortodoxe şi a culturii
române, iar bogata sa activitate academică i-a fost răsplătită prin decernarea titlului de Doctor Honoris Causa
din partea mai multor Universităţi din Europa.
Fie în operele sale, fie în cuvântări sau discuţii cu reprezentanţi ai diferitelor confesiuni creştine,
părintele Dumitru Stăniloae a subliniat importanţa trăirii credinţei şi a comunicării cu Dumnezeu prin
rugăciune, dar şi a păstrării ca sursă şi punct de reper a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: „L-am căutat pe
Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea,
nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe
Dumnezeu în mod real prin rugăciune”. Părintele Stăniloae a reabilitat prin viziunea sa valoarea teologică a
creaţiei lui Dumnezeu, raţionalitatea lumii şi a istoriei, precum şi dinamismul fiinţei umane spre desăvârşire,
împotriva ideologiilor evoluţioniste în care s-a afundat ştiinţa lumii moderne. Toată creaţia, ca natură
neînsufleţită, se descoperă şi primeşte sens în dialogul dintre om şi Dumnezeu, condiţie esenţială a vieţii,
accentuând caracterul personalist al credinţei creştine. Marele profesor de Teologie a perceput inima
spiritualităţii româneşti în căldura şi mireasma sfinţeniei creştinismului, care iradiază din toate sferele vieţii:
cult, etică, cultură şi civilizaţie. Prin ţinuta morală de o constantă verticalitate, cu o încredere nelimitată în
bunătatea oamenilor, părintele Dumitru Stăniloae a promovat virtuţile creştine prin însăşi exemplul vieţii sale:
iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni, cinstea şi corectitudinea, impunând respect prin vasta sa cultură
teologică şi prin transpunerea în faptă a cuvântului rostit.
9. Mircea Eliade (1907 – 1986) a fost cel mai mare om de cultură român al secolului XX
cunoscut în toată lumea, care s-a evidenţiat pe plan universal ca istoric al religiilor, filosof al culturii, orientalist
şi scriitor. S-a născut în 13 martie 1907 la Bucureşti şi urmează studii de Filosofie şi Istoria Religiilor în ţară şi
străinătate, călătorind în Italia şi India, obţinând doctoratul în filosofie orientală în 1932. Şi-a format o serioasă
cultură filosofică şi religioasă prin studiu individual intens, fapt care l-a apropiat de marele Nae Ionescu, care a
avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. De aceea, pe la mijlocul anilor ’30 Mircea Eliade devine membru
activ al Mişcării Legionare, fapt arătat în mai multe articole şi publicaţii în care promovează în plan politic
credinţa ortodoxă şi dragostea de neam. În această perioadă publică mai multe volume de proză literară, eseuri
şi lucrări ştiinţifice, între care şi piesa de teatru „Iphigenia”, care pare a fi o alegorie a morţii martirice a lui
Corneliu Zelea Codreanu. În paralel cu această activitate politică şi publicistică, ţine cursuri de Filosofie şi de
Istoria Religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului este trimis ca diplomat ataşat cultural la
Londra (1040–1941) şi la Lisabona (1941–1946). Prin colaborările sale cu publicaţii de prestigiu din toată
lumea şi prin conferinţele susţinute la Paris, Strasbourg, Amsterdam, Roma, München, a devenit cunoscut la
nivel internaţional. După instaurarea în România a regimului comunist nu se mai întoarce în ţară, devenind
profesor de Istoria Religiilor în Franţa la Sorbona, iar din 1957 se stabileşte la Chicago – S.U.A., unde a predat,
de asemenea, Istoria Religiilor până la sfârşitul vieţii sale. Din 1985 catedra de Istoria Religiilor de la
Universitatea din Chicago se numeşte „Mircea Eliade”. A trecut la cele veşnice la 22 aprilie 1986, aflându-şi
locul de odihnă în cimitirul Oakwood din Chicago.
Mircea Eliade a scris mult, abordând o diversitate de teme legate de literatură, filosofie,
orientalistică şi istoria religiilor, reunite în nuvele, povestiri, romane, eseuri sau lucrări ştiinţifice. Opera sa
reprezintă un exemplu de dialog între cultura occidentală şi cea indiană, insistând asupra unor probleme
considerate de el ca fiind esenţiale pentru persoana umană. Ca istoric al religiilor a studiat fenomenul religios
din două perspective: sistematică, prin lucrarea „Tratat de Istoria Religiilor” (1949); şi istorică, prin lucrarea
„Istoria credinţelor şi ideilor religioase” (1976-1983). Alte lucrări ştiinţifice în care aprofundează fenomenul
religios sunt: „Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne” (1936), „Comentarii la legenda
meşterului Manole” (1943), „Le Sacré et le Profane” (1956), „Le mythe de l’éternel retour” (1969), etc.
Între lucrările sale literare, prin care s-a remarcat printr-un stil plăcut şi atrăgător, trebuie menţionate romanele:
„Romanul adolescentului miop” (scris în 1927 şi publicat abia în 1989), „Gaudeamus” (1928), în ambele
evocând evenimente din tinereţea sa, „Maitreyi” (1933), celebra sa poveste de dragoste din India,
„Întoarcerea din rai” (1934), „Huliganii” (1935), romane semifantastice în care sugerează existenţa unei
realităţi extrasenzoriale, „Noaptea de Sânziene” (1971), unde surprinde probleme existenţiale ale personalităţii
umane, sondând adâncul tainic al sufletului omenesc. De asemenea, nuvelele sale conturează o lume fantastică a
vieţii umane: „Domnişoara Christina” (1936), „Nuntă în cer” (1938), „Secretul doctorului Honigberger”
(1940), „La Ţigănci” (1959). Între lucrările de memorialistică se disting „Memorii” (1991) în două volume, şi
„Jurnalul” (2004), restabilit în limba română după manuscris. Mircea Eliade a fost un iubitor al limbii române,
scriindu-şi textele literare exclusiv în limba sa maternă, spre deosebire de lucrările ştiinţifice, pe care le
redactează direct în franceză sau engleză.
Gândirea lui Mircea Eliade este străbătută de o idee fundamentală: unitatea fenomenelor
religioase, aprofundând prin metoda istorico-fenomenologică importanţa trăirii, a angajării, a intuiţiei, a
realităţilor spirituale şi psihologice din lumea mentală. În activitatea sa va aprofunda majoritatea conceptelor şi
categoriilor religioase importante: homo religiosus, homo symbolicus, coincidentia oppositorum, hierofanii,
arhetipuri spirituale, etc. Eliade a accentuat trăsătura caracteristică a persoanei umane de homo religiosus, adică
o fiinţă legată de sacru prin însăşi existenţa sa. În tinereţea sa legionară a promovat fundamental valorile
creştinismului ortodox în viaţa românească, apoi a devenit treptat un fenomenolog al religiilor, fiind preocupat
în principal de ideea de sacru, perceput la scară religioasă largă. Chiar dacă în calitate de istoric al religiilor a
fost preocupat la modul general de timpul şi spaţiul sacru în toate religiile, totuşi Mircea Eliade nu s-a dezis
niciodată de crezul său din tinereţe, afirmând că: „Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor religiilor”.
10. Constantin Brâncuşi (1876 – 1957) a fost unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai
sculpturii moderne universale, fiind comparat adeseori cu Michelangelo şi considerat părintele sculpturii
moderne. S-a născut la 19 februarie 1876 în satul Hobiţa, judeţul Gorj, într-o familie de ţărani şi a absolvit
Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova în 1898 şi Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti în 1902,
studiind sculptura. În 1903 primeşte prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol
Davila, care va fi instalat la Spitalul Militar din Bucureşti şi reprezintă singurul monument public al lui
Brâncuşi din Bucureşti. În 1904 pleacă la studii la München, dar după şase luni porneşte pe jos prin Bavaria,
Elveţia până ajunge la Langres, în Franţa, de unde ia trenul până la Paris. În 1905 va da admitere şi va intra la
prestigioasa instituţie de învăţământ École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, unde lucrează în atelierul lui
Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăseşte şcoala. Refuză să lucreze ca practician
în atelierul lui Auguste Rodin, rostind cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”
(„La umbra marilor copaci nu creşte nimic”). În 1907 închiriază un atelier în Rue de Montparnasse din Paris şi
intră în contact cu avangarda artistică pariziană, împrietenindu-se cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger,
Amedeo Modigliani şi Marcel Duchamp. Realizează ample lucrări sculpturale şi participă cu regularitate la
multe expoziţii colective din Paris şi Bucureşti, iar în 1914 deschide prima expoziţie în S.U.A. la New York,
care provoacă o enormă senzaţie în rândul publicului. Până la sfârşitul vieţii activitatea creatoare a lui Brâncuşi
se desfăşoară în toată amploarea ei, participând la cele mai importante expoziţii colective de sculptură din
S.U.A., Franţa, Elveţia, Olanda, Anglia, India, Brazilia, etc. În 1937 Brâncuşi vine în România, dând curs
chemării unei organizaţii din Târgu-Jiu, care dorea să ridice un monument eroilor din primul război mondial, şi
realizează tripticul ansamblu monumental de la Târgu-Jiu. La 16 martie 1957 Constantin Brâncuşi a trecut la
cele veşnice, fiind înmormântat la Paris. Deşi a lăsat prin testament lucrările sale României, majoritatea
acestora se află în Muzeul de Artă Modernă din Paris, după ce regimul comunist din România le-a refuzat,
socotindu-l pe Brâncuşi unul din reprezentanţii formalismului burghez cosmopolit. Totuşi după 1964 comuniştii
l-au „descoperit” pe marele sculptor ca geniu naţional şi au început să se îngrijească de ansamblul monumental
de la Târgu-Jiu, după ce l-au lăsat în paragină până în pragul distrugerii timp de peste un sfert de secol.
Opera lui Constantin Brâncuşi este remarcabilă la nivel mondial în domeniul sculpturii,
oglindind felul de a gândi lumea al ţăranului român. Sculpturile au fost lucrate în bronz, marmură şi lemn,
pentru fiecare material, artistul folosind tehnici diferite. În 1908 prin lucrările „Cap de femeie”,
„Rugăciunea”, „Cuminţenia pământului”, Brâncuşi se eliberează total de sub influenţa lui Auguste Rodin, iar
prin „Muza adormită”, „Prometeu” şi „Sărutul”, artistul recurge aproape exclusiv la cioplirea directă a
pietrei. În anul 1914 sculptează în lemn lucrări ca „Fiul risipitor”, „Cariatida”, „Himera”, „Portret”,
„Adam” şi prima versiune a „Coloanei fără sfârşit” (1916–1918). În anul 1936 îi apare sculptura
„Miracolul”, iar în anii următori, 1937–1938, execută în grădina publică din Târgu-Jiu ansamblul monumental,
capodoperă a marelui artist, alcătuit din „Coloana Pomenirii fără de sfârşit” („Coloana infinitului”), din
fontă de oţel alămită şi înaltă de 30 m, „Poarta înfrățirii între neamuri” („Poarta sărutului”) şi „Masa celor
doisprezece Apostoli” („Masa tăcerii”). Alte lucrări reprezentative sunt: „Somnul” (1908), „Pasărea
măiastră” (1910), „Domnişoara Pogany” (o serie realizată între 1913–1933), „Nou Născutul” (1920), etc.
În multe din sculpturile sale, Constantin Brâncuşi transpune credinţa în Dumnezeu, ca esenţă a
sufletului românesc. În „Rugăciunea”, considerată mama artei moderne, artistul transmite armonia comunicării
cu Dumnezeu din timpul rugăciunii, afirmând despre ea: „Am lucrat până atunci ca toţi artiştii, după model
viu, iar când am făcut femeia asta în rugăciune, doream ca ea să fie în adevăr Rugăciunea; pentru aceasta am
înţeles că trebuie să părăsesc modelul viu, fiindcă în faţa lui eşti în senzualitate”. În arta lui Brâncuşi, orice
simbol reprezintă un adevăr veşnic, care are legătură cu Dumnezeu. El n-a făcut nimic la întâmplare, ci totul
pornea dintr-o chemare a sufletului său, pe care o exprima într-o formă concretă. Ca forme de bază ale
sculpturii, Brâncuşi a luat trei elemente: cercul, ovalul şi linia dreaptă. De forma cercului el s-a servit în
construirea anumitor piedestale, de oval s-a folosit pentru portrete, păsări şi animale, iar linia dreaptă a
întrebuinţat-o în compoziţiile de inspiraţie din folclorul românesc. El a eliberat sculptura de preponderenţa
imitaţiei mecanice a naturii, preconizând exprimarea esenţei lucrurilor şi a vitalităţii formei. Prin obârşia sa
ţărănească, marele sculptor şi-a înrădăcinat adânc lucrările sale în tradiţiile, miturile şi funcţia magică a artei
populare româneşti, revelând lumii occidentale dimensiunea sacră a realităţii. Spiritul artistic al lui Brâncuşi a
combinat simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene, fapt pentru care a rămas în
conştiinţa artistică ca „demiurgul ţăran… profet al artei moderne”.
11. Virgil Gheorghiu (1916 – 1992) e un caz particular şi unic în felul său în cultura
românească a secolului XX, remarcându-se ca poet, teolog, diplomat român, jurnalist, preot ortodox şi scriitor
cu reputaţie mondială. S-a născut în 9 septembrie 1916 la Războieni, în Moldova, în familia unui preot şi a
studiat la Liceul Militar „Regele Ferdinand” din Chişinău şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti,
având şi preocupări literare. În 1943 a fost numit ataşat de presă al Ambasadei române din Croaţia, iar în urma
ocupaţiei sovietice a României s-a refugiat în Germania, unde a fost arestat, împreună cu soţia sa, şi purtat prin
mai multe închisori şi lagăre în calitate de diplomat al unei ţări acum inamice. După 16 luni de detenţie, a fost
eliberat şi a ajuns la Heidelberg, unde, din 1948, a urmat studii de Teologie. S-a stabilit apoi la Paris, unde şi-a
continuat activitatea literară, iar în 1963 a fost hirotonit preot la biserica ortodoxă română „Sfinţii Arhangheli”
din capitala Franţei, activând sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Aici publică majoritatea lucrărilor sale, iar
după o bogată activitate editorială, părintele Virgil Gheorghiu a trecut în veşnicie la Paris în 22 iunie 1992.
Soţia sa, Ecaterina Burbea-Gheorghiu, a donat în 1998 Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti un fond de
manuscrise, corespondenţe, fotografii şi cărţi ale distinsului părinte scriitor.
Părintele Virgil Gheorghiu a publicat opt cărţi în ţară, iar în Franţa peste 40 de volume, romane şi
pagini autobiografice, care constituie, de fapt, esenţa operei sale literare, multe rămase încă necunoscute
publicului român. Între acestea pot fi menţionate volumele de poezii apărute în ţară, înainte de exil: „Viaţa de
toate zilele a poetului” (1939), „Caligrafie pe zăpadă” (1940), şi „Ceasul de rugăciune” (1942), dar şi
volumul „Ard malurile Nistrului” (1941), cu reportaje de pe frontul din Răsărit al războiului de eliberare a
Basarabiei şi Bucovinei de Nord, folosit mai târziu de Marin Preda, ca sursă documentară pentru romanul său
„Delirul”. Creaţia care l-a făcut celebru pe scriitorul Virgil Gheorghiu este romanul autobiografic „Ora 25”
(1949), tradus în toate limbile de circulaţie şi ecranizat la Hollywood într-un film cu acelaşi nume în 1966,
avându-l în rol principal pe Anthony Quinn. Pentru acest roman, în 1991 Academia Româno-Americană de Arte
şi Ştiinţe i-a acordat scriitorului The 1990 Award for Literature. De remarcat sunt şi cele două romane care
evocă copilăria teologică a autorului trăită lângă tatăl său, preotul Constantin Gheorghiu: „Tatăl meu, preotul
care s-a înălţat la cer” (1965) şi „Cum am vrut să mă fac sfânt” (1968). Alte scrieri din perioada exilului
sunt romanele: „La seconde chance” (1952), „Le Peuple des Immortels” (1955), „Les Sacrifies du Danube”
(1957), „Les Immortels d’Agapia” (1964), „Dieu à Paris” (1964), „L’oeil Américain” (1972); scrierea
teologică: „Sfântul Ioan Gură de Aur, atletul lui Hristos” (1957) şi două volume „Memorii” (1986 şi 1995).
Părintele Virgil Gheorghiu a zugrăvit în romanele sale drama spirituală a secolului XX şi a
României sub regimul comunist. Încă din copilăria sa pe care o numeşte „teologică”, a văzut în Ortodoxie un
mod profetic de a simţi şi gândi lumea, pe care a arătat-o Europei Occidentale ca mod de a fi a sufletului
românesc. Amintirea slujirii tatălui său şi dorinţa sa din copilărie de a fi sfânt i-au marcat conştiinţa toată viaţa,
oferindu-ne prin creaţia şi viaţa sa un exemplu de aspiraţie spre sfinţenie a fiinţei umane. Virgil Gheorghiu şi-a
asimilat uimitor de profund Ortodoxia, imaginând în scrierile sale soluţii de salvare a fiinţei umane în veşnicie.